|
|
|
Scris: 1953 |
|
|
Ultimul Fir, cu titlul Batrahomiomahia, s-a referit la revista franceză „Socialisme ou Barbarie“ (nr. de la 1 la 11, din martie-aprilie 1950 până în noiembrie-decembrie 1952) şi la grupuleţul său. Această şcolişoară, alcătuită, după cât se pare, pe calapodul unui cenaclu de puţine elemente, în sânul căruia i se permite şi i se solicită fiecăruia propriul său „apport“ [aport], propria sa „contribution“ [contribuţie] la o continuă „libre débat“ [dezbatere liberă], al căreia punct de sosire, prin urmare, nu se va cunoaşte niciodată, se defineşte în esenţă prin substituirea „burghezie-birocraţie“, afirmată drept formă modernă a capitalismului. Şcolişoara se pretinde „marxistă“, dar afirmă că trebuie pusă pe picioare o nouă teorie a „societăţii de clasă“ în care proletariatul este exploatat şi dominat de „birocraţie“, societate care se situează între aceea a capitalismului „privat“ şi cea socialistă, şi pe care Marx nu o prevăzuse.
Nu ne-am propus doar să arătăm că aceasta nu este o îmbunătăţire, ci am susţinut că o asemenea poziţie echivalează cu negarea marxismului în toate părţile sale constitutive: economie, istoria luptelor de clasă, teoria materialistă a societăţii umane.
Mai mult, am arătat de asemenea că o astfel de contestare a marxismului nu este nicidecum mai puternică decât cele clasice, aflate deja în picioare, ci calcă pe urmele unor poziţii antimarxiste cunoscute şi reprezintă o apărare a unor concepţii premarxiste, adică apărute deja înainte de marxism, şi susţinute astăzi de toţi cei care, din interes de clasă sau din neputinţă, nu au ajuns la rezultatele marxiste.
Am adoptat, în cele din urmă, imaginea care pune în paralel diferenţa dintre o asemenea poziţie şi cea a noastră revoluţionară cu aceea dintre Batrahomiomahia şi Iliada, întrucât în prima presupusul autor Homer redă o luptă parodică între regatul Şoarecilor şi cel al Broaştelor, în care întreaga „teorie a practicii“ este redusă la banalitatea: şoarece mă văd, şi loc îmi aleg în luptă alături de cei care sunt şoareci, şi împotriva broaştelor, sau viceversa — iar în a doua istoriseşte despre lupta epică dintre forţele ce reprezentau două forme istorice ale vieţii sociale umane separate prin mii de kilometri de spaţiu şi prin milenii de timp, precum cea asiatică şi cea mediteraneană.
Evident, şi pentru greci şi troieni, aşa cum reiese din citatul pe care li l-am recitit acelor imprudenţi lăudăroşi ai ortodoxiei, „o asemenea epocă de revoluţie nu poate fi judecată prin prisma conştiinţei sale“, şi prin urmare comparaţia noastră este potrivită, chiar dacă nu credem, la fel ca orbul cântăreţ, că această conştiinţă a luptătorilor se reducea la cea a coarnelor puse de Paris lui Menelau.
Batrahomiomahie, aşadar, deoarece este o luptă ale cărei armate protagoniste sunt artificiale şi nu reale, ale cărei scopuri nu se ridică nici măcar la înălţimea unei cruciade pentru un încornorat, în care taberele nu sunt „determinate de contradicţiile vieţii materiale şi de conflictul existent între forţele de producţie sociale şi relaţiile de producţie“, ci căutate într-o analiză goală a statisticii sociale, statică, imobilă, metafizică; neraportată la marea trecere mondială de la capitalism la socialism, ci la un rece recensământ al veniturilor şi la o anchetă de detectivi privaţi asupra unor delapidări, realizată de inşi care, din marxismul pe care pretind că îl corectează, nu au asimilat nici măcar prima silabă.
Oricât de puţină însemnătate ar avea acel grupuleţ, faptul acestor sforţări de aducere la zi, ce se repetă periodic în istorie, are o mare importanţă şi merită clarificări suplimentare.
Dacă socotim de o mare însemnătate pentru formarea partidului revoluţionar folosirea continuă a materialului de experienţă al luptelor trecute, purtate sub forma conflictelor de „tendinţă“ şi care au dus la „sciziuni“ în mişcare, este pentru că, în condiţii şi locuri diferite, sub diferite forme, s-au repetat de nenumărate ori aceleaşi „agresiuni“ împotriva corpului integral al doctrinei revoluţionare, iar lunga dispută a avut acelaşi deznodământ. Tocmai urmând o metodă istorică şi nu scolastică, facem bilanţul pe baza evocării precise a unor fapte certe şi statornicite, care permit să ne întemeiem pe punctele de sosire ale respectivelor cicluri, furnizând contraprobe net experimentale ale justei formulări a marxismului originar, cristalizat de istorie în singura epocă în care conturarea sa putea şi trebuia să aibă loc.
