|
|
|
Scris: 1949 |
|
|
În tradiţia marxiştilor revoluţionari este solidă opoziţia faţă de naţionalism şi faţă de militarism, faţă de orice belicism întemeiat pe solidaritatea muncitorească cu statul burghez în război pentru faimoasele trei motive înşelătoare: apărarea împotriva agresorului — eliberarea popoarelor guvernate de state de altă naţionalitate — apărarea civilizaţiei liberale şi democratice.
Dar o nu mai puţin solidă tradiţie a doctrinei şi a luptei marxiste este opoziţia faţă de pacifism, idee şi program greu de definit, dar care, atunci când nu este o mască ipocrită a celor ce pregătesc războiul, se înfăţişează ca prosteasca iluzie că, înainte de definirea şi de desfăşurarea contrastelor sociale şi a luptelor de clasă, trebuie să se ajungă la o înţelegere, din tabere opuse de opinii şi de alinieri de clasă, pentru obiectivul „desfiinţării războiului“, al „păcii universale“.
Socialiştii au susţinut întotdeauna că capitalismul determină inevitabil războaiele, atât în faza istorică în care burghezia îşi statorniceşte dominaţia construind statele naţionale centralizate, cât şi în cea modernă, imperialistă, în care se îndreaptă spre cucerirea continentelor înapoiate, iar diferitele state istorice se întrec în a-şi împărţi dominaţia asupra lor. Cine vrea să desfiinţeze războiul trebuie să desfiinţeze capitalismul şi, prin urmare, dacă există pacifişti nesocialişti, trebuie să-i considerăm drept adversari, întrucât, fie că sunt de bună sau de rea-credinţă (mai rău în toate aceste probleme ale mişcării şi comportamentului nostru este primul caz), ne-ar determina să încetinim construcţia de clasă a acţiunii noastre şi lupta împotriva capitalismului, fără a ajunge la obiectivul iluzoriu al unei perioade capitaliste fără războaie, obiectiv care, oricum, nu este al nostru.
Aceasta ca să o spunem pe scurt; va fi totuşi util să stabilim că analiza războaielor dintre state oferită de şcoala marxistă nu s-a redus niciodată (vezi Marx, Engels, Lenin) la un simplism care să spună că nu există repercusiuni substanţiale ale mersului şi ale deznodământului războaielor asupra evoluţiilor şi a posibilităţilor socialismului revoluţionar; şi, dacă ne referim la ultramoderna fază capitalistă actuală, analiza completă nu ne duce câtuşi de puţin să excludem posibilitatea, după evoluţii ulterioare, a unui sistem capitalist organizat în întreaga lume într-un ansamblu unitar, fie el stat, suprastat sau federaţie, capabil să menţină pacea pretutindeni. Acesta apare tot mai mult astăzi drept idealul grupurilor superfilibustiere ale capitalului şi al întreţinuţilor lor, precum un Truman, un Churchill şi ieniceri mai mărunţi. Nu excludem această eventualitate a păcii burgheze care înainte de 1914 era zugrăvită de feluriţii Norman Angell [1] în culori de idilă, dar, admiţând-o, o considerăm o eventualitate mai rea decât aceea a capitalismului generator de războaie în serie până la prăbuşirea sa finală; vedem în ea expresia cea mai contrarevoluţionară şi mai antiproletară, aceea, câtuşi de puţin surprinzătoare pentru viziunea teoretică marxistă, care concentrează cel mai mult în slujba asupririi capitaliste, într-o poliţie mondială de fier cu comandă unică şi cu monopolul tuturor mijloacelor de distrugere şi de atac, mijlocul de a sugruma orice răzvrătire a celor exploataţi.
Pacifismul, ca renunţare generică la întrebuinţarea mijloacelor violente de la stat la stat, de la popor la popor şi de la om la om, este una dintre numeroasele ideologii goale, fără temei istoric, pe care marxismul le-a spulberat. Doctrinele non-rezistenţei la rău, pe lângă faptul că sunt ireale şi fără exemple istorice, nu pot servi decât la distrugerea, în sânul clasei muncitoare, a pregătirii pentru a se ridica prin forţă spre a răsturna regimul burghez, despre care marxiştii nu admit că ar putea cădea altfel; sunt deci doctrine antirevoluţionare.
Însuşi creştinismul, astăzi mijloc principal de adormire a celor asupriţi şi de acceptare a nedreptăţii sociale cu oroarea lui faţă de violenţă, care îi împiedică în mod ipocrit pe preoţii tuturor bisericilor să binecuvânteze războaiele şi represiunile poliţieneşti, ca fapt istoric, a fost un fapt de luptă, iar până şi Hristos a spus că nu a venit să aducă pacea, ci războiul.
Apoi, teza că războiul era inevitabil în societăţile antice şi medievale, dar că, odată ce s-a afirmat pretutindeni revoluţia burgheză şi liberală, ar fi fost posibil să se tranşeze conflictele dintre state prin mijloace nesângeroase, a fost întotdeauna considerată de întemeietorii marxismului drept una dintre cele mai murdare şi mai stupide apologii ale sistemului capitalist. Karl Marx, care mereu a trebuit să aibă de-a face cu aceşti ideologi răsuflaţi ai civilismului burghez, nu a trecut sub tăcere nesfârşita sa silă şi a sfârşit prin a-şi abate biciul infailibil asupra divagaţiilor lor, iar în ruptura cu falsul revoluţionarism anarhic bakunist una dintre raţiunile de principiu a fost faptul că libertarii frecventau aceste medii elveţienoide şi quakerizante.
