|
|
|
Scris: 1949 |
|
|
Timp de lungi decenii de capitalism „idilic“, cursurile de schimb ale monedelor diferitelor state ale lumii s-au păstrat stabile, iar oscilaţiile se înregistrau în zecimale. Era aceeaşi perioadă în care, cu râuri de cerneală, se afirma că a dat faliment viziunea „catastrofică“ a lui Marx asupra mizeriei crescânde, a crizelor galopante şi a prăbuşirii revoluţionare a sistemului economic burghez, şi s-a vrut înlocuirea ei cu o concepţie evoluţionistă de lentă transformare a structurii economice prin reforme progresive tinzând să îmbunătăţească nivelul de trai al maselor...
Câteva speculaţii la bursă le permiteau devizele statelor insuficient de burgheze din Orientul Apropiat şi Îndepărtat, titlurile de rentă turcească şi escrocherii similare: de înşelăciuni în mare stil istoria economiei capitaliste nu a dus lipsă în nicio perioadă. Oricum, era un lucru la fel de sigur ca sfânta Treime a lui Dumnezeu că lira sterlină valora 5 dolari, iar dolarul 5 franci sau lire din zona latină. Deşi, după spusele înţelepţilor, infestată de feudalism, fericita Italie din primii ani de domnie ai lui Victor cel victorios avea lira de hârtie cotată în anumite zile la 99,50, 99,00, poate 98 şi o fracţiune, adică pentru o liră-hârtie se obţinea mai mult de o liră-aur, un gram de aur valora mai puţin de 3,60 lire; în timp ce titlurile de stat valorau mai mult decât cele 100 de lire nominale.
Războiul din 1914 a determinat un cutremur în viziunile evoluţioniste şi pacifiste, care a îmbrăcat şi forma unui cutremur monetar. În ţările înfrânte, valoarea monedei s-a prăbuşit într-un mod — acela da — progresiv. Italia, ţară învingătoare, aa trebuit să se mulţumească văzând cum scade lira-hârtie de la o cincime la a nouăsprezecea parte dintr-un dolar, de la o douăzeci şi cincime la o nouăzecime de liră sterlină, de la câteva fracţiuni peste o liră de aur la mai puţin de o cincime, ceea ce — fără a mai continua cu cifrele — aminteşte că un oarecare şoc au suferit şi lira sterlină şi dolarul, între ele şi faţă de aur.
De la inepţiile reformiste s-a încercat trecerea la acţiunea revoluţionară, dar aici, în Italia, totul s-a sfârşit prin stabilizarea puterii şi a monedei burgheze.
În ţările învinse s-a produs în schimb tragedia inflaţiei, iar mărcile, florinii şi rublele s-au prăbuşit vertiginos la miimi şi milionimi din valoarea iniţială; la Viena şi Berlin se mergea la cumpărături cu valijoare de bancnote, iar la Moscova se glumea pe seama confuziei dintre milion şi lămâie, cuvinte care în rusă se spun ca în latină. Nu s-a făcut însă nicio confuzie între cataplasmele reformiste şi revoluţie, iar aristocraţii, capitaliştii, conducătorii politici populari şi progresişti au aflat ce înseamnă asta. Viena, Budapesta, Münchenul, Berlinul erau mai la îndemâna puterilor capitaliste cu monedă reevaluată, liderii progresişti locali se aflau la dispoziţia ordinelor şi ajutoarelor mai directe ale angrenajului internaţional postbelic, instituit sub auspiciile dolarului pentru alianţa naţiunilor şi autodeterminarea popoarelor, iar insurecţiile proletariatului menite să azvârle şandramaua puterii politice în aceeaşi prăpastie în care se prăbuşise moneda burgheză au putut fi înecate democratic în sânge.
Împotriva proletariatului rus învingător nu mai rămăsese decât atacul militar direct, pe care anii glorioşi ai revoluţiei l-au frânt. Centrul mondial încercat la Geneva în prima sa ediţie desfăşura apărarea ordinii capitaliste internaţionale doar pe plan diplomatic, politic şi militar, şi nu răspundea încă unei planificări generale a forţelor economice. Rusia lui Lenin, necucerită prin forţă, a rămas în strânsul şi recele asediu al economiilor monetare şi mercantile, a alunecat în mod inevitabil pe calea comerţului privat intern, a producţiei pentru piaţă, a coexistenţei cu economiile capitaliste, şi-a dat o monedă stabilă şi a cotat-o la cursurile de schimb mondiale, a regresat inexorabil, de la revoluţie a degenerat la progresism.
