Amadeo Bordiga

Orient

Tabloul conflictului care avansează nu poate fi prezentat fără ca popoarele Orientului să-i fie protagonişti.

Acestea se grupează într-un bloc puternic în jurul Rusiei şi se ridică împotriva blocului occidental, care are în frunte marile puteri coloniale albe.

Nu doar antiatlanticii strigă că aceasta era marea perspectivă revoluţionară rusă încă de la început: o alianţă, împreună cu statul sovietelor, pe de o parte a clasei muncitoare din ţările occidentale, pe de altă parte a popoarelor de culoare asuprite, pentru a răsturna imperialismul capitalist. Ci chiar şi jurnaliştii de pe ţărmul american, evocând lupta aşa cum era ea configurată acum 30 de ani, aduc un omagiu duşmanului lor pentru puternica continuitate istorică a strategiei sale mondiale.

În septembrie 1920, aşadar între Congresul al II-lea şi al III-lea al Internaţionalei a III-a, ferm ancorată în directivele marxismului revoluţionar, are loc la Baku, amintesc acei jurnalişti, Congresul popoarelor din Orient. Aproape două mii de delegaţi, din China până în Egipt, din Persia până în Libia.

Zinoviev, care totuşi nu avea allure-ul [alura] unui războinic, citeşte manifestul final al lucrărilor, el fiind preşedintele Internaţionalei Proletare; iar la auzul vocii sale, oamenii de culoare răspund cu un singur strigăt, ridicând săbii şi iatagane.

„Internaţionala Comunistă invită popoarele Orientului să răstoarne prin forţa armelor pe opresorii din Occident; în acest scop, proclamă împotriva lor Războiul sfânt, şi desemnează Anglia drept primul inamic care trebuie înfruntat şi combătut!“.

Însă un strigăt de război similar este lansat împotriva Japoniei, împotriva căreia se invocă insurecţia naţională a coreenilor, în timp ce ura bolşevică este declarată în proclamaţia lui Zinoviev şi împotriva Franţei şi Americii, „rechinilor americani care au băut sângele lucrătorilor din Filipine“.

Deşi 15 ani mai târziu Zinoviev a fost executat, astăzi nu s-ar face altceva decât să se dea curs provocării sale şi, ascultând gazetele care citează acel apel înflăcărat, Lenin ar fi întrezărit încă din acel an că drumul trecea printr-o acutizare a rivalităţii imperialiste dintre Japonia şi Statele Unite; ba chiar le-ar fi oferit celor din urmă o bază militară în Kamceatka pentru a-i lovi pe japonezi. Ne îndoim de acest adevăr istoric, dar perspectiva era explicită (încă din tezele asupra Orientului de la Congresul al IV-lea Mondial Comunist de la sfârşitul anului 1922; şi cităm aici direct din sursă:

„Un nou război mondial, al cărui teatru va fi Oceanul Pacific, este inevitabil, dacă revoluţia internaţională nu i-o ia înainte... În noul război care ameninţă lumea vor fi târâte nu doar Japonia, America şi Anglia, ci şi alte state capitaliste (Franţa, Olanda ş.a.) [lupta din 1941 a avut ca teatru şi Indiile Olandeze, deşi metropola se afla sub ocupaţie germană] târâte în el. Acesta ameninţă să provoace distrugeri şi mai mari decât războiul din 1914-1918“.

O Rusie de astăzi care ar ataca pe faţă în Orient trupele metropolelor din Occident, în fruntea chinezilor, coreenilor, indochinezilor, filipinezilor şi chiar a arabilor, egiptenilor şi marocanilor, s-ar afla, aşadar, pe calea cea mare a revoluţiei, aşa cum a trasat-o şi a prevăzut-o Lenin?

Pentru murdarul burghez din ţările noastre, pericolul galben şi pericolul roşu ar fi unul şi acelaşi lucru, şi nicio altă divinitate, în afară de dolar, nu l-ar putea salva. Dar spectrul pericolului galben este încă şi mai vechi. În primii ani ai secolului, Europa se polariza în cele două blocuri duşmane care pregăteau primul incendiu al rivalităţilor imperiale. Rusia ţarilor s-a măsurat cu Japonia, cel mai avansat dintre popoarele asiatice, tocmai pentru dominaţia asupra acelorlaşi ape ale Mării Galbene şi ale Mării Japoniei pe care le însângerează războiul de astăzi, iar prestigiul militar european a suferit o lovitură extrem de gravă. De fapt, galbenii din Tokyo erau, mai mult decât albii din Moscova, avansaţi pe calea unei înzestrări de tip capitalist.

