Amadeo Bordiga: Lecţiile contrarevoluţiilor

Scris: 1951
Publicat: Buletin intern al P.C.Int.
Sursa: Buletin intern al P.C.Int., 10 septembrie 1951 (Quinterna)
Traducere: Levos, 2026

Sumar

Atât instaurarea unor forme de dictatură a capitalului, cât şi dizolvarea mişcării comuniste internaţionale, cât şi degenerarea deplină a revoluţiei ruse nu sunt „surprize ale istoriei“ pentru a căror explicare linia teoretică clasică a marxismului ar trebui modificată.

Cei care atacă pe faţă marxismul ca teorie a istoriei sunt de preferat sprijinitorilor şi cârpacilor acestuia (cu atât mai rău dacă folosesc o frazeologie nu colaboraţionistă, ci extremistă), potrivit cărora modificări şi completări critice ar trebui să-i corecteze insuccesele şi impotenţele. Ne aflăm într-o perioadă evidentă de contrarevoluţie socială şi politică, dar în acelaşi timp de plină confirmare şi victorie critică.

Analiza contrarevoluţiei din Rusia şi reducerea ei la formule nu este o problemă centrală pentru strategia mişcării proletare în relansarea aşteptată, deoarece nu este vorba despre prima contrarevoluţie, iar marxismul a cunoscut şi a studiat o serie întreagă a acestora. Pe de altă parte, oportunismul şi trădarea strategiei revoluţionare au un curs diferit de cel al involuţiei formelor economice ruseşti.

Nu doar studiul contrarevoluţiilor burgheze trecute, ci şi cel al contrarevoluţiilor feudale în detrimentul burgheziei revoltate duc la tipuri istorice diferite: înfrângere militară şi socială totală (războiul ţărănesc german din 1525); înfrângere militară totală, dar victorie socială (înfrângerea Franţei în 1815 de către coaliţia europeană); victorie militară, dar reabsorbţie şi degenerare a bazelor sociale (nimicirea capitalismului italian în ciuda victoriei Comunelor aliate la Legnano împotriva Imperiului feudal). ^[1]

Pentru a clasifica tipul de contrarevoluţie rusă, în care în mod vădit a lipsit invazia şi înfrângerea militară din partea unor puteri capitaliste, trebuie examinat ţesutul economic şi evoluţia sa, care în dublu sens „tinde“ spre capitalism.

Pentru a face aceasta, este necesar să restabilim încă o dată concepte marxiste elementare: a) definirea feudalismului ca economie de producţie parcelară şi cu schimb nemercantil; b) definirea capitalismului ca economie de producţie în masă şi schimb în întregime mercantil; c) definirea socialismului ca economie de producţie în masă şi distribuţie nemercantilă: raţionalizată, dar deja nemonetară în stadiul inferior, nelimitată în stadiul superior.

Lupta de clasă în stadiul capitalist: luptă nu pentru simpla reducere a cuantumului de plusvaloare, ci pentru cucerirea şi controlul social al întregului produs, de care muncitorul individual a fost deposedat în mod sângeros. Clasa muncitoare luptă pentru a cuceri tot ceea ce formează astăzi avuţia şi valoarea instalaţiilor şi a masei de mărfuri: capitalul constant, adică moştenirea muncii generaţiilor trecute usurpată de burghezie; capitalul variabil, adică munca generaţiilor prezente, exploatate în cea mai mare parte de burghezie; plusvaloarea care trebuie rezervată generaţiilor viitoare pentru conservarea şi extinderea echipamentului de producţie, astăzi monopol al burgheziei, în timp ce toţi aceşti trei factori sunt risipiţi în mod continuu de anarhia capitalistă.

Capitalismul de stat nu numai că nu este o formă nouă şi de tranziţie spre socialism, ci este capitalism pur, şi a apărut, cu toate formele de monopol, în perioada de victorie a burgheziei asupra puterilor feudale, în timp ce relaţia capital-stat se află în toate etapele la baza economiei burgheze.

Viziunea marxistă asupra istoriei s-ar prăbuşi dacă, în loc să se recunoască un tip unic al relaţiei de producţie capitaliste (ca al oricărei alteia precedente) care dăinuie de la o revoluţie la alta, s-ar admite tipuri diferite succesive.

Revoluţia rusă trebuia să fie, ca şi cea germană din 1848, integrala a două revoluţii: antifeudală şi antiburgheză. Revoluţia germană a eşuat în lupta politică şi armată în privinţa ambelor sarcini, dar socialmente a prevalat prima, cea a trecerii la formele capitaliste. Revoluţia rusă a fost victorioasă din punct de vedere politic şi militar în privinţa ambelor sarcini şi de aceea mai avansată. Dar din punct de vedere economic şi social a rămas la acelaşi nivel, repliindu-se pe sarcina industrializării capitaliste a teritoriului controlat.

După marea victorie politică, au apărut puţine sectoare de economie socialistă şi la ele a trebuit să renunţe Lenin prin NEP, în scopul revoluţiei internaţionale. Cu stalinismul s-a renunţat la revoluţia internaţională intensificându-se tranziţia spre marele industrialism, în Rusia şi de asemenea în Asia. Elemente proletare pe de o parte, feudale pe de altă parte tind spre capitalism. Toate acestea rezultă dintr-o analiză a economiei sovietice făcută pe baza criteriilor expuse mai sus.

Perspectiva unui al treilea război mondial nu este, la rândul ei, o problemă centrală a noii mişcări revoluţionare. Convergând cele două cruciade antifasciste (faţă de ambele, nucleele proletare revoluţionare vor rămâne inamici nemiloşi) — a Apusului în sens democratic, a Răsăritului în sens fals-proletar —, situaţia în timpul războiului va fi contrarevoluţionară, aşa cum va fi pentru o anumită perioadă şi în cealaltă ipoteză a unui concordat între Rusia şi atlantici pe baze economice şi teritoriale. Metoda înfeudării coloniale a ţării înfrânte va asigura perioadei postbelice un echilibru contrarevoluţionar în măsura în care va învinge imperialismul cel mai bine echipat şi cu cea mai mare continuitate istorică. Prin urmare, aşa cum cea mai rea soluţie a Primului Război Mondial a fost victoria engleză, iar a celui de-al Doilea victoria anglo-americană, tot aşa pentru cel de-al treilea ar fi victoria americană.

Raport extins

Actuala reuniune nu este decât dezvoltarea reuniunii de la Roma din 1 aprilie 1951, ale cărei teme le evocăm aici:

1. Ascensiunea continuă a capitalismului şi deznodământul revoluţionar. Răsturnarea practicii în partid

Prima parte a fost consacrată restabilirii, împotriva multiplelor construcţii intelectualoide, a conceptelor marxiste în privinţa pretinsei succedări a unei faze descendente după cea ascendentă a capitalismului. Tabelul I, anexat rezumatului expunerii, arată cele două erori inerente respectivei deformări (fatalismul şi reformismul). Tabelul II restabileşte sensul real al ascensiunii continue a capitalismului şi deduce ciocnirea revoluţionară tocmai din această ascensiune.

Trimiterile la textele fundamentale recitite la Roma şi Tabelul III arată, pe de o parte, înlănţuirea impulsurilor fiziologice cu interesele economice, cu acţiunea şi prin urmare cu conştiinţa în ceea ce priveşte individul, muncitorul, clasa, îndreptarea şi convergenţa lor spre partid; pe de altă parte, răsturnarea practicii în partidul de clasă, singurul cadru în care este cu putinţă — în anumite limite — ca acţiunea să fie precedată de conştiinţă.

A doua parte a fost dedicată chestiunii sindicale. Expunerea asupra chestiunii sindicale avea în vedere restabilirea poziţiilor marxiste asupra punctelor fundamentale ale determinantelor economice şi ale indispensabilelor organizaţii sindicale care adună aceste impulsuri şi constituie temelia acţiunii partidului de clasă, cu citate din tezele marxiste şi ale stângii italiene.

