|
|
|
Scris: 1956 |
|
|
Întrebarea fusese menţionată la sfârşitul Primei Şedinţe, [1] dedicată istoriei cotiturii din partidul rus, în care a prevalat (1926) doctrina construirii socialismului în Rusia înainte de şi fără revoluţia proletară din Europa; şi a prevalat odată cu ea curentul reprezentat de Stalin, iar pe atunci şi de Buharin şi de mulţi alţii, trecuţi apoi la rândul lor în opoziţie şi căzuţi odată cu ea sub represiuni.
Dacă se consideră că până la moartea lui Lenin şi după aceea partidul a urmat linia istorică şi politică justă, construită genial de-a lungul unor decenii îndelungate, şi care culmina în asumarea sa totalitară a puterii Statului, în fruntea clasei conducătoare şi călăuzitoare a proletariatului salariat, prin alianţa cu clasa subordonată a micilor ţărani, ca trecere spre dictatura exclusivă a proletariatului şi spre transformarea socialistă după instaurarea victoriei politice şi sociale muncitoreşti în cel puţin o mare parte a Europei burgheze; ce anume explică — aici se afla, dacă nu îndoiala, întrebarea — cum de partidul, atât de bine pregătit de o tradiţie puternică, s-a frânt în favoarea tezei defetiste, contrarevoluţionare?
Exista oare o forţă istorică, o entitate, un Corp care să fi putut fi consultat pentru a preîntâmpina eroarea şi catastrofa, dat fiind că angrenajul partidului bolşevic şi, odată cu el, cel al Internaţionalei Comuniste au eşuat lamentabil, ba chiar au girat drept linie ortodoxă şi revoluţionară pe aceea care a decăzut apoi până la trădare şi la trecerea de partea inamicului burghez?
Unde trebuie, în general, situată conducerea, călăuzirea supremă a acţiunii clasei muncitoare în lupta pentru socialism?
Această chestiune costase alte crize şi alte grele încercări şi înfrângeri. Ea există încă din perioadele dificile în care Europa avansată mai trebuia să fie puternic zguduită pentru a face loc, pe ruinele instituţiilor medievale, noilor forme sociale capitaliste, care nu puteau izbucni viguroase fără oxigenul libertăţilor naţionale şi juridice.
Ea a rupt încă o dată Internaţionala muncitorească după 1871, prin istoricul conflict dintre Marx şi Bakunin, dintre „autoritari“ şi libertari, care în cercuri largi şi timp de decenii îndelungate au fost luaţi drept aripa cea mai hotărâtă şi mai activă a mişcării claselor muncitoare.
Anarhiştii au admis, fără a înţelege că erau cu totul învăluiţi în ceţurile ideologiilor burgheze, că fiecare individ putea să-şi traseze singur căile propriei acţiuni şi că, eliberându-se de sub orice control exterior al forţelor, rezolva implicit şi problema economică a sustragerii prestatorului de muncă de la exploatarea patronală, „continuând“ calea burgheză ce eliberase conştiinţa individuală de sub aservirea religioasă şi dreptul personal de sub aservirile juridice. Autointitulându-se apoi anarhişti organizatori sau comunişti (deşi, pentru a nu numi partid ansamblul lor, făceau parte, în acea celebră polemică, din Alianţa democraţiei socialiste, terminologie pe deplin demnă de cei mai răi uneltitori politici de astăzi), au admis uniunile muncitoreşti de apărare sindicală şi au vorbit vag despre viitoare mici „Comune“ locale, formate prin adeziunea spontană şi liberă a oamenilor dintr-un teritoriu, autonome între ele şi în relaţiile dintre ele.
O polemică clasică a lui Marx şi a lui Engels a zdrobit acest sistem şovăielnic şi a demonstrat că spontaneitatea şi autonomia erau idei neconforme cu cursul revoluţionar propriu unei clase sociale determinate, care se baza pe formarea unui partid unic şi central, situat deasupra grupurilor de profesie şi de localitate şi care să le domine capriciile locale şi ocazionale. A explicat că nu din conştiinţe, ci din forţele şi violenţele materiale convergente ia naştere acel proces, autoritar în cel mai înalt grad (Engels), care este o revoluţie, şi că ea nu va demantela niciodată vechile instituţii fără a le aplica o nouă putere, un Stat, o dictatură, o autoritate.
