|
|
|
Scris: 1917 |
|
|
Din când în când, presa antisocialistă îşi suspendă muzica de invective inspirate împotriva noastră, pentru a bate o altă măsură: socialiştii încep să se căiască şi „îşi rectifică tirul“. Este clar că al doilea sistem este pentru noi mai periculos decât primul. Acelea sunt calomnii care ne fac onoare, acestea sunt laude care ar trebui să ne facă să roşim. Dacă există cineva care are certitudinea şi dreptul de a-şi vedea adversarii în ipostaza de Magdalene pocăite, acela este partidul nostru. Dacă există un lucru care îi interesează pe duşmanii socialismului, acesta nu este uciderea socialismului, sarcină pe care acum o consideră peste puterile lor, ci sinuciderea lui sau, cel puţin, autocastrarea lui.
De aceea bat toba pentru toţi renegaţii, umflă şi elogiază toate devierile, fac eforturi neverosimile pentru a scoate în evidenţă, prin intermediul infamei, dar puternicei lor organizaţii mondiale a minciunii, nu adevăratele manifestări ale organismelor proletare socialiste, ci faptele unor Hervé, Leda, Plehanov, Russell, care se reprezintă doar pe ei înşişi.
Am putea cu siguranţă să zâmbim în faţa acestui sistem ridicol de a ne pândi şi de a declara din când în când ca fiind iminentă convertirea noastră, şi să-i lăsăm să trăncănească şi să se frământe în dezamăgirile lor succesive, dacă, din păcate, de data aceasta pălăvrăgelile adverse nu ar găsi un punct de sprijin în anumite manifestări ale partidului nostru, apărute, printr-o bizară ironie, tocmai când masele se întorc pline de încredere spre noi şi recunosc justeţea tezei şi a acţiunii noastre.
Cităm fără alte preambuluri Manifestul „Către socialiştii din toate ţările“, lansat la data de 12 aprilie de către conducerea PS, de grupul parlamentar şi de Confederaţia Muncii.
„Acesta este, sub vălul unei aparente contradicţii formale, sensul însuşi al intervenţiei Statelor Unite ale Americii care, în concordanţă cu scopurile primului mesaj wilsonian, rămas neascultat, dar reafirmat în mesajul de război, deşi este determinat de necesitatea de apărare a marii republici şi a intereselor burgheze dominante de acolo, se rezolvă totuşi, în mod substanţial, într-o intervenţie pentru scurtarea războiului şi pentru impunerea unei păci mai sigure şi mai apropiate... În locul a două grupări imperialiste aflate în conflict, cea britanico-rusă şi cea germană, noi găsim o alianţă de state dominate de spiritul înnoitor şi democratic ruso-american împotriva unei autocraţii slăbite şi golite de conţinut, căreia ar trebui să-i fie de ajuns o lovitură internă hotărâtă pentru a o face bucăţi“.
Am putea, pentru a clarifica mai bine conţinutul acestei „rectificări a tirului“ de care vorbeşte presa burgheză, să cităm fragmente din articolele lui Treves şi din discursurile lui Turati, [1] dar preferăm să ne bazăm pe manifestările colective ale conducătorilor partidului, pentru a exprima un dezacord radical şi deschis faţă de acestea, despre care ştim că este împărtăşit de foarte mulţi tovarăşi.
Acele afirmaţii, discutabile chiar şi ca stare de fapt şi în faţa cărora nu ştim ce vor crede tovarăşii americani, care se opun intervenţiei, şi tovarăşii ruşi, care se opun continuării alianţei — şi vor crede poate că socialiştii italieni, în materie de război, combat intervenţia propriei ţări şi o justifică pe cea... a celorlalţi —, acele afirmaţii au dat prilej deducţiilor din „Giornale d’Italia“ şi din alte ziare. Cum i-ai putea contrazice pe aceştia, când raţionamentul lor are o rigoare pe deplin silogistică?
Mesajul lui Wilson pentru pace este echivalent cu principiile de la Zimmerwald (prima premisă). Intervenţia lui Wilson are aceleaşi scopuri ca mesajul său de pace (a doua premisă). Prin urmare, şi zimmerwaldienii trebuie să „intervină“ ca Wilson şi să se solidarizeze cu războiul Antantei (concluzia).
Da, manifestul organelor noastre de conducere declară eşecul războiului, dar apoi intră în anumite considerente contingente care duc la concluzia opusă. Şi aceasta este consecinţa... „uniunii sacre“ [2] în partid, care ne oferă astfel de manifestări în care tovarăşi cu opinii şi tendinţe opuse îşi plasează fiecare propriul concept, cu ce avantaj pentru claritate şi pentru pregătirea proletariatului în faţa evenimentelor fiind uşor de văzut.
