|
|
|
Scris: 1951 |
|
|
De două ori masa umană a fost deja aruncată într-un război mondial, cu triumful bestial al istoriei Lupului, al doctrinei Energumenului, al gogoşii cu Agresorul, al escrocheriei cu Criminalii de război. De ambele dăţi, spre întărirea acestei înşelătorii colosale, a acestei imense şarlatanii, a dominat în fundalul aşteptării coapte cea mai cretină legendă: cea care a transformat în protagonista salvării generale libera, civilizata şi pacifica republică a dungilor şi stelelor.
Legenda se acredita şi se acreditează în straturile mâloase ale clasei de mijloc şi ale micii burghezii prin mijloace evidente pentru toţi, în care se lăfăie pe deplin ipocrizia, laşitatea şi filistinismul celor înşelaţi şi ai înşelătorilor, ale seducătorilor grosolani şi ale admiratorilor ramoliţi şi inconsistenţi. Dar aceeaşi legendă a pretins, nu fără succese considerabile, să se bucure de crezare în rândurile proletare şi în poziţiile socialiste. Prospera şi binecuvântata republică făcea excepţie în diagnosticul şi în condamnarea societăţii capitaliste şi a statelor burgheze: lupta de clasă, oprimarea pe de o parte, mizeria pe de altă parte, erau fenomene limitate la această veche Europă plină de pericole „reacţionare“; socialiştii de rând ar fi exceptat cu plăcere şi acea drăguţă insulă care se află dincolo de Canalul Mânecii, dacă acel om imposibil care era Marx nu ar fi fost atât de ursuz încât să le răsplătească liberala ospitalitate alegând-o ca obiect pentru descrierea celui mai feroce capitalism. Dar America, America! Acolo nu avuseseră ev mediu, acolo se născuseră cu libertatea şi în libertate şi nu puteau da înapoi în bezna obscurantismului, nici nu puteau aluneca în gropile-capcană ale „reacţiunii la pândă“; nu avuseseră nevoie de o revoluţie antifeudală, înlocuită de minune de o simplă campanie de vânătoare a unui vânat biped, străin de Geneză şi de mântuirea lui Hristos, de luminile Reformei ca şi de cele ale Iluminismului filozofic.
Clar, prin urmare: dialectică şi antagonism de clasă, socialism, revoluţie proletară, tot acest arsenal european nu este valabil pentru cealaltă Lume, pentru cea care se află dincolo de Atlantic; şi dacă printre popoarele şi guvernele noastre din lumea veche există întotdeauna pericolul ca ciuma medievală să încolţească din nou din subsol şi să dea naştere la agresori, militarişti, tirani şi criminali de război internaţionali, în schimb în America solul însuşi este imun la asemenea infecţii; este de neconceput ca oprimarea, samavolnicia şi spiritul de cucerire să poată prinde rădăcini; America se află întotdeauna de partea cea bună, America nu se poate situa decât de partea dreptăţii, America are întotdeauna dreptate.
De fiecare dată când mielul va fi pe cale să ajungă în fălcile Lupului, va fi nevoie de puternicul câine ciobănesc transatlantic, care are, ce-i drept, colţi mai grozavi decât cei ai lupului, dar este vegetarian prin tradiţie şi prin intenţii.
Aşa au spus decenii la rând lacheii. Să vedem lucrurile aşa cum stăteau şi cum stau.
Nu vom repeta descrierea marxistă a apariţiei economiei capitaliste acolo unde premisele sale tehnice şi mecanice găsesc nu vechiul eşafodaj al societăţii medievale cu economie naturală agrară, ci pământul virgin şi liber în faţa pasului colonistului alb, cu excepţia vânătorii ocupantului aborigen pentru a-i stârpi rasa sau pentru a-l înrobi. Origine diferită, sistem final identic; fie că este vorba despre Anglia, unde s-a luptat de-a lungul secolelor de istorie palmă cu palmă şi unde trăiesc astăzi 300 de oameni pe kilometru pătrat, fie de Statele Unite, unde s-a instalat într-un mod care pare paşnic din punct de vedere social o populaţie cu o densitate medie de cincisprezece ori mai mică: 20 pe kilometru pătrat.