Opusul dialectic al abuzatului termen de Libertate nu este Autoritatea, ci Necesitatea. Societatea umană nu se poate sustrage necesarei supuneri faţă de forţele materiale ale mediului decât, în limite relative, acceptându-le, cunoscându-le şi prevăzând desfăşurarea proceselor lor. Şi în concepţia marxistă există o ţintă finală în care societatea umană se ridică deasupra împărăţiei necesităţii, dar ca un tot organic şi coordonat, nu ca o masă corpusculară de rebeli capricioşi împotriva a orice şi a oricui. Acea trecere îndepărtată a colectivităţii umane, şi nu a oamenilor luaţi individual, spre Libertate se urmăreşte nu prin doborârea răzleţă a unor fărâme de „autoritate“ — forme apărute nu din samavolnicia arbitrară a unor oameni sau grupuleţe, ci din înseşi legile cursului istoric util. Subiecţi ai unei asemenea înaintări sunt clasele în care se împarte societatea, capabile să devină făuritoare ale unor forme mereu noi ce stau să izbucnească. În aceasta constau revoluţiile: în toate, şi chiar şi în cea proletară a epocii moderne, se află în luptă nu autoritatea şi libertatea, ci două autorităţi, înarmate una împotriva celeilalte.
Pentru anarhistul pur — de altfel, mereu mai respectabil decât cel semi-pur şi intrigant al blocurilor politice —, Stalin, sau oricine îi ţine locul astăzi, valorează cât Lenin, iar Lenin valorează cât Kerenski sau Nicolaie al II-lea, după o oarecare clipire complice de simpatie faţă de cel penultim numit. Anarhistul urăşte Statul şi nu poate înţelege că noi îl urâm la fel de mult ca el şi mai mult decât el, când de fapt nu va fi niciodată el cel care să-l măture.
Noi, alături de Marx, încă de la prima apariţie a teoriei — deja precisă şi definită în Manifest, deja afirmată în primele scrieri filozofice ale lui Marx şi ale lui Engels, deja completă în „Mizeria filozofiei“ împotriva lui Proudhon („să nu se spună că mişcarea socială exclude mişcarea politică“) —, credem aşadar în Necesitate, care, în sensul efectului mediului natural şi cosmic, este de nedepăşit pentru specia noastră, şi credem în Autoritate, ca singură cale a formelor de dezvoltare ale speciei însăşi, căreia îi fixăm totuşi un termen în viitor, sub anumite condiţii de dezvoltare materială a forţelor de producţie, care s-au format pe parcursul dezvoltării speciei şi al organizării sale.
Unde situăm această Autoritate? Dacă se recurge la factorul Autoritate, la factorul Putere, la factorul Dictatură, trebuie totuşi spus unde anume să ne adresăm pentru a-l consulta şi apoi pentru a-i urma cuvântul — dat fiind că acţiunea nearticulată şi lipsită de această călăuză centrală, la care se raportează libertarii, este pentru noi condamnată la o jalnică sterilitate.
Noi trebuie să legăm Autoritatea de clasă şi să excludem din ea toate celelalte clase, pe acelea care posedă deja astăzi o altă Autoritate şi pe acelea care sunt legate direct de clasa dominantă, în forma de producţie în vigoare. Prin urmare, Dictatura, după victoria politică, sau autoritatea internă în Partid, înainte şi după aceea, exclud în mod evident celelalte clase. Autoritatea nu izvorăşte din consultarea generală, din Democraţia absolută: până aici ajung poate chiar şi anarhiştii, deşi ezită în faţa problemei: este oare drept să i se ia burghezului, proprietarului, întreprinzătorului „drepturile omului“?
Noi am fixa aşadar o primă limită consultării: ea va cuprinde doar elemente ale clasei muncitoare salariate.
Nu este un mare pas a rezolva problema „formării listelor“ prin folosirea unei statistici sau a unei evidenţe a populaţiei din care să rezulte statutul social sau calificarea profesională a fiecăruia: iar dacă în interiorul unei circumscripţii oarecare, fie ea un loc de muncă sau un teritoriu de reşedinţă ori de prezenţă fizică conjuncturală, i-am chestiona doar pe muncitorii salariaţi, am culege probabil o gamă de rezultate contrastante între ele; iar extragerea din ele a unui adevăr cu rol de arbitru prin obişnuitul joc al unei sume brute de cifre nu ne-ar fi dus departe de metodele insipide ale democraţiei generice, care este de altfel democraţia burgheză, aceea care a fost inventată (aplicând-o pentru prima oară tuturor capetelor vii) tocmai pentru a sprijini pe ea puterea clasei avute şi capitaliste.