Acel Wilhelm, care a fost descris mai târziu drept energumenul dezlănţuitor al primului mare război, avea pe atunci mania de a picta; iar un tablou de-al său înfăţişa Germania, în armură de Walkirie, convocând popoarele albe şi arătându-le pe orizontul îndepărtat lumina lividă a ameninţării asiatice. Alinierea puterilor nu a urmat însă profeţia împăratului mâzgălitor de pânze: Germania nu a avut alături de ea decât Turcia, popor mongol; ruşii, francezii, englezii, italienii s-au aruncat asupra ei, iar la marea Antantă au aderat de pe celelalte continente nu doar America, ci chiar şi Japonia şi China.

Tabloul simplist al unei dispute între rase umane, care coboară de pe continente opuse pentru a cuceri hegemonia asupra lumii, nu era, aşadar, complet; şi în zadar îi mai ispiteşte pe scriitorii de astăzi, care ajung până acolo încât văd o Cartagină înviată răzbunându-se pe Roma în răspândirea spre lumea mediteraneană de culoare a tulburării ce ia naştere în Coreea, Tibet, Indochina.

În cel de-al Doilea Război Mondial, Germania, ridicată din nou în arme şi acuzată iarăşi de provocare, îi are împotrivă, în numele libertăţii, pe toţi stăpânitorii şi asupritorii raselor de culoare. De partea ei nu coboară în luptă decât Japonia galbenă. În ceea ce priveşte Rusia Sovietelor, ea nu reacţionează la început la declaraţia de război conţinută în „pactul anticomintern“ care unise Germania şi Japonia. Cu cea de-a doua nu va intra în război decât pro forma, şi după ce înmormântarea fusese deja săvârşită. Cu prima încheie o înţelegere al cărei conţinut este tocmai pielea unei „naţionalităţi asuprite“, cea a Poloniei. Este nevoie de un efort considerabil pentru a vedea evenimentele în perspectiva acelei viziuni pe care un al treilea publicist burghez i-o atribuie lui Lenin: faza războaielor naţionale revoluţionare din secolul al XIX-lea — apoi faza războaielor de clasă revoluţionare în Europa şi victoria în Rusia — în sfârşit, a treia fază: simultan revoluţii naţionale în Orient şi de clasă în ţările imperialiste.

Este nevoie de un efort şi mai mare pentru a introduce în strategia anti-occidentală şi anti-metropolitană a doua perioadă a ultimului război mondial: amuţesc războaiele sfinte pe care Moscova trebuia să le conducă şi se încheie o alianţă deschisă, şi mult mai mult decât cedarea câtorva baze, cu inamicul numărul unu al revoluţiei, Marea Britanie, şi cu inamicul numărul doi, care în acea perioadă îi răpeşte acesteia rangul secular: America de Nord. Pentru a salva aceste centre imperiale şi pentru a le scuti de a-şi reteza singure tentaculele cu care ţin încleştat globul şi populaţiile sale de culoare prin Suez şi Panama, se aruncă în cuptor floarea tineretului proletar sovietic, semnându-se, pentru a o înarma, poliţă după poliţă de îndatorare faţă de capitalul mondial, sub formă de împrumut şi închiriere sau, şi mai rău, ca donaţie.

Astăzi, când Centrul german — care nu guverna peste niciun popor extracontinental, ci doar încerca de unul singur să depăşească controlul mondial unitar al mărilor şi al aerului — este zdrobit, acest control rămâne necontestat în mâinile metropolelor anglo-saxone. Abia astăzi se propune maselor imense, dar pe jumătate neînarmate, ale popoarelor Orientului să pornească la atac împotriva lor, se reproclamă războiul sfânt şi se invocă pădurea de iatagane împotriva ameninţării nemiloase a ploii de bombe atomice, amăgindu-se luptători fanatici, dar ignoranţi, cu privire la retragerea ticăloasă şi trădătoare, demascată de însăşi presa engleză, a diviziilor motorizate şi a escadrilelor aeriene în faţa unor pumni de oameni care înaintează pe jos. ^[1]

Ceva fundamental, în toate acestea, nu merge.

