|
|
|
Scris: 1947 |
|
|
Chestiunea referitoare la tactica partidului este de o importanţă fundamentală şi trebuie clarificată în legătură cu istoria divergenţelor de tendinţă şi de orientare care s-au produs în Internaţionala a II-a şi în Internaţionala a III-a.
Nu trebuie să se considere că această chestiune ar fi de natură accesorie şi derivată, în sensul că grupuri aflate în consens asupra doctrinei şi a programului ar putea, fără a ştirbi aceste baze, să susţină şi să aplice orientări diferite în acţiune, fie şi numai în privinţa unor episoade tranzitorii.
A pune problemele referitoare la natura şi la acţiunea partidului înseamnă a fi trecut de la domeniul interpretării critice a proceselor sociale la cel al influenţei pe care asupra acestor procese o poate exercita o forţă ce acţionează în mod activ. Această trecere constituie punctul cel mai important şi cel mai delicat al întregului sistem marxist şi a fost formulată în frazele din tinereţe ale lui Marx: „Filozofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă de a o schimba“ şi „Trebuie să se treacă de la arma criticii la critica armelor“.
Această trecere, de la pura cunoaştere la intervenţia activă, trebuie înţeleasă, potrivit metodei materialismului dialectic, într-un mod total diferit de cel al adepţilor ideologiilor tradiţionale. De prea multe ori le-a convenit adversarilor comunismului să exploateze bagajul teoretic marxist pentru a sabota şi a-i renega consecinţele pe planul acţiunii şi al luptei, sau, de pe alte poziţii, să arate că aderă la practica partidului proletar, dar să-i combată şi să-i respingă bazele critice de principiu. În toate aceste cazuri, deviaţia era reflexul unor influenţe anticlasiste şi contrarevoluţionare şi s-a manifestat în criza pe care o desemnăm pe scurt sub numele de oportunism.
Principiile şi doctrinele nu există prin ele însele ca un fundament apărut şi stabilit înaintea acţiunii; atât aceasta, cât şi acelea se formează într-un proces paralel. Interesele materiale concurente sunt cele care împing practic grupurile sociale în luptă, iar din acţiunea stârnită de aceste interese materiale se formează teoria ce devine patrimoniu caracteristic al partidului.
Odată deplasate relaţiile de interese, stimulentele acţiunii şi orientările practice ale acesteia, se deplasează şi se deformează doctrina partidului.
A crede că aceasta ar fi devenit sacră şi intangibilă prin codificarea ei într-un text programatic şi printr-o strânsă structurare organizatorică şi disciplinară a organismului de partid, şi că, prin urmare, s-ar putea permite orientări şi manevre variate şi multiple în acţiunea tactică, înseamnă a nu desluşi din punct de vedere marxist care este adevărata problemă de rezolvat pentru a ajunge la alegerea metodelor de acţiune.
Se revine la evaluarea determinismului. Evenimentele sociale se desfăşoară oare datorită unor forţe incoercibile, dând naştere diferitelor ideologii, teorii şi opinii ale oamenilor, sau pot fi modificate de voinţa mai mult sau mai puţin conştientă a oamenilor înşişi? Această problemă este abordată de metoda proprie partidului proletar prin deplasarea radicală a bazelor sale tradiţionale. Ea a fost mereu raportată la individul izolat, pretinzându-se rezolvarea ei pentru individ şi deducerea ulterioară a soluţiei pentru întregul social, când de fapt ea trebuie transferată de la individ la colectivitate. S-a înţeles mereu prin colectivitate cealaltă abstracţie metafizică reprezentată de societatea tuturor oamenilor, în timp ce din punct de vedere marxist trebuie să se înţeleagă prin colectivitate gruparea concret definită de indivizi care, într-o situaţie istorică dată, au, datorită relaţiilor lor sociale — adică locului lor în producţie şi în economie —, interese paralele; grupări care se numesc tocmai clase.
Pentru numeroasele clase sociale pe care le prezintă istoria umană, problema capacităţii lor de a înţelege cu exactitate procesul în care trăiesc şi de a exercita asupra acestuia un anumit grad de influenţă nu se rezolvă în acelaşi mod generic. Fiecare clasă istorică a avut partidul său, sistemul său de opinii şi de propagandă; fiecare a pretins cu aceeaşi insistenţă că interpretează exact sensul evenimentelor şi că le poate orienta spre un scop mai mult sau mai puţin vag conceput. Tuturor acestor abordări, marxismul le oferă critica şi explicaţia, arătând că diferitele generalizări ideologice erau reflexul, la nivelul opiniilor, al condiţiilor şi al intereselor claselor aflate în conflict.
În această continuă succesiune, ale cărei forţe motrice sunt interesele materiale, protagonişti — grupările în partide şi organisme statale de clasă, iar aspecte exterioare — şcolile politice şi filozofice, moderna clasă proletară, odată maturizate condiţiile sociale ale formării sale, se prezintă cu capacităţi noi şi superioare, atât în ceea ce priveşte stăpânirea unei metode neiluzorii de interpretare a întregii mişcări istorice, cât şi în ceea ce priveşte eficacitatea concretă a acţiunii sale de luptă socială şi politică în influenţarea desfăşurării generale a acestei mişcări.