Pentru un muncitor, a se comporta ca un membru al societăţii burgheze sau ca un membru al clasei proletare sunt lucruri foarte diferite. La începuturile istorice, el nu a făcut încă paşii care îl vor conduce să nu-şi mai ia puterea de la cel care îl plăteşte, aşa cum au făcut timp de secole slugile familiilor nobiliare dominante.
În multe cazuri, dacă nu în majoritatea cazurilor, interesul economic era cel care îl făcea pe servitor să răspundă aşa cum îi convenea stăpânului său, care îl întreţinea. La începuturile capitalismului, salariatul din manufactură a fost, din punct de vedere economic, ridicat de către patronul întreprinzător deasupra condiţiilor şerbului rural sau ale calfei de atelier, şi chiar ale micului ţăran şi ale micului meşteşugar: efect al potenţialului productiv enorm al muncii asociate în comparaţie cu cea izolată.
Muncitorul răspunde ca membru al unei clase atunci când cursul istoric l-a legat de soarta clasei sale pe o perioadă lungă şi peste spaţii vaste, care cuprind cele mai diverse categorii profesionale şi cele mai îndepărtate circumscripţii locale.
O asemenea chestiune nu poate fi aşadar dezlegată prin canoane juridice sau interpelând curţi constituţionale, ci numai pe baza istoriei desfăşurării modului capitalist de producţie, ba chiar mai mult: pe baza unei perspective stabilite în doctrină asupra acestei dezvoltări viitoare. Numai pe asemenea baze antagonismele de clasă devin vizibile şi operante: problema Autorităţii ne-o putem pune nu pe tărâmul filozofiei morale sau al istoriei, ci numai după ce am stabilit termenii (care ne-au ocupat în a doua şedinţă şi în precedentul episod al acestei dări de seamă de la Torino) etapelor pe care le străbate tumultuos cursul economiei capitaliste universale.
Eroarea de care trebuie să ne eliberăm, deosebit de insidioasă, este aceea că busola antitezei de clasă s-ar orienta prin simplul fapt de a o plasa între un salariat individual şi întreprinderea sa, în momentul plăţii plicului de salariu pentru săptămâna în curs. În general, busola ori nu se va orienta, ori ne va indica sudul conservator: va marca nordul revoluţionar numai atunci când muncitorul în cauză se va fi ridicat la legătura cu tovarăşii săi din toate întreprinderile şi din toate ţările, cu sine însuşi şi cu predecesorii şi succesorii săi din vremuri trecute şi viitoare, aflaţi în alte cotituri şi vârtejuri ale devenirii infernale şi „anarhice“ a economiei de întreprindere şi de piaţă, unde nimic nu este sigur şi ocrotit, oricare ar fi lăudăroşeniile democratice şi de asistenţă socială, pentru comunitatea celor lipsiţi de rezerve.
Există locuri şi timpuri în care capitalismul favorizează interesele absolute şi relative ale salariaţilor săi: chiar şi atunci când sunt mai ridicate ratele prelevării sale din periodicul „plic de salariu“, fie cu titlu de profit pentru membrii clasei „rezerviste“, fie şi cu titlu de investiţie privată sau publică în maşina productivă aflată în progres. Aceasta nu este o rară excepţie şi ar deveni chiar o regulă dacă forma capitalistă ar reuşi să ne demonstreze, fie şi pe parcursul unei generaţii umane, că poate preîntâmpina războaiele distructive şi crizele generale de producţie şi de ocupare a forţei de muncă, faze în care uraganul economic îi spulberă la prima rafală pe cei lipsiţi de rezerve, pe membrii clasei muncitoare. Condamnarea pe care Marx a adus-o aproprierii plusvalorii nu izvorăşte (aşa cum spune el printr-una dintre frazele sale de gigant al ştiinţei sociale) din anatomia claselor, din verificarea de contabil a fiecărui plic de salariu. Nu este vorba despre o cenzură contabilă, juridică, egalitaristă, justiţiaristă, ci despre o nouă şi ciclopică construcţie a întregii istorii.