Primul dintre cele două sisteme de a privi societatea modernă resimte neîndoielnic forţa celui revoluţionar şi subversiv faţă de toate prejudecăţile tradiţionale, dar nu îi copiază decât anumite forme, constituind tocmai o parodie a acestuia şi servind, în ultimă analiză, doar ca teren de sprijin pentru forţele contrarevoluţionare. El pare să facă un pas dincolo de curentul sociologic al iluminismului burghez, stabilit de îndată ce a fost ruinată, cel puţin teoretic, doctrina societăţii împărţite în stări (după francezul états, în italiană stati [stări], dar nu în sensul cuvântului Stat, care indică organismul politic de putere al unei ţări şi pe care, pentru claritate, îl scriem în italiană cu majusculă). Teoria burghezilor liberali şi democraţi a distrus acea „formă de producţie“ care erau stările, impenetrabile între ele aproape la fel ca castele societăţilor antice, printr-o legătură aproape exclusivă de generaţie şi reproducere. Ea a spus: nu vor mai fi nobili şi plebei, ci numai cetăţeni, toţi egali în faţa legii, oricare ar fi familia sau căminul în care au văzut lumina zilei. Prima dintre cele două concepţii sociale la care facem aluzie a ajuns la o critică embrionară a acestei societăţi de egali şi a negat că ea ar fi alcătuită dintr-un singur tip de membru; a subdivizat-o în două secţiuni, în funcţie de luarea în considerare a factorului economic. Trecând cu puţin dincolo de milenara distincţie dintre bogat şi sărac, „ne-a furat“ cuvântul clasă, reducându-l la o rubrică de registru — în timp ce la Marx el are mai multă forţă decât generarea fizică de energie prin fisiunea nucleară a materiei — şi a împărţit grupul social omogen între muncitori şi patroni, înţelegând în mod vag că interesele celor dintâi se aflau în opoziţie cu cele ale celor din urmă.
Dacă este adevărat că ideologii „clasici“ ai burgheziei şi ai revoluţiei sale au încercat într-o primă fază să respingă această linie despărţitoare trasată în sânul cetăţenilor şi al poporului, nu mai puţin adevărat este că, în scurt timp, din toate părţile s-a recunoscut faptul, şi problema, făcând din acest lucru obiectul a mii de propuneri, a căror asonanţă plictisitoare nu este nicidecum cazul să o mai amintim încă o dată, fie ele ale reformiştilor, ale creştin-socialilor, ale mazzinienilor etc., şi apoi ale fasciştilor.
Cine se limitează aşadar la atât: a recunoaşte că în societatea industrială modernă există clase şi că acestea luptă între ele în apărarea intereselor lor, nu depăşeşte nici pe departe cadrul burghez; iar Marx a protestat că nu el a descoperit clasele şi nici lupta de clasă.
A doua şi foarte diferita perspectivă la care am făcut aluzie şi la care ne raliem este aceea care vede, desigur, divergenţa de interese, chiar şi cotidiană şi locală, precum şi antagonismul dintre clasă şi clasă, dar ca expresie a unui fapt mai profund şi determinant, care se întinde pe o mare parte a lumii de astăzi şi se desfăşoară pe parcursul unor decenii şi secole: lupta dintre un nou mod de producţie clar definibil, cel socialist, devenit deja posibil prin dezvoltarea forţelor de producţie, şi cel actual, capitalist, apărat de actualele forme ale producţiei, ale proprietăţii, ale Statului.
Scopul pe care clasa trebuie să-l atingă stă „înaintea“ clasei, înaintea conştiinţei şi a voinţei sale, dacă acestea sunt gândite în mod eronat ca extinzându-se la oricare şi la toţi membrii clasei. El se pune pentru că astăzi producţia materială dispune de resurse tehnice şi ştiinţifice de aşa natură încât să se poată desfăşura în cadrul unor relaţii cu totul diferite de cele actuale, şi prin urmare acestea din urmă trebuie sfărâmate. De aceea acţiunea clasei este indispensabilă — şi nicidecum a întregii clase sau a majorităţii sale. Dar cunoaşterea, conştiinţa sau cultura nu sunt indispensabile, şi constituie nu doar o iluzie, ci o trădare să le „sondezi“ în clasa aşa cum este ea astăzi: ele vor veni după acţiune, ba chiar după victorie.
Proletari contra burghezi este o formulă pentru a descrie în mod marxist societatea actuală, nu formula marxistă a revoluţiei. Formula corectă este comunism contra capitalism. Dar sunt oameni care luptă între ei! Şi cine neagă acest lucru? În infinita împletire istorică, forma care moare şi cea care se naşte determină alinierea agenţilor şi adepţilor lor, aflaţi în conflict unii cu alţii, dar lămuriţi în grade extrem de diferite asupra cursului trecerii. Nu datorită faptului de a fi urmat un curs de filozofie a istoriei, ci prin adoptarea unei poziţionări organizatorice şi politice se va putea vorbi de comunişti împotriva capitaliştilor, unde totuşi prin capitalişti am înţelege nu pe posesorii capitalului, ci pe susţinătorii şi apărătorii sistemului capitalist.
Strania teorie care descrie o societate de clasă în care, de o parte, se află muncitorii salariaţi, iar de cealaltă o birocraţie, sau înaltă birocraţie, unde singura împărţire a veniturilor constă în faptul că plusvaloarea sustrasă muncitorilor se transformă în salarii mari ale funcţionarilor de stat, nu numai că a deraiat complet faţă de succesiunea formelor de producţie, dar a ajuns chiar şi mai în urmă decât viziunea „economistă“ care se limitează la a distinge în corpul social interesele imediate ale muncitorilor. Muncitor este, într-adevăr, cel care are drept venit un pur salariu pe unitate de timp şi în bani, burghez cel care îşi trage venitul din însuşirea unor mase de produse ale muncii (fie sub formă de profit, fie de dobândă, fie de rentă). Cel puţin la nivel descriptiv, cele două grupuri se definesc prin relaţii cu totul diferite faţă de factorii producţiei, aşa cum este ea astăzi: pământ, uzine, mărfuri produse, numerar etc., pe de o parte, forţă de muncă, pe de altă parte. Dar chiar şi această formulă rece şi sterilă dă greş în definirea birocraţiei. Funcţionarul este plătit, mult sau puţin, după timp, cu un salariu lunar sau anual în bani. Fie că e muncitorul de la Dinamo, fie comisarul pentru electrificare al U.R.S.S., amândoi merg la închisoare dacă îşi însuşesc rulmentul unui motor sau dacă vor să cumpere din prăvălie fără să plătească. Şi atunci, ce soi de societate de clasă mai e şi asta?