După reuniunea de la Roma, pentru a răspunde problemei secesiunilor din stalinism în Italia şi în Franţa, s-a simţit nevoia de a recapitula poziţiile esenţiale pe baza cărora se putea concepe o regrupare internaţională a grupurilor care se întemeiază pe marxismul revoluţionar, poziţii care se dovedesc a fi în net contrast cu cele ale acestor grupuri secesioniste, care nu o dată sunt o emanaţie directă sau indirectă a pivotului imperialismului: Statele Unite ale Americii.

Un proiect al acestui apel, care prin însăşi natura sa nu putea fi de ordin personal, a fost trimis mai multor tovarăşi. Au existat două observaţii critice. Prima: se considera insuficient primul alineat al punctului 5 din „sinopsă“: declaraţia că în Rusia „economia socială tinde spre capitalism“. A doua: nu se accepta ca imperialismul american să fie calificat drept forţă fundamentală a contrarevoluţiei, sau cel puţin să fie afirmată drept preferabilă în mod obiectiv cotitura puţin probabilei sale înfrângeri în război.

Răspunsul la aceste critici nu poate fi cuprins în cadrul lor restrâns; ele trebuie încadrate în problema mai vastă a examinării actualului proces contrarevoluţionar, ceea ce ne readuce la a repune la locul lor unele dintre poziţiile fundamentale ale marxismului referitoare la perioade grăitoare de contrarevoluţie, ce privesc nu doar clasa proletară, ci şi clasa burgheză sau însăşi faza constituirii sale iniţiale în clasă dominantă.

Trebuie mai întâi să se replice în modul cel mai energic faptului că din critica adusă stalinismului se conturează nu o cristalizare de energii solid încadrate în jurul tezelor fundamentale ale marxismului, ci risipirea într-o regretabilă confuzie asupra principiilor, care totuşi trebuiau considerate definitiv statornicite. Un exemplu detestabil în acest sens este pălăvrăgeala despre a treia forţă sau a treia clasă, căreia trebuie să i se răspundă că marxismul este de acceptat sau de refuzat în bloc: el nu are nevoie de proptele sau de plasturi, care reprezintă cea mai rea dintre deformările teoriei revoluţionare.

În privinţa problemei ruse este necesară o prudenţă maximă: dacă este adevărat că travaliul realizat de desfăşurarea luptei claselor permite confruntarea formulărilor fundamentale ale marxismului cu expresii noi, este de asemenea adevărat că, pentru a ajunge la acest rezultat — pe care unii îl pot considera prea modest sau nesemnificativ —, trebuie să ne ferim de mania care a cuprins prea multe grupuri şi militanţi, aceea de a căuta cheia şi de a crede că au găsit-o printr-o frază sau, şi mai rău, printr-o reţetă, pentru probleme desprinse din contextul lor general, context care, o repetăm, în speţă nu este cel rusesc, ci cel mai vast şi mai general al contrarevoluţiei.

Faptele demonstrează că de la liceul unde se presupune că ne aflăm pentru a trata problemele înalte despre ceea ce se întâmplă în Rusia, trebuie să ne întoarcem la gimnaziu şi chiar la şcoala primară, pentru a restabili noţiunea de capitalism şi, de asemenea, pe cea de feudalism, prima neputând fi de altfel înţeleasă corect decât în raport cu cea de-a doua.

Este fals şi prin urmare incorect că problema „ce s-a întâmplat şi ce se întâmplă în Rusia“ ar putea fi prinsă în alternativa dintre capitalism şi socialism, ori în aceea care ar face să răsară „plasturele“ celei de-a treia forţe sau a celei de-a treia clase. Este adevărat că acea critică asupra lui „tinde spre capitalism“ cere să se precizeze de unde porneşte în această tindere, însă ea nu trebuie să ducă la limitarea la problema rusă, ci la aşezarea acestei probleme în cadrul general al examinării contrarevoluţiei.

Marxismul nu este doctrina revoluţiilor, ci aceea a contrarevoluţiilor: oricine ştie să se orienteze atunci când se afirmă victoria, dar puţini ştiu să o facă atunci când soseşte, se complică şi persistă înfrângerea.

Faptul că problema rusă nu poate fi redusă la propriile sale limite este dovedit de împrejurarea că, deşi Stalin se situează la stânga lui Lenin pe tărâmul economiei şi al măsurilor de adoptat în Rusia, el se află categoric la dreapta pe tărâmul politicii interne şi mai ales internaţionale. Se remarcă faptul că Lenin preconizase chiar, prin intermediul concesiunilor, pătrunderea capitalului străin în Rusia, dar nu a preconizat niciodată o alianţă cu statele capitaliste — lucru pe care Stalin, dimpotrivă, l-a făcut: în 1939 cu Germania, în 1941 cu Anglia şi apoi cu Statele Unite. Cele două cursuri — economic şi politic — nu coincid.

Tipuri de contrarevoluţie

Un prim tip al victoriei contrarevoluţiilor este acela în care înfrângerea militară şi politică, departe de a determina oprirea, se însoţeşte cu dezvoltarea victoriei clasei revoluţionare în domeniul social şi economic. Anglia, ţară deja capitalistă, se aliază cu puterile feudale şi îl înfrânge pe Napoleon, însă prin Restauraţia din 1815 se asistă la consolidarea clasei burgheze în Franţa. Înfrângerile revoluţiilor burgheze din 1848 nu înseamnă nicidecum oprirea înaintării clasei capitaliste, ci dezvoltarea ei.

Un al doilea tip este acela în care coincid înfrângerea militară şi cea socială a burgheziei. Războiul ţărănesc din 1525 din Germania, analizat de Engels, arată trădarea burghezilor din oraşe care îi abandonează pe ţărani răzbunării şi represiunii, rezultând de aici o victorie politică şi socială a feudalismului, care va putea rămâne la putere pentru încă trei secole, reîntărind forma socială a iobăgiei.

13. Înfrângere economică şi socială fără ciocnire armată şi înfrângere politică

Un al treilea tip este acela în care, fără ciocnire armată, fără derută politică, clasa burgheză înregistrează o înfrângere pe plan economic şi social. Prin anumite trăsături, căderea Comunelor poate fi raportată la căderea revoluţiei ruse. Marx vedea în Comune, în Italia şi în Flandra, prima afirmare a clasei burgheze. În Italia centrală şi de nord, Comunele au o mare eficienţă, răspund atât de bine posibilităţilor oferite acestei burghezii timpurii, încât nici feudalii locali, nici armatele Franţei şi Germaniei nu vor reuşi să le supună. Căderea lor este determinată de descoperirea, la sfârşitul secolului al XV-lea, a noilor căi de comunicaţie şi de deplasarea concomitentă a centrului vieţii economice.

Aceste trei tipuri diferite de desfăşurare a contrarevoluţiilor istorice arată, pe de o parte, imposibilitatea de a conecta printr-un formalism pur procesul economic cu cel politic, iar pe de altă parte, marea complexitate a acestei probleme esenţiale a contrarevoluţiei. Trebuie să ne explicăm nu pretinsa enigmă rusă, ci de ce, după al doilea război imperialist, nu am avut un val revoluţionar proletar, ci dezvoltarea contrarevoluţiei. Trebuie să examinăm conduita burgheziei, politica stalinismului şi mai ales să ne bazăm pe faptul că, învăţat de minte de prima perioadă postbelică — explozia revoluţionară se declanşează în ţările înfrânte militar —, capitalismul ocupă şi menţine sub ocupaţie aceste ţări învinse. Aceasta este analiza care trebuie făcută, iar faptul că de la această linie nu trebuie să ne abatem este dovedit de ezitările asupra chestiunilor de principiu legate de problema sindicală.

Am avut, în ceea ce priveşte clasa proletară, mai întâi înfrângerea lui Babeuf în 1796, apoi aceea de la Paris şi Lyon din 1831, căreia i-a urmat Liga Comuniştilor din 1836—1847; apoi aceea din 1848, căreia i-a succedat în 1864 întemeierea Internaţionalei I, apoi sugrumarea Comunei din Paris în 1871, căreia îi succede constituirea Internaţionalei a II-a în 1889; prăbuşirea acesteia în 1914; victoria din 1917; în cele din urmă, victoria contrarevoluţiei în 1928.