Program identic: răsturnarea sistemului şi a puterii capitaliste.
Dacă, prin urmare, analiza procesului istoric poate prezenta diverse caracteristici, una singură este concluzia în ceea ce priveşte metoda şi scopurile mişcării socialiste.
Din opera principală a lui Marx s-ar putea cita nenumărate referiri la America, în fazele sale succesive: sclavagismul iniţial de tip patriarhal, sclavagismul exterminator şi traficant în Sud, economia de mici proprietari cultivatori în Nord, economia industrială în Est, ciclul său rapid de la un capitalism de tip colonial la o autonomie tot mai mare: astăzi suntem la hegemonie.
O sugestivă trimitere la densitatea scăzută a populaţiei este aceasta:
„O ţară relativ slab populată, dar cu mijloace de comunicaţie dezvoltate posedă o populaţie mai densă decât o ţară mai populată, dar cu mijloace de comunicaţie nedezvoltate; astfel statele nordice ale Uniunii americane, de pildă, au o populaţie mai densă decât India“.
Astăzi densitatea este în India de aproape o sută, adică de cinci ori mai mare decât cea a Statelor Unite, dar acestea au cei 27 de kilometri de cale ferată menţionaţi la fiecare zece mii de locuitori, în timp ce India are doar 1,6, adică a cincisprezecea parte. Indicii care stau la baza evaluării marxiste conduc la bune corelări: capitalismul născut în Europa a prins rădăcini mai repede în acele tipuri de posesiuni coloniale slab populate sau ocupate de popoare neorganizate şi uşor de stârpit, decât în cele populate, dar cu o organizare extrem de veche, cu o civilizaţie proprie, adică cu un mod propriu de economie productivă şi de ierarhie socială. 150 de milioane de americani contează în politica mondială actuală mult mai mult decât 400 de milioane de indieni, deşi aşa-zişii reprezentanţi ai acestora (aşa-zişi liberi de sub jugul a 50 de milioane de englezi, adică al decăzutului capitalism imperial britanic) încearcă capodopere de joc dublu şi pozează în protagonişti ai unor iniţiative de mediere la scară mondială... [1]
Folosirea pe scară largă în producţia agricolă din statele din Sud a muncii sclavilor negri se desfăşoară, într-o primă fază, cu excepţia metodelor de capturare, cu o anumită umanitate. Cum numărul sclavilor era redus, nu era uşor să fie înlocuiţi cei care mureau, aşa că erau convenabile bunele tratamente pentru o creştere care să permită obţinerea de forţă de muncă tânără de la copiii sclavilor adulţi, obţinuţi prin raiduri sau prin cumpărare. Urmează de aici un nivel de trai patriarhal, iar sclavul face parte din familia stăpânului. Dar când carnea neagră începe să fie supraabundentă, mai ales în unele state ale Uniunii, şi înfloresc adevărate pieţe de sclavi, interesul economic este de a smulge de la sclav maximum de muncă în cel mai scurt timp, cu o hrană precară şi cu o durată medie de viaţă redusă la mai puţin de treizeci de ani: economiştii şi pastorii yankei enunţă cu cinism astfel de norme. În acelaşi mod, copiii englezi erau închişi paisprezece ore în filaturile de bumbac. Nu trebuie să se creadă că expresiile lui Marx sunt întotdeauna aspre. El citează din piesa shakespeariană Negustorul din Veneţia: „Cer drept şi cer ispaşă, după zapis!“. „Pieptul! Da!, exclamă Shylock, Cum zice-n zapis“. Şi într-o notă:
„Natura capitalului rămâne aceeaşi atât in formele sale nedezvoltate, cât şi în cele dezvoltate. În codul de legi impus pe teritoriul New Mexicului sub influenţa proprietarilor de sclavi, scurt timp înainte de izbucnirea războiului civil din America, se spune: în măsura în care forţa de muncă a muncitorului a fost cumpărată de capitalist, muncitorul «este banul lui (al capitalistului)». («The labourer is his (the capitalist’s) money»)“.