Solidaritatea din interiorul acestui cerc oprit la salariul necunoscut de X ruble, adică secţionând printr-un plan orizontal arbitrar amuzanta „piramidă a veniturilor“, calul de bătaie al tuturor polemiştilor antimarxişti, nu poate duce la o solidaritate de interese în menţinerea Statului şi a puterii decât prin naşterea unei societăţi împărţite în stări, a unei noi aristocraţii a scaunului. [1] Este exclus oare din proletariat paznicul uzinei, plătit cu luna, doar pentru că nu adaugă nimic la materia produselor finite ce ies pe poartă? Sau bietul funcţionăraş contabil care câştigă mai puţin decât şeful montator etc.? Am arătat că mărimea remuneraţiei nu este un criteriu de clasă.
Nu suntem, aşadar, doar mai prejos de marxism şi într-o joasă viziune socialitară, proprie însă burghezilor moderni; se recade chiar într-o societate preburgheză, cu o reţea de familii alese cuibărită în jurul puterii.
N-ar putea oare istoria să ia o asemenea tournure [întorsătură]? Nu, după părerea noastră, şi pentru toate motivele pentru care suntem marxişti. Dar dacă cineva avansează o astfel de posibilitate şi o probează cu tipul social rus sau cu altul, dacă acest lucru, printr-o admitere de moment, îi reuşeşte, atunci Marx, împreună cu toate textele noastre, se prăbuşeşte pentru totdeauna la pământ!
Sunteţi oare renăscut sau reîncarnat, curajos şi chipeş Ferdinand Lassalle, agitator de forţă, dar teoretician de doi bani chiar şi în a copia, după ce, în tragica zi de 30 august 1864, v-a răpit luptei dumneavoastră un glonţ de pistol pe care vi l-a tras în duel un „aventurier valah“ a cărui tânără logodnică o seduseseţi? Marx, zugrăvit ca plin de fiere şi crud, a fost atât de îndurerat de această veste încât polemica sa a rămas împietrită. Echilibratul Engels a încercat să-l mângâie:
„Aşa ceva nu se putea întâmpla decât lui Lassalle din cauza amestecului ciudat de frivolitate şi sentimentalism, de mercantilism şi obiceiuri cavalereşti, care îi erau proprii numai lui!“.
Puţin mai înainte, la 28 ianuarie 1863, Marx îi scria lui Engels părerea sa despre o lucrare trimisă de Lassalle: „Rede über den Arbeiterstand“, adică Cuvântare despre statul muncitoresc, sau mai bine am spune despre starea muncitorească. Iar Marx:
„Ştii că toată povestea nu este altceva decât o jalnică vulgarizare a «Manifestului» şi a altor lucruri predicate de noi atât de des, încât au devenit întrucâtva locuri comune. (Individul, de exemplu, numeşte clasa muncitoare [Arbeiterklasse] «stare» [în italiană Stato; în germană Stand, ordin])“.
În Italia, aceste titluri ne răsună în urechi: Ordine nuovo [Ordinea nouă], Stato operaio [Statul muncitoresc].
În altă scrisoare, din 12 iunie 1863, găsim critica altor scrieri ale lui Lassalle:
„Înduioşător este pasajul în care prezintă juriului descoperirile «sale», obţinute din cele mai profunde «adâncuri ale ştiinţei şi adevărului» printr-o uriaşă muncă de-a lungul «nopţilor albe», şi anume că:
în evul mediu domina «proprietatea funciară»,
în epoca modernă «capitalul», iar acum
«munca», «principiul stării muncitoreşti», sau «principiul moral al muncii»;
şi în aceeaşi zi în care el îşi comunica descoperirea neghiobilor de meseriaşi, prim-consilierul guvernamental Engel (fără să ştie nimic despre Lassalle) o comunica unui public mai select, la Academia de muzică. El şi Engel s-au felicitat reciproc, «în scris», pentru descoperirile lor ştiinţifice «concomitente».
«Starea muncitorească» şi «principiul moral» sunt într-adevăr realizările lui Itzig şi ale prim-consilierului guvernamental“.
„Descoperirea“ birocraţiei-clasă, pe care Marx, deşi atât de suspicios, nu ştiuse să o bănuiască (!), se reduce la această schemă. Nemaiexistând burghezi, muncitorii ruşi formează o stare, un ordin, exploatat şi oprimat de starea opusă a înalţilor funcţionari. „Principiul moral“ este încălcat întrucât lefurile grase ale birocraţilor se obţin „tunzând“ salariile din fabrică. Asta-i tot. Şi, fireşte, după ce ai descoperit acest nou tip istoric de societate, trebuie să descoperi noile legi ale revoluţiei.
Noi, care îi considerăm pe muncitori o clasă, asemenea lui Marx, căutăm scopurile şi termenii istorici precişi ai noii societăţi ce va ieşi din revoluţia lor, şi îi cunoaştem în măsura în care ne este dat să cunoaştem datele materiale ale foarte modernelor forţe de producţie. Dar o „revoluţie de stare“ este cu totul altceva. Metoda şi scopul ei nu le ştie nimeni; este o chestiune „internă a stării“, care le va descoperi sau le va fixa pe parcurs, conform „autonomiei sale de conştiinţă şi de voinţă“. O autonomie care nu este altceva decât surioara machiată a democraţiei constituţionale a burghezilor şi a „principiului moral“ al lui Lassalle. Pe care totuşi, în anii 1950 şi ceva, o vedem descoperită cu atâta ifos!
Este clar că nu ar merita osteneala să luăm la puricat aceste gogomănii, dacă ele nu s-ar însoţi de pretenţia de a fi ultima dezvoltare şi expresia modernă a marxismului, ba chiar de a fi acea prezentare a marxismului de la care ar trebui să pornească redresarea luptei împotriva degenerărilor induse în mişcarea mondială de dominaţia, chiar şi dincolo de frontiere, a birocraţiei moscovite de Stat şi de partid. Şi mai grav este atunci când lucruri de acest gen, ba chiar cu o şi mai mare confuzie de termeni şi de teze, sunt avansate de pretinşi adepţi consecvenţi şi continuatori ai opoziţiilor de stânga care, acum 30 de ani, au început să lupte împotriva primelor simptome ale oportunismului stalinist.
