|
|
|
Scris: 1954 |
|
|
Fac obiectul unei noi atenţii evenimentele din Italia ale mişcării clasei muncitoare moderne, [1] de la originile sale până astăzi. Aşa cum trezesc un interes deosebit evenimentele din preajma Primului Război Mondial, care au dus la formarea partidului comunist, precum şi acelea ale dezvoltării acestuia, tot astfel se ivesc noi cercetări privitoare la perioada luptei de independenţă naţională. Este cu totul firesc ca în asemenea antecedente istorice să se caute explicaţiile situaţiei actuale, care au fără îndoială un caracter internaţional, dar care constituie o interesantă problemă istorică, în raport cu aspectul curios al unei mişcări muncitoreşti de extremă stângă, cu o masivă pondere cantitativă şi un conţinut dinamic de pură sperietoare de ciori.
Cercetarea conformiştilor din diversele şcoli nu are niciun interes să pună în evidenţă această din urmă caracteristică: jocul contrarevoluţiei în Italia constă în a face să se creadă că există o stângă revoluţionară în ţară, după cum altundeva (să zicem, în Anglia, în America) poate consta în sublinierea absenţei oricărei mişcări extremiste. Dar partida istorică are un fundal şi un câmp mondial, iar aceste resurse nu spun mare lucru, semănând mai mult sau mai puţin cu acelea ale sperietorilor de ciori roşiatice şi cameleonice.
Totuşi, materialul adus este foarte util pentru prezentarea dezvoltării potrivit metodei autentice a materialismului istoric.
Nu este încă timpul să tragem concluziile muncii întreprinse de Aldo Romano pentru o Istorie, ce se pretinde „monumentală“, a mişcării socialiste în Italia, şi care deocamdată se extinde la perioada din 1861 (mai bine s-ar spune de la origini) până în 1872, epoca sciziunii Primei Internaţionale între marxişti şi libertari.
O astfel de cercetare, al cărei detaliu nu ne este încă cunoscut, scoate în mod necesar la lumină chestiunea: „ce rol are clasa proletară în dezvoltarea revoluţiei burgheze (dacă se vrea, liberală; dacă se vrea, democratică; dacă se vrea, naţională: ne referim cu toţii la acelaşi sistem definit de fapte)“. Şi este important, parcurgând în avans întregul ciclu care ar trebui să se încheie la 1945, este important să constatăm cum o mişcare ce, într-un fel sau altul, se poate lăuda astăzi cu susţinerea maselor, susţine tot mai deschis, astăzi, în 1954, că acest rol de dezvoltare este cel actual al proletariatului, angajat cu toată puterea sa, după spusele acestor curente politice, răspândirii cuceririlor revoluţiei din secolul al XIX-lea teritorial şi social, cu idealul suprem de a îmburghezi provincii ale ţării şi pături ale populaţiei sale care nu fuseseră încă îmburghezite.
Acest lucru ar apărea în mod ineluctabil drept un bilanţ falimentar al poziţiei noastre istorice în politica italiană: că, aşa cum pentru marea Europă clasa muncitoare şi-ar fi încheiat acea funcţie la data Comunei din Paris, tot astfel ar fi făcut-o în mod net în Italia, fie chiar şi cu o oarecare întârziere (dar şi cu puternice anticipări despre care vom vedea dacă îşi vor găsi locul lor istoric), cel puţin la ieşirea din perioada lui ’98, în sunetul revolverului, desigur nicidecum marxist, dar ţinut cu mână sigură, al lui Gaetano Bresci. [2]
Prima jumătate a secolului al XX-lea trebuia, după aşteptările noastre, să răstoarne dialectic ultima jumătate a secolului al XIX-lea şi să pună cu spatele la zid burghezia italiană şi Italia cârmuită pe baze burgheze. Cum, de ce, până când ar fi căzut mişcarea în a repeta, într-o ediţie devenită parodie de histrioni, motivele din Imnul lui Mameli? [3]
O primă chestiune ar fi dacă mişcări proletare au fost prezente, fie chiar şi în calitate de forţe colaboratoare la revoluţia naţională, înainte de 1860, în luptele din ’21, din ’31 şi din ’48. Un loc larg i se acordă lui Carlo Pisacane (de care ne-am ocupat altă dată), [4] dar deocamdată nu ca organizator de muncitori, ci mai degrabă ca ideolog socialist. Totuşi, importanţa pe care el o acordă economiei şi denunţarea caracterelor capitaliste ale acesteia îndreptăţesc considerarea sa ca fiind angajat pe calea unei viziuni materialiste a istoriei şi a luptei de clasă; o asemenea temă nu poate fi aprofundată acum.
Mişcări care să se fi bazat în mod declarat pe muncitori salariaţi, distinşi de lucrătorii autonomi urbani şi rurali, meşteşugari sau mici ţărani, nu sunt poate vizibile înainte de 1860; dar proletarii au luptat fără îndoială în rândurile revoluţiei, chiar dacă amestecaţi cu alte pături sărace. Nu trebuie să repetăm pentru a câta oară că, pentru marxismul ortodox, un asemenea fapt istoric este general în trecerea de la precapitalism la capitalism şi că — spre a ne exprima acum pe scurt — proletarii ar fi trebuit să o facă chiar dacă ar fi fost deja conduşi de un partid marxist. Iar verbul a trebui şi adverbul dacă primesc o vremelnică cetăţenie în limbajul marxist, întrucât, dacă acea condiţie lipsea în Italia de atunci, ea poate să nu lipsească în alte timpuri şi locuri.
Se ştie că în istoria făcută prin nume nu vom vedea printre actorii de la 1848 şi de mai înainte altceva decât intelectuali, studenţi, diverşi meşteşugari, precum şi nobili, doamne şi câte un prinţ de sânge regal, şi destui prelaţi. Acest lucru nu ne creează dificultăţi: faptul că, alături de marea burghezie industrială, luptau acele pături de mijloc nu doar că nu împiedică — aşa cum opinează Salvatorelli comentându-l pe Romano — să se vorbească despre o revoluţie burgheză, dar nici faptul că până şi aceşti puricători ai istoriei ar găsi cu greu, pe loc, vreun nume de „patron de fabrică“ din acea vreme amestecat în conspiraţii liberal-naţionale sau îmbrăcat în cămaşă roşie. Nu întâmplător masonii sunt „zidari“, adică şi-au luat numele de la o meserie care, în fond, este cea mai puţin meşteşugărească dintre toate, astfel încât, înainte ca principiul burghez să triumfe, putea fi luată în mod simbolic o activitate de veritabil salariat drept simbol al susţinătorului său cel mai hotărât; şi nu doar pentru noţiunea banală de a ridica cu var şi mistrie o societate nouă, aducând omagiu Marelui Arhitect al Universului, surogat al Dumnezeului popilor.
O revoluţie este burgheză nu când este făcută de către burghezi, ci când este făcută pentru burghezi, chiar dacă aceştia stau pitiţi prin pivniţe şi prin sacristii sau nici măcar nu s-au născut încă, când este făcută pentru tipul capitalist de societate, chiar dacă luptătorii nu ştiu acest lucru. Şi este adevărat că, atunci când o revoluţie este burgheză, deşi este în acest sens riguros şi explicit o revoluţie de clasă, ea este pentru noi, marxiştii, o revoluţie făcută de popor, „cu adevărat populară“, în timp ce cu acelaşi drept punem în antiteză „poporul“ şi „clasa“. Doar revoluţia proletară va fi, la rândul ei, o revoluţie de clasă, făcută de o clasă, nu pentru o clasă, fiindcă va distruge clasele, şi este o curată aiureală să o defineşti drept populară, ramolindu-te în stilul secolului al XIX-lea.