Acest alt concept fundamental a fost enunţat de marxişti prin frazele nu mai puţin cunoscute şi clasice: „Prin revoluţia proletară se încheie preistoria societăţii omeneşti“ şi „Revoluţia socialistă este saltul omenirii din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii“.
Este vorba, aşadar, de a nu mai pune în termenii banali tradiţionali întrebarea dacă omul este liber în voinţa sa sau determinat de mediul extern, dacă o clasă şi partidul său au conştiinţa misiunii lor istorice şi extrag din această conştiinţă teoretică forţa de a o înfăptui în scopul unei îmbunătăţiri generale, ori sunt târâte în luptă, în succes sau în dezastru, de forţe superioare sau necunoscute. Trebuie să ne întrebăm mai întâi despre ce clase şi despre ce partide este vorba, care sunt relaţiile dintre ele în domeniul forţelor de producţie şi al puterilor statale, care este ciclul istoric parcurs şi cel care, potrivit rezultatelor analizei critice, le mai rămâne de parcurs.
Potrivit doctrinei şcolilor religioase, factorul determinant al evenimentelor se află în afara omului, în divinitatea creatoare, care a rânduit totul şi care a socotit totodată că îi acordă individului un grad de libertate în acţiune, pentru care acesta va trebui, prin urmare, să răspundă într-o viaţă de apoi. Este bine ştiut că o asemenea soluţie a problemei voinţei şi a determinismului este complet abandonată de analiza socială marxistă.
Dar şi soluţia filozofiei burgheze, cu pretenţiile ei de critică iluministă şi cu iluzia de a fi eliminat orice premisă arbitrară şi revelată, rămâne la fel de înşelătoare, pentru că problema acţiunii este întotdeauna redusă la raportul dintre subiect şi obiect, iar în versiunile vechi şi recente ale diverselor sisteme idealiste, punctul de plecare este căutat în subiectul individual, în Eu, întrucât [totul] rezidă tocmai în mecanismul gândirii sale şi se traduce ulterior în intervenţiile acestui Eu asupra mediului natural şi social. De aici minciuna politică şi juridică a sistemului burghez, potrivit căreia omul este liber şi, ca cetăţean, are dreptul de a administra, conform opiniei născute în capul său, treburile obşteşti şi, prin urmare, şi propriile interese.
Interpretarea marxistă a istoriei şi a acţiunii umane, dacă a eliminat, prin urmare, intervenţia oricărei influenţe transcendente şi a oricărui cuvânt revelat, a răsturnat cu o nu mai mică hotărâre schema burgheză a libertăţii şi a voinţei individului, arătând că nevoile şi interesele sale sunt cele care îi explică mişcarea şi acţiunea şi că doar ca ultim efect al celor mai complicate influenţe se determină opiniile şi credinţele sale şi ceea ce se numeşte conştiinţa sa.
Într-adevăr, când de la conceptul metafizic de conştiinţă şi de voinţă a Eului se trece la cel real şi ştiinţific de cunoaştere teoretică şi de acţiune istorică şi politică a partidului de clasă, problema este pusă în mod clar şi i se poate aborda soluţionarea.
Această soluţie are o însemnătate inedită pentru mişcarea şi partidul proletariatului modern, întrucât pentru prima oară este vorba despre o clasă socială care nu numai că este chemată să sfărâme vechile sisteme şi vechile forme politice şi juridice ce împiedică dezvoltarea forţelor productive (sarcină revoluţionară pe care au avut-o şi clasele sociale precedente), ci, pentru prima oară, duce această luptă nu pentru a se constitui într-o nouă clasă dominantă, ci pentru a instaura relaţii de producţie de aşa natură încât să permită eliminarea presiunii economice şi a exploatării exercitate de o clasă asupra alteia.
Proletariatul dispune, prin urmare, de o mai mare claritate istorică şi de o influenţă mai directă asupra evenimentelor decât clasele care l-au precedat la conducerea societăţii.
Această capacitate istorică şi nouă facultate a partidului de clasă proletar trebuie urmărită în complicatul proces al manifestării sale de-a lungul evenimentelor istorice succesive prin care mişcarea proletară a trecut până acum.
Revizionismul Internaţionalei a II-a, care a dat naştere oportunismului colaborării cu guvernele burgheze, în timp de pace şi în timp de război, a fost manifestarea influenţei pe care a avut-o asupra proletariatului faza de dezvoltare paşnică şi aparent progresivă a lumii burgheze în ultima parte a secolului al XIX-lea. A părut atunci că expansiunea capitalismului nu ar duce, aşa cum apăruse în schema clasică a lui Marx, la inexorabila exacerbare a antagonismelor de clasă şi a exploatării şi pauperizării proletare. Părea, atâta timp cât limitele lumii capitaliste s-au putut extinde fără a stârni crize violente, că nivelul de trai al claselor muncitoare s-ar putea îmbunătăţi treptat chiar în cadrul sistemului burghez. Reformismul a elaborat în teorie această schemă a evoluţiei fără şocuri de la economia capitalistă la cea proletară, iar în practică a afirmat, cu toată consecvenţa, că partidul proletar putea desfăşura o acţiune pozitivă prin realizarea zilnică a unor cuceriri parţiale — sindicale, cooperatiste, administrative, legislative —, care deveneau tot atâtea nuclee ale viitorului sistem socialist inserate în corpul celui actual şi care aveau să-l transforme treptat în totalitatea sa.