Trebuie prin urmare să ripostăm că acele poziţii bizare (introduse încetul cu încetul prin metoda lui Lassalle: a copia pagini şi pagini din textele marxiste sau, mai bine zis, a le parafraza prost, pentru ca apoi să-şi dea aere că adaugă o „descoperire“ complementară care le desăvârşeşte şi le rectifică), dacă ar fi admise fie şi pentru o clipă, ar duce direct la desfiinţarea şi nimicirea tuturor capitolelor marxismului.
Pare un fleac să spui: am ieşit din epoca capitalistă în care disputa era între marii industriaşi şi muncitori; astăzi disputa este între manageri, adică organizatori, conducători ai producţiei, şi salariaţi manuali sau intelectuali. Fie că această schemă este avansată de cei care fac apologia unei societăţi conduse de tehnicieni, de un trust al creierelor, în locul unor plutocraţi ignoranţi, fie că este afirmată — şi mai insidios — de către cei care ar vrea să se erijeze în deschizători de drum ai unei rectificări revoluţionare a tirului din partea clasei muncitoare — sau a fostei clase! — pentru a nu-i mai lovi pe burghezii privaţi, ci acest nou şi monstruos aparat „managerial“, am deraiat cu totul de pe şine. Dintr-o mişcare de trecere de la o formă generală de producţie la alta, ca doctrină, ca organizare, ca luptă unitară, internaţională, cu ciclu unic de-a lungul a generaţii şi generaţii, coborâm la o revoltă accidentală şi locală a unor „exploataţi“, termen stupid de apărare a „principiului moral“, care se reduce întru totul la apărarea împotriva patronului, la apărarea executantului împotriva conducătorului, această nouă formă pe care a vrut să o îmbrace milenarul Geniu al Răului!
Credem că am arătat în episodul trecut latura economică a chestiunii. Totul devine clar, perfect articulat în terminologia şi metodologia marxistă, şi pe deplin prevăzut în coloana vertebrală a revoluţiilor istorice, dacă se cerne societatea rusă de astăzi la lumina trecerii de la un mod de producţie la altul, examinând relaţiile în care se află oamenii care muncesc cu produsele lor şi cu consumul acestora. Deoarece ne aflăm în plină palingeneză care înfăptuieşte modul de producţie capitalist în locul celui feudal, asiatic şi al micii producţii, şi vedem insulele de consum local contopindu-se într-un ritm impresionant în piaţa internă şi mondială, munca de masă înfăptuindu-se pentru prima oară, tehnica planificată fiind atinsă într-a zecea parte din timpul care le-a fost necesar capitalismelor din secolul al XIX-lea, datorită potenţialului diferit al noilor forme productive disponibile pe plan tehnic şi ştiinţific, într-un cuvânt, mijloacele împrăştiate de producţie devenind capital, este limpede că, dacă există organisme birocratice, aşa cum de altfel există, ele sunt agenţi ai modului capitalist de producţie, unic pretutindeni şi întotdeauna.
Am dezvoltat pe larg şi mai ales în Dialogul cu Stalin această idee care nu este atât o opinie, cât o constatare. Ceea ce contează este că, dacă în loc de putere capitalistă este vorba de o nouă putere, de o nouă pretinsă clasă cum este birocraţia, fără să fi avut loc instaurarea unei noi forme economice, atunci trebuie abandonată teoria că epocile de răsturnare socială decurg dintr-o nouă dezvoltare a forţelor de producţie, făcându-le să depindă de dezvoltarea apetiturilor unui grup din societate conjunctural diferit, care intenţionează ca printr-un impuls „autonom“ al său să se substituie celui precedent. Şi, în fond, aceasta este construcţia premarxistă şi antimarxistă a cursului istoric.
Aici se află renegarea dialecticii istorice marxiste. În mod firesc, apoi, apare obişnuitul quid pro quo economic care se transmite de la Proudhon la Lassalle, la Dühring, la Sorel, la Gramsci: socialismul ar fi cucerirea de către muncitor a marjei de profit a întreprinderii. Socialismul, insistăm mereu, este cucerirea de către muncitorii asociaţi nu în întreprinderi, ci în întreaga societate internaţională, a întregului produs, nu deci a plusvalorii — despre care în mod banal se spune că merge la patroni, dar care este, în realitate, o prelevare socială pe care capitalismul a introdus-o în mod util. Cucerire, prin urmare, a întregii valori, după care valoarea va fi distrusă, la fel cum prin cucerirea întregii puteri va fi distrusă puterea.
Numai cucerind pentru colectivitate întregul produs va fi posibil să se utilizeze productivitatea sporită, comprimând timpul de muncă la un minim, care va fi doar cu puţin superior timpului de muncă oferit pentru societate — astăzi supramuncă —, datorită necesităţii de a parcurge trecerea de la muncitor la întreprindere, şi de la întreprindere la societate, care rămâne aceeaşi şi fără persoana patronului. Fără acest rezultat, a vorbi despre conştiinţă şi cultură proletară este o fumisterie.
Piramida veniturilor nu este o piramidă, ci o cuspidă, se termină ascuţit, foarte puţini fiind cei supersalariaţi. Chiar dacă birocraţii ar fi o cincime din numărul proletarilor — lucru absurd —, „volumul vârfului“ este minim. Chiar dacă media volumetrică a vârfului cuspidei ar fi dublul salariului celor patru cincimi (ceea ce ar însemna un maxim de cincisprezece sau douăzeci de ori salariul), supramunca „exploatată“ (admiţând că acei funcţionari ar fi cu toţii puşi să se scarpine în buric) nu ar fi decât un 10-15% din întregul produs, iar odată lichidată birocraţia, nivelul de trai ar creşte cu cantităţi imperceptibile, sau timpul de muncă ar scădea cu o singură oră. Chiar aşa de greu e de înţeles? Revoluţia nu se face nicidecum pentru „ultima oră a lui Senior“, ci se face pentru întreaga zi de muncă, ceea ce înseamnă întreaga viaţă — lucru pe care naivii îl numesc libertate. Proletariatul care ar face revoluţia pentru a reteza vârful piramidei ar fi cu adevărat cel mai inconştient cu putinţă.