În Războiul Civil dintre statele din Nord şi cele din Sud pentru desfiinţarea sclaviei se impune forma capitalistă de producţie. În texte amintite alteori, cum este însuşi Manifestul inaugural al Primei Internaţionale, se arată clar cum traficanţii de sclavi industriali nu merită o apreciere mai bună decât cei sclavagişti.
La data primei ediţii a Capitalului, imediat după acel război, capitalismul făcea deja paşi de uriaş în Confederaţie, dar era vorba încă în mare parte de investiţii europene, mai ales engleze.
„Relaţii asemănătoare (adică atunci când puteri capitaliste bogate, dar aflate în declin de putere, împrumutau propriul capital noilor puteri în curs de apariţie) există în prezent între Anglia şi Statele Unite. Multe capitaluri care apar astăzi fără certificat de naştere în Statele Unite sunt sânge de copii capitalizat abia ieri în Anglia“.
Cu toate acestea, deşi Războiul American de Independenţă datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi, potrivit lui Marx, a dat deşteptarea revoluţiilor burgheze în Europa continentală, în 1867, după aproape un secol de autonomie politică, America este, în sens marxist, încă o colonie economică europeană. Acest lucru este repetat în două pasaje explicite: pentru Marx, economia colonială este aceea în care ocuparea de pământ „liber“ este încă posibilă pe scară largă, prin absorbţia în masă a forţei de muncă ce nu este încă pe deplin constrânsă să se supună sclaviei salariului industrial. În nota la ediţia a patra din 1889, Engels constata: ulterior, Statele Unite au devenit a doua ţară din lume, fără să-şi fi pierdut însă cu totul caracterul colonial. În 1912, editorul Kautsky putea deja adăuga: sunt de-acum prima ţară industrială; şi-au pierdut într-atât caracterul de colonie, încât duc o politică de expansiune colonială.
Doctrina preşedintelui Monroe: Europa pe cont propriu, America pe cont propriu (autorului i s-ar cuveni, post-mortem, un carnet stalinist) însemna lupta pentru ruperea ultimelor relaţii coloniale pasive. Atingând echilibrul, ea devine lupta pentru relaţii coloniale active, aşa cum un termometru încălzit nu atinge zero decât pentru a-l depăşi.
Revenind la redactarea originală a lui Marx, analiza profundă şi condamnarea implacabilă nu lipsesc de a fi însoţite de o ironie tăioasă. Capitalul caută nesăţios pieţe de braţe de muncă; puritanul Malthus invoca drept remediu împotriva mizeriei depopularea prin abţinerea de la procreare; un economist burghez se entuziasmează atât de mult de efectele maşinilor încât le compară efectul cu cel al unei suprapopulări. Şi mai naiv, Petty a scris că maşina „înlocuieşte poligamia“. Punctul acesta de vedere, râde Marx, se potriveşte cel mult pentru unele părţi ale Statelor Unite, cu o aluzie evidentă la mormonii de la Marele Lac Sărat.
Dar tocmai ultima pagină a primului volum, de atâtea ori citată, loveşte în întreaga sa infamie societatea burgheză americană, cu culmile sale de ipocrizie şi de exploatare. Aici se spune, ca un răspuns lapidar la lauda imbecilă de a nu avea tradiţii monarhice şi nobiliare, că efectul războiului civil, odată cu punerea în mişcare a producţiei capitaliste cu paşi de uriaş, a fost, în termeni clasici, „apariţia unei aristocraţii financiare dintre cele mai ordinare“.
Antologia noastră marxistă despre America are însă fragmentul cel mai puternic în ceea ce a lăsat scris Engels în prefaţa din 18 martie 1891 la Războiul civil din Franţa, cea care se încheie cu cuvintele: Priviţi Comuna din Paris! Aceasta a fost dictatura proletariatului!
Engels nu face decât să expună din nou teoria centrală a statului.