Un om scund, cu o mustaţă scurtă şi blondă, cu voce calmă şi ochi luminoşi şi limpezi, citeşte de la tribuna Kremlinului tezele sale despre chestiunea naţională şi colonială, şi o rezolvă într-o nouă claritate, în admiraţia reprezentanţilor proletariatului şi ai marxismului din întreaga lume. Da, Internaţionala a II-a nu înţelesese nimic din toate acestea, condamnase imperialismul, dar apoi căzuse în laţurile sale pentru că nu înţelesese că împotriva lui trebuiau mobilizate toate forţele: în metropolă, defetismul insurecţiei sociale, în colonii şi în ţările semicoloniale, de asemenea, revolta naţională. Căzuse în capcana apărării patriei, liderii ei trădători mâncaseră din blidul imperialismului, invitându-i pe muncitorii din marea industrie să accepte câteva firimituri din crunta exploatare a milioane de oameni de peste mări.

Astăzi noi, Internaţionala Comunistă, noi, Rusia Sovietelor, noi, partidele comuniste care în toate naţiunile avansate tindem spre cucerirea puterii, în război declarat împotriva burgheziei şi a slujitorilor ei social-democraţi, încheiem în ţările din Orient o alianţă între mişcarea muncitorească extrem de tânără, partidele comuniste în curs de formare şi mişcările revoluţionare care tind să-i alunge pe opresorii imperialişti. Am stabilit într-o discuţie, în lumina doctrinei noastre, să nu vorbim despre mişcări democratic-burgheze, ci despre mişcări naţionalist-revoluţionare, deoarece nu putem admite alianţe cu clasa burgheză, ci doar cu acele mişcări care se situează pe terenul insurecţiei armate.

Cuvântul burghez era prea puternic, dar cel de naţionalist era la fel de puternic: vechi socialişti precum Serrati şi Graziadei şi-au arătat reticenţele, primul din ingenuitate, celălalt din subtilitate.

Analiza lui Lenin mergea mai departe liniştită, fără niciun fel de reticenţe. Tezele conţin premisele sale inechivoce. Este nevoie, înainte de toate, de

„aprecierea exactă a situaţiei istorice concrete şi mai ales a situaţiei economice“.

Fără această călăuză fundamentală, nu s-ar înţelege nimic din metoda marxistă, care nu admite reguli ideologice valabile pentru toate timpurile. Eu, spunea Serrati, a trebuit să lupt şase ani împotriva obsesiei naţionaliste legate de Triestul care trebuia eliberat de sub germani, obsesie care se pretindea revoluţionară. Cum pot să-l aplaud pe naţional-revoluţionarul malaez? Însă, gândind istoric, o luptă naţională la Triest în situaţia din 1848 ar fi avut sprijinul proletar pentru că era revoluţionară, în mijlocul unei Europe care trebuia să iasă din cotiturile revoluţiei antifeudale; la fel şi în cazul războaielor naţionale clasificate de Lenin ca progresiste în Europa, până în 1870. La data de 1914, războaiele sunt imperialiste şi reacţionare, puţin importă că au ca teatru aceeaşi frontieră ori drept drapel aceeaşi ideologie, stadiul de dezvoltare socială este cel care ne interesează pe noi, marxiştii.

În ce circumstanţe istorice şi economice vorbea Lenin la Kremlin, iar Zinoviev, câteva luni mai târziu, la Baku? Tezele sculptează acest lucru.

„Sarcina fundamentală a partidului comunist este lupta împotriva democraţiei burgheze şi demascarea minciunilor şi ipocriziei acesteia“.

Această ipocrizie acoperă realitatea opresiunii sociale din lumea burgheză dintre patron şi muncitor, precum şi realitatea opresiunii din partea celor câteva mari state imperiale asupra coloniilor şi semicolonilor. Pentru a stabili strategia noastră în Orient, tezele lui Lenin reiterează o serie de piloni de bază.

„Trebuie să punem capăt iluziilor naţionale mic-burgheze cu privire la posibilitatea convieţuirii paşnice şi a egalităţii naţiunilor în capitalism“.

„Victoria asupra capitalismului, victorie fără de care desfiinţarea asupririi naţionale şi a inegalităţii în drepturi nu este cu putinţă“.