Prin urmare, acest punct esenţial poate fi mai bine înţeles în urma rezultatelor schiţei noastre istorice a recentului capitalism, din care, în şedinţa noastră precedentă, a reieşit limpede precaritatea tuturor cuceririlor sale, caracterul efemer al avansurilor sale în producţia de bunuri, cărora le urmează în perioade succesive, inexorabile, prăbuşirile vertiginoase. În mersul general creşte puterea resurselor tehnice şi productivitatea corespunzătoare în bunuri şi valori la un efort egal de muncă. Aceste resurse, ce sporesc în general de la un deceniu la altul, cărora le ţine isonul necontenitul imn închinat victoriilor ştiinţei şi tehnicii, ar trebui să faciliteze redresările, rechemarea la muncă a celor căzuţi în golurile armatei de rezervă, reconstrucţia febrilă a utilajelor distruse şi repunerea în funcţiune a celor abandonate. Însă o serie de factori negativi şi potrivnici pune la grea încercare acest lăudat potenţial sporit al industrialismului modern, mândrie a epocii şi contrapondere invocată pentru ticăloşiile, absurdităţile şi nebuniile sale.
Populaţia creşte rapid, umplând chiar golurile lăsate de războaiele prelungite. Nevoile naturale şi mai ales cele artificiale, pe care crizele şi mizeria le exacerbează, cresc de asemenea în mod înfricoşător. Producţia agricolă nu reuşeşte să ţină pasul cu cea industrială şi nu este capabilă, în economia mercantilă, de redresări rapide după dezechilibre grave. Raporturile naţiunilor producătoare cu pieţele de consum sunt la fiecare război revoluţionate şi bulversate, iar lupta pentru reactivarea lor se duce cu o risipă enormă de energii active. Crizele, care la începuturile capitalismului loveau pe rând câte un grup de naţiuni, tind, în această fază de absurde legături financiare dincolo de frontiere, să cuprindă tot mai mult întreaga lume a producţiei industriale. Sistemul colonial imperial întâmpină la fiecare redresare ciocniri şi rezistenţe sporite.
Dacă luăm în considerare primele crize ale industriei engleze descrise de Marx, care se repercutau cu o frecvenţă decenală asupra naţiunilor subordonate, vedem că o fază rapidă de mizerie echilibra blocajul de supraproducţie, iar redresarea se efectua pe un teren tot mai vast. Treptat, vedem că după primul război general, în marea criză interbelică izbucnită în America, şi apoi în timpul şi după cel de-al doilea război, bulversarea economiei mondiale a fost tot mai profundă şi mai vastă, tot mai lent de depăşit, iar oscilaţiile de activ şi pasiv la nivel de întreprindere şi naţional, mult mai ameţitoare decât în trecut.
Dacă am amintit toate acestea pe scurt şi în legătură cu demonstraţia stabilită pe baza datelor economice, a fost pentru a arăta că precaritatea în care trăieşte salariatul în societatea modernă nu decurge astăzi atât din nivelul său de trai în perioadele în care maşina producţiei înaintează şi accelerează, cât din integrala condiţiilor sale de viaţă pe parcursul unor lungi perioade de cursă pe marginea abisului şi de prăbuşire alternantă în el. Oricâte eşafodaje de asistenţă şi asigurări ar putea construi „civilizaţia“ burgheză, este cert că în câteva zile sau săptămâni orice protecţie a salariatului, fără proprietate şi fără economii, lipsit de rezerve, dispare dacă soseşte neagra criză şi şomajul galopant. Cu totul alta este soarta claselor cu rezerve. În privinţa economiei occidentale şi a lăudatei sale înaintări spre bunăstare, spre prosperitatea generală, vom pune în evidenţă datele economice ale inconsistenţei mijloacelor de apărare pentru cel care nu posedă altceva decât propria slujbă, postul, americanul job, iar proviziile şi dotările pe care le are în locuinţa sa — sau însăşi posesia acesteia în cele mai lăudate forme — nu le deţine decât ca pe o datorie pe care o criză economico-bancară sau de circulaţie o va spulbera rapid de îndată ce îi va fi refuzat singurul său activ, timpul de muncă: în timp ce progresul tehnic, productivitatea sporită, automatizarea, îi sapă acest risc tot mai adânc sub picioare.