Romano are dreptate când spune revoluţie burgheză, şi se înşală Salvatorelli când i se opune (cu obişnuitul scop de a susţine că raţiunea de clasă nu explică devenirea istorică, în timp ce astăzi vedem cum se sfărâmă în jurul nostru acest asediu ideologic, iar rămăşiţele lui se împrăştie tot mai mult, reîngăimând chiar propriul nostru dicţionar — iar dialecticianul nu tremură când trebuie să se hrănească din victorii „teoretice“ în mijlocul unor înfrângeri materiale; tremură doar, şi îşi schimbă la rândul său lexicul, battilocchio-ul mânat de vanitate deşartă, marionetă candidată la statutul de personaj istoric!).
Dimpotrivă însă, Salvatorelli are dreptate când respinge expresia de revoluţie conservatoare pe care Romano a introdus-o (dacă nu cumva a preluat-o de la Gobetti sau de la Gramsci). Este întemeiat să se obiecteze că o revoluţie poate fi democratică şi progresistă, aristocratică sau reacţionară, dar conservatoare nu. Ceea ce conservă nu revoluţionează: în ce scopuri se conservă nici măcar nu interesează să ştim, dacă rezultatul este statu-quo-ul. În plan istoric este corect să spunem că revoluţia italiană (burgheză, spunem noi) a fost, mai mult decât oricare alta, răsturnătoare, de vreme ce a distrus o serie de state, printre care cel papal, cu instituţiile aferente.
Dar pericolul este în altă parte, şi nu este pur terminologic. Când Romano numeşte conservatoare revoluţia lui Cavour şi a dinastiei de Savoia, spune conservatoare pentru a spune moderată, pentru a spune de dreapta. Şi spune aceasta fiindcă, în reconstrucţia sa istorică, se gândeşte la o a doua revoluţie burgheză, care a mai rămas de făcut, care va fi radicală şi de stânga. Revoluţie a aceleiaşi clase, a aceleiaşi forme sociale burgheze, dar o revoluţie în două faze, în două etape, în doi timpi.
Aici trebuie să-i oprim pe aceşti domni şi să arătăm prăpastia ce se cască între ei şi marxism, ştiinţa unică a tuturor Revoluţiilor. Când istoria face revoluţii, ea arde în incendiul lor faze, etape şi timpi. O revoluţie poate aduce în propriul său creuzet incandescent două clase: există pentru Marx dubla revoluţie. O clasă nu poate face decât întreaga sa revoluţie sau nimic.
Jumătatea de revoluţie nu există. Ultima ţară în care trebuia inventată este Italia. Ciuma mişcării au fost aceşti profeţi ai celei de-a doua jumătăţi de revoluţie. Nu doar din vremea copilăriei noastre, ci de două generaţii încoace noi vrem în Italia cealaltă revoluţie, pe a noastră, doar pe a noastră.
Astăzi ne preocupă relaţia dintre mişcarea muncitorească, odată apărută, şi curentele politice ale noii Italii. Acestea erau multiple, având în comun postulatul unităţii-independenţei politice şi programul de răsturnare a puterilor administraţiei austriece în Nord şi a statelor autocratice în centru şi în Sud, inclusiv a celui papal, înlocuindu-le cu un guvern parlamentar unic. Dar se împărţeau în diferite curente, după cum erau centraliste sau federaliste, monarhice sau republicane, ori chiar catolico-unitare. Protagonist al cuceririi puterii de către statul piemontez şi monarhia sa era generic partidul liberal-constituţional; susţinător hotărât al suprimării puterii papale şi al stabilirii capitalei la Roma era acel Partid al Acţiunii, al cărui nume a fost de curând resuscitat în chip steril. Mazzini personifica partidul republican, din care, în sens larg, făcea parte Garibaldi: după 1860, nu doar cel din urmă, ci şi cel dintâi — neîndoielnic revoluţionari fără jumătăţi de măsură — consideră victorioasă încheierea monarhică a ciclului, şi aceasta cu atât mai mult odată cu breşa de la Porta Pia. Garibaldi se retrage la Caprera, Mazzini se deschide spre Europa. În opoziţie faţă de guvernul liberal din Italia se găsesc aşadar — înainte ca acesta să se scindeze în dreapta şi stânga, iar apoi în camuflajele lor transformiste — o democraţie radicală burgheză şi un partid republican de asemenea burghez, poate cel mai conservator dintre toate.
Aceste partide au privit aşadar spre muncitori — este un fapt istoric — cu diverse intenţii, dar care se reduc la cele ale lui Mazzini: proletariatul este un instrument formidabil al revoluţiei, pentru revoluţie. A-i organiza aşadar pe lucrători şi a face propagandă în rândul lor nu pentru o mişcare nouă, proprie lor şi numai lor, ci ca masă de acţiune pentru scopurile, dinainte date, ale unei Revoluţii.
Aceasta este poziţia care răstoarnă marxismul şi pe care, într-o condiţie istorică paralelă cu aceea a Risorgimento-ului italian, adică în Rusia ţaristă, a răsturnat-o Lenin spunând: revoluţia pentru proletariat, nu proletarul pentru revoluţie. Tocmai acel Lenin pe deplin conştient că — în lupta armată — tocmai proletariatul trebuia să se afle în fruntea revoluţiei antifeudale.
Este aşadar corect să se spună că Mazzini „se gândise să se servească de clasa muncitoare italiană ca piatră de temelie a revoluţiei naţionale şi de aceea a susţinut unificarea claselor muncitoare europene“.
Elementele avansate ale clasei muncitoare nu au fost la început surde la asemenea apeluri şi s-au desprins în largă măsură de liberali şi de catolici. Dar programul lui Mazzini nu le putea fi de ajuns, cel puţin din momentul în care revendicările sale de răsturnare a ceea ce mai rămăsese din feudalism (puţin în Italia) şi de introducere a libertăţilor juridice şi electorale erau un fapt împlinit. Instinctul de clasă al muncitorilor îi avertiza încă de pe atunci că problema instituţională, cum se spunea, adică alternativa dintre rege şi republică, nu putea avea un conţinut revoluţionar.
Ce alte elemente putea avea ideologia lui Mazzini care să se adreseze muncitorului salariat mai mult decât oricărui alt tip de cetăţean? Niciunul. La baza concepţiei sale despre societate şi istorie se aflau principii religioase şi etice a căror dezvoltare condamna orice antiteză şi luptă de clasă: pe teren economic el susţinea un cooperatism idilic care părea puţin convingător în faţa trezirii impetuoase a capitalului pentru întreprinderile sale, în noul climat de mare Stat.
Câtă vreme vor să ne servească o dramă cu protagonişti iluştri, vor folosi prost un material scos la iveală cu trudă: colecţii de publicaţii periodice uitate, arhive de poliţie, corespondenţe ce se vor dovedi importante, precum aceea dintre Engels şi Cafiero, ieşită la lumină. Faptul că popularităţii lui Mazzini i-a urmat aceea a lui Bakunin nu este explicat de calităţile şi originile personale ale acestor agitatori, misticismul celui dintâi sau cinismul celui de-al doilea. Doar o adevărată analiză socială poate explica motivul pentru care secţiile Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor din jurul anului 1870 în Italia aparţin în totalitate tendinţei anarhiste bakuniste, iar teoriile marxiste au acolo un ecou redus, într-atât încât, în lupta din 1872, însuşi Cafiero, primul popularizator doctrinar al marxismului în Italia, s-a situat împotriva lui Marx şi a lui Engels în timpul sciziunii.