Avusese oare „catastrofismul“ nostru marxist, caricaturizat de adversari, dreptate sau nu? Au trecut alte decenii, pe care desigur nimeni nu le va putea numi paşnice şi idilice, şi totuşi monstrul capitalist este încă în picioare.
În polemica asupra „cutremurului“ monetar de astăzi, a cărui prezentare zgomotoasă face parte din indecentul contradans al propagandelor mondiale opuse şi complice, îşi arată atât de mult uzura succesiunea de lovituri de tobă de război şi de pace, bufoneria seismografelor ce oscilează la ghionturi de deget, care le fac să traseze explozii atomice la ora de lunch şi prăbuşiri de monede la cea de five o’clock. În această polemică, unul dintre numeroşii burghezi care fac prosteşte jocul fanfaronilor de operetă ai stalinismului, liberalul Guido Cortese, citează o scrisoare a lui Marx către Engels, din 1855. Ne-ar plăcea să retraducem, chiar fără a avea sub ochi textul autentic, în limbajul original al şcolii noastre, dar lăsăm aşa cum este culoarea adjectivelor:
„Chiar acum am primit scrisoarea ta, care deschide o perspectivă foarte plăcută în legătură cu criza comercială... Lucrurile merg admirabil. În Franţa se va produce un crah îngrozitor când se va prăbuşi toată această escrocherie financiară... (puncte de suspensie tot ale amabilului traducător). Totul însă fierbe şi clocoteşte în mod evident şi este numai de dorit ca marile calamităţi din Crimeea să dea un impuls... Criza americană — despre care, în cronica noastră din noiembrie 1850, am prevăzut că va izbucni la New York — este minunată. Repercusiunile ei asupra industriei franceze s-au făcut simţite imediat... Calamitatea începe să se simtă şi în rândurile proletariatului. Deocamdată nu prea se observă manifestări revoluţionare; îndelungata perioadă de prosperitate a avut o influenţă îngrozitor de demoralizatoare. Şomerii cerşesc şi hoinăresc şi acum pe străzi. Numărul jafurilor şi al crimelor creşte, dar nu prea mult“. [1]
Nu ne interesează nici cât o ceapă degerată exorcizările foii liberale la adresa acestor perspective — înfiorătoare pentru el —, pe care le asimilează — fără să înţeleagă că se situează de fapt într-o polemică au dessous de tout [sub orice critică] — cu cele trâmbiţate de l’Unità şi, după părerea lui, mereu visate de marxişti.
Sensul marxismului l-au înţeles la fel de bine cei de teapa lui Cortese ca şi cei de teapa lui Scoccimarro. [2] Lupta lui Marx nu este împotriva mizeriei şi pentru îmbogăţirea muncitorului, echilibru ce ar trebui restabilit prin tâlhării la drumul mare comise împotriva burtoşilor burghezi. Mizeria muncitorului nu constă în nivelul scăzut al salariului şi în costul ridicat al bunurilor pe care le consumă. Victoria capitalistului în lupta de clasă nu constă în reducerea, în ciopârţirea nivelului real al salariului, care în mod indiscutabil se ridică în istorie în sens general, de-a lungul perioadelor progresiste, paşnice, războinice şi imperialiste. Mizerie, în dicţionarul nostru economic marxist, nu înseamnă „remunerare scăzută a timpului de muncă“. Se înţelege că, dacă monopolizează forţe de producţie într-atât de mari — şterpelite efortului tuturor — încât să obţină acelaşi produs cu de zece ori mai puţini muncitori, capitalismul se poate lăuda cu inima uşoară că a dublat salariile. Plusvaloarea relativă şi absolută au crescut enorm, iar acumularea creşte în masă; dar despre aceasta, la locul cuvenit. Mizerie înseamnă dimpotrivă „lipsa oricărei rezerve economice ce poate fi destinată consumului în caz de urgenţă“.