Nu ne adâncim aici în demonstraţia economică, din care vom desprinde triumfătoare tezele de bază ale marxismului, ci ilustrăm doar scara, domeniul la care riscurile de clasă ale proletariatului modern devin perceptibile. În cercuri restrânse şi în perioade speciale ele rămân neobservate, ca în cazul proletariatului englez din epocile clasice sau al celui american de astăzi. Am văzut aceste state capitaliste trecând ca salamandrele prin războaie, dar am văzut deopotrivă cum le-a zguduit uraganul din 1929—1932 şi cum, în opoziţie cu prosperity-ul noii ţări-ghid a capitalismului, Statele Unite, s-a aşezat după cel de-al doilea război dura austerity a trufaşei şi detronatei Albioane. [2] Aceste ţări nu vor câştiga mereu războaiele, iar sistemul economico-financiar mondial nu va răsfrânge mereu jocul crizelor de anarhie productivă şi distributivă în cea mai mare măsură asupra celorlalte state, care, asemenea celor mai mici din Europa, încă suferă de pe urma dezastrelor ultimului război.
Este totuşi, în stadiul actual, dificil să obţii de la proletarii din Marea Britanie şi din America o receptivitate la aceste riscuri viitoare, o reacţie de clasă. Să punem aceste mase să voteze într-un consiliu mondial al salariaţilor, iar ele vor răspunde chiar şi astăzi în favoarea sistemului capitalist. Ne-o atestă istoria trade-unionismului şi a laburismului englez, şi aceea a organizaţiilor sindicale din America, de un conformism înverşunat şi care nu servesc drept bază pentru un partid politic măcar puţin deosebit de cele burgheze. Şi va trebui să se răspundă la obişnuitul argument insidios: acolo nu există decalaje sociale în creştere; nu există luptă de clasă, nu există nesiguranţă în privinţa viabilităţii maşinăriei economice.
O anticipare a acestui punct anevoios a fost lupta Stângii în Internaţionala de la Moscova împotriva propunerii de a introduce microscopicul partid englez în Labour Party, propunere susţinută chiar de Lenin, drept extrema ratio [ultim recurs] a refluxului valului revoluţionar european spre apus, care pentru noi era sigur încă din 1920 şi care totuşi nu îndemna la căutarea de sprijin nici dinspre latura social-democrată, nici dinspre cea anarho-sindicalistă.
În textul Dialogului cu morţii am folosit un puternic citat din Lenin cu privire la acest punct: unde îşi are temeiul autoritatea mişcării clasei proletare? El nu a vorbit de număr, nici de o numărătoare statistică, ci a amintit sprijinirea pe tradiţia şi pe experienţa luptelor revoluţionare din cele mai diverse ţări, utilizarea învăţămintelor luptelor muncitoreşti din vremuri chiar îndepărtate. Corpul muncitorilor revoluţionari din toate ţările, la care el îi trimitea pe cei dornici de consultări menite să tranşeze probleme dificile, aşa cum am arătat în acel punct, nu are limite nici în timp, nici în spaţiu, nu deosebeşte, în baza sa de clasă, rase, naţiuni, profesii. Şi am arătat că nu poate deosebi nici măcar generaţii: trebuie, alături de cei vii, să-i asculte şi pe cei morţi, şi — într-un sens pe care încă o dată îl revendicăm ca nefiind nici mistic, nici literar — pe membrii societăţii ce va avea caracteristici diferite şi opuse celor ale capitalismului — caracteristici care, din păcate, potrivit cuvintelor lui Lenin şi celor citate de el din Marx, sunt încă întipărite în inimile şi în carnea muncitorilor de astăzi.
Această unitate extrem de vastă de spaţiu şi de timp este în mod dialectic un concept opus mănunchiului, blocului infect al atâtor lăudate colectivităţi care se acoperă cu numele de „muncitoreşti“ (şi, de o mie de ori mai rău, de „populare“). Este vorba despre o unitate calitativă, care adună militanţi cu o formaţie uniformă şi constantă de pe toate ţărmurile şi din toate epocile; iar organismul care rezolvă problema nu este decât unul singur: partidul politic, partidul de clasă, partidul cu bază internaţională. Partidul, care revine în neîncetatele revendicări fundamentale ale lui Marx, ale lui Engels, ale lui Lenin, ale tuturor luptătorilor bolşevismului şi ai Internaţionalei a III-a din anii glorioşi.
Apartenenţa la partid nu se mai stabileşte pe baza datelor statistice sau a unei evidenţe sociale: ea este în raport cu programul pe care partidul însuşi şi-l fixează, nu pentru un grup sau o provincie, ci pentru cursul întregii lumi a capitalismului, al întregului proletariat salariat din toate ţările.
O meteahnă pe care stânga marxistă italiană şi internaţională autentică nu a agreat-o niciodată este aceea de a se opune oportuniştilor (adânc cramponaţi pretutindeni de forma joasă a concepţiei muncitoriste) cu denumirea de partid comunist muncitoresc, respectiv al oamenilor muncii.