„Situaţia politică mondială pune acum [1920] la ordinea zilei dictatura proletariatului, şi, în mod inevitabil, toate evenimentele politicii mondiale se concentrează în jurul unui singur punct central, şi anume: lupta burgheziei din lumea întreagă împotriva Republicii Şovietice Ruse, care grupează în mod necesar în jurul ei, pe de o parte, mişcarea pentru Soviete a muncitorilor înaintaţi din toate ţările, iar pe de altă parte toate mişcările naţionale de eliberare ale popoarelor din colonii şi ale naţionalităţilor asuprite“.

În sarcina Internaţionalei Comuniste trebuie să se ţină cont de

„tendinţa de a crea o singură economie mondială, reglementată după un plan general de către proletariatul aparţinând tuturor naţiunilor“.

Alte puncte fundamentale stau la baza tacticii „orientale“. Nu ar putea fi mai liniştitoare.

„Devine mai actuală sarcina de a transforma dictatura proletariatului dintr-o dictatură naţională (adică existentă într-o singură ţară şi incapabilă să determine politica mondială) într-o dictatură internaţională (adică o dictatură a proletariatului care să existe cel puţin în câteva ţări înaintate şi în măsură să exercite o influenţă hotărâtoare asupra întregii politici mondiale)“.

Şi mai ales:

„Internaţionalismul proletar cere, în primul rând, subordonarea intereselor luptei proletare dintr-o ţară intereselor acestei lupte pe scară internaţională; în al doilea rând, el cere ca naţiunea care obţine victoria asupra burgheziei să fie capabilă şi gata de cele mai mari sacrificii naţionale pentru răsturnarea capitalului internaţional“.

Cu toate acestea fiind bine stabilite, şi fiind fermă încrederea în lupta revoluţionară anticapitalistă din toate ţările burgheze, chiar şi cei mai radicali dintre marxiştii europeni de stânga şi-au exprimat zgomotos aprobarea faţă de concluziile tezelor şi faţă de dialectica de fier a oratorului.

Pe aceste baze se poate reconfigura, într-un mod mai autentic decât cel care convine marii prese, încadrarea istorică a lui Lenin.

Modul de viaţă al asociaţiilor umane de-a lungul multor milenii nu face ca popoarele din diferitele ţări să depindă direct unele de altele, acestea uneori neîntâlnindu-se şi nici măcar necunoscându-se. Însă când începe era capitalismului, metodele de producţie şi de comunicare au legat deja toate părţile pământului. Revoluţia politică împotriva puterilor feudale sare violent de la un capăt al altul al Europei; nu mai există istorii naţionale, ci o singură istorie, cel puţin a întregii părţi atlantice a continentului. Clasa proletarilor apare pe scena istorică şi luptă alături de burghezie în revoluţiile acesteia, participă la un front unic pentru cuceririle liberale şi naţionale, şi le oferă noilor stăpâni ai societăţii trupele neregulate ale insurecţiilor şi pe cele regulate ale marilor războaie de reconfigurare naţională. Este un fapt istoric, iar Manifestul din 1848 însuşi face încă din aceasta o normă strategică pentru anumite ţări şi popoare, precum cele aflate încă sub opresiunea Austriei şi Rusiei.

Nu este cazul să ascundem faptul că acţiunea naţională înseamnă blocul claselor: în acea fază, capitalişti şi muncitori împotriva feudalilor.

Pentru întregul spaţiu european, marxismul închide această fază la 1870. În Comuna din Paris, aşa cum de altfel încercase şi în ’48, clasa muncitoare denunţă blocul naţional, luptă singură şi cucereşte puterea, pentru un timp suficient pentru a arăta că forma acesteia este dictatura.

De atunci încoace, oricine invocă, în spaţiul european, blocuri naţionale între clase este un trădător: Internaţionala a III-a, Revoluţia Rusă şi leninismul lichidează pentru totdeauna această partidă: în teorie, în organizare, în lupta armată.