Răspândirea „progresivă“ a unor asemenea condiţii în rândul populaţiilor este caracteristica istorică fundamentală a epocii capitaliste. În epoca preburgheză, meşteşugarul, ţăranul, chiar şi iobagul nu se aflau în stare de pauperism, nici măcar cei cu cel mai scăzut nivel de trai. Cu atât mai puţin se aflau în această stare cei care alcătuiau păturile de mijloc: mici proprietari, mici negustori, funcţionari etc. Economisirea nu fusese inventată şi era mai greu să fie lăsaţi lefteri. O bună parte a monedei era încă din aur şi argint. Prin acumularea sa primitivă, capitalismul goleşte pungile, casele, ogoarele, prăvăliile tuturor acestora, şi într-un număr tot mai mare, şi face din ei nişte pauperes, nişte mizeri, nişte oameni fără rezerve, nişte neposedanţi, îi reduce la condiţia de „sclavi salariaţi“ în sensul lui Marx. Creşte mizeria şi se concentrează avuţia pentru că sporeşte peste măsură numărul absolut şi relativ al proletarilor neposedanţi, care trebuie să mănânce în fiecare zi ceea ce au câştigat în acea zi. Nimic nu se schimbă în fenomenul economic dacă, în fiecare zi, salariul unora dintre ei, pentru anumite meserii, în anumite ţări, permite felia de carne şi cinematograful şi, noroc suprem, abonamentul la l’Unità.
Proletariatul nu este mai mizer dacă scade salariul, aşa cum nu este mai bogat dacă acesta creşte şi scad preţurile. Nu este mai bogat când are de lucru decât atunci când este şomer. Este mizer în sens absolut oricine a intrat în clasa salariaţilor. (Aceasta nu exclude cazul individual ca cineva să poată ieşi din ea, mai ales dacă războaiele şi invaziile democratice îi oferă norocul de a deveni sciuscià [lustragiu] şi proxenet). Niciun relativism, niciun progresism nu ţine aici. Cine a citit prima pagină a lui Marx şi nu a reţinut acest lucru se poate suprima fără nicio pagubă socială. Regimul muncii salariate este cel în care cine munceşte nu acumulează, iar cine nu munceşte acumulează. Nu întâmplător spune Manifestul, descriind criza: salariul muncitorilor este tot mai nestabil, condiţiile de viaţă ale proletarilor devin tot mai nesigure. Remuneraţie nestabilă, nu mai scăzută; condiţie nesigură, nu mai modestă. La a doua versiune pot găsi un remediu, îmbrăţişaţi, liberalismul celor de teapa lui Cortese şi reformele de structură ale conducerii PCI (dacă ne-am afla totuşi într-o ţară mai puţin vlăguită); la prima versiune — a mizeriei, a nestabilităţii şi a nesiguranţei marxiste — se opune un singur lucru: Revoluţia. Capitalismul nu poate trăi fără să crească, fără să-i exproprieze pe micii proprietari şi fără să sporească numărul proletarilor, al marii armate sociale care, la rândul ei, nu poate progresa făcându-l pe inamic să dea înapoi pas cu pas, şi nu poate spera decât într-un singur succes: acela de a-l nimici, sur place [pe loc].
În perioada interbelică, burghezia, care „nu poate să existe fără a revoluţiona neîncetat uneltele de producţie, deci relaţiile de producţie şi prin urmare toate relaţiile sociale“, a progresat — ea da —, a studiat şi a învăţat. La scară naţională, cursurile ţinute de profesorii Mussolini şi Hitler, cărora rugurile nu le-au răpit calitatea de precursori, au învăţat-o în mod irevocabil că puterea de stat aflată în serviciul său nu este doar o unealtă poliţienească şi un instrument politic de dominaţie şi de corupere a liderilor proletari în parlamente sau în ierarhii, ci trebuie să devină o maşinărie de reglare economică a producţiei, a distribuţiei şi, last but not least, a instrumentului monetar.
Noul centru mondial capitalist a apărut aşadar mult mai prevăzător decât la Versailles şi la Geneva, cu moaşe mai puţin primitive decât acel fetid Woodrow Wilson. Poruncile noului testament burghez sunt multe şi grele, printre ele: să nu pregeţi să ocupi militar ţara învinsă; să-i împuşti pe confraţii tăi conducători, vinovaţi că au pierdut, şi să nu laşi această bătaie de cap pe seama autodeterminării supuşilor lor; să nu laşi să se prăbuşească monedele în ţara de ocupaţie, ci să o tragi pe sfoară şi mai mult cheltuind acolo maculatură tipărită de tine; să nu laşi să meargă în derivă moneda aliaţilor mai mici, ci să le controlezi cotaţiile...