Concepţia despre sarcina partidului nu a mai fost aceea a unei mişcări care să facă totul să depindă de pregătirea unui efort final pentru a realiza cuceririle maxime, ci s-a transformat într-o concepţie substanţial voluntaristă şi pragmatistă, în sensul că munca de fiecare zi era prezentată ca o trainică realizare definitivă şi era contrapusă vacuităţii aşteptării pasive a unui mare succes viitor ce ar fi trebuit să izvorască din ciocnirea revoluţionară.
Nu mai puţin voluntaristă, inclusiv prin adeziunea declarată la cele mai recente filozofii burgheze, era şcoala sindicalistă, care vorbea, ce-i drept, despre un conflict deschis de clasă şi despre golirea de conţinut şi desfiinţarea acelui mecanism statal burghez pe care reformiştii doreau să-l impregneze de socialism, dar, în realitate, localizând lupta şi transformarea socială la nivelul fiecărei întreprinderi de producţie în parte, credea în egală măsură că proletarii ar putea cuceri treptat, prin lupta sindicală, tot atâtea poziţii victorioase în mici insule ale lumii capitaliste. O derivaţie a conceptului sindicalist, în care unitatea internaţională şi istorică a mişcării de clasă şi a transformării sociale este fragmentată în tot atâtea ocupări succesive de poziţii în elementele economiei productive, în numele unei abordări concrete şi analitice a acţiunii, s-a manifestat în teoria consiliilor de fabrică proprie mişcării italiene „Ordine Nuovo“.
Revenind la revizionismul gradualist, este limpede că, aşa cum realizarea programatică maximală a acţiunii partidului era trecută pe plan secund şi era pusă pe primul plan cucerirea parţială şi cotidiană, tot aşa era preconizată bine-cunoscuta tactică a alianţelor şi a coaliţiei cu grupuri şi partide politice care, de la caz la caz, acceptau să sprijine revendicările parţiale şi reformele partidului proletar.
Încă de atunci a fost opusă acestei practici obiecţia de fond că alinierea partidului alături de alţii pe un front care împărţea în două lumea politică în jurul unor probleme determinate ce apăreau în actualitatea momentului ducea prin ricoşeu la denaturarea partidului, la întunecarea clarităţii sale teoretice, la slăbirea organizării sale şi la compromiterea capacităţii sale de a încadra lupta maselor proletare în faza cuceririi revoluţionare a puterii.
Natura luptei politice este de aşa fel încât alinierea forţelor în două tabere despărţite de soluţii opuse la o problemă contingentă aprinsă, polarizând toate acţiunile grupurilor în jurul acelui interes tranzitoriu şi al acelui scop imediat şi înăbuşind orice propagandă programatică şi orice consecvenţă faţă de tradiţia principiilor, determină în grupurile combatante orientări ce reflectă în mod direct şi traduc în mod brut cerinţa pentru care se luptă.
Sarcina partidului — lucru aparent necontestat chiar şi în rândul socialiştilor din epoca clasică — ar trebui să fie concilierea intervenţiei în problemele şi în cuceririle contingente cu păstrarea fizionomiei sale programatice şi a capacităţii de a se plasa pe terenul luptei sale proprii pentru scopul general şi suprem al clasei proletare. În realitate, s-a întâmplat ca activitatea reformistă nu doar să-i facă pe proletari să-şi uite pregătirea de clasă şi revoluţionară, ci i-a determinat pe înşişi liderii şi teoreticienii mişcării să se debaraseze deschis de ea, proclamând că de acum înainte nu mai avea rost preocuparea pentru cuceriri maximale, că însăşi criza revoluţionară finală prevăzută de marxism se reducea la o utopie şi că ceea ce conta era cucerirea de fiecare zi. Deviza comună a reformiştilor şi a sindicaliştilor a fost: „scopul final nu este nimic, mişcarea este totul“.
Criza acestei metode s-a manifestat într-un mod izbitor odată cu războiul. Acesta a distrus premisa istorică a caracterului tot mai suportabil al dominaţiei capitaliste, întrucât resursele colective acumulate de burghezie şi alocate într-o mică măsură aparentei îmbunătăţiri a nivelului de trai economic al maselor au fost aruncate în cuptorul războiului; şi nu doar că au pierit în criza economică toate efectele îmbunătăţirilor reformiste, dar au fost sacrificate chiar vieţile a milioane de proletari. În acelaşi timp, în vreme ce partea încă sănătoasă a socialiştilor se amăgea că această violentă reapariţie a barbariei capitaliste ar fi provocat revenirea grupurilor proletare de la o poziţie de colaborare la o luptă generală deschisă asupra chestiunii centrale a distrugerii sistemului burghez, a avut loc, dimpotrivă, criza şi falimentul întregii sau aproape întregii organizaţii proletare internaţionale.