Târziu şi anevoie, odată încheiată Prima Internaţională, proletariatul italian se organizează sindical şi afluează spre un partid socialist al muncitorilor, care abia 20 de ani mai târziu îi condamnă pe anarhişti şi îi exclude, declarându-se integral marxist.
Punctul care interesează este evaluarea celor două curente — primele organisme ale clasei muncitoare italiene fiind de-acum separate de ideologia mazziniană şi de cercurile închise ale mişcării sale — în raport tocmai cu sarcina pe care, odată Risorgimento-ul înfăptuit, clasa muncitoare tinde să şi-o asume.
Interpretarea corectă este răsturnată dacă îi aşezăm pe bakuninişti la stânga şi pe marxişti la dreapta, iar pentru a fi mai exacţi, imaginându-ne că cei dintâi voiau să iasă în afară şi să meargă mai departe prin rupturi violente cu rânduielile noii Italii liberale, în timp ce cei din urmă ar fi vrut doar (prin celebra cucerire a puterilor publice din programul de la Genova din 1892), pe terenul deplinei democraţii constituţionale, să influenţeze într-un sens şi într-un interes vag proletar evoluţia ulterioară a ordinii burgheze.
În schimb — şi va fi cazul să legăm această teză de documentele istorice —, tocmai libertarii sunt cei care, în acelaşi sens ca mazzinienii, vor să cultive dezvoltarea unor forme inerente revoluţiei liberale; cei dintâi vor fi liberali înverşunaţi, cei din urmă liberali purificaţi, dar mereu liberali, legaţi în mod idealist de aceleaşi valori absolute al căror triumf a marcat, după judecata curentă, trecerea dintre vechiul regim şi constituţionalismul modern: libertate, preamărire a Cetăţeanului şi a Poporului, acţiune — dacă este nevoie, armată —, dar orientată spre apărarea acestor valori supreme.
Marxiştii sunt, dimpotrivă, cei care încep să se elibereze de aceste limite, de aceste cătuşe, care văd în trecerea revoluţionară burgheză o necesitate istorică, dar nu o cucerire socială sau, mai rău, „ideală“, care trasează căile prăbuşirii regimului capitalist şi ale economiei sale, căile unei noi şi originale revoluţii, care nu pune petice pe uniforma roasă a celei dintâi, ci o arde, nu altfel decât ceea ce burghezia a făcut pe rugurile sanculoţilor cu sutanele popilor şi livrelele nobililor.
Această doctrină a desăvârşirii Risorgimento-ului, care s-a aruncat printre picioarele muncitorilor marxişti în 1860—1870 şi care a făcut acelaşi lucru în 1940—1950, nu este un produs specific al societăţii italiene, ci este ceea ce pretutindeni a fost numit reformism; şi a început mai întâi ca o şi mai ştearsă declaraţie de socialitate. Socialismul incipient a rămas revoluţionar atâta timp cât a fost în egală măsură atacat şi blestemat pentru că propovăduia o societate nouă şi pentru că denunţa şi combătea mizeria vieţii muncitoreşti, foamea socială. A început să degenereze pe o sută de căi şi moduri când i-au acceptat, tocmai în scopuri de clasă, cea de-a doua parte, drept recunoaştere a faptului că în lumea modernă, liberă şi civilizată exista impunătoarea „chestiune socială“. Sunt teme bine cunoscute din Fire.
Acea a doua jumătate de porţie de revoluţie burghezia şi-ar fi sorbit-o cu înghiţituri mici, prin legislaţia în favoarea „poporului“ şi măsurile de asistenţă socială, şi prin miile de plasturi anexaţi în domeniul educativ, religios, familial, electoral şi câte şi mai câte.
Această mare mişcare istorică, reformismul, care este un fapt şi nu un expedient pur „propagandistic“, întrucât conţine tot mai mult şi tot mai clar o autolimitare, o autoplanificare a capitalismului, cu scopul de a susţine şi de a disciplina acumularea progresivă într-un ritm tot mai rapid, dar şi de aşa natură încât să satisfacă noi game de nevoi ale clasei care munceşte, în Italia a avut, procedând pe calea sintezei, trei forme întru totul paralele.
Forma social-democrată: aceea desfăşurată de partide care se lăudau că sunt formate din lucrători, prin acţiunea lor electorală, parlamentară, administrativă; fiind cele dintâi care s-au legat de sindicatele economice şi care şi-au asumat cele dintâi meritul cuceririlor salariale, asistenţiale, legislative.
Forma catolică: aceea spre care s-a îndreptat acţiunea „seculară“ a Bisericii Romei începând cu enciclica Rerum Novarum, [5] manifestându-se la rândul ei pe tărâm sindical, iar apoi în cel electoral şi legislativ — aşa cum o făcea de multă vreme în administraţiile periferice mărunte — odată cu formarea partidului popular.
Forma fascistă: aceea prin care burghezia italiană, atât din oraşe, cât şi de la sate, a organizat riposta la situaţia din primul postbelic, când dispozitivul autonom proletar părea capabil să treacă de la teorie la acţiune; o ripostă dată nu pentru a anula avantajele economice şi asistenţiale suportate de clasa avută — pe care, dimpotrivă, fascismul le-a extins şi le-a consolidat —, ci pentru a bara calea organizării proletariatului într-un partid orientat spre atacarea şi răsturnarea ordinii de stat.
Întreaga noastră evaluare a etapei următoare se bazează pe negarea faptului că primele două forme şi forţe, aliindu-se cu cea liberală sau cu ceea ce mai rămăsese din ea, s-ar fi înfruntat pe viaţă şi pe moarte cu cea de-a treia şi ar fi distrus-o după ce fuseseră călcate în picioare de aceasta timp de două decenii. Nu o luptă de idealuri şi programe ireductibile, ci o diviziune a muncii şi o succesiune logică a timpurilor.
Cel mai rău rezultat pentru soarta clasei proletare este intrarea în împăunata înmănunchere antifascistă a acelei părţi a proletariatului care apucase în sfârşit pe calea originală şi autonomă, astfel încât toţi, fiecare în felul său, s-au apucat din nou să refacă parcursul primului Risorgimento. Iată un merit contrarevoluţionar care cântăreşte cât un secol, dacă cel al lui Mussolini a cântărit două decenii. Dar acesta din urmă a cântărit în sens contrarevoluţionar fiindcă aşa l-au abordat sforarii politicii oportuniste: pentru mişcarea care ar fi ţinut calea dreaptă, el ar fi fost, aşa cum va fi într-o zi, cel mai frumos dar al istoriei.
Reformismul social-democrat, catolic şi fascist în societatea italiană, cu rezultatele sale de fapt, nu a fost o mascaradă. Însă el fusese precedat de forma istoriceşte inferioară, în care ne vedem recăzuţi spre ruşinea generală, a radicalismului burghez situat între formarea statului unitar şi sfârşitul secolului şi care, cel puţin din 1900 până în 1910, a ţinut încă prizonieră în cerinţele sale popular-masonice — la fel ca în alte naţiuni — mişcarea socialistă, care se proclama totuşi marxistă.
Doi sunt caii de bătaie ai acestei Mese Rotunde a democraţiei romantice şi false: problema regiunilor subdezvoltate şi problemele morale. De acestea a trebuit să ne desprindem printr-o muncă uriaşă, atunci când s-a început readucerea partidului proletar la poziţia revoluţionară şi a avut loc marea încercare a Primului Război Mondial şi a luptei dintre Internaţionala a II-a şi a III-a. Bătăliile care s-au dat împotriva politicii administrative a statului s-au sprijinit sistematic pe starea înapoiată a regiunilor meridionale, ba chiar pe regresul lor după unitatea naţională, şi pe scandalurile în serie, pe denunţarea sistemului de hoţii şi de mizerii mărunte care înconjoară oceanul profitului capitalist precum o spumă ce-i vădeşte mişcarea, dar a cărei importanţă cântăreşte cât greutatea spumei în raport cu aceea a valului şi a întregii mase de apă.