După aceste referinţe istorice, este necesar să repunem în linie şi la locul lor câteva dintre poziţiile de bază ale doctrinei marxiste. Nu trebuie să ne punem, ca esenţială, problema analizei situaţiilor şi pe aceea a perspectivelor, ca şi cum de un secol proletariatul ar fi fost lipsit şi de unele, şi de celelalte. Raportul de la reuniunea din Roma se mişcă pe acest teren solid. El cristalizează în Tabelul II realitatea procesului istoric care determină ciocnirea revoluţionară, în Tabelul III conceptele fundamentale ale desfăşurării luptei sociale; şi, dacă admite că aceasta îmbracă aspecte noi în faza totalitarismului capitalist în care statul burghez întemeiază sindicatele, nu deduce însă de aici infirmarea, ci confirmarea principiilor marxismului chiar şi în acest sector, şi vede problemele actuale pe fundalul victoriei actuale şi temporare a contrarevoluţiei. Raportul de la Roma a scos de asemenea în evidenţă trăsătura distinctivă a curentului nostru care, dacă a fost antiparlamentar, departe de a fi antisindical, a preconizat cea mai amplă şi mai sistematică muncă în sindicate, pentru a conchide în cele din urmă că o fază prerevoluţionară este de neconceput fără lupta clasei proletare pentru interese economice, fără organizaţii extinse la pături largi de muncitori, fără un partid de clasă care să încadreze, e drept, o minoritate a proletariatului, dar să exercite o influenţă asupra ansamblului acestui proletariat şi să se sprijine pe determinantele economice şi pe organizaţiile sindicale.

Este vădit că Raportul de la Roma nu i-a convins pe toţi, iar expunerea de faţă este menită să răspundă cerinţelor unei explicaţii mai aprofundate a conceptelor fundamentale ale marxismului, readuse încă o dată în prim-plan de confuzia ideologică şi de ameninţarea apariţiei unor devieri. Miezul chestiunii este că, dacă avem cele trei faze ale epocii capitaliste (cea revoluţionară, cea paşnică, cea totalitară), avem însă un singur criteriu de interpretare şi un singur tip de capitalism, prin care acesta învinge, se dezvoltă şi, în cele din urmă, va cădea. Nu trebuie să uităm că reformismul a început tocmai afirmând şi pretinzând că demonstrează că nimic nu este fix, că totul se transformă pe cale moleculară, că acel capitalism din 1789 nu mai era cel din 1895. Marxismul a răspuns şi răspunde că există, desigur, momente de criză, dar acestea nu generează tipuri diferite de capitalism. Istoria este istoria unor tipuri de forme de producţie, iar în cadrul fiecăruia dintre ele, odată cu creşterea forţelor de producţie, creşte şi rezistenţa formelor de producţie, grosimea cazanului acestor forme. Capitalismul este constant şi inflexibil; el nu se adaptează şi nu se dilată, ci la sfârşit se frânge şi se distruge.

Faze, dar nu tipuri de capitalism, deşi angrenajul real al societăţii nu este caracterizat de un tip pur în timp (care să se extindă, aşadar, imediat la întreaga lume) şi în spaţiu (care să elimine, adică, în mod automat toate clasele preexistente şi înfrânte din interiorul fiecărei ţări), ci de o ţesătură mixtă de forme diferite de producţie, iar Engels merge până într-acolo încât afirmă că, în anumite circumstanţe istorice, poate fi chiar dificil de identificat clasa care deţine realmente puterea de stat. În Anglia, de pildă, ţară puternic capitalistă, coexistă nu numai numeroase forme de producţie meşteşugăreşti, ci chiar forme de producţie prefeudale în Scoţia. În mod analog în Statele Unite, unde Estul industrial coexistă cu Vestul preponderent agricol.

Cele trei faze ale epocii capitaliste (revoluţionară; de consolidare; de apărare împotriva ameninţării revoluţiei proletare) nu dau naştere etalării unor tipare de modă, utile burgheziei pentru a îndepărta viziunea prăbuşirii revoluţionare. Cu aceeaşi definiţie a capitalismului se explică Cromwell din 1652, 1789, 1848 şi însuşi Stalin.

Prin urmare, trebuie stabilite cu precizie caracteristicile distinctive şi esenţiale ale tipului capitalist-burghez de relaţii de producţie. Îl vom vedea apoi prezent în chip diferit în structura socială a diferitelor ţări ale lumii şi în diverse raporturi de influenţă şi de luptă cu tipurile care îl preced şi care îi urmează. Mai ales diferitele relaţii istorice esenţiale ne fac să vorbim despre diferite faze: cea burgheză revoluţionară, în care lupta se dă împotriva formelor feudale şi în care este deplină alianţa politică cu noua clasă muncitoare, cu starea a patra; cea intermediară, în care capitalismul lasă să se vadă că face loc justelor şi legalelor cerinţe ale muncitorilor; cea contrarevoluţionară, în care toate forţele sale sunt îndreptate spre a împiedica proletariatul să îl răstoarne politic şi social.

Pentru a înţelege ce anume se petrece atunci când o încercare proletară de cucerire a puterii este inversată, nu este de ajuns să urmărim jocul forţelor şi al organizaţiilor politice, poliţieneşti sau militare, ci trebuie să ne conturăm tabloul tipurilor istorice de economie socială prezente în cadrul ţării considerate şi să ne întrebăm care dintre ele se află în progres şi care nu.

Înainte, aşadar, de a descifra contrarevoluţia din Rusia, este necesar să se reafirme cu putere trăsăturile fundamentale proprii tipului capitalist de producţie, revenind la temeliile primelor texte marxiste. Şi nu este de ajuns: tocmai asupra caracterului precapitalismului clasic, al regimului feudal, va trebui să se insiste neobosit.

Trăsături fundamentale ale tipului capitalist şi ale tipului feudal de producţie

De mai multe ori, în textele Stângii, am distins trei faze succesive ale epocii capitaliste; de pildă: faza revoluţionară, faza paşnică, faza totalitară. Acest concept trebuie clarificat şi pus de acord cu teza esenţială a marxismului: capitalismul este întotdeauna unul singur. De la naştere până la moarte.

Opoziţia dintre teoriile evoluţioniste şi teoria noastră revoluţionară constă în aceasta: pentru primele, fiecare tip istoric de societate se modifică treptat până când se preschimbă pe nesimţite într-unul diferit; pentru cea de-a doua, un anumit tip de relaţii de producţie, aşa cum se naşte dintr-o explozie revoluţionară stârnită de înalta tensiune a forţelor productive, trăieşte ca atare până la următoarea explozie, în care noile forţe de producţie descătuşate îl nimicesc.

Odată clarificată bine opoziţia dintre sistemul precapitalist şi feudal de relaţii de producţie şi cel burghez, aceleaşi trăsături definesc întreaga perioadă istorică ce se desfăşoară până la următoarea opoziţie clară dintre relaţiile de producţie burgheze şi societatea socialistă: nu există subspecii ale tipului social burghez sau capitalist.

Pentru a înţelege bine un asemenea enunţ, nu trebuie să uităm că, dacă revoluţia burgheză tinde deja să fie sincronă la scară mondială, şi dacă o revoluţie proletară tinde spre aceasta mult mai pregnant, există totuşi întotdeauna situaţii foarte diferite între diversele părţi ale lumii locuite.

În analiza acestor situaţii este, aşadar, de la sine înţeles să se ţină seama de:

1) ponderea în aceeaşi ţară a diferitelor tipuri fundamentale de tehnică productivă (şerbia, mica cultură liberă, meşteşugăritul liber, industria şi serviciile colectiviste);

2) ponderea, de asemenea, a diferitelor clase sociale, într-un număr întotdeauna superior celor două protagoniste ale tranziţiei istorice în curs;

3) raportul politic de forţe, în funcţie de clasa care este predominant înarmată, autonomă şi care le subjugă pe celelalte.