Deplasarea frontului de agitaţie şi de acţiune imediată, înfăptuită în anii practicii reformiste, s-a dovedit o slăbiciune de nevindecat, fiindcă ţelurile maximale de clasă ajunseseră să fie uitate şi de neînţeles pentru proletari. Metoda tactică de a accepta alinierea partidelor în două coaliţii diferite în funcţie de ţări şi de conjuncturile celor mai diverse lozinci (pentru o mai mare libertate de organizare, pentru extinderea dreptului de vot, pentru etatizarea anumitor sectoare economice etc. etc.), a fost exploatată pe larg în nefastele ei consecinţe de către clasa dominantă, provocând acele alinieri politice ale conducătorilor proletariatului care au constituit degenerarea social-patriotică.
Folosind cu abilitate popularitatea conferită acelor postulate neclasiste de către propaganda puternicelor organizaţii de masă ale marilor partide socialiste din Internaţionala a II-a, a fost uşor să se devieze orientarea lor politică, arătând că, în interesul proletariatului şi chiar al drumului său către socialism, trebuia între timp să se treacă la apărarea altor realizări, cum ar fi civilizaţia germană împotriva ţarismului feudal şi teocratic, ori democraţia occidentală împotriva militarismului teuton.
Împotriva acestei orientări dezastruoase pentru mişcarea muncitorească a reacţionat, prin Revoluţia Rusă, Internaţionala a III-a. Trebuie spus însă că, dacă restaurarea valorilor revoluţionare a fost grandioasă şi completă în ceea ce priveşte principiile doctrinare, fundamentarea teoretică şi problema centrală a puterii de stat, în schimb nu a fost la fel de completă structurarea organizatorică a noii Internaţionale şi stabilirea tacticii acesteia şi a celei a partidelor aderente.
Critica adusă oportuniştilor din Internaţionala a II-a a fost, ce-i drept, completă şi decisivă nu doar în privinţa abandonării totale a principiilor marxiste de către aceştia, ci şi în ceea ce priveşte tactica lor de coaliţie şi de colaborare cu guvernele şi partidele burgheze.
S-a evidenţiat cu toată claritatea că orientarea particularistă şi conjuncturistă imprimată vechilor partide socialiste nu condusese defel la asigurarea unor mici beneficii şi îmbunătăţiri materiale pentru muncitori în schimbul renunţării la pregătirea şi înfăptuirea atacului integral împotriva instituţiilor şi a puterii burgheze, ci dusese, compromiţând ambele rezultate — cel minim şi cel maxim —, la o situaţie şi mai gravă, şi anume la folosirea organizaţiilor, a forţelor, a combativităţii, a persoanelor şi a vieţilor proletarilor pentru atingerea unor scopuri care nu erau cele politice şi istorice ale propriei lor clase, ci duceau la întărirea imperialismului capitalist. Acesta depăşise astfel în război, cel puţin pentru o întreagă etapă istorică, ameninţarea inerentă contradicţiilor mecanismului său de producţie şi depăşise criza politică determinată de război şi de repercusiunile acestuia, aservindu-şi structurile sindicale şi politice ale clasei adverse prin metoda politică a coaliţiilor naţionale.
Aceasta echivala, potrivit criticii leninismului, cu denaturarea completă a sarcinii şi a funcţiei partidului proletar de clasă, care nu constau în a salva patria burgheză sau instituţiile aşa-numitei libertăţi burgheze de pericolele denunţate, ci în a ţine aliniate forţele muncitoreşti pe linia orientării istorice generale a mişcării, care trebuie să culmineze în cucerirea totală a puterii politice prin doborârea statului burghez.
În perioada imediat postbelică — când aşa-numitele condiţii subiective ale revoluţiei (adică eficacitatea organizării şi a partidelor proletariatului) apăreau ca nefavorabile, dar condiţiile obiective se prezentau favorabile prin manifestarea în toată amploarea sa a crizei lumii burgheze —, era vorba de a remedia această primă deficienţă printr-o grabnică reorganizare a Internaţionalei revoluţionare.
Procesul a fost dominat, şi nici nu putea fi altfel, de grandiosul fapt istoric al primei victorii revoluţionare muncitoreşti în Rusia, care permisese readucerea în plină lumină a marilor directive comuniste. S-a dorit însă trasarea tacticii partidelor comuniste — care în celelalte ţări reuneau grupurile socialiste potrivnice oportunismului de război — prin imitarea directă a tacticii aplicate victorios în Rusia de partidul bolşevic în cucerirea puterii, de-a lungul istoricei lupte din februarie până în noiembrie 1917.
Această aplicare a dat naştere încă din primul moment unor importante dezbateri asupra metodelor tactice ale Internaţionalei şi îndeosebi asupra a ceea ce s-a numit „frontul unic“, constând în apeluri adresate frecvent celorlalte partide proletare şi socialiste pentru o agitaţie şi o acţiune comune, având ca scop evidenţierea inadecvării metodei acelor partide şi deplasarea tradiţionalei lor influenţe asupra maselor în favoarea comuniştilor.
