|
|
|
Scris: 1949 |
|
|
Erorile din practica luptei proletare sau abaterile dezastruoase ale acesteia, care au caracterizat din punct de vedere istoric epoca Primului Război Mondial, iar în cel de-al Doilea epoca războiului şi a postbelicului, sunt strâns legate de pierderea reperelor critice fundamentale ale metodei marxiste.
Marx a corelat previziunea ridicării revoluţionare a muncitorilor cu legile economice ale dezvoltării capitaliste.
Revizioniştii marxismului au vrut să găsească sistemul în culpă, bizuindu-se pe întârzierea de un secol în care s-ar afla revoluţia noastră — în timp ce Marx, date fiind condiţiile schimbate ale mijloacelor de legătură şi de comunicaţie mondiale, îi prevăzuse un marş mai rapid decât cel al revoluţiei burgheze —, şi pretind că acele legi ar fi fost greşite şi că evoluţia mai recentă a regimului burghez ar fi dezminţit teza centrală: tot mai multă avuţie la un pol, tot mai multă mizerie la celălalt.
Şi de 50 de ani se citează statisticile creşterii ratei salariului, ale extinderii sferei şi ratei consumului muncitorului industrial, rezultatele vastului mecanism al reformelor sociale care tind să-i scape de căderea în foamete absolută pe muncitorii aruncaţi în afara ciclului activităţii salariate din cauza accidentelor, bolii, bătrâneţii şi şomajului. Iar pe de altă parte, s-a pretins că ar avea valoarea unui surogat al cerinţelor socialiste extinderea funcţiilor maşinăriei centrale de stat, pretinsul său control asupra randamentelor înalte şi a vârfurilor excesive ale speculaţiei capitaliste, distribuirea de către aceasta a unor beneficii şi servicii sociale şi colective către toţi.
Toate acestea tindeau, în viziunea revizionistă, să contureze posibilitatea „progresistă“ a unei repartiţii tot mai bune a roadelor producţiei între cei care au participat la ea, coborând tot mai mult puternica aspiraţie socialistă în zonele joase şi moi ale unei campanii duse de filantropi mieroşi pentru neroada formulă a „dreptăţii sociale“, bagaj teoretic şi literar anterior operei lui Marx şi stârpit fără milă de aceasta.
Capitalismul a fost readus de la poemul arcadic la ororile tragediei de către cursa nebunească monopolistă şi imperialistă care a avut o primă răbufnire în războiul din 1914; iar evidenţa faptului că, pe măsură ce acesta persistă, trăieşte şi creşte, tot astfel cresc şi se revarsă mizeria, suferinţa şi măcelul, se reflectă într-o viguroasă întoarcere a partidelor muncitoreşti la poziţiile radicale şi la lupta care are drept scop distrugerea, nu îndreptarea sistemului social burghez.
După confirmarea teoretică şi mai decisivă a celui de-al Doilea Război, anii care se scurg pun grava problemă a lipsei unei reacţii revoluţionare în metodele de acţiune proletară din lume.
Legea generală a acumulării capitaliste este expusă de Marx în Cartea I a Capitalului, la cap. XXIII. Primul paragraf menţionează în prealabil că progresul acumulării tinde să ducă la creşterea ratei salariilor. Răspândirea pe scară largă a producţiei capitaliste, ca în exemplul englez de la începutul secolului al XV-lea până la mijlocul celui de-al XVIII-lea, şi cum este de altfel în întreaga lume modernă în a doua jumătate a acestuia din urmă, odată cu cererea unui număr mai mare de salariaţi, face să „intervină o creştere a salariilor“. Zadarnică trudă, aşadar, să vrei să-l dezminţi pe Marx prin faptul că salariile robilor capitalului nu au scăzut. Căci imediat după cuvintele citate, Marx a scris următoarele:
„Împrejurările mai favorabile sau mai puţin favorabile în care muncitorii salariaţi se întreţin şi se înmulţesc nu schimbă însă cu nimic caracterul de bază al producţiei capitaliste“.
Iar acest caracter fundamental, legea generală despre care este vorba, nu este stabilit de Marx doar în relaţia muncitor-patron, ci în relaţia dintre ansamblul celor două clase. Compoziţia acestora variază neîncetat. În cadrul clasei burgheze, avuţia acumulată se concentrează împărţindu-se într-un număr tot mai mic de mâini şi mai ales într-un număr tot mai mic de mari întreprinderi. La capătul acestei perspective stă în mod expres
„limita care ar fi atinsă abia în momentul în care întreg capitalul social ar fi reunit în mâna fie a unui singur capitalist, fie a unei singure societăţi a capitaliştilor“.