25. Înaintări şi retrageri ale burgheziei pentru instaurarea capitalismului

Prin urmare, atunci când se examinează cursul istoric al epocii capitaliste în anumite ţări, grupuri de ţări sau continente etc., se constată neîndoielnic o succesiune mai mult sau mai puţin complicată nu doar de diferite raporturi de forţe (şi, mai înainte de aceasta, de extindere şi restrângere a sectoarelor diverselor tipuri productive), ci şi o serie de înaintări şi retrageri, atât sociale, cât şi politice, ale aceleiaşi clase, în lupta pentru a instaura propriul său tip de relaţii de producţie.

În etapele istorice succesive ale dominaţiei burgheziei, de exemplu în Franţa, în Anglia, în Europa etc., apar prin urmare o serie de diferenţe: privind răspândirea industrialismului; privind rezistenţa şi lichidarea vechii clase feudale; privind formarea marilor state teritoriale; şi, în cele din urmă, privind rezistenţa împotriva apariţiei ameninţătoare a proletariatului revoluţionar.

27. Înţelegerea tuturor faptelor istorice este o problemă fundamentală a partidului

Este, prin urmare, o problemă fundamentală pentru teoria, organizarea şi strategia partidului revoluţionar proletar să înţeleagă pe deplin, în diferitele locuri şi epoci succesive, toate aceste aspecte, aceste cotituri şi nenumăratele lor combinaţii.

Totuşi, în deplină coerenţă cu viziunea sa asupra istoriei şi a determinismului acţiunilor colective, partidul proletar formulează în aceiaşi termeni, de-a lungul întregului curs istoric, definirea caracteristicilor societăţii capitaliste, condamnarea ei şi depăşirea sa.

Pe lângă distincţiile sociale şi politice dintre fazele succesive, este important să se ţină seama şi de arsenalul ideologic al clasei burgheze, care îi slujeşte acesteia încă de la începutul luptelor sale revoluţionare, reflectând apoi în utilizarea sa mutaţiile succesive ce decurg din faptul că burghezia devine o clasă autonomă, dominantă şi, la rândul ei, contrarevoluţionară.

Identificarea caracteristicilor capitalismului este completă şi definitivă încă din timpul Manifestului Comunist şi al scrierilor care conţin deja cu exactitate doctrina economică dezvoltată în Capitalul. Păstrând deplina libertate de a evalua atent orice diferenţă de desfăşurare istorică contemporană şi viitoare, analiza economică marxistă examinează legile producţiei capitaliste aşa cum izvorăsc ele chiar din ipotezele proprii adversarului burghez: deplină egalitate a fiecărui cetăţean în domeniul dreptului; facultatea deplină, liberă şi egală a fiecăruia de a participa la schimburile de pe piaţă.

Prin această analiză, Marx demonstrează odată pentru totdeauna şi în chip irevocabil că intrarea în vigoare a unui asemenea sistem nu înseamnă nicidecum deschiderea unei faze de echilibru în care omenirea să se poată aşeza comod, ci constituie ascensiunea la putere a unei clase dominante precise, împotriva căreia se vor stârni ciocniri şi crize revoluţionare. Tipul capitalist de producţie nu a prezentat niciodată şi nu va putea prezenta vreodată caracteristici neprevăzute, diferite de cele din această definiţie iniţială: dacă un asemenea fapt ar fi stabilit experimental, marxismul, ca ştiinţă a istoriei, ar trebui respins în întregul său ansamblu.

Economiile precapitaliste au cunoscut concentrări de mase de forţe productive; iar acestea erau: oameni, ansamblu de unelte, provizii de hrană, pământ în mari întinderi.

În general, aceste mase de forţe productive aparţineau unor particulari doar în privinţa oamenilor (sclavi) şi a pământului (Roma antică). Niciodată în privinţa unor mase de unelte, fie ele şi primitive. Mai adesea, mase de forţe productive depindeau de puterile statale sau militare: seniori, condotieri, regi, republici, uneori teocraţii.

Tipul direct precapitalist de producţie este cel feudal. După ce am amintit că niciun tip nu este prezent singur într-un spaţiu sau timp dat, definim tipul feudal ca fiind acela al parcelării tuturor forţelor productive şi al absenţei concentrării lor în masă. În agricultură, lăsând la o parte pământurile virgine, domeniile de vânătoare şi altele asemenea, avem mica gospodărie încredinţată familiei de şerbi. Fiecare şerb dispune de produsele micului lot, dar datorează o parte a acestora (sau o parte din timpul său) feudalului sub a cărui ocrotire se află printr-o veritabilă diviziune a muncii: şerbul nu se poate îndepărta, seniorul apără teritoriul şi oamenii de inamicii prădători. Este o dependenţă personală. Există apoi ţăranii parcelari liberi, stăpâni pe întregul produs; există meşteşugarii stăpâni pe atelierul lor; muncitorul parcelar, forţă productivă umană de bază, controlează parcelele celorlalte forţe productive: pământ, materii prime, unelte, şi controlează deopotrivă parcela sa de produse pe care o consumă sau o schimbă integral.

33. În feudalism, banul este un intermediar al schimbului şi nu o forţă de producţie

Până la acest punct, chiar dacă banul poate constitui deja capital în cele două forme ale sale — comercială şi cămătărească —, se poate afirma din punct de vedere marxist că banul nu este o forţă de producţie, ci este doar un intermediar al schimbului. În tipul feudal pur este interzis să se cumpere şi să se vândă pământuri sau mase de unelte, după cum este interzis să se angajeze salariaţi.

Amintim aceste lucruri binecunoscute pentru a putea defini caracteristicile capitalismului: pământul poate fi cumpărat cu bani în mod nelimitat; mase de unelte şi utilaje, pe măsură ce sunt inventate, pot fi cumpărate de particulari cu bani; şi tot astfel mase de materii prime sau semifabricate. În sfârşit, pot fi cumpărate cu bani mase de forţă de muncă sau de timp de muncă. Pentru ca acest lucru să fie posibil, este necesar ca muncitorii să fie liberi, aşadar feudalii să fie deposedaţi de privilegiile lor, micii ţărani lipsiţi de pământ şi unelte, iar meşteşugarii de atelier, unelte şi materii prime. În aceste condiţii, banul devine forţă productivă, deoarece poate îmbrăca oricând forma nu doar de capital comercial sau bancar, ci şi de capital funciar sau industrial, după cum este investit în pământ, clădiri, unelte, maşini etc.

Întrucât în tipul feudal posesia asupra forţelor productive este doar parcelară, privilegiul feudal fiind un drept personal şi nu un drept real asupra omului fizic (sclavagism) ori asupra lucrurilor şi pământului (ca în dreptul roman) — a fost perfect acceptabilă definirea capitalismului ca sistem al proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi asupra pământului. Mai exact, al proprietăţii nelimitate, prin opoziţie cu cea parcelară.

Faptul istoric esenţial constă însă în disputa asupra masei produselor. Odată expropriaţi muncitorii parcelari de dotările lor, produsele, concentrate de acum în mase de mărfuri, sunt la dispoziţia clasei burgheze, care deţine monopolul asupra pământului şi capitalului.

Teoria economiei burgheze constă în a susţine că, odată sfărâmate barierele stărilor determinate prin naştere sau prin învestitură şi putând oricine, încă de la plecare, să aspire la a fi proprietar de pământ sau de capital, s-a atins un echilibru deplin în distribuirea potenţială a avuţiei între toţi cei care colaborează la producţie. Fiziocraţii, care apărau feudalismul, fie şi într-o formă modernă, susţineau că izvorul avuţiei este pământul; mercantiliştii afirmau că sursa acesteia este schimbul de mărfuri; economiştii burgheziei au susţinut că izvorul avuţiei este munca, că mărfurile nu îşi măresc şi nici nu îşi micşorează valoarea prin schimb, în timp ce în producţia industrială sau agricolă orice intervenţie a muncii care le transformă le adaugă valoare. Au pretins că un schimb desăvârşit între valori echivalente şi între părţi contractante libere şi egale are loc atunci când salariatul primeşte bani în schimbul muncii sale.