În realitate, în ciuda avertismentelor deschise ale Stângii italiene şi ale altor grupuri de opoziţie, liderii Internaţionalei nu şi-au dat seama că această tactică a frontului unic, împingând organizaţiile revoluţionare alături de cele social-democrate, social-patriotice, oportuniste — de care tocmai se despărţiseră printr-o ireductibilă opoziţie —, nu doar că ar fi dezorientat masele, făcând imposibile avantajele ce se aşteptau de la acea tactică, dar ar fi contaminat — ceea ce era şi mai grav — chiar partidele revoluţionare. Este adevărat că partidul revoluţionar este cel mai bun şi cel mai puţin constrâns factor al istoriei, dar el nu încetează de a fi, în egală măsură, un produs al acesteia şi suferă prefaceri şi deplasări la fiecare modificare a forţelor sociale. Problema tactică nu poate fi gândită ca mânuirea voluntară a unei arme care, îndreptată în orice direcţie, rămâne aceeaşi; tactica partidului influenţează şi modifică partidul însuşi. Chiar dacă nicio tactică nu poate fi condamnată în numele unor dogme apriorice, orice tactică trebuie analizată şi discutată în prealabil în lumina unei întrebări precum aceasta: câştigând o eventuală mai mare influenţă a partidului asupra maselor, nu va fi fost oare compromis caracterul partidului şi capacitatea sa de a călăuzi aceste mase către scopul final?
Adoptarea tacticii frontului unic de către Internaţionala a III-a însemna, în realitate, că şi Internaţionala Comunistă apuca pe drumul oportunismului care condusese Internaţionala a II-a la înfrângere şi la lichidare. Trăsătura caracteristică a tacticii oportuniste fusese sacrificarea victoriei finale şi totale în favoarea succeselor parţiale conjuncturale; tactica frontului unic se vădea şi ea oportunistă, tocmai prin faptul că sacrifica şi ea garanţia primordială şi de neînlocuit a victoriei totale şi finale (capacitatea revoluţionară a partidului de clasă) în favoarea acţiunii conjuncturale ce ar fi trebuit să asigure avantaje de moment şi parţiale proletariatului (sporirea influenţei partidului asupra maselor şi o mai mare coeziune a proletariatului în lupta pentru îmbunătăţirea treptată a condiţiilor sale materiale şi pentru menţinerea eventualelor cuceriri dobândite).
În situaţia primei perioade postbelice, care părea obiectiv revoluţionară, conducerea Internaţionalei s-a lăsat călăuzită de preocuparea — de altfel deloc neîntemeiată — de a se găsi nepregătită şi cu o slabă susţinere în rândul maselor la izbucnirea unei mişcări generale europene ce putea obţine cucerirea puterii în câteva dintre marile ţări capitaliste. Atât de importantă era pentru Internaţionala leninistă eventualitatea unei prăbuşiri rapide a lumii capitaliste, încât astăzi se înţelege cum, în speranţa de a putea conduce mase mai largi în lupta pentru revoluţia europeană, s-a dat dovadă de indulgenţă în acceptarea aderării unor mişcări ce nu erau veritabile partide comuniste şi s-a căutat, prin tactica elastică a frontului unic, menţinerea contactului cu masele care stăteau în spatele ierarhiilor unor partide ce oscilau între conservare şi revoluţie.
Dacă această eventualitate favorabilă s-ar fi realizat, efectele asupra politicii şi economiei primei puteri proletare din Rusia ar fi fost atât de importante, încât ar fi permis însănătoşirea extrem de rapidă a organizaţiilor internaţionale şi naţionale ale mişcării comuniste.
Producându-se însă eventualitatea mai puţin favorabilă — aceea a restabilirii relative a capitalismului —, proletariatul revoluţionar a trebuit să reia lupta şi drumul cu o mişcare care, sacrificându-şi clara orientare politică şi omogenitatea de compoziţie şi de organizare, era expusă unor noi degenerări oportuniste.
Dar eroarea care a deschis porţile Internaţionalei a III-a noului şi mai gravului val oportunist nu era doar o eroare de calcul al probabilităţilor viitoare ale devenirii revoluţionare a proletariatului; era o eroare de abordare şi de interpretare istorică, constând în dorinţa de a generaliza experienţele şi metodele bolşevismului rus, aplicându-le la ţările cu o civilizaţie burgheză şi capitalistă considerabil mai avansată. Rusia anterioară lui februarie ’17 era încă o Rusie feudală, în care forţele productive capitaliste erau asuprite sub cătuşele vechilor relaţii de producţie: era evident că, în această situaţie analogă celei a Franţei din 1789 şi a Germaniei din 1848, partidul politic proletar trebuia să lupte împotriva ţarismului chiar dacă ar fi părut imposibil de evitat ca, după răsturnarea acestuia, să se instaureze un regim burghezo-capitalist; şi era, în consecinţă, la fel de evident că partidul bolşevic putea recurge la contacte cu alte grupări politice, contacte făcute necesare de lupta împotriva ţarismului. Între februarie şi octombrie ’17, partidul bolşevic a constatat condiţiile obiective favorabile unui plan mai amplu: acela de a grefa pe doborârea ţarismului cucerirea revoluţionară proletară ulterioară. În consecinţă, şi-a înăsprit linia tactică, adoptând o luptă deschisă şi nemiloasă împotriva tuturor celorlalte formaţiuni politice, de la reacţionarii partizani ai unei restaurări ţariste şi feudale până la socialiştii-revoluţionari şi menşevici. Dar faptul că exista temerea unei efective restaurări reacţionare a feudalismului absolutist şi teocratic şi faptul că formaţiunile statale şi politice ale burgheziei sau influenţate de aceasta, în acea situaţie extrem de fluidă şi instabilă, nu aveau încă nicio soliditate şi capacitate de atracţie şi absorbţie a forţelor autonome proletare, au pus partidul bolşevic în situaţia de a putea accepta contacte şi acorduri provizorii cu alte organizaţii care aveau aderenţă în rândul proletariatului, aşa cum s-a întâmplat în episodul Kornilov.