Engels a comentat în 1890 că o asemenea previziune din 1864 era confirmată de „«Trusturile» engleze şi americane de dată recentă“. Pe atunci marxist radical, Kautsky a reafirmat 20 de ani mai târziu că fenomenul se răspândise în întreaga lume capitalistă. Lenin a dezvoltat pe baza lui, în 1915, teoria completă a imperialismului.
Şcoala marxistă are materialele necesare pentru a completa textul clasic cu aceste cuvinte: „... fie chiar în mâna Statului capitalist naţionalizator, aibă el în frunte pe un Hitler, un Attlee sau un Stalin“.
De cealaltă parte a tranşeei sociale, Marx urmăreşte în acea analiză centrală, ca de altfel în întreaga sa operă, nu oscilaţia plăţii, ci compoziţia populaţiei neposedante şi repartiţia sa variabilă în armata industrială de rezervă. Şi el îşi construieşte legea generală arătând că, odată cu răspândirea şi acumularea capitalismului, orice s-ar întâmpla cu nivelul de remunerare a salariaţilor ocupaţi vremelnic în întreprinderi, creşte numărul absolut şi relativ al tuturor celor care se află în rezervă, neavând nici măcar veniturile muncii propriilor braţe. La al patrulea paragraf al aceluiaşi capitol, el ajunge la enunţarea legii în discuţie, cunoscută sub numele de legea mizeriei crescânde:
„Mărimea relativă a armatei industriale de rezervă creşte deci o dată cu creşterea puterii avuţiei. Cu cât este însă mai mare această armată de rezervă în raport cu armata muncitorească activă, cu atât mai numeroasă este suprapopulaţia consolidată, a cărei mizerie este invers proporţională cu chinurile muncii ei. În sfârşit, cu cât este mai numeroasă pătura de Lazări a clasei muncitoare şi armata industrială de rezervă, cu atât este mai mare pauperismul oficial“.
Pentru economistul filistin, mizeria şi pauperismul înseamnă a nu avea ce mânca. După călugărul catolic citat de Marx, de aceasta se îngrijeşte caritatea; după cuceritorii de astăzi ai Americii, UNRRA. Mizeria, pentru Marx, este aceea prin care Lazărul proletar, din pricina neîncetatei „expansiuni şi contracţii“ a întreprinderii burgheze, intră şi reînvie din mormântul lipsei zilnice de mijloace de existenţă; iar această mizerie creşte pentru că sporeşte peste măsură numărul celor care se găsesc prinşi între barierele acestor două alternative: să muncească pe brânci pentru capital sau să rabde de foame.
Ideea fixă a celor ce vor să-l revizuiască pe Marx era că acesta ar fi început în această materie să se revizuiască pe sine însuşi, cel din 1848, atunci când scria Capitalul. Dovada că nu au priceput un Kolaroff [o boabă] stă în faptul că Marx însuşi ţine să citeze în acest pasaj, într-o notă de subsol, scrierea sa anterioară chiar Manifestului: Mizeria filozofiei, scrisă împotriva Filozofiei mizeriei a lui Proudhon în 1847. Trimiterea la notă este plasată imediat după cuvintele:
„Acest caracter antagonist al acumulării capitaliste“.
Pasajul autocitat în notă afirmă că relaţiile de producţie actuale
„nu produc avuţia burgheză, adică avuţia clasei burgheze, decât ruinând mereu alţi membri ai acestei clase şi formând un proletariat tot mai numeros“.
Iată aşadar un punct central al marxismului, ba chiar un pilon fundamental al său, care stă tot mai ferm în picioare, în cursa istorică 1847-1874-1949.
Proletar este cel pauper, adică cel fără proprietate, cel fără rezerve, nu cel prost plătit. Cuvântul este găsit de Marx într-un text din 1774, potrivit căruia cu cât o ţară are mai mulţi proletari, cu atât este mai bogată.
„Prin «proletar»“, defineşte Marx, „nu se înţelege din punct de vedere economic nimic altceva decât muncitorul salariat, care produce «capital» şi îl valorifică, şi care e aruncat pe drumuri de îndată ce a devenit de prisos pentru necesităţile de valorificare ale lui «Monsieur Capital»“.
Cu o infinită perspicacitate, Marx îl ia în derâdere pe un alt autor care vorbeşte despre „proletarul din pădurile virgine“. Locuitorul acestora este proprietarul lor, nu este un proletar:
„Ar fi proletar numai în cazul când, în loc să exploateze el pădurea virgină, ar fi exploatat de ea“.
Mediul celei mai cumplite barbarii este această pădure modernă care se slujeşte de noi, pădure de coşuri de fabrică şi de baionete, de maşini şi de arme, de ciudate fiare neînsufleţite care se hrănesc cu carne omenească.