Combaterea acestei teorii rezidă în teoria lui Marx asupra plusvalorii. Ea arată că muncitorul parcelar, schimbându-şi pe piaţă produsul, obţinea întreaga valoare pe care, muncind, i-o adăugase, în timp ce salariatul capitalismului extrage din munca sa doar o parte din valoarea pe care truda sa a adăugat-o produsului, şi că acesta este un fenomen inevitabil la scară socială de când muncitorul parcelar a fost deposedat în mod violent de uneltele sale şi, în esenţă, de dreptul său de a-şi însuşi o cotă-parte din produse. Acestei exproprieri iniţiale i se adaugă o serie nesfârşită şi mereu violentă, de când dreptul îi interzice salariatului să pună în vreun fel mâna pe vreo părticică din produse.

Prima formă de afirmare a economiei burgheze în epoca puterii feudale este aceea a capitalismului de stat. Tocmai sub aceeaşi formă ni se înfăţişează el în prezent, când se profilează ameninţarea revoluţiei proletare.

Aşa cum s-a spus deja şi alte dăţi, contrar versiunii curente care acreditează ideea aservirii capitaliştilor faţă de stat, tocmai capitalismul este cel care aserveşte tot mai mult statul intereselor sale de clasă.

Burghezia are în stat organul puterii prin intermediul căruia îşi impune cu forţa soluţiile; acest stat cu multiple ugere hrăneşte diferitele întreprinderi capitaliste, în timp ce suge munca şi sângele săracilor — trăsătură comună Statelor Unite şi Rusiei —, pe când nivelul de trai mai scăzut al muncitorilor din această a doua ţară ne face să înţelegem că tocmai aici acest proces atinge cea mai înaltă tensiune a sa. Dar el se manifestă şi în Statele Unite, unde figura centrală este reprezentată de întreprinzătorul care leagă clasa burgheză de statul său. Nu „rentiers“ [rentierii], ci „brasseurs d’affaires“ [marii afacerişti] sunt exponenţii actualei faze a capitalismului: aceşti vampiri care, după cum a remarcat recent fostul preşedinte al Statelor Unite, bătrânul Hoover, ameninţă să împingă regimul spre un dezastru din cauza foamei lor de nesăturat. Funcţionarul este un simplu intermediar, nu un factor, chiar şi în faza actuală a capitalismului.

În termeni corecţi trebuie să stabilim definiţia noastră a capitalismului, iar pentru a ajunge mai bine la aceasta am stabilit relaţia exactă cu sistemul feudal. Această metodă comparativă trebuie să o folosim şi pentru definirea economiei socialiste, care trebuie pusă în relaţie cu capitalismul şi cu forma sa de capitalism de stat.

Engels remarcă faptul că, în regimul feudal pur, banul nu are funcţie economică. Acest lucru nu trebuie înţeles într-un sens îngust; banul, care exista şi preexista, nu era o forţă de producţie; el devine astfel în regimul capitalist.

Toate regimurile sunt de ordin mondial, nu pentru că în mod concomitent, în fiecare ţară, fiecare sector economic ar fi organic conform tipului de societate care precumpăneşte din punct de vedere istoric; multe pete de ulei — forme de producţie anterioare — persistă, însă un singur ţesut conjunctiv capitalist le leagă astăzi laolaltă prin intermediul schimbului de mărfuri, iar acest ţesut dezvăluie tipul de organizare socială ce domină în lumea locuită. Aşadar, diferenţe de faze în spaţiu şi în timp, dar niciodată tipuri diferite de capitalism.

Aşa cum s-a spus în paragrafele 19—37, caracterul feudalismului este dat de proprietatea parcelară, căreia îi corespunde de asemenea o gestiune economică parcelară şi o dispoziţie parcelară asupra produselor.

Caracterul capitalismului este dat, dimpotrivă, de concentrarea proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, a masei de produse, a gestiunii economice. Statul capitalist asigură clasei burgheze dreptul de dispoziţie şi monopolul asupra produselor. Esenţialul în aceasta constă, şi pe acest teren se determină disputa socială şi istorică: controlul maselor de produse.

Marx preia, doar în scop polemic, de la economiştii burghezi teza unui capitalism în care capitaliştii şi salariaţii intervin pe piaţă într-o poziţie de egală libertate, şi demonstrează prin analiza sa economică a capitalului că această desfăşurare liberă ar conduce nu la un echilibru social, ci la concentrarea crescândă a mijloacelor de producţie şi a masei de produse în mâinile clasei capitaliste, pe de o parte, şi la mizeria crescândă a muncitorilor, pe de altă parte. Dar disputa este încă din primul moment de ordin social; la rândul său, nici dinamica ei nu se desfăşoară între categorii economice, între capital constant şi capital variabil, iar cele două nu coincid. Proletariatul nu ştie la cât se ridică capitalul variabil pe care îl revendică, ci luptă pentru a obţine o cantitate mai mare de produse, prin urmare un salariu mai mare pentru mai puţin efort.

Lupta unitară de clasă se dă pentru întregul produs. În timp ce economistul curent defineşte capitalul ca fiind valoarea fondului funciar al fabricii sau al instalaţiilor şi utilajelor, precum şi a banilor cu care se acoperă avansurile pentru achiziţionarea materiilor prime şi plata salariilor — formulă ce concordă întru totul cu aceea a proprietăţii titulare asupra „mijlocului de producţie“ —, economia marxistă numeşte capital întreaga valoare a masei de produse dintr-un anumit ciclu de lucru, a unei zile, a unui an sau a generaţiilor („cifra de afaceri“ a contabililor).

Această valoare a produsului se descompune în trei părţi în doctrina plusvalorii: capital constant: valoarea materiei prime prelucrate şi a diferitelor forme de uzură ale utilajului; capital variabil: valoarea salariilor plătite; plusvaloare: marja care se adaugă primilor doi termeni, astfel încât suma celor trei reprezintă valoarea pe piaţă a produsului, care îi revine întreprinzătorului. Lupta proletariatului nu este, aşa cum spune Marx spulberând iluziile lassalleene ale socialiştilor germani, o luptă pentru „rodul integral al muncii“ personale. Nu este vorba de a cuceri doar terenul plusvalorii.

Pe de altă parte, într-o economie colectivistă nu tot acest produs va merge la consum: sunt necesare o sută de servicii sociale utile şi noi investiţii pentru progresul productiv. Într-adevăr, doar în parte plusvaloarea merge la consumul personal al burghezilor, cea mai mare parte merge spre noi investiţii; dar dezastrul anarhiei capitaliste depăşeşte cu mult masa plusvalorilor şi constă în masele de produse care sunt distruse împreună cu întregul capital constant, variabil şi marja respectivă.

Adevărata luptă proletară este pentru cucerirea socială a întregului produs. Capitalul constant este rodul muncii generaţiilor trecute: el trebuie smuls clasei burgheze şi să revină proletariatului învingător, adică, tendenţial, societăţii fără clase; capitalul variabil este munca elementelor sociale active, adică a clasei muncitoare astăzi, a societăţii mâine. Plusvaloarea izvorăşte din energiile actuale de muncă şi din resursele tehnice şi organizatorice care sunt şi ele o „moştenire“ a trecutului şi care trebuie să fie la dispoziţia societăţii. Clasa muncitoare la putere astăzi, societatea mâine, vor folosi întreaga masă a produsului acumulat şi nemijlocit în scopuri generale.

Antagonism, aşadar, între clase şi formaţiunile lor armate şi politice, nu între cifre care să reprezinte împărţirea avuţiei între clase.

Reamintind acum termenii precişi ai trecerii de la precapitalism la capitalism, trebuie să precizăm acum caracterele distinctive dintre economia capitalistă şi postcapitalism. Postcapitalismul, de cel puţin un secol, nu este pentru noi „mâţa în sac“, ci ceva exact definit. Conform regulii generale, putem vedea în jurul nostru în funcţiune exemple de economie postcapitalistă, aşa cum existau mari manufacturi cu secole înainte de revoluţia burgheză.