Toate aceste fapte erau invocate drept dovadă că revoluţia din perioada Risorgimento-ului nu îşi îndeplinise toate sarcinile şi că prin urmare trebuia împinsă mai departe într-acolo, pe când, dimpotrivă, asemenea rezultate şi efecte, şi mai cu seamă asemenea agitaţii de avanscenă, nu erau altceva decât dovada deplinei instaurări a revoluţiei burgheze, a eliberării unor forţe de producţie care făcuseră din Italia un stat capitalist modern. Mai presus de toate, această agitaţie a unor Cavallotti, Bovio, Imbriani, Romussi, Colajanni şi aşa mai departe [6] era cea mai bună contramăsură împotriva dezvoltării, în rândurile clasei muncitoare, a conştiinţei unei sarcini anticapitaliste, a tendinţei de a desfiinţa, nu de a face tolerabil capitalismul, căruia teoria marxistă îi atribuia efecte progresiv mai rele pe plan istoric general, aşa cum astăzi (victorie teoretică...) este evident pentru toată lumea după două războaie mondiale şi după întreaga patologie socială postbelică.
Aceasta echivala — dar ei chiar credeau în aşa ceva — cu o întoarcere la acea concepţie clasică a eliberării de feudalism pe care a avut-o, de pildă, un Robespierre, pe care a avut-o un Garibaldi, luptători care nu luaseră nimic pentru sine, prin definiţie „incoruptibili“ şi necorupţi: o imensă şi definitivă cruciadă, adică pentru adevăr în locul falsului, pentru dreptate în locul nelegiuirii, pentru virtute în locul viciului; concepţie pe cât de clasică, pe atât este de clasic faptul că ea reprezintă cea mai făţişă antiteză a marxismului proletar. Capodopera materialismului istoric, în jurul căreia începuse să se rânduiască proletariatul mondial, este sfărâmarea în ţăndări a acelui sistem de baliverne generoase şi de formule goale şi bombastice.
Nu există nici măcar un gram de fapte istorice care să demonstreze că regimul liberal şi capitalist ar nivela condiţiile disparate ale unei anumite zone; este la fel de marxist să demonstrezi că acest lucru este imposibil şi fals, pe cât este să dovedeşti că imposibilă şi falsă este în regimul burghez „compensarea“ intereselor între păturile opuse şi micşorarea distanţelor sociale. Aşa cum capitalismul este o exacerbare a distanţelor sociale verticale, dintre armata celor fără de nimic şi culmile marelui capital, tot astfel el este o exacerbare a distanţelor orizontale în spaţiul geografic al unei societăţi-Stat, dintre super-întreprinderea industrială şi cele câteva zdrenţe ale ultimilor producători autonomi şi ale cocioabelor proletare.
Unitatea naţională în mari blocuri este una dintre etapele istoriceşte indispensabile pentru formarea societăţii capitaliste dezvoltate şi pentru răspândirea ei în întreaga lume; ca atare, în diferitele faze istorice, ea este acceptată şi apărată de noi, marxiştii. Dar rezultatul ne este necesar în scopul cursei dialectice ulterioare spre socialism, aşa cum ne era necesară defenestrarea sângeroasă a micului meşteşugar sau cultivator, şi nicidecum pentru că ar înfăptui dreptatea, în sânul patriei, între provinciile care o alcătuiesc.
Unitatea naţională înseamnă depăşirea, în cadrul unei pieţe naţionale, a izolării micilor oaze de producţie şi consum direct, înseamnă concentrarea producţiei şi aplicarea imensei resurse a diviziunii muncii, care la rândul ei este orizontală şi verticală, în întreprindere şi în societate, care rămâne repartizată nu doar de la un strat la altul şi de la o categorie economico-profesională la alta, ci şi de la o provincie la alta, după cum există condiţii, de la zăcămintele minerale până la căile de transport, care permit „preţurile scăzute ale mărfurilor“ despre care vorbeşte Manifestul şi care deja acum un secol dărâmau zidul chinezesc.
Când acest circuit în cadrul căruia noul mod de producţie repartiza sectoarele de muncă s-a extins pentru a le îngloba pe cele mărunte ale vechilor stătuleţe, evoluţia multora dintre acestea a suferit pe plan local o frână, înaintând totuşi mai puţin lent decât dacă unitatea nu ar fi avut loc. Acesta era un rezultat de la sine înţeles al revoluţiei burgheze, nu o vină a caracterului său incomplet. Industria incipientă a statului borbonic, de pildă, a fost înăbuşită în faşă: postăvăriile napolitane s-au închis — şi există încă şi astăzi ruine întinse —, fiindcă lâna şi ţesătura din Biella le-au distrus piaţa, şi aşa mai departe.
Mai mult decât atât: pe întregul perimetru al noului stat nu existau bazele marii industrii grele; capitalismul italian, care sub acest raport ocupa unul dintre cele mai puţin importante locuri pe plan mondial, s-a revanşat pe planul — extrem de modern — al lucrărilor publice, cărora cucerirea Sudului de către Nordul mai bine utilat le-a deschis un câmp uriaş, falimentând dintr-o lovitură micile întreprinderi locale şi dând câmp de acţiune marilor companii feroviare şi de construcţii, de navigaţie şi de orice altă natură, acelora care pot fi numite industrii cu sediu volant. Întregul acest sistem nu putea să nu constituie o stoarcere de avuţie şi o adâncire a decalajelor de nivel de trai dintre diferitele părţi ale noului regat. Inutil să repeţi revoluţia burgheză pentru a remedia acest lucru: s-ar merge, dacă n-ar fi o deşartă iluzie, într-un sens şi mai rău.
În Sud, planurile de lucrări de stat ale Bourbonilor erau mult mai serioase decât cele ale diverselor guverne de la Roma, tricolore, negre sau, mâine, roşii (roşul din Risorgimento). [7] Atunci ele puteau constitui începutul unei industrializări autohtone şi al formării unui capital indigen; astăzi sunt exerciţii „imperiale“ ale unui capital care lipseşte in loco [pe plan local] şi care, cu atât mai mult cu cât a pierdut orice altă colonie, se agită în lucrări inutile şi stupide, cu miliarde ale suzeranităţii americane, ale statului naţional-pantalonez [8] sau ale profitorilor nordici: vezi Cassa del Mezzogiorno şi legile de „egalizare naţională“. [9]
A bate toba meridionalismului astăzi, din orice parte, are un singur sens: a fi părtaş, în chip complice sau imbecil, la acest vast cerc de speculaţie facilă burgheză, fără a putea împiedica plusvaloarea să călătorească, prin legea atracţiei, spre baricentrul capitalist, adică dinspre Sud spre Nord.
Admirata FIAT din Torino are drept condiţie necesară trullo-ul din Puglia. A reduce diferenţa dintre uzina „Grandi Motori“ şi bordeiul din Matera nu este o treabă administrativă de aplicare a unor constituţii republicane sau de cavalerism de clasă (!): este un lucru legat de aruncarea în aer a economiei de întreprindere şi mercantile. Cine îl face pe muncitor să creadă aşa ceva îi face mai mult rău decât cel mai notoriu capitalist şi mare moşier, decât cel mai feroce reprezentant al păturilor parazitare.