De când, prin Manifest, ne-am ridicat de la mişcarea socială la mişcarea politică, partidul s-a deschis şi elementelor nesalariate care îi îmbrăţişează doctrina şi finalităţile istorice; iar acest rezultat deja secular nu poate fi inversat şi nici mascat de ipocrizii demagogice.
Aceste concepte a trebuit să le restabilim recent în faţa deformatei apărări a „Partidului“ şi a funcţiei sale, pe care la Congresul al XX-lea s-a făcut paradă că o realizează în privinţa unui singur partid, cel sovietic, în timp ce pentru celelalte ţări s-a anunţat deschis lărgirea încă şi mai mare a bordurilor acelor barcaze obscene care se numesc partide comuniste (ori cu un nume şi mai deformat) în Occident, pentru a desface istorica sciziune a lui Lenin ce a corespuns denunţării degenerărilor Internaţionalei a II-a în războiul din 1914.
Şi am amintit punctele de bază care garantează viaţa internă a partidului, nu împotriva înfrângerii pe câmp deschis ori a pierderii forţei numerice, ci împotriva ciumei oportuniste. Va fi de ajuns să le amintim doar în treacăt.
Lenin — citatul a revenit adesea în ultimele dezbateri — era pentru norma „centralismului democratic“. Niciun marxist nu poate contesta câtuşi de puţin exigenţa centralismului. Partidul nu poate exista dacă se admite ca diverse părţi să poată acţiona fiecare pe cont propriu. Nicio autonomie a organizaţiilor locale în metoda politică. Acestea sunt vechi lupte care s-au purtat deja în sânul partidelor Internaţionalei a II-a, împotriva, de exemplu, a autonomiei decizionale a grupului parlamentar al partidului în manevrele sale, împotriva practicii „de la caz la caz“ a secţiilor locale sau a federaţiilor din comune şi provincii, împotriva acţiunii de la caz la caz a membrilor de partid în feluritele organizaţii economice, şi aşa mai departe.
Adjectivul „democratic“ admite să se decidă în congrese, după consultarea organizaţiilor de bază, prin numărarea voturilor. Dar este oare de ajuns numărarea voturilor pentru a stabili că centrul se supune bazei şi nu invers? Are oare acest lucru, pentru cel care cunoaşte efectele nefaste ale electoralismului burghez, vreun sens?
Vom aminti doar în treacăt garanţiile propuse de noi de atâtea ori şi ilustrate din nou în Dialog. Doctrină: Centrul nu are dreptul de a o schimba faţă de aceea stabilită, încă de la origini, în textele clasice ale mişcării. Organizare: unică pe plan internaţional, nu se modifică prin alipiri sau fuziuni, ci numai prin primiri individuale; cei organizaţi nu pot face parte din nicio altă mişcare. Tactică: posibilităţile de manevră şi de acţiune trebuie să fie prevăzute prin decizii ale congreselor internaţionale printr-un sistem închis. La bază nu pot fi iniţiate acţiuni care nu au fost dispuse de către centru: centrul nu poate inventa noi tactici şi mutări sub pretextul unor fapte noi.
Legătura dintre baza partidului şi centru devine o formă dialectică. Dacă partidul exercită dictatura clasei în Stat, şi împotriva claselor împotriva cărora acţionează Statul, nu există o dictatură a centrului partidului asupra bazei. Dictatura nu se neagă printr-o democraţie mecanică internă, formală, ci prin respectarea acelor legături dialectice.
La un moment dat, în Internaţionala Comunistă raporturile s-au răsturnat: Statul rus comanda asupra partidului rus, partidul asupra Internaţionalei. Stânga a cerut să se răstoarne această piramidă.
Nu i-am urmat pe troţkişti şi pe anarhizanţi atunci când au făcut din lupta împotriva degenerării revoluţiei ruse o chestiune de consultare a bazelor, de democraţie muncitorească sau muncitorească-ţărănească, de democraţie de partid. Aceste formule îngustau problema.
În privinţa chestiunii Autorităţii generale la care comunismul revoluţionar trebuie să se raporteze, noi ne întoarcem spre a găsi criteriile în analiza economică, socială şi istorică. Nu este posibil să-i pui să voteze pe morţi, pe cei vii şi pe cei încă nenăscuţi. Pe când, în originala dialectică a organului partid de clasă, o asemenea operaţiune devine posibilă, reală şi fecundă, fie şi de-a lungul unui drum aspru şi lung de încercări şi de lupte cumplite.