În Orient regimurile sunt încă feudale. Care va fi evoluţia? Puterile coloniale au adus produsele industriei lor şi, în puţine cazuri, chiar şi instalaţiile de producţie, la marginile de coastă; meşteşugul local decade, iar elementele sale se revarsă în interior, în munca agricolă: o ţărănime extrem de săracă este supusă exploatării directe a potentaţilor locali şi celei indirecte a capitalului mondial. Acolo unde apare o burghezie industrială şi comercială locală, ea este legată de cea străină şi depinde de ea. Cu greu se conturează un bloc împotriva străinilor; doar în anumite ţări (vezi Marocul) la el aderă chiar şi liderii feudali şi marea proprietate funciară; în general, impulsul vine de la ţărani, de la puţinii muncitori; iar acestora li se alătură, ca în Europa în epoca romantică, categoria intelectualilor, împărţiţi între xenofobia tradiţionalistă şi fascinaţia ştiinţei şi tehnicii albe. Această masă informă se revoltă; mişcarea ei creează dificultăţi grave clasei capitaliste europene: aceasta are doi duşmani: poporul din colonii şi proletariatul de acasă.

Cum ne imaginăm că se ajunge la socialism pornind de la un sistem de economie socială din Orient? Trebuie oare ca, la fel ca în Europa, să se aştepte o revoluţie burgheză cu mişcările sale naţionale, sprijinită de masele muncitoare şi sărace, şi abia după aceea să se asiste la declanşarea unei lupte de clasă locale, a mişcării muncitoreşti, a luptei pentru putere şi pentru soviete? Pe o asemenea cale, revoluţia proletară mondială ar dura secole întregi.

Într-un mod mai mult sau mai puţin clar, delegaţii Orientului au spus nu în 1922; ei au declarat că nu voiau să treacă prin faza capitalismului cu infamiile sale, nemaifiind acum mascate de parade populare şi naţionaliste, ci să se alăture revoluţiei mondiale a claselor muncitoare din ţările capitaliste şi să înfăptuiască şi în ţările lor dictatura maselor lipsite de avere şi sistemul sovietelor.

Marxiştii occidentali au acceptat acest plan. El însemna că acolo unde izbucneşte în Orient lupta împotriva regimului feudal agrar sau teocratic local şi, în acelaşi timp, împotriva metropolelor coloniale, comuniştii locali şi internaţionali intră în luptă şi o sprijină. Nu pentru a stabili ca postulat un regim democratic-burghez, autonom şi local, ci pentru a dezlănţui revoluţia permanentă, care se va opri doar la dictatura sovietică. Marx şi Engels, a reamintit Zinoviev, desfăcându-şi braţele în faţa surprizei lui Serrati, au spus-o dintotdeauna: au spus-o pentru Germania din 1848!

Şi atunci succesiunea celor trei perioade se prezintă astfel: sprijin acordat insurecţiilor naţionale în metropole, până în 1870. Luptă insurecţională de clasă în metropole, 1871—1917: o singură victorie, în Rusia. Luptă de clasă în metropole şi insurecţii naţional-populare în colonii, cu Rusia revoluţionară în centru, într-o strategie mondială unică ce nu se opreşte decât la răsturnarea pretutindeni a puterii capitaliste, pe vremea lui Lenin.

Problema economico-socială, într-o asemenea perspectivă, era depăşită de garanţia conţinută în „planul economic mondial unitar“. Proletariatul, stăpân în Occident al puterii şi al mijloacelor moderne de producţie, face părtaşă economia ţărilor înapoiate la un „plan“ care, la fel ca cel spre care tinde deja capitalismul de astăzi, este unitar, dar, spre deosebire de acela, nu doreşte cuceriri, opresiune, exterminare şi exploatare.

Perspectiva unui al Treilea Război Mondial, posibil astăzi, nu este aceasta.

Mai întâi de toate, a fost abandonat conceptul de interdependenţă mondială a luptelor ca doctrină, ca strategie, ca organizare. Prezidiul Internaţionalei Comuniste, încălcându-şi prerogativele statutare, şi-a arogat dreptul ca pe 15 mai 1943 să-i dizolve organizaţia, susţinând că decizia internaţională a problemelor unei singure ţări nu mai este posibilă, deoarece situaţia din 1920 s-a schimbat, iar fiecare partid naţional trebuie să fie autonom. În motivare este aprobată desprinderea Partidului Comunist din Statele Unite din noiembrie 1940! Dar aceasta avusese loc în faţa împărţirii Poloniei cu Hitler! Se spune apoi că ruperea legăturii mondiale este necesară deoarece, în timp ce partidele din ţările hitleriste trebuie să ducă o luptă defetistă, cele din ţările adverse trebuie să lucreze pentru blocul naţional; cuvintele oficiale sunt:

„să sprijine cu toate forţele efortul de război al guvernelor“.

