|
|
|
Scris: 1965 |
|
|
Înainte ca furtuna „revoltei negre“ din California să fi trecut, iar conformismul internaţional să fi îngropat faptul „regretabil“ sub o mantie groasă de tăcere; când încă burghezii „luminaţi“ căutau cu înfrigurare să descopere cauzele „misterioase“ care blocaseră acolo, departe, funcţionarea „paşnică şi regulată“ a mecanismului democratic, câţiva observatori de pe cele două ţărmuri ale Atlanticului s-au consolat amintindu-şi că, la urma urmei, exploziile de violenţă colectivă ale oamenilor „de culoare“ nu sunt o noutate în America şi că, de exemplu, una la fel de gravă s-a produs — fără urmări — la Detroit în 1943.
Dar ceva profund nou a existat în acest episod incendiar de mânie nu doar vag populară, ci proletară, pentru cel care l-a urmărit nu cu o rece obiectivitate, ci cu pasiune şi speranţă. Şi este tocmai ceea ce ne face pe noi să spunem: Revolta neagră a fost zdrobită; trăiască revolta neagră!
Noutatea — pentru istoria luptelor de emancipare ale salariaţilor şi subsalariaţilor negri, nu desigur pentru istoria luptelor de clasă în general — este coincidenţa aproape punctuală între pompoasa şi retorica promulgare prezidenţială a drepturilor politice şi civile şi izbucnirea unei furii subversive anonime, colective şi „necivilizate“ din partea celor „beneficiari“ ai gestului „magnanim“; între cea de-a nu ştiu câta încercare de a momi sclavul chinuit cu un morcov amărât, care nu costa nimic, şi refuzul instinctiv, imediat, al acestui sclav de a se lăsa legat la ochi şi de a-şi curba din nou spatele.
În mod frust, neinstruiţi de nimeni — nu de liderii lor, în marea lor majoritate mai gandişti decât Gandhi; nu de „comunismul“ marca URSS care, aşa cum s-a grăbit să amintească imediat l’Unità, respinge şi condamnă violenţa —, ci instruiţi de lecţia aspră a faptelor vieţii sociale, negrii din California au strigat lumii, fără a avea o conştiinţă teoretică a acestui fapt, fără a avea nevoie să o exprime într-un limbaj articulat, ci declarând-o cu braţul şi prin acţiune, simplul şi teribilul adevăr că egalitatea civilă şi politică nu înseamnă nimic atâta timp cât dăinuie inegalitatea economică, şi că din aceasta se iese nu prin legi, decrete, predici şi omilii, ci răsturnând prin forţă bazele unei societăţi divizate în clase. Tocmai această sfâşiere brutală a ţesutului de ficţiuni juridice şi ipocrizii democratice i-a derutat şi nu putea să nu-i deruteze pe burghezi; tocmai ea ne-a umplut şi nu putea să nu ne umple de entuziasm pe noi, marxiştii; tocmai ea trebuie să-i pună pe gânduri pe proletarii adormiţi în falsa vată a metropolelor unui capitalism născut istoric cu pielea albă.
Când Nordul american, deja înscris pe şinele deplinului capitalism, a lansat o cruciadă pentru emanciparea din sclavia care domnea în Sud, nu a făcut-o din motive umanitare sau din respect pentru eternele principii ale lui 1789, ci pentru că era necesar să fie zdrobite cătuşele unei economii patriarhale precapitaliste şi să fie „eliberată“ forţa de muncă pentru a se oferi ca o resursă gigantică monstrului lacom al Capitalului. Încă dinaintea războiului de secesiune, Nordul încuraja fuga sclavilor de pe plantaţiile sudiste: prea mult îl ademenea visul unei forţe de muncă ce s-ar fi oferit pe piaţă la preţul cel mai scăzut şi care, pe lângă acest avantaj direct, i-ar fi asigurat şi pe acela de a comprima salariile forţei de muncă deja salariate sau, cel puţin, de a nu le lăsa să crească. În timpul acelui război şi după, procesul a fost accelerat rapid, generalizându-se.
Era un pas necesar din punct de vedere istoric pentru a depăşi limitele unei economii extrem de înapoiate; iar marxismul l-a salutat, dar nu pentru că ar fi ignorat faptul că, odată „eliberată“ în Sud, forţa de muncă neagră ar fi găsit în Nord un mecanism de exploatare gata pregătit şi, în anumite privinţe, chiar mai feroce. Liber ar fi fost „bunul negru“, în cuvintele Capitalului, să-şi ducă pielea la piaţa muncii pentru a fi tăbăcită acolo: liber de cătuşele sclaviei sudiste, dar şi de scutul protector al unei economii şi al unei societăţi fondate pe relaţii personale şi inumane; liber — adică singur, adică gol, adică fără apărare.