Pe drumul său puternic, ce caută şi descoperă calea unitară a formelor vieţii sociale ale speciei umane într-un curs grandios şi mondial, de nenumărate ori socialismul s-a aflat şi se află în faţa aceluiaşi inamic: fragmentarea, molecularizarea, spargerea în mici insule a complexelor sociale şi a vieţii lor. Aceste tentative s-au înscris în răspăr cu însăşi măreţia revoluţiei capitaliste burgheze, care, în epica sa bătălie împotriva puzderiei mărunte venite din evul mediu, a construit maşinăriile istorice unitare care s-au numit State naţionale.
Marxismul a denunţat pretenţia de universalitate a acestor formaţiuni ale istoriei şi mincinoasa lor cucerire a unei unităţi centrale, nu tăindu-le prin bariere verticale între provincii, regiuni şi comune, ci tăindu-le construcţia pe teritoriul guvernat, orizontal; aşezând clasa ce se afla sub povara socială împotriva celei de deasupra, care ţinea în pumn pârghiile centrale ale întregului sistem. Nu şi-a propus să-i smulgă acesteia fărâme din dominaţia sa de clasă, ci să-i ia întregul bloc al pârghiilor centrale de comandă, fără a compromite rezultatul istoric inerent noului mod de producţie asociată în mase, care antrena într-o mişcare unică producţia şi distribuţia bunurilor şi a serviciilor, tot mai generale şi mai complexe.
A asociat toţi muncitorii naţiunii într-un bloc la fel de unitar şi de strâns legat de centrul său precum cel al Statului opresor, şi a mers mult mai departe, căutând să facă un corp unic centralizat din partidele proletare din toate ţările.
Mii de ideologii zbiriceşti s-au aşezat împotriva acestei căi unice a drumului revoluţionar, a acestui unic mijloc de a ieşi din cleştele sistemului burghez internaţional. La baza lor stă vechea himeră a libertăţii, umbră prostească a înşelăciunii fundamentale a ideologiei capitaliste, care, neîndrăznind să se laude decât pe ascuns că i-a unit pe guvernaţii săi cândva risipiţi, se laudă în schimb că i-a dezlegat pe fiecare în parte de legături şi presiuni seculare.
Patima liberei zvârcoliri capricioase a individului şi a trăirii sale doar pentru sine, pe care toate filozofiile amăgitoare i-au turnat-o tratându-l ca spirit sau ca trup, nu ca specie şi ca umanitate, s-a tradus în miopia, printre altele, a limitării familiale, apoi a celei locale şi parohiale. La un moment dat, s-a încercat să i se schimbe numele şi semnalmentele teoriei proletare, nemainumind-o socialism, ci comunalism. Ca de obicei, aceasta pretindea a fi un pas la stânga; şi de ea tocmai se îndrăgostea unul dintre mulţii care au avut nefericirea de a se lua drept marxişti revoluţionari: în speţă, era vorba despre meteorul socialist cu numele de Benito Mussolini, căruia a fost cazul să i se aplice prima dintre numeroasele... lovituri de frânghie.
Cronica politicii italiene se ţese dintr-un lanţ de exemple ale acestor idioţenii fărâmiţătoare, axate pe grupuleţe spontane şi pe micile cercuri de mărunte interese locale, care voiau să se sustragă sau se amăgeau că se sustrag din furtuna istoriei naţionale şi mondiale prin acest expedient nevrednic de marea burghezie în aceeaşi măsură ca şi de proletariat, şi propriu rău-famatelor clase mic-burgheze, în Italia mai mult decât oriunde ahtiate după individualism, după localism, după libertarism şi după anarhie la nivelul flecărelii, dar în carnea cărnii lor înclinate doar să se ploconească şi să slujească sub biciul tuturor puterilor.
Ediţiile acestei manii au fost inepuizabile, toate rotindu-se în jurul unui asociaţionism în grupuri „libere“, „spontane“, „autonome“, tocmai prin faptul că sunt închise în orizonturi înguste, lipsite de combativitate şi conformiste faţă de orice conservare.
Ce altceva a spus mazzinismul în formulările sale economice şi sociale de-a dreptul infantile, preconizând cooperativele de producţie, chiar dacă, din punct de vedere politic, republica sa a trecut drept unitară, împotriva versiunii federale a lui Cattaneo? Dar în realitate, aşa cum arată cazul elveţian, în republica unitară burgheză grupul mic este mai puţin legat decât în cea federală şi sub faimoasele guvernuleţe cantonale.