Şi este cel puţin curios că, după campania aprigă privind neutralitatea sau intervenţia şi după dezbaterea aspră dintre teza internaţionalistă care vedea în război consecinţa rivalităţilor imperialiste burgheze şi teza social-patriotă care zărea în el ciocnirea dintre democraţia burgheză şi militarismul autocratic — şi după ce lucrurile au mers aşa cum au mers —, trebuie ca din partea noastră să mai dăm încă pretext adversarilor de a spune că începem să le dăm lor dreptate!
Ni se pare atât de evidentă contradicţia dintre conceptele manifestului în cauză şi bunele directive socialiste, încât — tot din necesitate de spaţiu şi din alte motive evidente — vom condensa în câteva argumente sumare modul nostru de a înţelege valoarea istorică a ultimelor evenimente americane şi ruseşti, făcând trimitere la lucruri spuse de mai multe ori în aceste pagini.
Militarismul, aşa cum s-a manifestat în acest război, este un produs extrem de modern al regimului burghez capitalist şi se împacă la fel de bine cu cele mai avansate democraţii, ca şi cu cea mai dezvoltată structură economică industrială, în timp ce contrastează cu instituţiile economico-sociale şi politice anterioare stadiului capitalist. Într-adevăr, militarismul din alte epoci istorice, cum ar fi invaziile barbare, războaiele din epoca feudală şi ale monarhiilor autocrate, are caracteristici cu totul diferite.
Trebuie să pătrundem în procesul istoric burghez pentru a identifica „condiţiile“ militarismului, aşa cum ni se manifestă în acest război: în domeniul tehnic este nevoie de o dezvoltare grandioasă a mijloacelor de producţie industriale şi de o stăpânire completă a proceselor şi ciclurilor de transformare a materiilor prime; în domeniul economic, condiţia războiului modern este o mare putere financiară a statului şi o vastă reţea de venituri fiscale; în domeniul administrativ, o organizare birocratică indispensabilă pentru a recruta şi mobiliza armata, pentru a disciplina aprovizionarea şi consumul şi pentru a duce la maximum de activitate maşinăria statului; în domeniul politic, în sfârşit, un regim de democraţie, adică — în sensul istoric al expresiei — de libertate iluzorie a maselor, pentru ca acestea să accepte povara enormă a războiului şi să creadă că acesta este impus de interesele colective ale naţiunii.
Această ultimă consideraţie îşi găseşte sprijinul în faptul că serviciul militar obligatoriu şi armatele permanente au fost introduse în mod stabil după răsturnările democratice — în Franţa de către Convenţie, în ’93 —, în timp ce intensificarea înarmărilor în toate ţările Europei a fost însoţită de acordarea de reforme democratice menite să facă noile poveri acceptabile pentru mase. Pe de altă parte, dacă comparăm creşterea cifrelor bugetelor militare cu cele care indică dezvoltarea industrială şi comercială a capitalismului, constatăm analogii universale. Militarismul nu este, aşadar, o rămăşiţă din alte vremuri, ci produsul vremurilor noi; este fiul capitalismului şi al formei sale politice caracteristice: democraţia.
Din aceste motive, noi depăşim şi respingem teza duelului dintre democraţie şi militarism şi nu avem nicio preferinţă pentru vreunul dintre grupurile de state aflate în conflict.
Statele aflate în război nu se luptă pentru stindardul ideologiilor sociale şi filozofice care prevalează în unele sau în altele dintre ele, iar acest lucru a fost bine înţeles de socialiştii italieni în timpul războiului din Libia.
În fiecare stat există clase şi tendinţe care corespund unor grade diferite de dezvoltare istorică, însă războiul dintre state este condiţionat de încetarea disensiunii interne, singurul teren pe care s-ar putea desfăşura o răsturnare socială.
Statele aflate în război sunt pentru noi entităţi de aceeaşi specie. Dacă putem spune un lucru cu certitudine, acela este că războiul este purtat mai bine de statele cele mai moderne, industriale, burgheze, democratice.
Prin urmare, noi nu punem eficienţa militară a Germaniei pe seama supravieţuirii unor instituţii medievale şi feudale, ci pe seama a ceea ce are ea mai modern, mai capitalist şi mai „democratic“. A fost oare infirmată această teză de evenimente? Dimpotrivă.
Ţara care s-a dovedit a fi cel mai puţin pregătită pentru război, cea care s-a prăbuşit prima, a fost Rusia, căreia îi lipseau sau îi dădeau de furcă toate acele condiţii pe care le-am menţionat: tehnica industrială, economia capitalistă, birocraţia modernă, democraţia politică.