Mai uşoară decât spulberarea odioasei chestiuni meridionale este demolarea chestiunilor morale. De aceste bastioane a trebuit să ne izbim atunci când, la puţin timp după 1900, a început calea anevoioasă care trebuia să ducă la formarea la Livorno a unui partid marxist revoluţionar. Odată lichidată devierea anarhistă, inclusiv în recenta formă sindicalistă (care transforma aversiunea faţă de nelegiuirile oportunismului-reformismului parlamentar în golirea de conţinut a politicii de clasă, aşadar a forţei revoluţionare), a fost vorba de a ne scutura de ciuma blocardă, de metoda alianţelor — nu pentru a trage cu puşca, ci pentru a coaliza forţe electorale împotriva unor momâi care erau ridicate din când în când pentru a îmbăta masele, de la popi la baronii feudali, de la pântecele sfântului papă Bepi la favoriţii afurisitului de împărat Cecco. [10] L’Asino a fost steagul grandios al acestei mărfuri, dar astăzi avem lucruri şi mai rele. Atunci s-a întâmpinat mereu obişnuitul refren: „ei, la Milano partidul poate merge singur, cu atâtea industrii, cu atâtea sindicate, cu atâtea carnete de partid, cu atâtea voturi; la Napoli sau la Palermo lucrurile stau altfel, în Sud mai avem mult de mers!“.
Puteau aceşti oameni să înţeleagă forţa unitară a statului, dăinuirea istorică a unui tip de stat de la naşterea sa violentă şi până la distrugerea lui? Tactica trebuia să fie locală: autonomie, se striga, în alianţele electorale, după cum autonomi pretindeau să fie aleşii faţă de conducerile locale sau centrale ale partidului.
Gogomănii şi acestea, orice ar spune exaltaţii, odrăslite de Bakunin, nicidecum de Marx. Din faimoasele „comune revoluţionare“ locale, de care Marx şi Engels şi-au bătut joc cu ferocitate.
Iar aceste blocuri locale, hrănite cu regionalism şi mai cu seamă cu un cras meridionalism, s-au năpustit asupra scandalului administrativ; asupra hoţiei episodice, asupra furtişagului mărunt al furnizorului, asupra porcăriei popii. Câteva nume de reverenzi care desfăşuraseră practici puţin edificatoare în internatele clericale au avut — şi aceasta la scară naţională — un asemenea succes de notorietate încât, dacă ar fi existat pe atunci Hollywood-ul, şi l-ar fi câştigat pe deplin.
Dacă s-a făcut ceva, dacă partidul a fost scos din ameninţarea posibilismului sau a participării ministeriale pe timp de pace, din aceea a uniunii sacre pe timp de război, şi dacă în sânul său s-au dezvoltat forţele care urmăreau să facă din el un organ pe deplin însănătoşit în doctrină şi în organizare, acest lucru s-a datorat descotorosirii de această piedică şi de acest calabalâc burghez, meridionalist, moralist. Şi defensist.
Am situat cotitura acestei priviri istorice schiţate în trăsături incomplete, în anii 1898—1900. Criza economică din ultimii ani ai secolului debuşase în revolte ale foamei de la Nord la Sud: mic-burghezii se văicăreau regional; masele muncitoare se răsculau deja la nivel naţional, şi împotriva guvernului de la Roma. A intervenit represiunea, desigur nu pentru prima oară, şi i-a lovit pe organizatorii muncitoreşti şi pe propagandiştii socialişti, după cum i-a lovit pe radicali şi republicani, şi chiar pe câţiva preoţi catolici. Întreaga opinie de stânga a reacţionat împotriva stării de asediu a generalului Pelloux, împotriva focurilor de armă din pieţe, a arestărilor, a proceselor, a condamnărilor şi a domiciliului obligatoriu. Au strigat aceşti bravi domni: „Stat poliţienesc!“. Dar când oare statul burghez nu are forma de stat poliţienesc? Statul feudal era cel căruia îi lipsea, în mod fundamental! Şi când anume va putea acest stat burghez să fie lipsit de ea? Oare atunci când îi vom fi explicat pe cărţi deschise de doctrină istorică faptul că mergem să-i tăiem tendoanele? Şi când va putea un stat să fie lipsit de ea, dacă el va deţine controlul asupra unui teritoriu egal, dacă nu mult mai mare, decât cel al statelor burgheze istorice? Unde este statul care să nu fie poliţienesc, de la Vest la Est?
Poliţia este o porcărie? Poate. Dar cert este că statul este o porcărie pe care, în mod determinist, clasele trebuie s-o săvârşească, o, moraliştilor?
Uneori (dar Freud n-are nicio legătură) o amintire îndepărtată din copilărie oferă o tuşă utilă celor care... au venit după aceea. Discutau doi buni şi loiali liberal-radicali burghezi. În Cameră îl atacaseră pe Pelloux pentru că încălcase, prin măsurile excepţionale, Statutul Albertin şi garanţiile constituţionale. Minoritatea de extremă atacase o majoritate clerical-moderată pentru că votase legile excepţionale, comiţând un abuz de putere. Din băncile dreptei se răspunsese că, dat fiind principiul democratic, majoritatea Parlamentului poate chiar să încalce Statutul, constituţia statului. Fraza unuia dintre aceşti oameni cumsecade, cel mai puţin înaintat în idei, dar totuşi potrivnic lui Pelloux, a fost aceasta: extrema stângă le-a numit erezii! le-a numit erezii!
De ce parte se aflau revoluţionarii? Este acelaşi caz ca în polemicile purtate în Germania de Marx împotriva lui Lassalle şi a altora cu privire la politica lui Bismarck. Revoluţionarii erau cei din tabăra lui Pelloux. Iar adversarii lor de stânga, înverşunaţi în defensismul acelei mari cuceriri care fusese Statutul lui Carol Albert din 1848, arătau într-adevăr că nu erau în stare să facă faimoasa „a doua jumătate de revoluţie“ liberală şi populară, ci că erau împotmoliţi în sarcina mâloasă a „revoluţiilor conservatoare“.
De atunci încoace, alături de morbul „depresist“ şi de cel „moralist“, trăieşte cel „defensist“, căruia Lenin îi smulsese colţii şi ghearele (spre binele său şi spre nenorocul nostru, pe celelalte două aproape că nu le avusese pe mână). Apărarea patriei, apărarea civilizaţiei, apărarea (buuuum!) constituţiilor!
Domnilor burghezi! strigă proletarul prin gura acestora, jecmăniţi-ne şi înfometaţi-ne cât vreţi, ba chiar mai mult decât astăzi. Dar faceţi-o în respectul religios al constituţiei voastre, al legii fundamentale a statului (astăzi se varsă: a ţării). Noi vom sta cuminţi şi tăcuţi.
Dacă însă aţi viola constituţia, ferească sfântul! ne-am ridica în picioare şi aţi vedea ivindu-se în faţa voastră acel spectru, pe care vă era atât de uşor să nu-l evocaţi.
Scârboşenia Sa constituţională, revoluţia conservatoare.
Trecând la perioada care merge de la interbelic până astăzi, este oare nevoie să căutăm prea mult pentru a găsi dovezile identităţii dintre acele poziţii din epoca Risorgimento-ului şi cele actuale ale partidului comunist italian, ale partidului socialist italian, după denumirile lor oficiale?