Marea cale, marea perspectivă a lui Lenin s-a prăbuşit, aşadar, dacă în spaţiul occidental — şi nu mai vorbim de o colonie sau o semicolonie — se face bloc nu cu grupuri naţionaliste revoltate împotriva unui guvern de acasă ori din afară, ci cu guvernul constituit, burghez, capitalist, imperial, stăpân al coloniilor de peste mări. Prăbuşită şi răsturnată este formula alianţei de atunci, care era de o claritate de cristal: alianţă între toţi duşmanii marilor puteri capitaliste din Occident.

Istoria nu este niciodată simplă şi uşor de descifrat, iar alinierea statelor — astăzi, când directiva se schimbă din nou şi este aceea de a zdrobi (aşa cum se făcea cu Hitler) forţa internă a guvernelor belicoase din America şi Europa — va fi mai mult sau mai puţin complicată, ca în ajunul celorlalte două războaie.

Între timp, decizia cu privire la dubla sarcină a partidelor din diferitele state vine tot de la acel prezidiu al Kremlinului care a îndrăznit să se autodizolve.

Dar nu mai avem, ca în programul lui Lenin, drept ţintă a alianţei dintre clasele asuprite şi popoarele asuprite, căderea capitalismului în America şi în Anglia. Lipseşte astfel orice cale spre „dictatura proletară internaţională“ şi orice posibilitate a acelui „plan al economiei proletare mondiale“, singurul care rezolva problema de a „sări“ peste regimul burghez în China, şi nu de a-l crea în beneficiul lui Cian Kai-şi de ieri, al lui Mao Ţze-dun de mâine (sau al lui Tito de astăzi). S-a renunţat la toate, de vreme ce căii celei mari i se opune cea sinuoasă care admite „convieţuirea paşnică“ sub regimul capitalist; deoarece nu se mai subordonează interesul unei prime naţiuni proletare celui al victoriei în ţările cele mai avansate şi se neagă „sacrificiile naţionale“, cerute şi promise de Lenin, pentru a face loc unui egoism naţional şi statal comun.

În aceste condiţii, aşa cum a fost un oportunism josnic, perfect analog cu cel al Internaţionalei a II-a, care a vrut în 1914 blocuri naţionale şi sprijinul total acordat guvernelor în război ale alianţei antigermane, tot aşa, fiind distruse şi renegate toate garanţiile leniniste, a devenit şi alianţa naţională în ţările din Orient şi „blocul celor patru clase“, care cuprinde burghezii locali din industrie şi comerţ şi le garantează acestora un lung viitor de activitate economică capitalistă. Sprijinul de război acordat unui regim ca cel al lui Mao Ţze-dun este la fel de reacţionar pe cât a fost cel acordat regimului lui Roosevelt şi pe cât a fost — pe vremea lui Lenin — sprijinul de război acordat imperiului kaiserist ori republicii franceze.

Stânga marxistă a avertizat la timp că marea linie a perspectivei istorice a clasei revoluţionare nu se schimbă, de când aceasta apare în societate sub efectul noilor forţe de producţie, până când nu ajunge la desfiinţarea definitivă a vechilor relaţii de producţie.

Dar majoritatea clasei muncitoare pare astăzi să urmeze şcoala care pretinde să schimbe marile perspective, sub pretextul că studiul noilor situaţii şi experienţe o cere. Nu altfel s-a apărat revizionismul de la sfârşitul secolului trecut, susţinând că formele paşnice ale dezvoltării burgheze sugerau renunţarea la mijlocul luptei armate şi al dictaturii, pe care Marx le preconiza.

Cei 30 de ani care au urmat dispariţiei lui Lenin ar fi putut să ne înveţe orice, numai nu faptul că interdependenţa mondială — atât a statelor constituite, cât şi a economiilor sociale — s-ar fi diminuat. Dacă ar fi aşa, cum de guvernanţii ruşi ar fi îmbrăţişat şi s-ar fi angajat la Ialta şi la Potsdam în această modernă politică de război, care a vrut pe scena mondială învinsul nimicit şi distrus, sub adevărata dictatură internaţională a blocului învingător? Care a ridicat înşelăciunea, mai grandioasă decât cea a Ligii wilsoniene din 1918, a Organizaţiei Naţiunilor Unite, în al cărei palat, în timp ce pe câmpurile din Coreea curge sânge, curge şampania în paharele toasturilor la care participă cu un zâmbet liniştit adversarii noilor războaie sfinte?