„Iniţial, societatea îşi crease, printr-o simplă diviziune a muncii, organe speciale care să se îngrijească de interesele ei colective. Dar aceste organe, având în frunte puterea de stat, s-au transformat cu timpul, urmărind propriile lor interese speciale, din slujitori ai societăţii, în stăpâni ai ei, fenomen care poate avea loc, de pildă, nu numai în monarhia ereditară, dar şi în republica democratică“.
Engels trece la un exemplu al doctrinei şi pare că vrea tocmai să răspundă la obiecţia: această funcţie parazitară şi opresivă a statului se explică doar acolo unde burghezia modernă i-a moştenit mecanismul birocratic, poliţienesc şi militar de la vechile regimuri feudale răsturnate. Şi, prin urmare, ia ca exemplu un stat burghez născut „fără istorie“.
„Nicăieri «politicienii» nu alcătuiesc o fracţiune mai distinctă şi mai influentă a naţiunii decât tocmai în America de Nord. Aici fiecare dintre cele două mari partide, care vin alternativ la putere, este condus, la rândul său, de oameni care fac din politică o afacere, speculează mandate atât în adunările legislative ale uniunii, cât şi în cele ale diverselor state, sau trăiesc de pe urma propagandei făcute pentru partidul lor şi sunt răsplătiţi cu slujbe după victoria acestuia. Se ştie că, deşi americanii încearcă de 30 de ani să scuture acest jug devenit insuportabil, ei se afundă totuşi, din ce în ce mai mult, în această mocirlă a corupţiei. Tocmai în America se poate urmări mai bine ca oriunde această autonomizare a puterii de stat faţă de societate, căreia iniţial trebuia să-i servească ca simplu instrument. Acolo nu există nici dinastie, nici nobilime, nici armată permanentă — cu excepţia unui mic număr de soldaţi însărcinaţi cu supravegherea indienilor (Engels nu avea cum să ştie că tocmai conaţionalii săi germani, 60 de ani mai târziu, aveau... să facă pe indienii) —, nici birocraţie inamovibilă sau cu drept la pensie (memento pentru acest pasaj: cuprinde, în doar opt cuvinte, un volum). Totuşi există acolo două mari bande de speculanţi politici, care acaparează pe rând puterea de stat şi o exploatează prin mijloacele cele mai mârşave în scopurile cele mai mârşave, iar naţiunea este neputincioasă în faţa acestor două mari carteluri de politicieni care pretind că o slujesc, dar care, în realitate, o stăpânesc şi o spoliază“.
Împotriva tuturor acestora, spune Engels, Comuna a aplicat două mijloace infaillibile. Acesta este un alt subiect: funcţionarii Comunei din Paris au căzut într-un nimb de glorie slujind Revoluţia — cei ai statului sovietic au aplicat aceste mijloace pentru: apologie şi alianţă.
Nu am vrut să deschidem o altă paranteză când se spunea că totul se face pentru un post; dar să se judece eficacitatea descrierii după acest episod: lucrul cel mai elevat, mai savant şi mai filozofic pe care angajatul Harry Truman a găsit să-l spună în campania electorală este următorul: dacă nu mă alegeţi, va trebui să-mi găsiţi un alt job (job înseamnă slujbă, post, leafă şi orizontul suprem al universului în limba nord-americană) şi veţi avea un şomer în plus!
Iată, aşadar, adevărata socoteală pe care marxismul autentic o face capitalismului american, puterii de clasă americane, care îi ţine sub „călcâiul de fier“ al lui Jack London pe muncitori şi pe copiii de muncitori de orice rasă şi de orice culoare. A fost oare o asemenea judecată vreodată revizuită?