Entuziasmul cu care un întreg curent — al cărui reprezentant cel mai respectabil a fost fără îndoială Antonio Gramsci (şi nu doar pentru că a murit la timp) — a întâmpinat măreţul fapt istoric al revoluţiei ruse a împiedicat o analiză critică adecvată a poziţiei acelui curent faţă de însăşi structura societăţii italiene (deşi câteva avertismente explicite din acea vreme pot fi citate cu folos); o poziţie care s-a dat în vileag în cele ce au urmat şi mai cu seamă în scrierile neoficiale ale lui Gramsci însuşi — aşa cum îi cerea temperamentul personal, premarxist şi sub acest aspect: o poziţie axată limpede pe iluzia „celei de-a doua jumătăţi de revoluţie“, aidoma aceleia a lui Gobetti. [11] Când într-o zi i s-a cerut lui Antonio o culegere cu scrierile aceluia, pentru a le trece printr-o analiză critică la lumina şi cu metodele marxismului, el a răspuns cu privirea cea mai grăitoare a ochilor săi limpezi: „O, nu face asta!“. Lucrul nu a mai fost făcut, ceea ce rămâne în defavoarea interlocutorului, căruia i se poate imputa, cel puţin în această privinţă, o insuficientă rigoare marxistă.
Nu este greu să înţelegem în mod dialectic curioasa eroare prin care evenimentele, normele şi istoria (ah, bolşevizare, lozincă blestemată!) luptei tovarăşilor ruşi au putut, în motivaţia lor marxistă ortodoxă, să conveargă cu acea literatură interesantă şi în evoluţie, dar hibridă în originea şi esenţa sa. O dublă revoluţie precum aceea din 1917, în care se trăieşte una dintre perioadele în care faptele o iau vijelios înaintea ideologiei obosite şi chiar a doctrinei mişcării de decenii a celor aleşi şi puţini, nu a putut să nu folosească laolaltă limbajele a două epoci şi să apropie, cel puţin în formă, revendicări care în istoria dezvoltată stau departe şi sunt vrăjmaşe. Pentru cel care priveşte altfel decât ca materialist, limbajul se situează deasupra faptelor, şi e facilă denaturarea dintre cuvintele unei copleşitoare duble revoluţii ce incendiază întregul orizont uman şi acelea ale unei caşectice jumătăţi de revoluţie întârziate, care ar trebui să explice de ce, antropologic, până şi păstorul din Sardinia vorbeşte şi pricepe lucruri atât de diferite faţă de lăcătuşul de la FIAT, aşezat, ca o specie zoologică, sub lupa ageră a unui cercetător rafinat, al cărui cap este un vulcan de întrebări şi dileme, şi nu o platoşă în jurul câtorva directive de oţel.
Subtila chestiune a mijloacelor şi a scopului, a conştiinţei şi a acţiunii, profunda polemică asupra tacticii partidului, au făcut să se creadă că nu însemna nimic să te afli în spatele revoluţiei burgheze sau să fii cu multe mile înaintea ei, de îndată ce doléance-a regională şi cea morală făceau deopotrivă să treacă un fior pe suprafaţa oceanului maselor.
Aceeaşi cazuistică tactică ce se potriveşte în ajunul unei duble revoluţii este utilizată chiar şi acum, când revoluţia ar trebui despicată nu în două, ci în trei: vorbim despre revoluţia unică, aceea burgheză. Şi într-adevăr: prima treime să fie a lui Cavour, a doua îi va reveni de drept C.L.N.-ului din 1945, iar a treia este ceea ce ar mai fi de făcut pentru a merge dincolo de Scelba, mizând mereu din răsputeri pe depresism, pe moralism şi pe defensism.
Dar să citim avertismentele date de Marx Germaniei înainte şi în timpul anului 1848, sau cele ale lui Lenin în 1917, şi vom găsi aceeaşi linie: o tactică „dublă“, dar o opoziţie netă în teoria de partid şi în pregătirea pentru cursul istoric.
Duplicitate, fie ea şi prefăcătorie: doar moraliştilor le va fi teamă, eventual, de aşa ceva, şi îi lăsăm în seama sarcinii lor zilnice: a se preface că nu se prefac.
Partidul se va preface că ia în serios spasmele anumitor pături pentru democraţie dacă şi când într-adevăr, în mod fizic, mişcarea care se dezlănţuie ne apropie de momentul în care democraţiei i se va da lovitura finală.
Însă partidul şi clasa vor fi pregătite în acelaşi timp pentru această etapă următoare, pentru aceste lovituri într-o nouă direcţie, nu doar deschis şi în mod public, ci mai ales prin munca de organizare şi de pregătire pentru sarcinile de luptă.
Acest lucru nu are nimic de-a face cu tradiţionalul blocardism occidental. În cadrul acestuia, diferitele grupuri declară că au găsit un fond comun de principii care vor rămâne neschimbate chiar şi după lupta iminentă, principii care se situează istoric deasupra celor particulare ale fiecărui grup: o declară şi o cred, şi mai ales muncesc pentru a-i face pe propriii lor aderenţi să creadă acest lucru.
Astăzi doar burghezii mai cred (deşi şi din partea lor, să nu vă îndoiţi, este o utilă prefăcătorie de a crede) că acele partide pe care a trebuit să le numim ar fi revoluţionare şi ar păstra pe sub haină, pentru a-l scoate la iveală la momentul oportun, întregul arsenal al revoluţiei roşii. Muncitorii sunt atât de îndemnaţi în fiecare zi să tămâieze ideologiile defensiste, moraliste, constituţionaliste, încât chiar cred în ele. Întregul aparat, drogat pe cât este masa de buimăcită, jură pe ele cu toată seriozitatea. Dar conducătorii supremi? Dacă aceştia ar fi neatinşi, sau ar crede că sunt, am avea doar o nouă dovadă a paralelei noastre cu grupurile de extremă din epoca Risorgimento-ului: carbonarismul de iniţiaţi. Dar nu vă temeţi: cred şi ei, bată-i Dumnezeu, în ceea ce spun!
Să-i împărţim în două grupuri. Unii nu înţeleg nimic şi nu cred în nimic. Ceilalţi sunt hrăniţi cu filozofia gramsciană, deşi nu sunt în stare să definească cursus-ul gândirii lui Gramsci. Asemenea lui — care a trebuit totuşi să înveţe într-un timp mult prea scurt prea multe şi prea cumplite lucruri, făcând eforturi pentru el incredibile într-o primă apropiere entuziastă de evenimente negate în timp, dar îndepărtate în schemă (scolastică, fie) —, şi fiindcă el însuşi o spusese, aşteaptă şi vor aştepta convinşi că trebuie să vină Kerenski.
Tot ce putea spune cel mai învederat „jumătăţist“ de acum o jumătate de veac puteţi citi în articole şi discursuri, precum acela ţinut, de pildă, la congresul federal napoletan. Ciudat lucru: cu mulţi ani în urmă i se sărea la gât oricui spunea că mişcarea trebuia să fie aceeaşi în devizele sale la Napoli şi la Milano, iar astăzi carnetele de partid şi voturile din Sud sunt cotate mai sus decât cele din Nord. Aşteaptă, calule burghez!
Scuzaţi un florilegiu. Partid sincer patriotic, pentru care dragostea de patrie nu este o formulă retorică, ci grija şi căutarea continuă a interesului Ţării şi a unităţii sale. (În cele ce urmează, ghilimelele pot rămâne în casetă). La Milano 25% din populaţie în industrie, la Napoli dezagregarea definită de Gramsci. Dar partidul este acelaşi din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Totuşi, sarcini particulare: o lozincă pentru Napoli: 100 de mii de muncitori în industrie, capodoperă a comuniştilor locali.
(Fie spus în paranteză: această cerinţă, care nu înseamnă nimic altceva decât cererea inutilă a unei investiţii adecvate din partea statului sau a capitalistului milanez, nu duce decât la 10% faţă de cele 25% din Milano: şi după aceea?).