În Rusia, acumularea de capital social, trebuind să se facă în 10 ani faţă de 100 în Occident, nu se putea face altfel decât cu un timp de muncă ridicat şi cu o plusvaloare mare; nicio economie de tranziţie nu putea scăpa de aşa ceva, iar dacă în locul celei doar de la feudalism la capitalism s-ar fi putut deschide calea aceleia de tranziţie de la capitalism la socialism, efortul ar fi fost încă şi mai nemăsurat. Nu era posibil să i se facă faţă fără ca proletariatul din Occident să ia în stăpânire capitalul supraacumulat cel puţin în Europa, în faza mercantilă de întreprindere care se încăpăţânează să nu moară; iar acest lucru se ştie şi se spune răspicat încă din 1917.
Să treacă aceşti pretinşi autori originali ai ultimei pagini a marxismului să o citească pe prima, care îi depăşeşte cu mult. Să-şi rupă pana bârfitoare şi îngâmfată şi să-şi închidă ciocul de pedanţi înfumuraţi.
Odată lichidate economia, istoria şi materialismul dialectic marxist, nu mai rămânea decât să se arunce cu acelaşi stil asupra chestiunilor de acţiune, ca organizare şi ca tactică. Aici, într-adevăr, părerile nu sunt uniforme, iar grupurile se dizolvă şi se reunesc, se remaniază din când în când, despărţite îşi fac plecăciuni, se consultă şi scriu în aceleaşi ziare şi reviste: până la urmă este reintrarea doamnei libertate, care, alungată în şuturi din istorie şi din societate, reintră şi mai obraznică în „clasă“ şi în „partid“, care de altfel, în concepţia tuturor acestor domni, au şi dispărut. Dacă clasa este degradată la stare, partidul este degradat la o comisie heraldică sau la o adunare a poporului. Aceştia pretind că descriu următorul mileniu şi nu-şi dau seama că trăiesc în cel al meselor rotunde şi al curţilor miracolelor.
Că parcurg calea istorică de-a-ndăratelea o dovedeşte faptul că, dacă diverg asupra datei morţii „partidului“ (care le provoacă oroare întrucât în el se află, după spusele lor, Şefii şi Conducătorii), toţi cad de acord asupra tezei că partidul devine progresiv mai puţin necesar clasei. În esenţă, sunt oameni care, zgâriaţi puţin la suprafaţă, dau la iveală idealismul, moralismul, individualismul şi sfinţenia persoanei, iar tot ce au înţeles din chestiunea rusă este că o bandă necinstită de însetaţi de dominaţie şi de lux i-a pus piedică proletariatului, insinuându-i că avea nevoie de aceste două unelte sinistre: un guvern şi un partid politic, pe deasupra centralizate, şi care au sufocat autonomia, obsesia supremă a oricui a crescut în crasa mentalitate burgheză supravieţuitoare sub atitudinile goale de refractar... existenţial.
Fiindcă teza corectă este tocmai cea opusă: clasa muncitoare, în lungul său parcurs istoric spre revoluţie, are tot mai multă nevoie de partidul său politic! Succesiv pier primele forme de asociere, mutualistă, cooperatistă; sindicală (după revoluţie), de întreprindere, statală (sovietul sau o formă similară care ia naştere după revoluţie şi întrucât există dictatura de clasă): partidul, în tot acest parcurs, se potenţează tot mai mult şi, într-un anumit sens, nu dispare niciodată, chiar şi după dispariţia claselor, căci devine organul de studiu şi organizare a luptei dintre specia umană şi condiţiile naturale. În schimb, pentru aceştia partidul trebuie să piară; doar că unii găsesc necesar să-şi dezvolte mica lor consfătuire până la stadiul de partid care să le ţină locul celor căzute în oportunism, alţii (trosc!) au şi dat sentinţa: „noţiunea de partid revoluţionar se leagă de o epocă trecută a istoriei proletare“.
Maestrul Sartre a introdus în literatură un anumit cuvânt al limbii galice; să ne fie îngăduit să spunem, în franceză existenţialistă: quelle putainade! [2]
În orice caz, cei care vorbesc timid despre un partid de construit (întotdeauna act de conştiinţă! de voinţă! de concurenţă cu Fondatorii care nu au fondat nimic şi nu au spart nimic!) îi atribuie, faţă de clasă, nu o sarcină de conducere, ci, vai!, de simplă orientare!
Vă amintiţi de bunul Engels cu anarhiştii din 1873?
„Ori de câte ori expun asemenea argumente celor mai înverşunaţi antiautoritarişti, ei nu pot răspunde decât: «Da! Este adevărat, dar aici nu este vorba de autoritatea cu care învestim pe delegaţii noştri, ci de o însărcinare!» Aceşti domni îşi închipuie că au schimbat obiectul schimbând denumirea lui. Iată cum îşi bat joc de oameni aceşti profunzi cugetători“.
Să fi bănuit oare al nostru Friedrich înainte de a muri că în 1953, înarmaţi cu experienţa a 80 de ani de istorie, la Paris aveau să descopere că nu este vorba de conducere, ci de orientare? Dacă însărcinarea este poate mai imperativă decât delegarea, noua reţetă este şi mai ineptă. Căpitanul, în loc să-i spună timonierului: curs 135 de grade!, se va mărgini să-i urle: prora spre Sud-Est! Iar modernizatorii vor fi dovedit istoriei urgenţa apariţiei lor.