Lenin, în Anti-Kautsky, stabileşte clar, în faţa tezei tendenţioase conform căreia revoluţia armată ar putea să nu fie inevitabilă în naţiunile burgheze fără militarism şi birocraţie, că astăzi (1918) ambele există în Anglia şi în America. Imperialismul este în întregime o demonstraţie a faptului că capitalismul american se situează în prima linie pe calea monopolului, a expansiunii, a luptei pentru împărţirea întregii lumi între trusturile industriale şi puterile imperialiste. Acest proces şi-a creat deja toate premisele la începutul secolului: nici vorbă de o apărare dezinteresată a libertăţii oriunde ar fi ea atacată în lume! Ajunge un singur pasaj:
„În Statele Unite, războiul imperialist din 1898 împotriva Spaniei a provocat opoziţia «antiimperialiştilor», aceşti ultimi mohicani ai democraţiei burgheze, care îl numeau război «criminal», considerau că anexarea de teritorii străine este o încălcare a constituţiei, declarau că felul în care s-a procedat cu şeful indigenilor din Filipine, Aguinaldo (după ce i s-a făgăduit că ţara sa va fi liberă, au fost debarcate trupe americane, iar insulele Filipine au fost anexate) (primul partizan păcălit, să ne fie îngăduit să interpolăm)... Dar atâta timp cât toată această critică se temea să recunoască legătura indisolubilă dintre imperialism şi trusturi, deci legătura indisolubilă dintre imperialism şi bazele capitalismului, atâta timp cât ea se temea să se alăture forţelor generate de marea producţie capitalistă şi de dezvoltarea acesteia, ea rămânea un «deziderat pios»“.
Marxiştii ştiau toate acestea foarte bine în 1915. Ştiau, aşadar, ce să creadă despre intervenţia americană în Primul Război Mondial şi despre pretenţia lui Wilson de a organiza democraţia internaţională şi pacea — etapă evidentă a unui întreg marş de expansiune, de cucerire şi de agresiune imperială care durează de o jumătate de secol, fără pauze sau renunţări.
Să vorbească un delegat de la Congresul al II-lea de la Moscova din 1920:
„Reed. În America trăiesc zece milioane de negri... Negrii nu au voie să călătorească în acelaşi vagon de cale ferată cu albii, nici să frecventeze aceleaşi hanuri şi restaurante, nici să locuiască în acelaşi cartier... În Sud, negrul nu are absolut niciun drept şi nu se bucură de protecţia legii. De cele mai multe ori, negrii pot fi ucişi nepedepsit. O practică înfiorătoare a albilor este linşarea negrilor. Aceasta se petrece în felul următor: negrul este uns cu petrol, spânzurat de un stâlp de telegraf şi ridicat în sus. Întreaga populaţie a oraşului — bărbaţi, femei şi copii — aleargă la acest spectacol şi ia acasă, «ca amintire», o parte din hainele şi din pielea negrului chinuit până la moarte“.
Urmează un alt delegat, în aceeaşi şedinţă din 26 iulie:
„Fraina. Vorbitorul dinaintea mea a vorbit despre negri ca despre un popor asuprit în Statele Unite. Noi avem însă alte două popoare asuprite de alt fel: muncitorii străini şi locuitorii din colonii... Grozăviile la care a fost expusă populaţia colonială nu se deosebeau cu nimic de grozăviile pe care au trebuit să le îndure muncitorii imigraţi în Statele Unite. Astfel, de exemplu, în anul 1912, au făcut grevă minerii de la Ludlow. Cu ajutorul soldaţilor, minerii au fost izgoniţi din casele lor şi cazaţi în barăci. Într-o zi, în timp ce bărbaţii se luptau cu armata la câteva mile depărtare, barăcile au fost încercuite de o trupă de soldaţi şi incendiate, sute de femei şi copii pierind în flăcări... Sarcina fundamentală a Internaţionalei Comuniste, a cărei înfăptuire asigură singură revoluţia mondială, este distrugerea imperialismului Statelor Unite“. [2]
Nu ştiam, aşadar, destule despre caracterele „particulare“ ale capitalismului din America? Iată Manifestul final al Congresului al II-lea. Oricine a semnat acel text şi apoi a apologizat timp de cinci minute America de legendă a pus coarne comunismului.
„Programul capitalismului naţional care îşi deschidea aripile: «America americanilor» (doctrina Monroe), a fost înlocuit de programul imperialismului: «Întreaga lume americanilor»... Sub steagul «Ligii Naţiunilor», Statele Unite au încercat să-şi extindă de cealaltă parte a oceanului experienţa unificării federative a unor mari mase de populaţie de diferite seminţii, înhămând la carul lor triumfal de aur şi popoarele Europei şi ale celorlalte continente, pentru a le supune guvernului de la Washington. Liga Naţiunilor trebuia de fapt să devină o firmă de monopol mondial «Yankee & Co.»“.