Şi, într-adevăr, sclavul fugit în Nord şi-a dat seama că nu era mai puţin inferior decât înainte: pentru că era plătit mai prost; pentru că era lipsit de calificare profesională; pentru că era izolat în noi ghetouri, precum soldatul unei armate industriale de rezervă, şi reprezenta o potenţială ameninţare de dezintegrare a ţesutului conjunctiv al regimului proprietăţii private; pentru că era segregat şi discriminat ca unul care trebuia să se simtă nu om, ci animal de muncă, şi ca atare să se vândă primului ofertant, fără să ceară nici mai mult, nici mai bine.
Astăzi, la un secol de la presupusa „emancipare“, el se vede acordându-i-se „deplinătatea“ drepturilor civile chiar în momentul în care venitul său mediu este înfricoşător de inferior celui al concetăţeanului alb, salariul său este jumătate din cel al fratelui său cu pielea deschisă la culoare, câştigul partenerei sale este o treime din salariul partenerei salariatului care nu este „de culoare“; chiar în momentul în care metropolele aurite ale afacerilor îl închid în ghetouri înfiorătoare de mizerie, de boală şi de viciu, izolându-l acolo în spatele unor ziduri invizibile de prejudecăţi, obiceiuri şi regulamente poliţieneşti; chiar în momentul în care şomajul, pe care ipocrizia burgheză îl numeşte „tehnologic“ (pentru a spune că este vorba despre o „fatalitate“, despre un preţ care trebuie plătit pentru a progresa, despre o vină care nu aparţine actualei societăţi), seceră cele mai numeroase victime în rândurile tovarăşilor săi de rasă, deoarece acestea sunt rândurile muncitorilor necalificaţi şi ale subproletarilor însărcinaţi cu munci murdare şi obositoare; chiar în momentul în care, egal în faţa morţii pe câmpul de luptă cu camaradul său alb, este făcut profund inegal cu acesta în faţa poliţistului, a judecătorului, a agentului fiscal, a patronului de fabrică, a bonzilor sindicali şi a proprietarului cocioabei sale.
Şi este de asemenea adevărat — şi absurd pentru farisei — că vâlvătaia revoltei sale a izbucnit în acea Californie în care salariatul mediu negru câştigă mai mult decât în Est; dar tocmai în acele ţinuturi ale boom-ului capitalist şi ale faimoasei „bunăstări“ proletare fictive, disparitatea de tratament între oamenii cu pielea de culori diferite este cea mai puternică; tocmai acolo ghetoul, deja închis de-a lungul coastelor atlantice, se strânge vertiginos în faţa ostentaţiei trufaşe de lux, de risipă, de „dolce vita“ a clasei conducătoare — care este albă! Împotriva ipocriziei unui egalitarism scris în mod iezuitic pe hârtie, dar negat în faptele unei societăţi brăzdate de şanţuri de clasă extrem de adânci, a izbucnit cu hotărâre mânia neagră, nu altfel decât a izbucnit mânia proletarilor albi atraşi în mod vârtejitor şi înghesuiţi în noile centre industriale ale capitalismului în plină expansiune, îngrămădiţi în mahalalele de barăci, în ghetourile improvizate (aşa-numitele „coree“), [1] în cartierele de cocioabe ale preacreştinei societăţi burgheze, şi „liberi“ în cadrul acesteia să-şi vândă forţa de muncă pentru... a nu muri de foame; aşa cum va izbucni întotdeauna sfânta furie a claselor dominate, exploatate şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, batjocorite!
„Revoltă premeditată împotriva respectării legii, a drepturilor aproapelui şi a menţinerii ordinii!“ a exclamat cardinalul Sfintei Maici Biserici, McIntyre, [2] ca şi cum noul sclav-fără-cătuşe-la-picioare ar fi avut vreun motiv să respecte o lege care îl îndoaie la pământ şi îl ţine acolo în genunchi, sau ca şi cum el, „aproapele“ albilor, ar fi ştiut vreodată că posedă vreun „drept“ ori ar fi putut vedea vreodată în societatea bazată pe mincinosul trinom al libertăţii, egalităţii şi fraternităţii altceva decât dezordinea ridicată la rang de principiu.