Cu siguranţă nu pentru prima oară comentăm pasajul din Manifest care spune: comuniştii se deosebesc de celelalte partide proletare numai prin aceea că pe diferitele trepte de dezvoltare ale luptei dintre proletariat şi burghezie, ei reprezintă întotdeauna interesele mişcării în totalitatea ei — şi aceasta chiar după ce se proclamase, la data din 1848, că stafiei comunismului trebuie să i se opună manifestul partidului. În 1848 orice partid este prin el însuşi revoluţionar, întrucât este anticonstituţional (astăzi, după un secol, îndrăznesc să se numească comuniste partidele cele mai deşănţat constituţionale!), iar statul burghez interzicea un partid care să se definească nu printr-o opinie, ci printr-o diviziune socială: ar fi permis partidul comunist, socotind că acest comunism ar fi pur şi simplu un crez, dar niciodată partidul muncitoresc. De atunci explicăm neîncetat: comunismul nu este un crez, ci partidul comunist este manifestarea istorică a doctrinei proprii unei clase şi este organizaţia politică a unor aderenţi care pot proveni din orice clasă. Îi deranjează, o ştim, pe demagogii care curtează prosteşte muncitorul şi muncitorismul pentru a-şi clădi pe acestea succesul, cu aerul burghez de a nu voi să conducă, ci să servească (locul lor este în Rotary Club-ul căpitanilor de industrie!), dar mai ales deranjează la culme contrarevoluţia.
Până şi simpla ligă sindicală era pe atunci anticonstituţională, şi era un act revoluţionar acela prin care Liga Comuniştilor sau Internaţionala I trimiteau contribuţii la fondurile de grevă economică. Lui Marx îi plăcea mereu să amintească faptul că revoluţia iacobină a interzis primele sindicate muncitoreşti, considerându-le o încercare de a reface breslele. Scrisoarea din 30 ianuarie 1865 către Engels:
„În treacăt fie spus, legea prusiană împotriva coaliţiei, ca şi toate legile continentale analoge, provine din decretul Adunării constituante din 14 iunie 1791, prin care burghezia franceză pedepsea foarte sever asemenea lucruri, adică asociaţiile muncitoreşti de orice fel — de exemplu cu pierderea drepturilor cetăţeneşti pe timp de un an —, sub pretextul că aceasta ar însemna restabilirea breslelor [dizolvate prin constituţia din 1789] şi că ar contraveni libertăţii constituţionale şi «drepturilor omului»“.
Prin urmare, vechea formulă de organizare muncitorească este aceea care, dintr-un motiv istoric clar, adună laolaltă [affascia] toate partidele muncitoreşti într-o unică mişcare politică şi chiar face să adere laolaltă sindicate şi cercuri politice. În faza din 1871 până astăzi, de modernă politică burgheză, formula laburistă devine dimpotrivă tot mai conservatoare şi mai contrarevoluţionară. În timp ce formula partidului politic proletar, înţeles ca organ al revoluţiei şi nu al electoralismului, prevalează tot mai mult în curentul radical al marxiştilor şi este apărată viguros împotriva sindicalismului apolitic din primul deceniu al secolului, tocmai în dezbaterile partidului rus este adusă în prim-plan funcţia partidului. În întreaga literatură găsim chestiunea discutată drept funcţie a „social-democraţiei“ din cauza numelui nefast dat partidului german, tot sub influenţă lassalleană: noi vom citi întotdeauna partid. Marx: scrisoarea din 16 noiembrie 1864:
„Dar ce titlu stupid: «Der Sozialdemokrat»! De ce nu-l intitulează aceşti domni direct «Proletarier»?“.
Scrisoarea din 18 noiembrie:
„«Social-Demokrat» este un titlu prost. Totuşi, nu trebuie date imediat cele mai bune titluri unui ziar care mai poate face multe greşeli“.
O adevărată furtună se dezlănţuie asupra „erorilor comise de Lenin“ în „Ce-i de făcut?“ din partea unui oarecare, dacă ne amintim bine numele de familie, Chacal. [3] Dar sensul celebrei cărţulii a lui Lenin trece dincolo de chestiunile de atunci ale mişcării particulare ruse, unde partidul marxist era supraîncărcat cu sarcina de a susţine mai întâi lupta antiţaristă şi apoi pe cea antiburgheză. Acel text reia şi reafirmă pilonii fundamentali ai marxismului, iar dacă el este în întregime o eroare, atunci aşa este întreaga construcţie a lui Marx. Iar Lenin îşi susţine teza raportându-se de o sută de ori la textele fundamentale. La congresul de unificare din 1903, aşa cum am amintit altă dată, Lenin vorbise puţin despre program; s-a ridicat doar atunci când s-a propus amendamentul: cresc nemulţumirea, solidaritatea, numărul şi conştiinţa proletarilor.
„Acest adaos ar aduce“, a spus el ca un maestru, „o înrăutăţire. S-ar crea impresia că conştiinţa se dezvoltă în mod spontan. Or, în rândurile social-democraţiei internaţionale nu există activitate conştientă a muncitorilor care să nu fie rezultatul influenţei social-democraţiei“.
Ar fi retractat Lenin acest lucru? Cum şi unde? El este cel care subliniază termenul conştiinţă. Şi într-adevăr, activitatea este a muncitorilor, conştiinţa doar a partidului lor. Activitatea, practica, este directă şi spontană, conştiinţa este reflectată, întârziată, anticipată doar în partid, şi numai când acesta există şi acţionează, clasa încetează să mai fie un rece episod de recensământ şi devine forţă operantă în „epoca de subversiune“ şi revarsă asupra unei lumi duşmane o acţiune care posedă un scop cunoscut şi voit. Cunoscut şi voit nu de indivizi, fie ei membri de rând sau căpetenii, soldaţi sau generali, ci de colectivitatea impersonală a partidului, care cuprinde ţări îndepărtate şi generaţii înlănţuite, şi nu este, prin urmare, un patrimoniu închis într-un cap: dar în texte da, neexistând o altă tehnică mai bună pentru a trece prin sita cea mai riguroasă şi soldatul, şi mai ales generalul; în timp ce o banalitate fără sfârşit este contrastul imanent dintre conducător şi executant, ultimă blague [glumă proastă] insipidă de dincolo de Alpi.