Partidul bolşevic, realizând frontul unic împotriva lui Kornilov, lupta în realitate împotriva unei efective restaurări reacţionare feudale şi, în plus, nu avea de ce să se teamă de o mai mare stabilitate a organizaţiilor menşevice şi socialist-revoluţionare, care să facă posibilă o influenţă a acestora asupra sa, şi nici de un grad de soliditate şi de trăinicie a puterii de stat care să-i permită acesteia din urmă să tragă foloase de pe urma alianţei conjuncturale cu bolşevicii pentru a se întoarce apoi împotriva lor.
Complet diferite erau însă situaţia şi raporturile de forţe în ţările cu o civilizaţie burgheză avansată. În acestea nu se mai punea (şi cu atât mai mult nu se pune astăzi) perspectiva unei restaurări reacţionare a feudalismului şi, prin urmare, lipsea cu desăvârşire însuşi obiectivul unor eventuale acţiuni comune cu alte partide. În plus, în aceste ţări puterea de stat şi grupările burgheze erau atât de consolidate în succesul şi în tradiţia dominaţiei lor, încât se putea lesne prevedea că organizaţiile autonome ale proletariatului, împinse la contacte frecvente şi strânse prin tactica frontului unic, aveau să fie expuse unei influenţări aproape inevitabile şi unei absorbţii treptate din partea acestora.
Ignorarea acestei profunde deosebiri de situaţii şi voinţa de a aplica în ţările avansate metodele tactice bolşevice — potrivite situaţiei regimului burghez în formare din Rusia — a condus Internaţionala Comunistă la o serie tot mai mare de dezastre şi, în cele din urmă, la inglorioasa sa lichidare.
Tactica frontului unic a fost împinsă până la lansarea unor lozinci diferite de cele programatice ale partidului cu privire la problema statului, susţinând revendicarea şi instaurarea unor guverne muncitoreşti, adică a unor guverne alcătuite din reprezentanţe mixte, comuniste şi social-democrate, care să ajungă la putere pe căile parlamentare normale, fără a sfărâma în mod violent aparatul de stat burghez. Această lozincă a „guvernului muncitoresc“ era prezentată la Congresul al V-lea al Internaţionalei Comuniste drept un corolar logic şi firesc al tacticii frontului unic; şi a fost aplicată în Germania, având ca rezultat o gravă înfrângere a proletariatului german şi a partidului său comunist.
Odată cu făţişa şi treptata degenerare a Internaţionalei după Congresul al IV-lea, lozinca frontului unic a servit la introducerea tacticii aberante a formării de blocuri electorale cu partide nu doar necomuniste, ci chiar şi de-a dreptul neproletare, a creării fronturilor populare, a sprijinirii unor guverne burgheze ori — şi se ridică aici chestiunea cea mai actuală — a proclamării faptului că, în situaţiile în care contraofensiva burgheză fascistă obţinuse monopolul puterii, partidul muncitoresc, suspendând lupta pentru scopurile sale specifice, trebuia să constituie aripa stângă a unei coaliţii antifasciste ce cuprindea nu doar partidele proletare, ci şi pe cele burgheze democrate şi liberale, pe baza postulatului de a combate regimurile totalitare burgheze şi de a forma, după căderea lor, un guvern de coaliţie al tuturor partidelor, burgheze şi proletare, ostile fascismului. Pornind de la frontul unic al clasei proletare, se ajunge astfel la unitatea naţională a tuturor claselor: burgheză şi proletară, dominantă şi dominată, exploatatoare şi exploatată. Adică, pornind de la o discutabilă manevră tactică conjuncturală, ce avea drept condiţie declarată absoluta autonomie a organizaţiilor revoluţionare şi comuniste, se ajunge la lichidarea efectivă a acestei autonomii şi la negarea nu doar a intransigenţei revoluţionare bolşevice, ci şi a clasismului marxist însuşi.
Această evoluţie treptată, pe de o parte, se află într-o contradicţie flagrantă cu înseşi tezele tactice ale primelor congrese ale Internaţionalei şi cu soluţiile clasice susţinute de Lenin în „Stângismul“ — boala copilăriei comunismului; pe de altă parte, după experienţa a mai bine de 20 de ani de existenţă a Internaţionalei, îndreptăţeşte concluzia că uriaşa deviere mult dincolo de scopul propus iniţial a provenit, în paralel cu vicisitudinile nefavorabile ale luptei revoluţionare anticapitaliste, dintr-o abordare iniţială inadecvată a problemei sarcinilor tactice ale partidului.
Este astăzi posibil, fără a mai relua din textele discuţiilor de atunci întregul ansamblu de argumente critice, să se conchidă că bilanţul tacticii prea elastice şi excesiv manevrate s-a dovedit nu doar negativ, ci dezastruos de falimentar.