„Drepturile nu se cuceresc prin violenţă“, a strigat Johnson. [3] Minciună. Negrii îşi amintesc, fie şi doar din auzite, că un război lung i-a costat pe albi cucerirea drepturilor ce le fuseseră refuzate de metropola engleză; ştiu că un război şi mai lung i-a costat pe albi şi pe negri, uniţi temporar, petecul de hârtie al unei „emancipări“ şi astăzi impalpabile şi îndepărtate; văd şi aud în fiecare zi retorica şovină preamărind exterminarea pieilor-roşii care se opuneau marşului părinţilor fondatori spre noi pământuri şi „drepturi“, precum şi brutalitatea frustă a pionierilor Occidentului „răscumpărat“ prin intermediul Bibliei şi al alcoolului; ce era aceasta dacă nu violenţă? În mod confuz, ei au înţeles că nu există în istoria americană — ca şi în cea a tuturor ţărilor — vreun nod care să nu fi fost dezlegat de forţă; că nu există drept care să nu fie rezultanta unei ciocniri, adesea sângeroase, întotdeauna violente, între forţele trecutului şi cele ale viitorului. O sută de ani de aşteptare paşnică a mărinimoaselor concesii din partea albilor ce le-au adus oare, în afara acelui puţin pe care ocazionala explozie de mânie a ştiut să-l smulgă, fie şi doar prin frică, din mâna zgârcită şi laşă a stăpânului? Şi cum a răspuns guvernatorul Brown, [4] apărător al drepturilor pe care albii le simţeau ameninţate de „revoltă“, dacă nu prin violenţa democratică a pistoalelor-mitralieră, a bastoanelor de cauciuc, a tancurilor şi a stării de asediu?
Şi ce altceva este aceasta dacă nu experienţa claselor oprimate de sub toate cerurile, indiferent de culoarea pielii, indiferent de originea „rasială“? Puţin contează dacă negrul care a strigat la Los Angeles: „Războiul nostru este aici, nu în Vietnam“ era un proletar pur sau un subproletar; el nu formula un concept diferit de cel al oamenilor care „au luat cu asalt cerul“ în Comunele din Paris şi Petrograd, distrugători ai miturilor ordinii, ai interesului naţional, ai războaielor civilizatoare şi vestitori ai unei civilizaţii în sfârşit umane.
Să nu se consoleze burghezii [italieni] gândind: episod îndepărtat care nu ne priveşte — la noi problema rasială nu se pune. Problema rasială este astăzi, într-o formă mereu manifestă, o problemă socială. Faceţi ca şomerii şi subocupaţii din Sudul nostru zdrenţuit să nu mai găsească supapa emigrării; faceţi să nu mai poată alerga să se lase jupuiţi dincolo de graniţele sacre (şi să se lase ucişi în catastrofe ce nu se datorează fatalităţii, capriciilor imprevizibile ale atmosferei sau, cine ştie, deochiului, ci setei de profit a Capitalului, grabei sale de a economisi din costurile materialelor, ale spaţiilor de cazare, ale mijloacelor de transport, ale dispozitivelor de siguranţă, numai pentru a-şi asigura o marjă mai mare de muncă neplătită şi, eventual, pentru a profita de pe urma reconstrucţiei ce urmează dezastrelor inevitabile, nicidecum neprevăzute şi mereu deplânse cu ipocrizie); faceţi ca barăcile insalubre din oraşele noastre manufacturiere şi din capitalele noastre morale (!!) să mişune, mai mult decât se întâmplă deja astăzi, de paria fără loc de muncă, fără pâine şi fără rezerve, şi veţi avea un „rasism“ autohton, vizibil de altfel încă de pe acum în plângerile celor din Nord despre terronii „barbari“ şi „necivilizaţi“.
Structura socială în care suntem osândiţi să trăim astăzi este cea care dă naştere unor asemenea infamii; sub ruinele ei vor dispărea ele. Iar „revolta neagră“ din California — nu îndepărtată, nu exotică, ci prezentă în mijlocul nostru, imatură şi înfrântă, dar vestitoare de victorie — este tocmai cea care le atrage atenţia şi le aminteşte acest lucru celor care au uitat, adormiţi în somnul iluzoriu al consumerismului şi drogaţi cu opiul democratic şi reformist!
[1]. „Coree“ — termen postbelic din Italia pentru mahalalele şi barăcile construite ilegal la periferia marilor oraşe din Nord de imigranţii din Sud. Numele făcea aluzie la distrugerile din Războiul din Coreea.
[2]. James Francis McIntyre (1886—1979) — arhiepiscop conservator de Los Angeles, criticat pentru reticenţa faţă de mişcarea drepturilor civile şi reprimarea revoltelor din 1965.
[3]. Lyndon B. Johnson (1908—1973) — al 36-lea preşedinte al SUA (1963—1969), a cărui administraţie a fost marcată de escaladarea Războiului din Vietnam şi de revoltele rasiale interne.
[4]. Edmund Gerald „Pat“ Brown (1905—1996) — guvernator al Californiei, care a mobilizat Garda Naţională şi a declarat stare de urgenţă pentru reprimarea revoltelor din Watts (1965).