Dreapta partidului rus vrea ca membrul de partid să provină dintr-un grup muncitoresc de profesie sau de fabrică federat în partid: sindicatele au fost numite de către ruşi asociaţii profesionale. În sens polemic, Lenin făureşte formula istorică potrivit căreia partidul este înainte de toate o organizaţie de revoluţionari de profesie. Ei nu sunt întrebaţi: sunteţi muncitor? În ce profesie? Mecanic, tinichigiu, tâmplar? Ei pot fi la fel de bine muncitori de fabrică, cât şi studenţi sau chiar fii de nobili; vor răspunde: revoluţionar, iată profesia mea. Numai cretinismul stalinist putea da unei asemenea fraze sensul de revoluţionar de meserie, de salariat al partidului. O asemenea formulă inutilă ar fi lăsat problema în acelaşi punct: angajăm funcţionari ai aparatului dintre muncitori, sau şi din afară? Dar era vorba despre cu totul altceva.
Fireşte, această teză o implică pe o alta: doctrina şi conştiinţa scopului revoluţionar nu se caută printr-o anchetă în rândul proletarilor de facto. Ea echivalează cu fraza din Manifest potrivit căreia în momentele de revoluţie unii dezertori îşi schimbă clasa şi se alătură insurgenţilor; echivalează cu ceea ce Marx a scris de o mie de ori (Însemnări despre Bakunin):
„în perioada luptei pentru desfiinţarea vechii societăţi proletariatul mai acţionează pe baza vechii societăţi şi, de aceea, mişcarea lui are forme politice mai mult sau mai puţin corespunzătoare acestei societăţi...“.
Nu sunt, prin urmare, opinii personale ale lui Marx, ale lui Lenin şi, să zicem, ale noastre tezele organice şi continue din Ce-i de făcut?. Am arătat că alături de Lenin, leu încă în viaţă, se putea foarte bine discuta în partid şi exprima dezacordul, dar acest punct crucial nu este permis să fie deplasat fără a trece de cealaltă parte a baricadei.
Să facem bucăţi, aşadar, spontaneitatea şi autonomia conştiinţei de clasă prin cuvintele sale formidabile.
„Am spus că muncitorii nici nu puteau să aibă o conştiinţă social-democrată. Ea le putea fi adusă numai din afară. Istoria tuturor ţărilor arată că numai prin forţe proprii clasa muncitoare nu-şi poate forma decât o conştiinţă trade-unionistă, adică convingerea necesităţii de a se uni în sindicate, de a lupta împotriva patronilor, de a lupta pentru a obţine de la guvern cutare sau cutare lege necesară muncitorilor etc. Învăţătura socialistă însă s-a dezvoltat din teoriile filozofice, istorice şi economice pe care le-au elaborat reprezentanţii culţi ai claselor avute“.
De o duritate tinerească, dar cât de util şi astăzi pentru a alunga cu biciul pe proşti!
„(Citat din Kautsky). Mulţi dintre criticii noştri revizionişti cred că Marx a susţinut că dezvoltarea economică şi lupta de clasă creează nu numai condiţiile pentru producţia socialistă, dar în mod nemijlocit generează şi conştiinţa necesităţii ei... Or, această părere este absolut greşită... Socialismul şi lupta de clasă iau naştere una alături de cealaltă şi nu una din cealaltă... Conştiinţa socialistă este, aşadar, ceva introdus din afară în lupta de clasă a proletariatului, iar nu ceva care se naşte în mod spontan (urwüchsig) din ea“.
Lungul citat este viguros şi clar; se înţelege că, de exemplu, lasă un gramscian perplex: este nevoie de o îndelungată pregătire dialectică pentru a înţelege de ce iluzia „autonomiei spontane a conştiinţei“ este pe deplin contrarevoluţionară.
„Dar — va întreba cititorul — de ce mişcarea spontană, mişcarea pe linia minimei rezistenţe, duce neapărat la dominaţia ideologiei burgheze? Pentru simplul motiv că ideologia burgheză, prin originea ei, este cu mult mai veche decât cea socialistă, că ea este elaborată mai multilateral şi dispune de infinit mai multe mijloace de răspândire“
(Vezi mai sus pasajul tranşant şi consonant din Marx).
„Conştiinţa politică de clasă nu poate fi adusă muncitorului decât din afară, adică din afara luptei economice, din afara sferei relaţiilor dintre muncitori şi patroni [ia-o şi du-o acasă]. Singurul domeniu din care se pot sorbi cunoştinţe politice este domeniul relaţiilor tuturor claselor şi păturilor cu statul şi guvernul, domeniul relaţiilor dintre toate clasele. De aceea la întrebarea: ce-i de făcut pentru a transmite muncitorilor cunoştinţe politice? nu se poate da numai răspunsul... că «trebuie să mergem la muncitori». Pentru a transmite muncitorilor cunoştinţe politice, social-democraţii trebuie să meargă în toate clasele populaţiei, trebuie să trimită în toate părţile detaşamente ale armatei lor“.
Medicament amar, dar cât de necesar împotriva celui mai rău filistinism, acela al „seducătorilor proletariatului“!
Nu mai este nevoie de nimic altceva pentru a demonstra înlănţuirea inexorabilă a poziţiilor istorice marxiste. Nu le este permis unor diletanţi de bulevard să „aleagă“ unde să adere şi unde să nu adere; ar face mai bine să-şi îndrepte paşii în altă parte şi să ne facă favoarea de a ne lăsa pe toţi de partea erorilor noastre împletite şi înrădăcinate, plimbându-se ei pe aleile sugestive ale Adevărului absolut, pe care bucuroşi li-l dăruim împreună cu alte fetişuri artistice, singurele la înălţimea cărora se află.