„Aşa cum s-a spus altă dată, avem chiar mai mult: adevărate tipuri comuniste sub dominaţie capitalistă; de exemplu, serviciul de pompieri: când ceva arde, nimeni nu plăteşte pentru a stinge focul; dacă nimic nu arde, pompierii sunt totuşi hrăniţi. Toate acestea sunt spuse pentru a combate teza, oricare ar fi autorul ei, care marchează drept stadii succesive: capitalismul privat, capitalismul de stat — ca primă formă de socialism inferior —, socialismul superior şi comunismul.

Capitalismul de stat nu este un semi-socialism, ci un capitalism adevărat: dimpotrivă, este deznodământul capitalismului conform teoriei marxiste a concentrării şi reprezintă condamnarea teoria liber-schimbistă a unui regim de producţie permanent în care jocul minunat al concurenţei pune mereu o nouă felie de capital la îndemâna tuturor.

Pentru a delimita capitalismul de socialism nu este suficientă titularitatea (vezi Proprietate şi capital) posesiei instrumentului de producţie, ci este necesar să se ia în considerare fenomenul economic integral, adică cine dispune de produs şi cine îl consumă.

Precapitalism. Economie a producătorilor individuali: produsul este al lucrătorului independent, fiecare consumă ce a produs. Aceasta nu împiedică efectuarea de prelevări de plusprodus şi, prin urmare, de supramuncă să fie făcute în detrimentul mulţimilor de lucrători parcelari (uneori uniţi prin forţă în mase, dar fără moderna diviziune a momentelor productive) de către caste, ordine şi puteri privilegiate.

Capitalism. Muncă asociată (la Marx: muncă socială), diviziunea muncii, produs la dispoziţia capitalistului şi nu a muncitorului, care primeşte bani şi cumpără de pe piaţă ceea ce îi este necesar pentru a se menţine în forţă. Întreaga masă de produse trece prin forma bănească în parcursul de la producţie la consum.

Socialism inferior. Lucrătorul primeşte de la organizaţia economică şi socială unitară o cantitate fixă de produse care îi sunt necesare vieţii şi nu poate avea mai mult. Banii dispar, dăinuie chitanţele de consum neacumulabile şi care nu îşi pot schimba destinaţia. Chitanţa? Da, socialismul inferior înseamnă chitanţa pentru toţi, fără folosirea banilor şi fără piaţă.

Socialism superior sau comunism. În toate sectoarele se tinde spre desfiinţarea chitanţei şi fiecare ia cât îi este necesar. Cineva va asista la o sută de spectacole cinematografice la rând? O poate face şi astăzi. Va telefona la pompieri după ce a dat foc casei? O face şi astăzi, dar atunci nu vor exista asigurări. În orice caz, atunci ca şi astăzi, serviciul de spital de psihiatrie este făcut după economia comunistă pură: este gratuit şi nelimitat.

Precapitalism. Economie fără bani sau cu folosirea complementară a banilor. Producţie parcelară.

Capitalism. Economie cu utilizarea generalizată a banilor. Producţie socială.

Socialism inferior. Economie fără bani şi cu chitanţă. Producţie socială.

Socialism superior sau comunism. Economie fără bani şi fără chitanţă, producţie socială.

Capitalismul de stat, pe care ar fi o prostie să-l numim socialism de stat, stă în întregime şi pe bună dreptate în secţiunea capitalism.

Contrarevoluţia din Rusia

S-a revenit asupra tuturor acestor noţiuni de bază pentru a explica desfăşurarea actualului proces contrarevoluţionar din care fac parte evenimentele sociale ruseşti, care nu pot fi examinate decât integrate în ansamblu, întrucât, dacă sunt analizate separat, îi conduc pe cei imprudenţi să altereze doctrina marxistă, să admită noi analize şi noi perspective pentru intervenţia unei a treia clase, a unui al treilea factor, şi să cadă astfel în cursa trucului stalinist care presupune funcţii permanente pentru stat — nu ca simplu instrument al clasei, ci ca generator al clasei —, abandonând noţiunea deperirii sale.

Metoda noastră de lucru ne determină să batem mereu pe cuie deja cunoscute şi să ne extindem investigaţia la sectoare tot mai largi şi mai diverse în perimetrul fixat de aceste cuie, fără a proceda vreodată la inovaţii sau invenţii.

Concurenţa şi monopolul sunt noţiuni nu antagonice, ci complementare chiar şi pe piaţă şi în schimb, prima evoluând spre cel de-al doilea. Pe frontul monopolului se afirmă clasa burgheză: al monopolului mijloacelor de producţie şi al produselor.

Muncitorii, pentru a reacţiona la condiţia socială care le este impusă de capitalism şi care este favorizată de dispersarea lor, trec la instituirea — prin intermediul sindicatului — a monopolului asupra forţei lor de muncă. În consecinţă, capitalismul trebuie să-şi dea pe faţă natura, să fondeze trusturile şi să atribuie statului său funcţii nu numai poliţieneşti, ci şi economice. Sindicatele au fost precedate de societăţile de ajutor reciproc, care colectează cotizaţii de la salariaţi în scop de asistenţă, dar încă nu revendică un salariu mai mare de la capitalişti.

Nimic mai conservator: şi totuşi în tradiţionalele asociaţii de ajutor reciproc şi chiar în frăţiile de caritate partidul socialist pătrundea cu folos.

Formularea conţinută în proiectul de manifest Apelul cu privire la economia rusă care „tinde spre capitalism“ trebuia clarificată. Ce s-a întâmplat în Rusia? Reversiunea primelor caractere comuniste ale economiei, inversarea politicii interne şi internaţionale, cea din urmă netrebuind totuşi să decurgă în mod ineluctabil din prima.

În 1921, când Rusia era închisă în ea însăşi din cauza lipsei victoriei revoluţionare în alte ţări, nivelul forţelor de producţie scăzuse la o limită inferioară minimului, iar schimbul de produse de la sat la oraş şi viceversa, care se desfăşurase anterior prin comunismul de război, nu mai putea funcţiona, statul proletar ducând lipsă atât de produsele oraşului, cât şi de cele ale satului. A fost neapărată nevoie să se legalizeze comerţul liber, făcut până atunci de bişniţari sau „speculanţi“.

Lenin şi partidul bolşevic instaurează NEP-ul într-un ansamblu economic în care există forme de producţie nomadă, patriarhală, feudală, burgheză şi mici nuclee de economie socialistă. La întrebarea dacă NEP-ul era capitalism, Lenin răspundea categoric da.

Şi nici nu putea fi altfel, de vreme ce din momentul în care salariul este plătit în bani şi cu aceştia se cumpără alimentele, avem capitalism. Aceasta nu schimbă natura statului, care rămâne, pentru că poate rămâne, proletar; natura sa rezultând nu din structura economiei, ci din poziţia de clasă şi de forţă în desfăşurarea luptei revoluţionare a proletariatului internaţional.

Lenin, care în domeniul economic ajungea până la a avea în vedere intrarea în Rusia a capitalului privat străin prin concesionări de teritorii întregi, preconizează întărirea puterii de stat pentru a face faţă reacţiilor sociale cauzate de măsurile NEP-ului şi a câştiga timp pentru a primi ajutor de la revoluţiile muncitoreşti occidentale.

55. Inversarea în domeniul politic — cauza renunţărilor din domeniul economic în Rusia

Aşa trebuia pusă problema. Troţkismul proclamă intervenţia unui al treilea factor, cel al birocraţiei. Pentru noi, situaţia actuală din Rusia nu prezintă nimic original, de vreme ce capitalismul nu este caracterizat prin existenţa unui titular al proprietăţii, ci prin imposibilitatea (care se realizează prin forţa statului) clasei muncitoare de a-şi însuşi produsele şi prin achitarea salariului în bani. Evoluţiile economice care ne-au condus la situaţia actuală — în care persoana privată dă bani cu împrumut statului, statul este antreprenor, datoria publică se umflă, deţinerea unei case este permisă, iar casa este atribuită specialistului — aceste evoluţii nu decurg din manevra socială a NEP-ului, ci din inversarea produsă în domeniul politic şi în poziţia internaţională a statului rus. NEP-ul a lăsat statul în mâinile clasei proletare care îl deţinea şi mai înainte: renunţările din domeniul economic nu implicau câtuşi de puţin în mod necesar mai întâi erorile de tactică şi strategie revoluţionară, iar în cele din urmă răsturnarea poziţiei statului.