Nu are, aşadar, niciun sens să se propună clasei muncitoare o perspectivă care să o închidă în cadrul îngust al problemelor naţionale.

Teoria care trochează planul socialist mondial pe socialismul într-o singură ţară, care susţine că este posibilă convieţuirea nu doar a unor ipotetice state proletare cu statele burgheziei, ci chiar şi a unor centre opuse de putere militară constituită, înainte ca însuşi capitalismul mondial să fie înfrânt, această teorie nu este cu nimic diferită de cea „mic-burgheză cu privire la posibilitatea egalităţii naţiunilor în capitalism“, înfierată în tezele din 1920 ale lui Lenin; nu s-a schimbat cu nimic faţă de programele Ligii pentru Pace şi Libertate ale unor oameni ca Mazzini ori Kossuth, înfierate în tezele din 1864 ale lui Marx.

Deoarece Capitalul nu renunţă astăzi mai mult ca oricând la planul său unitar mondial de putere şi acţionează pentru a strânge şi mai tare lanţurile ce apasă asupra clasei muncitoare din toate ţările, „prospere“ sau sărace, şi pentru a supune statele mai mici şi imensele mase coloniale, orice teorie a convieţuirii şi orice mare agitaţie mondială pentru pace echivalează cu complicitatea la acest plan de înfometare şi opresiune.

Orice tentativă de război sfânt ca apel la apărare împotriva unui atac ce ar vrea să tulbure acel echilibru imposibil, făcută după renunţări de zeci şi zeci de ani la cererea supremă de a distruge din temelii centrele imperialiste, nu poate avea drept conţinut real decât sacrificarea eforturilor partizanilor şi ale rebelilor în scopurile unor imperialisme care îi vor exploata la fel ca cel american, prezentat în 1943 printre campionii libertăţii lumii.

Cu toate acestea, majoritatea clasei muncitoare mondiale cade astăzi în capcana campaniei pentru Pace şi poate că mâine va cădea în cea a unei noi şi inutile sacrificări partizane; ea nu revine la perspectiva sa revoluţionară autonomă, aşa cum a ştiut să o facă după 1918.

Poate că trebuie să-l aşteptăm pe celălalt Lenin — şi chiar despre Lenin era vorba, aşa cum i-a scăpat vorba, într-un moment de lirism, sobrului Zinoviev: „l’homme qui vient tous les cinque-cento anni“ [omul care vine o dată la cinci sute de ani]?

Cinci sute de ani, astăzi când revistele de mare tiraj îşi trag lumina pentru un public nu mai puţin larg din cicluri atât de scurte, cum este cel al lui Ike, de la „mijlocaş la grămadă“ la generalissim atlantic, sau cele de schimbare a gărzii în alcovurile liderilor politici?

Calea comunismului, care nu se încheie în ciclul vieţii oamenilor şi nici măcar al generaţiilor, nu va avea nevoie de atât de mult timp pentru ca politicii blocului occidental antifascist şi antigerman de ieri, precum şi celei a blocului oriental de astăzi, autointitulat anticapitalist, care nu mai urmăreşte republica socialistă mondială, ci o democraţie naţională şi populară, mai mincinoasă decât cea proclamată la Washington, să le fie dată aceeaşi definiţie pe care Lenin a dat-o social-naţionalismului din 1914: trădare. Şi să le fie dată de o unitate reconstituită de organizare şi de luptă a exploataţilor şi asupriţilor din toate ţările.

Şi până atunci, nu există pace care să fie dezirabilă, nu există război care să nu fie infam.

[1]. Aluzie la Războiul din Coreea (1950—1953), în special la iarna anului 1950, când infanteria chineză şi nord-coreeană, deplasându-se pe jos şi cu echipament rudimentar, a reuşit să surprindă şi să forţeze retragerea diviziilor motorizate şi a aviaţiei americane/ONU, în ciuda superiorităţii tehnologice zdrobitoare a acestora din urmă.

MIA  |  Secţiunea română  |  Amadeo Bordiga