Alte sarcini particulare: existenţa chestiunii meridionale. Blocaj în dezvoltarea economică, socială şi civică. Lipsa industrializării. Rămăşiţe feudale la sate. Dezvoltare insuficientă a oraşelor.
(Asta-i tare: de ce oare ordinea după populaţie care în 1860 era Napoli, Roma, Milano, astăzi este Roma, Milano, Napoli? Viaţa modernă concentrată în oraşe este o formulă marxistă sau superburgheză?).
Leacul pentru dezagregarea marii mase este organizarea populară, şi mai ales alianţele, mereu între forţe populare. Dar cum — obiectează unii dintre adversarii noştri —, vreţi să distrugeţi societatea capitalistă şi apoi vă propuneţi să reînnoiţi Mezzogiorno-ul, care este o parte a acesteia? Acum 50 sau 100 de ani aceasta era o contradicţie, astăzi nu mai este, fiindcă există ţări întregi şi mari în care există socialismul. Într-o situaţie în care revoluţia burgheză nu şi-a îndeplinit încă opera, lăsându-ne în Sud rămăşiţele feudalismului, cum ar trebui să procedăm? Să ne limităm la a predica societatea socialistă, sau să rezolvăm pentru popor problemele pe care nu le-a rezolvat burghezia? Clasa muncitoare, luptând pentru aceste probleme, luptă în interesul întregii ţări. Aşa cum lupta împotriva fascismului, în care am fost cei dintâi, a fost lupta întregii naţiuni pentru întreaga naţiune.
Poate oare chestiunea meridională să-şi aştepte soluţionarea până la victoria socialismului? Nu, nu poate. (N-are decât să aştepte socialismul, căci în altă parte s-a înfăptuit atât de iute!).
Sarcina fundamentală este aceea de a stârni un nou val democratic şi socialist meridionalist... inspirându-se din tradiţiile luptelor din epoca Risorgimento-ului şi ale luptelor care au stat la originea mişcării socialiste.
Scurtul capitol abia redat, s-a înţeles desigur prea bine, este o culegere documentară a poziţiilor actualei mişcări cominformiste italiene în ceea ce priveşte cel mai hotărât meridionalism, pe care am prezentat-o fără o combatere directă, cedând doar tentaţiei câtorva scurte paranteze-comentarii. Combaterea nu constă în a lua în derâdere şi a demonta pas cu pas şi termen cu termen un text inamic. Din punct de vedere dialectic, ea echivalează cu un silogism istoric. Cel care a expus acel text nu a debitat o serie de prostii; a prezentat o teză coerentă şi completă, care nu cere decât să fie pusă la locul ei.
Silogismul istoric este acesta. Poziţiilor radicalismului burghez al „celei de-a doua jumătăţi de revoluţie“, ale unui Risorgimento în sughiţuri, care au bântuit în Italia din 1860 până în jurul anului 1900, li se opune ca deschisă antiteză mişcarea marxistă de stânga a proletariatului italian, din 1910 încoace. Din punct de vedere istoric, acest al doilea termen al silogismului este alături de Marx, de Engels, de Lenin, pe plan internaţional; pe plan naţional, alături de aripa revoluţionară intransigentă a socialismului, apoi de aripa antirăzboinică şi defetistă, apoi de fracţiunea comunistă care fondează la Livorno, în 1921, Partidul Comunist din Italia. Puse în contradicţie inexorabilă aceste două programe doctrinare şi mişcări istorice de acţiune, se examinează al treilea termen al silogismului: poziţia politică actuală a marelui partid comun-socialist — poziţiile sale declarate, nu din pricina unor contingenţe ocazionale, ci pe întregul front, coincid pe deplin cu primul termen, cu radicalismul à la Schubert, care îşi are drept capodoperă neterminata simfonie risorgimentală şi naţională. Ergo, al treilea termen, care este în întregime de partea primului, este în întregime împotriva celui de-al doilea.
Cum poate el oare să reprezinte clasa muncitoare italiană — nu în sensul obscenităţilor electorale, ci al cursului istoric? Cum ar fi putut aceasta să recadă, să dea atât de mult înapoi, încât să aibă aceleaşi obiective de luptă care i se dictau în 1860 şi din care s-a ridicat printr-un proces îndelungat? A dat oare puterea naţională şi mondială a proletariatului atât de înspăimântător înapoi? Nu, ni se răspunde: pricina rezidă în victoriile răsunătoare ale socialismului în alte ţări!
Totul revine la locul său în construcţia materialismului dialectic prin acest al doilea silogism: pretinsa victorie socialistă din Răsărit nu este altceva decât o fază de radicalism burghez ce infectează proletariatul pe teritoriul unor puteri neocapitaliste.
Testul meridionalismului a dat rezultat pozitiv cu trei cruciuliţe: rămân cele ale moralismului şi ale constituţionalismului. Chiar mai trebuie să cităm, când textele circulă în milioane de exemplare? Concluziile merg pe acelaşi făgaş.
Capodoperă a acestei tendinţe ce revine din acele decenii şi jumătăţi de veac trecute este campania Montesi. [12] În declaraţiile oficiale, acest fapt a emoţionat naţiunea la fel de mult ca asasinarea lui Matteotti! Să fim serioşi! Multe am spus în 1924 şi după aceea pentru a goli de conţinut exagerarea aproape idolatrică apărută în jurul lichidării deputatului nicidecum revoluţionar, şi cu privire la consecinţele anticlasiste ale acelei campanii: atunci încă mai era posibil să-i aduci de o ureche pe parlamentarii comunişti din „risorgimentalul“ Aventin înapoi în camera burgheză, singuri. Dar acum ni se pare cu adevărat că idolul Matteotti este profanat: a fost vorba despre victima unei lupte politice, şi cum să o compari cu victima unui fapt divers obişnuit?! În ipoteza cea mai apropiată de aceea care este susţinută şi sperată în discursurile sforăitoare ale comuniştilor, este vorba pur şi simplu despre victima unor moravuri patologice mizerabil de intime.
Câtă sensibilitate la fondatorii acestei Italii, unde tinerele jertfite corupţiei au fost cu miile! Oferite învingătorilor înarmaţi cu violenţă primitivă sau cu dolari, veniţi din Marocul feroce sau din prea-civilizata Americă, luni şi ani de-a rândul, pe când cei din CLN, astăzi învrăjbiţi între ei, cântau încă în cor, au fost folosite în colonii instalate în cartierele mizere din Napoli sau în pădurile toscane.
Corupţia clasei conducătoare dovedeşte că societatea burgheză este pe cale să se prăbuşească! Argument demn de pus pe aceeaşi treaptă cu cel al existenţei victoriilor socialismului pe continent. Revoluţia este matură; şi se dau maselor aceleaşi devize din epoca romantică burgheză, se fac campanii de tipul scandalului Panama sau al Băncii Romane, pentru colosalul rezultat revoluţionar de a prinde miniştri sau fii de miniştri cu mâna în sac?! Întregul marxism ar trebui oare să debuşeze în folosirea responsabilităţilor fiului împotriva tatălui; în uluirea faţă de această tehnică evidentă, ca raţiunea de stat să muşamalizeze vreo potlogărie penal-morală? Un Cavallotti sau un Zola erau încă de înţeles în indignarea lor romantică: cei de astăzi sunt avortoni ai istoriei, ruşinea şi infamia tradiţiei revoluţionare.