Iar statul care şi-a calculat cel mai rece propriul interes — pe cel al clasei sale capitaliste —, mai întâi în neutralitate şi apoi în război, a fost tocmai democratica şi evoluata republică a stelelor.
Recunoaştem că aceste concepte ar merita o dezvoltare mai lungă. Dar nu ni se pare posibil ca socialiştii, dintre cei care nu au cedat ademenirilor belicoşilor, să îşi întemeieze critica situaţiei pe alte baze şi să ia în serios frazeologia bombastică sub care se maschează manifestările cinice ale regimului capitalist, să interpreteze revoluţia rusă după falsificările presei adverse şi să valorizeze afirmaţiile wilsoniene bazate pe o ideologie umanitar-mazziniană goală, [3] în loc să spintece cu bisturiul criticii marxiste fenomenele extrem de importante ce caracterizează istoria actuală a colosului capitalist de peste Atlantic şi grandioasele relaţii sociale din noua Rusie, unde starea a treia va juca un cu totul alt rol decât în Franţa lui ’89.
Ştim bine că acei tovarăşi ai noştri care se preocupă prea mult de impresia pe care atitudinile noastre o trezesc în rândul publicului advers — ocupat de o galerie plătită — nu pot suporta acuzaţia de a fi schematişti, dogmatici, orbi şi aşa mai departe. Şi admitem să fie supusă unei continue examinări critice concepţia noastră ideologică, în legătură cu evenimentele care se succed. Ni se pare că această examinare vine să întărească, astăzi mai mult ca oricând, convingerea noastră — care nu este şi nu vrea să fie o credinţă oarbă în formule fixe. Dar aceste revizuiri şi rectificări devin pernicioase şi deplorabile când se reduc la a înlocui spiritul critic puternic şi disecător al adevărului, din care este plămădit socialismul marxist, cu prostiile şcolăreşti ce formează crezul oamenilor conformişti şi structura de rezistenţă a bunului simţ înfăşurat în mii de straturi de prejudecăţi.
Deoarece atunci proletariatul socialist, după ce şi-ar fi smuls legăturile de la ochi care timp de secole l-au împiedicat să vadă realitatea, ar lăsa să i se pună ochelarii coloraţi prin care privesc şi judecă cei înjugaţi, prin jugul salariilor lor, la carul ordinii existente; şi ar continua să mănânce paie drept fân, precum acel bou cu ochelari verzi. [4]
Afirmăm, aşadar, fără ezitare că ultimele evenimente nu ne determină să ne modificăm concepţiile referitoare la război şi intransigenţa noastră în faţa scopurilor acestuia, care, în oricare dintre tabere, sunt potrivnice idealurilor socialiste şi intereselor claselor muncitoare.
Dacă ceva este urgent în vremurile de faţă, este o mai mare fermitate în hotărâri şi în acţiuni. Prin urmare, un simptom extrem de prost este trăncăneala presei adverse despre căinţa noastră! Să sperăm că comportamentul viitor al mişcării noastre va fi de aşa natură încât să dezmintă şi să zădărnicească aceste manevre echivoce. Dar înainte de a ne indigna împotriva tendenţiozităţii explicabile a adversarilor în exploatarea anumitor manifestări în scopurile lor, să ne gândim să le cerem conducătorilor noştri o orientare mai sigură şi mai socialistă.
E timpul.
[1]. Claudio Treves (1869—1933) şi Filippo Turati (1857—1932) — liderii facţiunii reformiste din Partidul Socialist Italian, adepţi ai unei linii moderate şi ai dialogului cu forţele burgheze.
[2]. Union sacrée (fr. „uniunea sacră“) — pact politic de solidaritate naţională realizat în Franţa la izbucnirea Primului Război Mondial, prin care opoziţia de stânga şi sindicatele au renunţat la greve şi la lupta de clasă pentru a sprijini guvernul în război. Bordiga foloseşte termenul ironic pentru a denunţa compromisul şi lipsa de claritate ideologică din interiorul propriului partid.
[3]. Referire la Giuseppe Mazzini (1805—1872), teoretician al naţionalismului democrat şi republican italian, a cărui viziune idealist-umanitară şi interclasistă era respinsă de marxişti ca fiind lipsită de baze economice de clasă.
[4]. Referire la o cunoscută parabolă despre păcălire, în care stăpânul îi pune boului ochelari cu lentile verzi pentru a-l face să mănânce paie uscate, făcându-l să creadă că este iarbă proaspătă.