Socialismul nu putea fi construit doar în Rusia, unde totuşi se însumaseră în februarie şi în octombrie 1917 revoluţia burgheză şi cea proletară. — În Germania, în 1848, a fost de asemenea încercată, în zadar, dubla revoluţie burgheză şi proletară: cea burgheză a învins în domeniul economic şi social, după ce burghezii şi muncitorii aliaţi pierduseră în domeniul politic. — În Rusia, după dubla victorie politică şi socială din 1917, s-a înregistrat înfrângerea socială proletară ce poate fi datată în 1928. A rămas victoria socială capitalistă.

57. Întreprinderea este factorul esenţial al actualei faze capitaliste mondiale

Nu dispunem de documentaţie pentru o examinare detaliată a economiei ruse, dar avem indicaţii suficiente pentru a emite o apreciere sigură. Pe linia studiului Proprietate şi Capital, vedem factorul esenţial al actualei faze capitaliste mondiale în întreprindere — cea de construcţii oferă un exemplu elocvent în acest sens — care lucrează fără sediu şi instalaţie proprie şi stabilă, cu un capital minim, dar pentru un profit maxim, şi poate face aceasta deoarece şi-a subordonat statul, care distribuie capitalul şi încasează pierderile.

Funcţionarul nu este o figură centrală, ci un simplu mediator; în opoziţie cu corpul funcţionarilor de stat se află cel al birourilor paralele ale întreprinderilor, unde colcăie consultanţi de toate speciile ce veghează la supunerea statului faţă de interesele întreprinderilor. Un mecanism similar, sub forme exterioare şi cu denumiri foarte diferite, funcţionează în URSS. Când ne gândim că întreprinderile din Moscova au putut face cadou Metroul oraşului, ne dăm seama de profiturile uriaşe realizate de acele întreprinderi în celelalte sfere.

Iar acest capitalism din Rusia nu prezintă nimic absolut inedit; prin faptul administrării de stat, el se leagă de o sută de exemple istorice, de la cel deja amintit al Comunelor din Italia unde s-a afirmat de altfel prima formă de investiţie statală pentru producţia industrială (persoanele private nu puteau dispune de capitalurile necesare construirii maşinii-navă — aşa cum s-a arătat în „Firul timpului“ din nr. 17 din 1951 al publicaţiei „Battaglia comunista“ —, iar Comunele au asigurat acest lucru). Şi astfel, întotdeauna, state şi regi au armat primele flote şi au fondat companiile imperiale, de unde capitalismul a crescut uriaş! În sfârşit, avem ultimul exemplu al naţionalizărilor britanice.

Tendinţa spre capitalism a economiei ruse are prin urmare un dublu sens. Primele forme socialiste şi comuniste succesive revoluţiei din Octombrie au degenerat, au involuat, au fost reabsorbite. O economie proletară aflată în degenerare timp de mai mulţi ani, acum complet degenerată şi dispărută, pentru a lăsa loc unor forme mercantile şi capitaliste.

Dar între timp tot vastul domeniu al economiei ruse precapitaliste, asiatice, feudale tinde puternic spre capitalism, iar această tendinţă este pozitivă şi, la rândul ei, premisă a revoluţiei socialiste mondiale. Lenin şi Troţki înşişi au văzut această necesitate şi au fost pionierii electrificării, singurul mijloc pentru a pune producţia în pas cu Apusul, pentru a doborî mai bine imperialismul. Stalin a răsturnat planul internaţional revoluţionar, dar a dat un impuls uriaş industrializării urbane şi rurale. Mai exact, acesta era un dat irezistibil al situaţiei sociale ruseşti după prăbuşirea putredului eşafodaj ţarist şi boieresc.

Lenin a întrevăzut posibilitatea ca partidul său să fie purtătorul revoluţiei politice proletare în lume şi, între timp, şi al revoluţiei sociale capitaliste în Rusia: numai cu cele două premise victorioase Rusia putea deveni economic socialistă. Stalin spune că partidul său înfăptuieşte socialismul economic doar în Rusia; în fapt, statul — şi partidul — său s-a redus la a fi purtătorul doar al revoluţiei sociale capitaliste în Rusia şi Asia. Cu toate acestea, dincolo de oameni, aceste forţe istorice lucrează pentru revoluţia socialistă mondială.

O evaluare similară trebuie dată revoluţiei chineze. Şi acolo muncitorii şi ţăranii au luptat pentru o revoluţie burgheză, în diverse etape, şi mai departe nu pot merge. Alianţa celor patru clase: muncitori, ţărani, intelectuali şi industriaşi reproduce alianţa — care are actele în deplină regulă cu marxismul în doctrină şi tactică — din Franţa de la 1789 şi din Germania de la 1848. Totuşi, distrugerea milenarului eşafodaj feudal oriental este un factor de accelerare a revoluţiei proletare mondiale, cu condiţia ca aceasta să biruiască metropolele europene şi americane.

Deoarece clişeul obişnuit al marxismului curent este: cine este profitorul personal şi consumatorul exploatării capitaliste — uitând cele o sută de citate din Marx despre sufletul capitalului şi depersonalizarea capitalistului, pentru care acumularea de plusvaloare contează mai mult decât portofelul individual şi viaţa propriilor copii —, pare insuficientă definirea drept „criptoantreprenori“ şi „criptoafacerişti“ a beneficiarilor rodului capitalismului rus (spuneam: nu rodul, ci întreaga plantă contează), care pentru noi nu sunt funcţionarii birocraţiei sovietice, ci o pătură de sine stătătoare.

Birocrat în Rusia este simplul mecanic dintr-o fabrică, aşa cum este astăzi în Anglia: toţi sunt „bugetari“.

În acest scop trebuie remarcat că, în ciuda oricărei cortine, acest angrenaj, sau mai degrabă această reţea de canalizare a avuţiei comunică cu cea a capitalului mondial. Însuşi comerţul exterior de stat este o imensă balanţă care nu cântăreşte niciodată echivalente, ci înşală continuu masa muncitoare sovietică. Există apoi enormul impas al manevrelor valutare care se repercutează între centrele legale şi ilegale din Asia şi Africa. Există „închirieri şi împrumuturi“ în curs de lichidare: în sfârşit, închirierea şi împrumutul a milioane de cadavre de proletari ruşi pentru a învinge Germania a fost calculată de către partea americană drept o afacere mult mai economică decât producerea cantităţii corespunzătoare de bombe atomice.

Coexistenţa şi emulaţia de astăzi, alianţa pe faţă de ieri cu pactul de a demantela partidele comuniste din Apus, intrările depline în blocurile de eliberare antifascistă sunt, pe de o parte, confirmarea răsturnării politice până la contrarevoluţie, iar pe de altă parte sunt tranzacţii de piaţă economică şi primă cedată capitalului mondial prin efortul exasperat şi viaţa însăşi a muncitorului rus. De aceea, ca partid, putere şi stat, degenerarea nu mai este în curs, ci este un fapt istoric împlinit; iar văduva lui Troţki a constatat-o pe bună dreptate. Funcţia istorică este paralelă pe plan economic şi politic: instaurarea capitalismului în toate Rusiile.

Contrarevoluţia ca învăţătoare

Odată cu înfrângerea lui Spartacus la picioarele Vezuviului s-a produs dintr-odată înfrângerea politică şi socială a sclavilor, iar regimul social al sclavagismului a rămas la putere. Dar victoria succesivelor reprimări ale lui Diocleţian asupra creştinilor, adevăraţi conspiratori politici şi de clasă, atrage după sine nu consolidarea regimului sclavagist, ci, sub aspectul triumfului noii religii, prăbuşirea socială a acestui regim şi, ulterior, venirea feudalismului medieval.