O antologie a imnurilor închinate constituţiei, a cruciadelor declarate pentru Constituţie, a proclamaţiilor că proletariatul italian nu cere puterea, ci cere doar „să fie admis în Stat“, că numiţii Togliatti şi Nenni nici măcar nu vor să ajungă, pe cale electorală, să-şi alcătuiască propriul guvern, ci doar să fie incluşi într-un guvern alături de un Saragat şi un Scelba, guvern care să se deschidă spre stânga, este la fel de inutilă. E oare nevoie să cităm din aceste mărunţişuri şi să cităm alături din Marx despre constituţie, din Lenin despre Stat, mii de pasaje din chiar ediţiile oficiale ale partidului?
Ar fi de ajuns să amintim din Luptele de clasă în Franţa fraza puternică: strigătul „Vive la Constitution!“ [Trăiască constituţia!] este echivalent cu celălalt: „À bas la Révolution!“ [Jos revoluţia!].
Iar această goană înapoi, până înainte de 1870 şi de 1852, este justificată, ca de obicei, prin puterea organizată a clasei muncitoare din Italia, prin triumful ei în zece republici „socialiste“!
Toate acestea ar fi, pasămite, o dibăcie rafinată. Această înspăimântătoare goană îndărăt a unui secol întreg de mişcare şi de luptă ar fi justificată de scopul de a-l trânti mai repede de pe scăunel pe un Scelba, fiindcă poliţia sa şi fragila sa majoritate nu sunt constituţionale!
Însă extrem de modestul Scelba, în materie de şiretenie, poate râde vesel pe la spatele acestor nemiloşi inamici ai săi. Alergând după mirajul repetării şi re-repetării din epoca Risorgimento-ului, scot înainte şi acum (ei, pentru care în fiecare zi lucrurile se schimbă şi tacticile se improvizează) povestea stătută a distrugerii fascismului, a uciderii morale şi civice a celui care fusese fascist sau agent al OVR-ei, şi alte inepţii similare, dezumflate după zece ani şi decolorate jalnic. Iar cele două aripi ale opoziţiei faţă de Ike, faţă de Clara şi faţă de majordomul castei din Italia se iau la pumni şi îşi făgăduiesc să se încaiere cu pistoalele. Ce comedie!
Aţi mistuit şi aţi târguielit cele mai înalte tradiţii — nu ale voastre, ci ale clasei muncitoare italiene — pentru a câştiga acest lucru: a-i da micului Scelba dreptul de a avea nu una, ci două majorităţi; nu una, ci două poliţii.
Faceţi măcar acest număr demn de voi, susţinut uneori drept tactică „bolşevică“ în aprigele discuţii de altădată: faceţi bloc comun cu monarhiştii şi cu missinii. [13] Se pare că nu lipseau câteva legături din tinereţe.
[1]. Aluzia priveşte dezbaterile istoriografice şi politice aprinse din toamna anului 1954 (marcate de apariţia tratatului lui Aldo Romano), prin care Partidul Comunist Italian căuta să-şi justifice linia reformistă a „căii italiene spre socialism“ ca o continuare a sarcinilor neterminate ale Risorgimento-ului. Bordiga denunţă faptul că, deşi dispunea de o forţă numerică uriaşă în rândul maselor muncitoare, partidul togliattian renunţase complet la perspectiva revoluţionară de clasă, devenind un simplu garant constituţional al ordinii burgheze.
[2]. Gaetano Bresci (1869—1901) — ţesător anarhist italo-american care, la 29 iulie 1900, l-a asasinat la Monza pe regele Umberto I pentru a răzbuna muncitorii masacraţi cu tunurile la Milano în mai 1898 din ordinul generalului Bava Beccaris.
[3]. Imnul lui Mameli — cântec patriotic compus în 1847 de Goffredo Mameli în timpul Risorgimento-ului burghez şi devenit imn naţional al Italiei, a cărui retorică este evocată aici sarcastic de Bordiga pentru a demasca naţionalismul de paradă îmbrăţişat de PCI.
[4]. Carlo Pisacane (1818—1857) — revoluţionar patriot şi teoretician militar italian, precursor al socialismului libertarian în Italia prin viziunea sa materialistă asupra chestiunii sociale şi agrare din Saggi storici-politici-militari, căzut în tragica expediţie insurecţională de la Sapri.
[5]. Rerum Novarum („Despre lucrurile noi“) — enciclică emisă de Papa Leon al XIII-lea în 1891, piatra de temelie a doctrinei sociale catolice, prin care Vaticanul promova asistenţialismul şi sindicatele confesionale interclasiste pentru a stăvili influenţa socialismului revoluţionar în rândul muncitorilor.
[6]. Felice Cavallotti (1842—1898), Giovanni Bovio (1837—1903), Matteo Renato Imbriani (1843—1901), Carlo Romussi (1847—1913) şi Napoleone Colajanni (1847—1921) — lideri marcanţi ai stângii radicale, republicane şi democrate din Italia sfârşitului de secol al XIX-lea, deputaţi, jurnalişti şi francmasoni celebri pentru campaniile lor virulente împotriva corupţiei administrative şi a monopolurilor („chestiunea morală“) şi pentru denunţarea înapoierii Sudului („chestiunea meridională“).
[7]. Aluzia vizează succesiunea regimurilor burgheze de la Roma — cel liberal-monarhic (tricolor), cel fascist (cămăşile negre) şi o eventuală guvernare a partidelor stângii oportuniste (PCI/PSI), al căror pretins „roşu“ nu este cel al comunismului proletar, ci doar roşul naţionalist şi republican al cămăşilor roşii garibaldiene din Risorgimento.
[8]. Trimitere satirică la masca avarului naiv Pantalone din Commedia dell’arte şi la zicala populară italiană „paga Pantalone“ („plăteşte fraierul“), prin care statul capitalist este definit drept o visterie pasivă jumulită sistematic de rechinii industriali privaţi pe socoteala banului public.
[9]. Cassa per il Mezzogiorno — agenţie de stat instituită în Italia în 1950 sub pretextul dezvoltării infrastructurii Sudului şi al reducerii decalajelor regionale prin fonduri publice şi legi de „egalizare naţională“, dar care a funcţionat în realitate ca o pompă speculativă prin care plusvaloarea şi comenzile de stat erau drenate către marile monopoluri capitaliste din Nord.
[10]. Referinţă la Papa Pius al X-lea (Giuseppe Sarto, 1835–1914, numit popular în grai veneţian „papa Bepi“ şi canonizat spectaculos chiar în mai 1954) şi împăratul austriac Franz Joseph I (1830–1916, poreclit batjocoritor în Italia „Cecco Beppe“ şi recunoscut după favoriţii săi stufoşi).
[11]. Piero Gobetti (1901—1926) — publicist şi cărturar antifascist torinez, fondator al revistei La Rivoluzione Liberale, care a teoretizat necesitatea unei „revoluţii liberale“ văzând în fascism consecinţa eşecului istoric al burgheziei italiene de a-şi desăvârşi propria revoluţie, decedat în exil la Paris la doar 24 de ani în urma bătăilor suferite de la echipele fasciste.
[12]. Campania Montesi — scandal politico-mediatic declanşat în Italia în anii 1953—1954 după găsirea fără viaţă pe o plajă de lângă Roma a tinerei Wilma Montesi, un fapt exploatat demagogic de presa stângii cominformiste pentru a declanşa o cruciadă împotriva decăderii moravurilor elitei democrate-creştine (fiind implicat fiul ministrului de externe Attilio Piccioni).
[13]. Missini — membri ai partidului MSI, înfiinţat la sfârşitul anului 1946 de nostalgicii fascismului şi de veteranii Republicii Sociale Italiene de la Salò (Giorgio Almirante, Pino Romualdi etc.). În anii ’50, în Parlamentul de la Roma, opoziţia de extremă dreaptă era alcătuită din două forţe: monarhiştii (Partidul Naţional Monarhist) şi missinii (neofasciştii din MSI).