Cu cea mai mare neruşinare, burghezul nostru, fie el vaticanist sau masonic, repetă sentinţa lui Turgot: „America este speranţa omenirii“. El face acest lucru, aşa cum i se reproşa acum treizeci de ani burghezului francez care o repeta prin gura renegatului Millerand, în speranţa „să-i fie iertate datoriile, el, care nu le-a iertat niciodată nimănui!“. [3]
Preşedintele, secretariatul de stat, guvernul, parlamentul, partidele şi opinia publică (fie-ne iertată expresia) din America formează un complex ale cărui trăsături josnice ne sunt bine cunoscute de multă vreme; dar în loc să-i dea în vileag ruşinea, toţi se coboară la o târâre servilă. Până şi scriitorii fascişti, care ne-au umplut timpanele cu blesteme la adresa odioasei plutocraţii americane şi care în ziua atacului de la Pearl Harbour au delirat de bucurie, laudă astăzi cu trufie conştiinţa şi sensibilitatea poporului şi publicului din America faţă de soarta libertăţii în lume şi apărarea celor slabi şi agresaţi — forţă morală care ar ghida deciziile şi energia lui Truman şi ale diplomaţilor şi generalilor săi. Ce josnică comedie!
Italienii care au văzut trecând războiul la câţiva metri de ei, în peşteri de troglodiţi, italieni neînarmaţi şi partizani ai nimănui, mai ales ai niciunui regim italian trecut sau prezent, au putut discuta cu calm mai întâi cu soldaţii şi ofiţerii germani, iar apoi cu cei americani. Primii îşi desfăşurau acţiunea de război cu o tehnică rece, fără avânt şi fără plăcerea riscului, dar şi fără omisiuni sau greşeli. Aproape toţi nu-şi puneau problema de ce executau cu punctualitate ordinele primite, dar ţineau să declare cu tărie: fac războiul, nu am în el niciun interes personal, nu câştig nimic din el. Păreau să considere nedemn să faci o afacere din război, nu să porţi război.
Au venit americanii, siguri pe ei, convinşi că aduc speranţa lumii. De ce făceau război? Ei, poftim! Ei înşişi ordonaseră guvernului lor să-l facă, fiind convinşi că acesta era interesul fiecărui cetăţean. „The President is my servant“ sau ceva asemănător era fraza lor cea mai obişnuită. Preşedintele, miniştrii, funcţionarii, generalii sunt servitorii mei, sunt cei care execută ordinele poporului şi ale mele, ca cetăţean care votează şi care „îi plăteşte“; prin taxe, le dau leafa lunară care li se cuvine pentru „jobul“ lor. Erau, aşadar, interesaţi de război sau se iluzionau că sunt: într-o ţară în care totul este comerţ şi publicitate comercială şi totul se cumpără, la nevoie chiar şi în rate, până şi războiul se „comandă“ şi se plăteşte comisionul: în rate, atunci când cheltuiala este prea mare.
În orice caz, merita să-ţi plăteşti acest ultim război. Odată înlăturaţi germanii, popor nebun, popor criminal, popor care îşi permite să facă război chiar dacă este convins că va pierde din propriul buzunar şi fără să aibă vreun interes în el, popor pe care ne vom gândi imediat să-l supunem la cure şi tratamente adecvate pentru a-i inocula civilizaţia şi conştiinţa made in America, vom fi toţi paşnici, liberi şi stăpâni pe destinul nostru; vom alege un comitet de servitori ai noştri care, pentru o leafă modestă, vor administra pe baza mandatului nostru guvernul lumii libere şi paşnice.
Nu am avut şansa de a sta sub cerul liber într-o văgăună din munţii Coreei pentru a cerceta filozofia de război a celor care au trecut spre Sud şi a celor spre Nord. Probabil şi ei vor spune că cred că luptă în ultimul război, sau cel puţin o vor spune soldaţii O.N.U., cărora li se explică faptul că din rândurile aliaţilor de ieri s-a ridicat noul Lup, noul Agresor, noul Criminal.