Că Lenin, la rândul său, călca pe urmele lui Marx se poate vedea, dincolo de pasajele acestuia şi ale lui Engels pe care se sprijină în multe pagini, dintr-o altă scrisoare, care priveşte fondarea Internaţionalei I la Londra. 25 februarie 1865:
„Se mai adaugă un fapt: se pare că muncitorii aşteaptă cu nerăbdare ca orice om de litere etc. să fie exclus, ceea ce este totuşi absurd, pentru că ei au nevoie de aceştia pentru presă; dar, pe de altă parte, acest lucru este scuzabil din cauza trădării lor repetate de către literary men. Pe de altă parte, aceştia din urmă sunt bănuitori faţă de orice mişcare muncitorească ce li se opune“.
26 septembrie 1866:
„Ca demonstraţie împotriva domnilor francezi — care intenţionau să-i excludă, mai întâi din rândurile membrilor Asociaţiei Internaţionale, apoi măcar din rândurile celor care au dreptul de a fi aleşi delegaţi la congres, pe toţi, în afară de «muncitorii manuali» —, englezii m-au propus ieri pe mine preşedinte al Consiliului Central. Am declarat că în nici un caz nu pot accepta şi l-am propus, la rândul meu, pe Odger, care apoi a şi fost reales, deşi, cu toată declaraţia mea, unii au votat pentru mine. Dupont mi-a explicat, de altfel, enigma atitudinii lui Tolain şi Fribourg. Ei vor să se prezinte în 1869 în calitate de candidaţi ai muncitorilor pentru Corpul legislativ, pornind de la «principiul» că numai muncitorii îi pot reprezenta pe muncitori. De aceea pentru aceşti domni era foarte important ca acest principiu să fie proclamat chiar de către congres“.
Încă din 1866 Marx, orice aţi pretinde voi, ştiuse să bănuiască totul. Şi de asemenea că limba bate unde dintele doare. Chiar credeţi că sunt povestioare noi şi inedite gogomăniile voastre din 1953?
În contribuţiile Stângii italiene din 1920 pe tema „Partid şi clasă“ se află deja un răspuns exhaustiv la adresa „conştientiştilor“ şi a „laburiştilor“ care, după ce au stabilit că nu ştiu să desluşească nimic precis în „postcapitalism“, vor să se bazeze, pentru a se lumina, pe un fel de sondaj Gallup [4] în sânul muncitorilor de fabrică, care au senzaţia sustragerii de plusvaloare! Ceea ce nu împiedică totuşi ca acestei atotputernice conştiinţe să-i fixeze drept unică limită revendicarea răsturnării burgheziei, dar nu şi realizarea societăţii socialiste.
Punând cap la cap toate aceste fraze în libertate se poate trage doar concluzia că burghezia fiind, după cum spun ei, răsturnată în Rusia, acel proletariat nu va mai putea niciodată să fie conştient de nimic, iar proiectul de revoluţie antibirocratică nu va şti de unde să-şi extragă, de la Paris, semnalmentele.
Teorema noastră este exactă. Nu numai că doar în partid se află conştiinţa cursului viitor şi voinţa de a ajunge la finalităţi determinate şi de a acţiona voluntar pentru aceasta „în epoca istorică dată“; şi prin urmare insurecţia, guvernul, dictatura şi planul economic al clasei sunt sarcini ale partidului — resursele împotriva degenerării, de atâtea ori indicate de noi, aflându-se cu totul în altă parte decât într-o estompare a partidului şi a rigidelor sale contururi —, ci trebuie enunţată teorema: clasa este ceea ce este doar întrucât are partidul.
Încă o frază, una singură, a lui Marx, care la 13 februarie 1865 îi scrie lui von Schweitzer deplângând moştenirea lui Lassalle, cel care se amăgise cu o intervenţie a guvernului feudal al lui Bismarck împotriva burgheziei şi în favoarea socialismului:
„Clasa muncitoare ori este revoluţionară, ori nu este nimic“.
Nu, încă o frază, pentru eroismul deplasat al celor care la momentul potrivit ar fi fleşcăiţi de neputinţă: de data aceasta cuvântul îi aparţine lui Engels, la 11 iunie 1866, când mult dorita înfrângere a Prusiei părea să se spulbere:
„Dacă această ocazie este scăpată şi dacă oamenii admit acest lucru, nu ne mai rămâne decât să ne luăm catrafusele noastre revoluţionare şi să ne refugiem în sfera teoriilor mai înalte“.
[1]. În dialectul lombard, „cadrega“ înseamnă scaun/jilţ, termen folosit satiric în politica italiană pentru a desemna fotoliul călduţ şi privilegiile funcţiilor administrative de care se agaţă birocraţii.
[2]. Aluzie satirică la argoul licenţios şi expresiile triviale introduse ostentativ de Jean-Paul Sartre în literatura existenţialistă franceză; expresia se traduce liber prin „ce curvăsărie!“ sau „ce mizerie!“.
[3]. Aluzie satirică la adresa lui Pierre Chaulieu (pseudonimul filozofului Cornelius Castoriadis, 1922—1997), cofondator al revistei „Socialisme ou Barbarie“, care formulase o critică a leninismului axată pe opoziţia dintre „conducători“ şi „executanţi“, înainte de a abandona definitiv marxismul.
[4]. Aluzie satirică la metodele statistice de sondare a opiniei publice iniţiate în SUA de George Gallup în anii 1930, Bordiga ironizând pretenţia sociologică a revizioniştilor de a deduce teoria revoluţionară şi natura socialismului din consultarea empirică a opiniilor nemijlocite ale muncitorilor.