Partidele comuniste aflate sub călăuzirea Cominternului au încercat în mod repetat şi în toate ţările să exploateze situaţiile în sens revoluţionar prin manevrele frontului unic, iar ulterior să se opună aşa-numitei predominări a dreptei burgheze prin tactica blocurilor de stânga. Această tactică a provocat doar înfrângeri răsunătoare. Din Germania până în Franţa, din China până în Spania, tentativele de coaliţie nu numai că nu au atras masele dinspre partidele oportuniste şi dinspre influenţa burgheză sau mic-burgheză spre cea revoluţionară şi comunistă, ci au făcut să reuşească jocul invers, în interesul anticomuniştilor. Partidele comuniste fie au fost ţinta, la ruperea coaliţiilor, a unor atacuri reacţionare nemiloase din partea foştilor lor aliaţi, suferind înfrângeri crâncene în încercarea de a lupta singure, fie, absorbite de coaliţii, s-au denaturat complet până într-atât încât practic nu se mai deosebeau de partidele oportuniste.
Este adevărat că, din 1928 până în 1934, s-a produs o etapă în care Cominternul a relansat lozinca autonomiei de poziţii şi a luptei independente, reorientând brusc, din nou, frontul polemic şi de opoziţie împotriva curentelor burgheze de stânga şi a celor social-democrate. Dar această bruscă cotitură tactică nu a folosit decât la generarea celei mai depline dezorientări în cadrul partidelor comuniste şi nu a adus niciun succes istoric în înfrângerea fie a contraofensivelor fasciste, fie a acţiunilor solidare ale coaliţiei burgheze împotriva proletariatului. Cauza acestor insuccese trebuie căutată în faptul că lozincile tactice succesive s-au abătut asupra partidelor şi a cadrelor lor ca nişte surprize bruşte şi fără nicio pregătire a organizaţiei comuniste pentru diferitele eventualităţi. Planurile tactice ale partidului, în schimb, deşi prevăd o diversitate de situaţii şi de comportamente, nu pot şi nu trebuie să devină un monopol ezoteric al unor ierarhii supreme, ci trebuie să fie strâns corelate cu consecvenţa teoretică, cu conştiinţa politică a militanţilor, cu tradiţiile de dezvoltare ale mişcării şi trebuie să pătrundă organizaţia în aşa fel încât aceasta să fie pregătită din timp şi să poată prevedea care vor fi reacţiile structurii unitare a partidului la întorsăturile favorabile sau nefavorabile ale mersului luptei. A pretinde ceva mai mult şi diferit de la partid şi a crede că acesta nu se va zdruncina la lovituri imprevizibile de cârmă tactică nu echivalează cu a avea o concepţie mai completă şi mai revoluţionară despre el, ci constituie vădit — aşa cum o arată confruntările istorice concrete — clasicul proces desemnat prin termenul de oportunism, prin care partidul revoluţionar fie se dizolvă şi naufragiază sub influenţa defetistă a politicii burgheze, fie rămâne mai uşor descoperit şi dezarmat în faţa iniţiativelor de represiune.
Când gradul de dezvoltare a societăţii şi mersul evenimentelor împing proletariatul să slujească unor scopuri ce nu-i aparţin, constând în falsele revoluţii de care burghezia arată că simte din când în când nevoia, oportunismul este cel care învinge, partidul de clasă intră în criză, conducerea sa trece sub influenţe burgheze, iar reluarea drumului proletar nu poate avea loc decât prin sciziunea vechilor partide, formarea de noi nuclee şi reconstrucţia naţională şi internaţională a organizaţiei politice proletare.
În concluzie, tactica pe care o va aplica partidul proletar internaţional ajungând la reconstituirea sa în toate ţările va trebui să se întemeieze pe următoarele directive:
Din experienţele practice ale crizelor oportuniste şi ale luptelor duse de grupurile marxiste de stânga împotriva revizionismelor Internaţionalei a II-a şi împotriva devierii treptate a Internaţionalei a III-a s-a desprins concluzia că nu este posibil să se menţină intacte orientarea programatică, tradiţia politică şi soliditatea organizatorică a partidului, dacă acesta aplică o tactică ce implică, fie şi numai prin poziţionările formale, atitudini şi lozinci acceptabile pentru mişcările politice oportuniste.
În mod similar, orice incertitudine şi toleranţă ideologică se reflectă într-o tactică şi într-o acţiune oportunistă.
Partidul, aşadar, se distinge de toate celelalte — făţiş inamice sau aşa-zis înrudite — şi chiar de acelea care pretind a-şi recruta adepţii din rândurile clasei muncitoare, prin faptul că practica sa politică refuză manevrele, combinaţiile, alianţele şi blocurile care se formează în mod tradiţional pe baza unor postulate şi a unor lozinci de agitaţie conjuncturale, comune mai multor partide.
Această poziţie a partidului are o valoare esenţial istorică şi îl deosebeşte pe tărâm tactic de oricare altul, exact aşa cum îl distinge viziunea sa inedită asupra perioadei pe care o traversează în prezent societatea capitalistă.
Partidul revoluţionar de clasă este singurul care înţelege că astăzi postulatele economice, sociale şi politice ale liberalismului şi ale democraţiei sunt antiistorice, iluzorii şi reacţionare, şi că lumea se află la un punct de cotitură în care, în marile ţări, orânduirea liberală dispare şi lasă locul celui mai modern sistem fascist.