Ce altceva ne-au gătit liberal-radicalii de stânga, revărsaţi neruşinat dinspre clasicul unitarism statal al unui Cavour către clicile şi camorele locale, în inegalabilul giolittism piemontez, formă degenerată a unui Piemont subjugator de stătuleţe feudale şi model nostalgic al comunismului actualilor „ordinovişti“, care confundă, la rândul lor, economia comunistă integrală cu un joc de libere întreprinderi locale de producţie?
Şi ce altceva au inventat catolicii reformatori şi demosociali ai lui Sturzo, ai Partidului Popular şi ai Democraţiei Creştine, şi, în general, mişcarea de eliberare naţională de sub fascism, cu parodicele sale autonomii regionale, predispuse la un jaf generalizat cu mult mai parazitar decât cel defăimat al fasciştilor centralizaţi şi monopartidici?
Până şi mişcarea, grabnic dispărută, a dannunzianismului din Fiume a crezut că imită formele sovietice printr-un corporatism de breaslă similar, fără a fi dominat de o forţă politică centrală unică.
Toate aceste manii de clopotniţă şi de provincie au fost mereu curtate de sindicalismul epocii soreliene şi de anarhismul diferitelor grupuri, care au crezut întotdeauna că din ghearele capitalului şi ale guvernului capitalului se pot smulge victimele una câte una, fără a reteza dintr-o singură lovitură gâtlejurile hapsâne.
Torino a cunoscut deja ocara adusă Partidului Comunist din Livorno — căruia îi dăduse contribuţii puternice prin acţiunile defetiste din timpul războiului şi prin înfloritoarea fracţiune antiparlamentară din sânul Partidului Socialist din 1919 —, în versiunea fabricistă şi fărâmiţătoare a mişcării consiliilor, care îi îndemna pe muncitori să părăsească partidul şi chiar să lase în viaţă Statul de la Roma, numai să ia sub control şi gestiune, una câte una, întreprinderile industriale.
Astăzi, în ridicola perioadă a alegerilor comunale, adevărată beţie narcotizată a localismului italiot, scoate capul o altă mişcare, care se numeşte „Comunità“, şi visează baze teritoriale abia intercomunale, de district poate, pentru a întemeia o fantasmă de societate nouă.
În toate aceste forme, caracteristica este mereu aceeaşi; iau parte la ele muncitori proletari, ţărani, arendaşi, dijmaşi, prăvăliaşi, intelectuali răsuflaţi din discipline aservite afacerismului capitalist (dintre acestea, exemplu de căpătâi este zgomotoasa pseudo-ştiinţă urbanistică, ce crede că structurile edilitare au precedat formele sociale, şi nu invers) şi autentici industriaşi sub haina ipocrită de binefăcători paternalişti.
Poate că multă vreme de acum înainte slăbiciunile democratice, liberale şi anarhizante, care infestează această naţiune şi acest oraş, ne vor otrăvi din toate părţile, dar noi, clar deosebiţi de toată această tagmă neghioabă, le vom arunca în faţă formula cu care am luptat în timpul şi după Primul Război Mondial, acceptând bucuroşi provocarea alternantă a dictaturii negre. Unic partid care are drept deviză: cine nu este cu noi este împotriva noastră; unică putere de cucerit şi de mânuit cu aceeaşi măsură împotriva tuturor forţelor adverse, împotriva oricăror disidenţe, chiar şi a celor ideatice.
[1]. Textul de faţă constituie a treia şedinţă a amplului raport „Rusia în marea revoluţie şi în societatea contemporană“, prezentat la Reuniunea intercontinentală de la Torino (19—20 mai 1956) a Partidului Comunist Internaţional. În primele două şedinţe ale raportului au fost analizate, pe de o parte, cotitura contrarevoluţionară din partidul rus din 1926 şi capitularea în faţa teoriei „socialismului într-o singură ţară“ pe fondul întârzierii revoluţiei proletare europene, iar pe de altă parte, natura strict capitalistă a economiei sovietice, demonstrată prin compararea dinamicii producţiei industriale din URSS cu ritmurile marilor monopoluri occidentale (precum uzinele FIAT).
[2]. Albion — străvechi nume poetic şi istoriografic al Marii Britanii, utilizat frecvent în polemica politică pentru a desemna puterea imperială britanică.