Când ne întrebăm de ce Engels, după înfrângerea revoluţiei din 1848, s-a apucat să scrie Războiul ţărănesc şi a studiat înfrângerea lor din 1525, ne dăm seama că trebuie să înţelegem contrarevoluţia pentru a pregăti revoluţia de mâine.

Acelaşi lucru ne revine şi nouă de făcut astăzi, nu izolând un sector sau o problemă, ci încadrând-o în contextul ansamblului.

Aşa a putut burghezia, în secolul trecut, să preamărească numeroasele şi amintitele înfrângeri precedente în construirea definitivei sale victorii. Aşa şi proletariatul — căruia, după cum spune Marx în Luptele de clasă în Franţa, nu victoria, ci o serie de înfrângeri îi dă „dreptul“ la triumful său în lume — va învinge, datorită partidului său de clasă, înfăţişându-se din nou aşa cum a fost la începutul luptei sale şi în formulele programatice, lapidare, nedepăşite pentru că sunt de nedepăşit, conţinute în Manifestul Comunist.

În măsura în care se poate dovedi că fiecare clasă socială a avut, din primele sale afirmări şi bătălii în întregul ei curs istoric, o sarcină şi un program continuu, este legitim să profesăm şi să apărăm doctrina marxistă a istoriei ca succesiune a claselor sociale — fiecare fiind constituită dintr-un ansamblu de oameni având o poziţie paralelă faţă de forţele şi sistemele de producţie. Astfel se leagă revendicările lansate de Hristos mulţimilor de sclavi de prăbuşirea Imperiului Roman şi a societăţii clasice; astfel se leagă primele cereri de libertate civică şi ţărănească de căderea Bastiliei şi de Revoluţia burgheză în întreaga lume, iar drapelul fluturat a fost întotdeauna acelaşi. Cu atât mai mult proletariatul modern, primul care s-a eliberat de formulările fideiste şi idealiste ale propriilor aspiraţii, este o adevărată forţă istorică în sens marxist şi nu poate rata victoria de vreme ce este un fapt stabilit că, de îndată ce a apărut din noua rânduială a forţelor productive, i s-au configurat obiectivul istoric şi drumul, fie el aspru şi extrem de greu, care duce într-acolo. Luptă, prin urmare, împotriva maniei neomarxismelor şi a „analizelor noi“.

63. Nu există „noi clase“, aşa cum nu există „noi tipuri“ de capitalism

Faptul că am fost înfrânţi, că ne aflăm prin urmare într-o perioadă contrarevoluţionară, ne explică de ce suntem puţini şi de ce se produc confuzii în sânul nostru. Totuşi, acest fapt nu ne determină să falsificăm teoria marxismului revoluţionar prin admiterea sosirii pe scena socială a unui al treilea protagonist, a unei noi clase. Nu avem nevoie să descoperim noi tipuri, noi stadii, să inventăm puteri noi pentru capitalismul de stat care — aşa cum s-a spus deja — nu prezintă nimic original şi a fost chiar prima formă prin care s-a afirmat pentru prima dată clasa capitalistă, în epoca Comunelor, în anii 1100.

Pentru a sprijini expunerea desfăşurată şi pentru a reitera semnalul de alarmă oportun dat de stânga cu privire la degenerarea politicii proletare, se anexează o schemă pentru a reprezenta relaţiile dintre clasa muncitoare, asociaţiile economice, partidul politic de clasă şi organele centrale ale partidului. Explicaţiile adăugate arată că cele două abordări care concordă în formula partidului de masă — cea laburistă şi cea stalinistă — îşi au originea în aceeaşi bază, întrucât înlocuiesc determinantele economice cu cele ale voinţei indivizilor, dar duc în definitiv la acelaşi rezultat de a le impune acestora deciziile stabilite la vârful partidului.

Un alt punct a dat naştere unor îndoieli şi ezitări. Care este perspectiva noastră? Una singură, ca întotdeauna: revoluţia proletară internaţională, atunci când condiţiile pentru aceasta vor fi realizate — condiţii astăzi aproape toate îndepărtate. În privinţa cursului actualei perspective, trei ipoteze par să se prezinte: absorbţia paşnică a Rusiei de către America, izbucnirea războiului între URSS şi SUA cu victoria uneia sau a celeilalte.

Încă de la primul război imperialist, victoria celui mai puternic sector capitalist — Anglia, care de două sute de ani nu cunoaşte înfrângeri şi nu a cunoscut niciodată invazii — trebuia să determine condiţiile cele mai puţin favorabile izbucnirii atacului revoluţionar al proletariatului internaţional. Un curs cu siguranţă mai puţin nefavorabil ar fi putut decurge din înfrângerea militară a respectivului sector.

Acelaşi lucru este valabil pentru al doilea război imperialist, încheiat cu victoria axei Londra-New York. Iar pentru al treilea? Nu ezităm să afirmăm că victoria Statelor Unite ar reprezenta cea mai sinistră dintre eventualităţi. Este adevărat că ne lipsesc forţele de clasă pentru a interveni în aceste evenimente formidabile, este de asemenea adevărat că trebuie să ne menţinem autonomi faţă de o putere şi de cealaltă, deopotrivă antirevoluţionare, şi să luptăm până la capăt împotriva celor două „cruciade“. Dar este, în sfârşit, adevărat că nu ne putem abate de la singura evaluare grefată pe doctrina marxistă: că prăbuşirea centrului capitalismului atrage după sine prăbuşirea întregului sistem, în timp ce prăbuşirea sectorului mai slab poate menţine în viaţă sistemul burghez mondial, dată fiind metoda modernă de anihilare militară şi statală a celui învins şi reducerea sa la un colonialism pasiv. Şi tocmai pe această linie politică se poate împiedica ca sistemul capitalist să absoarbă reacţiile ce se manifestă faţă de politica stalinismului în sânul proletariatului şi ca aceste energii să poată fi încadrate în noul organism care se va întemeia pe principiile marxismului revoluţionar, redevenind o forţă activă a istoriei.

Schema centralismului marxist

1) Indivizii care compun clasa sunt împinşi să acţioneze în direcţii discordante. Unii, dacă ar fi consultaţi şi liberi să decidă, ar face-o în sensul interesului clasei opuse, dominante.

2) Membrii organizaţi în sindicate tind să acţioneze în direcţie contrară interesului patronal, dar într-un sens imediat şi fără capacitatea de a converge spre o acţiune unică şi un scop unic.

3) Militanţii din partidul politic, rezultând din munca în sânul clasei şi al asociaţiilor, sunt pregătiţi să acţioneze pe rezultanta unică revoluţionară.

4) Organele de conducere ale partidului, emanând de la bază, acţionează în direcţia revoluţionară în continuitatea teoriei organizaţiei şi a metodelor tactice.

Poziţia Stângii constă în lupta simultană împotriva celor două deviaţii:

1) Baza este suficientă pentru a decide acţiunea centrului, dacă este consultată democratic (muncitorism, laburism, social-democratism).

2) Centrul suprem (comitetul politic sau şeful partidului) este suficient pentru a decide acţiunea partidului şi a masei (stalinism, cominformism), cu dreptul de a descoperi „noi forme“ şi „noi cursuri“.

Ambele deviaţii duc la acelaşi rezultat: baza nu mai este clasa proletară, ci poporul sau naţiunea. Conform lui Marx şi Lenin, de aici rezultă conducerea în interesul clasei dominante burgheze.

[1]. Bătălia de la Legnano (1176), în care Liga Lombardă a Comunelor italiene a înfrânt armata imperială a lui Frederic I Barbarossa, a fost o victorie militară a oraşelor italiene; totuşi, structura socio-economică a Italiei medievale nu a evoluat direct spre un capitalism durabil, ci a suferit ulterior un proces de reabsorbţie şi stagnare feudală.