În perioada, dimpotrivă, în care clasa capitalistă nu-şi începuse încă ciclul liberal, trebuia încă să răstoarne vechea putere feudală ori trebuia încă, în ţări importante, să parcurgă etape şi faze însemnate ale expansiunii sale, încă liber-schimbistă în procesele economice şi democratică în funcţia statală, era de înţeles şi admisibilă o alianţă tranzitorie a comuniştilor cu acele partide care, în primul caz, erau făţiş revoluţionare, antilegaliste şi organizate pentru lupta armată, iar în al doilea caz îndeplineau încă o sarcină care asigura condiţii utile şi cu adevărat „progresive“ pentru ca regimul capitalist să grăbească ciclul ce trebuie să ducă la căderea sa.
Trecerea dintre cele două epoci istorice ale tacticii comuniste nu poate fi fărâmiţată într-o cazuistică locală şi naţională şi nici nu se poate risipi în analiza complexelor incertitudini pe care, fără îndoială, le prezintă ciclul devenirii capitaliste, fără a sfârşi în practica deplânsă de Lenin: „un pas înainte, doi paşi înapoi“.
Politica partidului proletar este mai presus de toate internaţională (iar acest lucru îl deosebeşte de toate celelalte) încă de la prima enunţare a programului său şi de la prima apariţie a cerinţei istorice a organizării sale efective. Aşa cum spune Manifestul, comuniştii, sprijinind pretutindeni orice mişcare revoluţionară îndreptată împotriva stării de lucruri politice şi sociale existente, scot în evidenţă şi susţin, alături de problema proprietăţii, acele interese comune ale întregului proletariat, care sunt independente de naţionalitate.
Iar concepţia strategiei revoluţionare comuniste, cât timp nu a fost denaturată de stalinism, este că tactica internaţională a comuniştilor se inspiră din scopul de a determina străpungerea frontului burghez în ţara în care se ivesc cele mai mari posibilităţi în acest sens, îndreptând către acest ţel toate resursele mişcării.
Prin urmare, tactica alianţelor insurecţionale împotriva vechilor regimuri se încheie din punct de vedere istoric odată cu marele fapt al Revoluţiei din Rusia, care a eliminat ultimul aparat statal şi militar impunător de caracter non-capitalist.
După această etapă, chiar şi posibilitatea teoretică a tacticii blocurilor trebuie considerată în mod formal şi la nivel central denunţată de către mişcarea internaţională revoluţionară.
Importanţa excesivă acordată, în primii ani de existenţă ai Internaţionalei a III-a, aplicării poziţiilor tactice ruseşti în ţările cu un regim burghez stabil, precum şi în cele extraeuropene şi coloniale, a fost prima manifestare a reapariţiei pericolului revizionist.
Caracteristica celui de-al Doilea Război Imperialist şi a consecinţelor sale deja evidente este influenţa certă în fiecare colţ al lumii — chiar şi în cel cu tipurile cele mai înapoiate de societate indigenă — nu atât a formelor economice capitaliste copleşitoare, cât a controlului politic şi militar inexorabil exercitat de marile centrale imperiale ale capitalismului — iar deocamdată de gigantica lor coaliţie, care include statul rus.
Prin urmare, tacticile locale nu pot fi decât aspecte ale strategiei generale revoluţionare, a cărei primă sarcină este restabilirea clarităţii programatice a partidului proletar mondial, urmată de reţeserea reţelei organizaţiei sale în fiecare ţară.
Această luptă se desfăşoară într-un cadru de maximă influenţă a amăgirilor şi seducţiilor oportunismului, care se sintetizează ideologic în propaganda ridicării la luptă pentru libertate împotriva fascismului şi, cu o aderenţă nemijlocită, în practica politică a coaliţiilor, a blocurilor, a fuziunilor şi a revendicărilor iluzorii prezentate de ierarhiile complice ale nenumăratelor partide, grupuri şi mişcări.
Într-un singur mod va fi posibil ca masele proletare să înţeleagă cerinţa reconstituirii partidului revoluţionar, diferit substanţial de toate celelalte, şi anume proclamând nu ca reacţie conjuncturală la saturnaliile oportuniste şi la acrobaţiile combinaţiilor politicianiste, ci ca directivă fundamentală şi centrală, repudierea istoric irevocabilă a practicii acordurilor între partide.
Niciuna dintre mişcările la care participă partidul nu trebuie să fie condusă de un supra-partid sau de un organ superior şi supraordonat unui grup de partide afiliate, nici măcar în faze tranzitorii.
În faza istorică modernă a politicii mondiale, masele proletare vor putea să se mobilizeze din nou în mod revoluţionar numai înfăptuindu-şi unitatea de clasă în acţiunea unui partid unic şi compact în teorie, în acţiune, în pregătirea atacului insurecţional, în exercitarea puterii.
Această soluţie istorică trebuie să le apară maselor, în fiecare manifestare, chiar circumscrisă, a partidului, ca singura alternativă posibilă împotriva consolidării internaţionale a dominaţiei economice şi politice a burgheziei şi a capacităţii sale, nu definitive, dar totuşi astăzi impunătoare, de a controla în mod formidabil antagonismele şi convulsiile care ameninţă existenţa regimului său.