Cu aceşti piloni fundamentali şi cu alţii, noul Centru, fie el ONU, ECA, ERP etc., funcţionează ca o supremă companie de asigurare împotriva pericolului Revoluţiei, şi în acest scop caută să planifice pretutindeni indicii de producţie, de consum, de salariu şi de profit.
Inflaţiile înspăimântătoare din cealaltă perioadă postbelică au dat în vileag „precaritatea“ economică denunţată de marxism în economia capitalistă a vremurilor stabile şi au transmis sentimentul unei asemenea precarităţi păturilor sociale de mijloc care, dintr-o falsă iluzie de bunăstare, s-au prăbuşit în rândul celor lipsiţi de orice proprietate.
S-au verificat punct cu punct faptele pe care progresiştii de astăzi vor să le alunge, aşa cum o arată cerinţele expuse în moţiunea PCI cu mai multă luciditate decât în catehismele unor Marshall sau Cripps. Monedă slabă, pentru că altminteri ţara este trasă pe sfoară de dumping-ul monetar (citeşte: industriaşii care produc pentru export obţin din vânzarea produselor lor în străinătate prea puţine lire şi le rămâne o marjă prea mică de câştig; să devalorizăm lira şi un automobil de acelaşi cost va aduce, vândut cu 1.000 de dolari, 700.000 de lire şi nu 600.000), dar monedă oficial stabilă, de tipul discursului de la Pesaro, pentru ca preţurile să nu crească prea mult, iar spolierea păturilor de mijloc să fie frânată — prin urmare, o politică a productivităţii şi a economisirii, aşadar o politică naţională, la naiba!, de vreme ce inflaţia nelimitată ar stârni deruta generală. Şi deci program de investiţii (asta chiar că-i bună!) şi de „reforme de structură“.
Nici vorbă să se dea de înţeles — pentru a evita ca vreun burghez de mijloc ce încă mai joacă la pronosport să se îndrepte spre carnetul de partid stalinist la vestea că ar exista un Atomgrad — că Togliatti pregăteşte în Italia cutremurul!
Aşa cum marşul asupra Romei a fost o revoluţie-comedie, tot astfel cutremurul de astăzi pricinuit de devalorizarea lirei sterline este o abilă etapă de reaşezare, şi nu un semn de catastrofă pentru capitalismul englez, bine slugărit de puterea social-laburistă; este un cutremur-farsă, studiat, planificat şi pregătit de multă vreme pe drumul către un mijloc monetar unic, fix şi stabil în întreaga lume — cea dintâi tranşee a contrarevoluţiei —, căreia îi lipseşte doar convenţia dolar-rublă.
Acest cutremur ar anunţa revoluţia făcută de acei extremişti care, demnă pereche pentru faimoasele noastre cămăşi negre, nu sunt alţii decât posesorii de conturi curente în lire sterline!
Mai aşteptaţi cu dănţuiala seismografelor voastre economice până când se va simţi venind cutremurul din subsolul social al celor fără conturi şi fără bani.
Veţi trece printr-un sfert de ceas mult mai greu decât cel de astăzi, când „numărul jafurilor şi al crimelor creşte, dar nu prea mult“. Marx nu este regele-buturugă [3] de care vă tânguiţi.
[1]. Fragmentul atribuit de Guido Cortese unei singure scrisori din 1855 este în realitate un colaj trunchiat din cinci scrisori diferite dintre Marx şi Engels (din 31 iulie 1851, 28 septembrie 1853, 3 iulie 1855, 20 octombrie 1857 şi 17 decembrie 1857), reproduse aici după ediţia românească a „Operelor“ lui Marx şi Engels, respectând decupajul asamblat în articolul italian.
[2]. Mauro Scoccimarro (1895—1972) — membru fondator al Partidului Comunist Italian şi ministru de finanţe în 1945, a fost principalul teoretician economic al partidului în perioada postbelică, promovând linia togliattiană a „reformelor de structură“ şi a iluziilor redistributive paşnice în cadrul capitalismului.
[3]. Aluzie la satira „Il re travicello“ (1841) de Giuseppe Giusti, inspirată din fabula broaştelor care cer un împărat şi primesc un buştean inert: simbol al suveranului de paie, marionetă inofensivă.