Truman vorbeşte şi spune, anunţând acea sumedenie de măsuri de forţă: liderii Uniunii Sovietice au creat pericolul pentru pacea dorită de noi, au ordonat agresiunea în Coreea.
Purtătorii de cuvânt ai guvernului sovietic răspund: noi suntem cei care facem mişcarea pentru pace, iar liderii de la Washington vor războiul şi se pregătesc să atace. Ambele părţi îşi fac contraoferte şi propun în contrapartidă posibilitatea unei înţelegeri imediate şi a unei coexistenţe permanente.
Dacă în acest dialog s-ar putea introduce o voce care să corespundă tradiţiilor mişcării comuniste amintite mai înainte, aceasta ar trage din ele câteva corolarii simple.
Truman, pe de o parte, şi liderii URSS, pe de altă parte, nu au posibilitatea de a provoca sau de a împiedica războiul. Putem chiar admite că Truman, Acheson, Eisenhower, MacArthur sau alţii ca ei nu doresc personal ca războiul să izbucnească astăzi sau nu consideră oportun să acţioneze pentru a-l grăbi. Intenţiile lor, chiar dacă ar fi altele, au prea puţină importanţă.
Oligarhia marelui capitalism pe care ei o reprezintă acţionează în economie, în producţie, în industrie, în finanţe printr-o practică ce conduce la război, deoarece o acţiune diferită i-ar diminua profiturile şi i-ar leza interesele pe diverse căi. Dar nici membrii acestei oligarhii, luaţi individual, nu ar putea, chiar dacă ar vrea, să acţioneze într-un mod radical opus; şi chiar dacă s-ar gândi să concilieze ocrotirea propriilor interese cu amânarea sau evitarea războiului, ar ajunge la aceleaşi consecinţe.
Prin urmare, în loc de marea gogomănie, având doar un efect publicitar şi fiind utilă doar pentru a deplasa puţin raportul de forţe partizane (dacă vor mai fi atâtea mâine prin preajmă), de a le striga liderilor guvernamentali şi de afaceri: opriţi-vă la timp, trăiţi, produceţi, câştigaţi, dar nu faceţi război, amintiţi-vă că aţi fost salvarea lumii până în 1945 şi căutaţi să nu o atomizaţi; ar trebui să li se spună: cunoaştem mai bine decât voi drumul vostru spre opresiunea imperială asupra lumii; voi, în calitate de clasă, nu vă puteţi opri, doar revoluţia mondială o poate face, distrugându-vă puterea: ea nu renunţă la aceasta dacă sunteţi în stare de pace şi, dacă va fi stare de război, va căuta căile pe care acesta le poate oferi pentru a vă grăbi prăbuşirea, iar pacea voastră nu va fi regretată.
Pentru lumea proletară, nu există o altă cale de salvare.
[1]. India a obţinut independenţa în 1947, sub conducerea prim-ministrului Jawaharlal Nehru. La începutul anilor 1950, în contextul Războiului din Coreea, India a încercat să joace rolul de mediator global între blocul american şi cel sovietic, punând bazele politicii de „nealiniere“. Bordiga ironizează acest „joc dublu“ ca pe o iluzie diplomatică, arătând că forţa politică a Indiei este nesemnificativă din cauza slăbiciunii sale economice şi a lipsei infrastructurii industriale (comparativ cu SUA).
[2]. John Reed (1887—1920), autorul „Zece zile care au zguduit lumea“, şi Louis Fraina (1892—1953), delegat american la Comintern şi colaborator al lui Lenin în chestiunea colonială, amândoi figuri cheie ale socialismului timpuriu din SUA.
[3]. Referire la afirmaţia lui Turgot (1778) că tânăra republică americană reprezintă „speranţa omenirii“. Bordiga ironizează modul în care preşedintele francez Alexandre Millerand a reluat această formulă după Primul Război Mondial pentru a linguşi SUA în speranţa anulării datoriilor de război.