Situaţia tuturor celor fără rezerve, aduşi în această stare pentru că ei înşişi sunt, în mod dialectic, o rezervă, a fost agravată înspăimântător de experienţa războiului. Natura ereditară a apartenenţei la clasele economice face ca a fi fără rezerve să fie un lucru mai grav decât a fi fără viaţă. După trecerea flăcărilor războiului, după bombardamentele-covor, membrii clasei muncitoare, nu mai puţin decât după orice alt dezastru, nu numai că îşi pierd cu maximă probabilitate ocuparea vremelnică, dar îşi văd nimicită şi acea minimă rezervă de proprietate mobiliară pe care o reprezintă în fiecare locuinţă obiectele casnice rudimentare. Titlurile proprietarului supravieţuiesc în parte oricărei distrugeri materiale, pentru că sunt drepturi sociale consfinţite pentru exploatarea altora. Iar pentru a scrie încă o dată cu litere de foc marxista Lege a antagonismului, vine cealaltă constatare, la îndemâna oricui: că industriile războiului şi ale distrugerii sunt cele care duc la profiturile cele mai mari şi la cele mai mari concentrări de avuţie în mâini restrânse. Nu rămâne mai prejos nici industria Reconstrucţiei, iar pădurea afacerilor şi a planurilor Marshall şi ERP îl alege pe Marele Ofiţer Şacal drept vrednicul său Administrator Delegat.
Războaiele au aruncat aşadar, fără putinţă de tăgadă, alte milioane şi milioane de oameni în rândurile celor care nu mai au nimic de pierdut. Ele au aplicat revizionismului direct peste obraz lovitura de knock-out. Lozinca marxismului radical trebuia să răsune cutremurător: proletarii nu au nimic de pierdut în revoluţia comunistă decât lanţurile lor.
Clasa revoluţionară este aceea care nu are nimic de apărat şi nu mai poate crede în cuceririle cu care a fost amăgită în perioada interbelică.
Totul a fost compromis de teoria infamă a „Ofensivei burgheze“.
Războiul trebuia să dea naştere iniţiativei şi ofensivei celor care nu au nimic împotriva clasei care are şi domină totul, şi a fost în schimb prezentat în mod înşelător drept rampa de lansare pentru acţiuni ale clasei dominante menite să-i răpească proletariatului inexistente beneficii, avantaje şi cuceriri din vremurile trecute.
Practica partidului revoluţionar a fost trocată pe o practică de apărare, de tutelă şi de revendicare de „garanţii“ economice şi politice despre care se pretindea că ar fi fost dobândite de clasa proletară, când de fapt erau tocmai garanţiile şi cuceririle burgheze.
Nu doar în fraza finală Manifestul dăltuise acel punct central, rezultat al unei analize a întregului ansamblu social pe care ani de experienţă şi de luptă o dezvoltaseră, ci şi într-un alt pasaj, dintre acelea pe care Lenin le defineşte drept pasajele uitate ale marxismului:
„Proletarii nu pot să cucerească forţele de producţie sociale decât desfiinţând propriul lor mod de însuşire de până acum şi, prin aceasta, întregul mod de însuşire de până acum. Proletarii n-au nimic propriu de ocrotit; ei au de nimicit tot ce până acum ocrotea şi asigura proprietatea privată“.
A fost sfârşitul, în exemplul italian, pentru mişcarea revoluţionară atunci când, din ordinul lui Zinoviev — pe atunci încă în viaţă —, care a plătit scump aceste erori fără leac, au fost aruncate toate forţele în apărarea unor „garanţii“ precum libertatea parlamentară şi respectarea constituţiei.
Caracterul acţiunii comuniştilor este iniţiativa, nu replica la aşa-numitele provocări. Ofensiva de clasă, nu defensiva. Nimicirea garanţiilor, nu păstrarea lor. În marele sens istoric, clasa revoluţionară este cea care ameninţă, ea este cea care provoacă; şi pentru aceasta trebuie să o pregătească partidul comunist, nu pentru a cârpi ici şi colo pretinsele spărturi din barca dărăpănată a ordinii burgheze, pe care trebuie să o trimitem la fund.
Problema întoarcerii muncitorilor din fiecare ţară pe linia luptei de clasă rezidă în această reînsufleţită legătură între critica capitalismului şi metodele bătăliei revoluţionare.
Câtă vreme întreaga experienţă a erorilor dezastruoase din trecut nu va fi fost asimilată, clasa muncitoare nu va scăpa de împovărătoarea protecţie a lăudaţilor săi salvatori împotriva atacurilor, ameninţărilor şi provocărilor care ar putea să apară mâine şi care îi sunt înfăţişate drept intolerabile. Proletariatul are de cel puţin un secol în faţă şi deasupra sa ceea ce nu poate tolera, şi care, cu cât trece timpul, cu atât va deveni mai intolerabil, potrivit legii lui Marx.