Întreaga campanie puternică împotriva social-patrioţilor din 1914, care nu va fi niciodată îndeajuns evocată şi ilustrată în munca grea de a readuce pe calea cea dreaptă mişcarea proletară, i-a înfierat în acelaşi timp ca renegaţi, ca slugi ale militarismului şi ca slugi ale orientării burgheze corelative de solidarism juridic internaţional şi genevist, în care consta pentru Lenin adevărata Internaţională capitalistă pentru contrarevoluţie.
În ajunul fiecărui război, recrutarea miliţiilor se face astăzi cu mijloace mai complexe decât în secolele trecute. În societăţile greco-romane luptau cetăţenii liberi, iar sclavii stăteau acasă. În vremea feudală, aristocraţia avea ca funcţie a ei războiul şi îşi completa armatele cu voluntari: voluntar şi mercenar este acelaşi lucru; cine hotărăşte din proprie iniţiativă să se facă soldat învaţă meseria şi îşi caută un loc. Burghezia capitalistă a introdus războiul cu forţa; pretinzând că le-a dat tuturor libertatea civică, a desfiinţat-o pe cea de a nu merge să fii omorât, ba chiar a vrut ca lucrul acesta să se facă gratis sau doar pentru supă. O veche melodramă cânta pe vremea absolutismului: şi-a vândut libertatea, s-a făcut soldat. Cenzorul s-a alarmat de teribilul cuvânt libertate şi a vrut să fie schimbat în loialitate. Oricum, noul regim burghez a considerat libertatea personală un lucru prea nobil ca să o plătească, şi a luat-o fără simbrie.
Statul dispune aşadar astăzi şi de mercenari, şi de voluntari, şi de soldaţi încorporaţi, dar războiul a devenit un fapt atât de vast, încât toate acestea nu sunt încă de ajuns. Efectele războiului pot stârni nemulţumirea întregii populaţii, militare sau nu, şi, pentru a o înfrâna, pe lângă diferitele jandarmerii ale frontului extern şi intern, trebuie montată o întreagă mobilizare de propagandă în favoarea războiului însuşi, colosala îmbrobodeală de minciuni la care istoria ultimelor decenii ne face să asistăm în valuri şi care a reabilitat toate soiurile de vânzători de gogoşi pe care le consemnează viaţa popoarelor, de la vrăjitorul tribului la augurul roman, la preotul catolic, la candidatul la parlament.
Acum, în această pregătire pentru masacru, în această fabrică de entuziasme pentru măcelul general, o personajă foarte cunoscută stă în fruntea întregului carnaval macabru: marea Idee, nobila Cauză a Păcii, imaculata porumbiţă ajunsă o segnorina cu totul jumulită.
În prăvălia de vechituri a ideologismului burghez, căpeteniile trădătoare au dus clasa muncitoare mondială să culeagă totul de pe jos şi au rătăcit-o în urma tuturor acestor marionete, predând-o dezorientată şi pasivă voii duşmanilor săi de clasă.
I-au dat lozinca de a lupta pentru toate finalităţile proprii asupritorilor ei, au pus-o la dispoziţie pentru patrie, pentru naţiune, pentru democraţie, pentru progres, pentru civilizaţie, pentru orice, în afară de revoluţia socialistă. Sunt în stare să o pună la dispoziţie pentru tumulturi, pentru răzmeriţe şi pentru revoluţii, dar atunci când sunt revoluţiile altora.
Atunci când în Rusia mai erau încă de făcut două revoluţii şi, potrivit viziunii marxiste, nu era posibil să se facă una singură, trebuiau combătute două tipuri de oportunişti (aceiaşi bătuţi de Marx în ’48-ul european): cei care voiau să altoiască un economism socialistoid pe regimul ţarist şi cei care voiau să se folosească de muncitori pentru o revoluţie burgheză, susţinând că trebuia lăsat apoi să trăiască îndelung regimul capitalist pentru o evoluţie ulterioară. Lenin a dăltuit poziţia revoluţionară într-o frază cât se poate de simplă: revoluţia trebuie să slujească proletariatului, nu proletariatul revoluţiei. Adică: noi nu suntem aici pentru a pune mişcarea muncitorească ce ţine de partidul nostru în slujba unor cereri, a unor revendicări sau chiar a unor revoluţii ale altor clase, ci vrem să o trimitem la luptă pentru obiectivele autonome şi originale ale clasei noastre şi numai ale ei.
Actuala mişcare a partidelor aşa-zis comuniste nu îi încadrează pe lucrători decât pentru a-i trimite în urma tuturor marionetelor din prăvălia burgheză de vechituri, pentru a le arde energiile în slujba tuturor scopurilor nemuncitoreşti şi neclasiste.
Campaniei pentru democraţia şi liberalismul parlamentar şi burghez ameninţate de fascisme, luptei pentru ruşinoasele lozinci ale renaşterii naţionale, ale noii revoluţii democratice, lozinci de o sută de ori mai lipsite de noimă decât cele pe care le dădeau antibolşevicii pe vremea ţarului, le urmează acum o nouă şi mai josnică fază de îmbrobodeală mondială: bătălia cu lozinca pacifismului.
Acesta este un nou capitol, şi mai grav, al renegării şi al abjurării comunismului marxist. Cruciada împotriva capitalismului imperialist din America şi din Occident ar fi o lozincă proletară, dar într-un asemenea caz — pe lângă faptul că nu ar putea fi dată de cei ce i-au întins punţile de debarcare, încasându-i lefurile — s-ar înfăţişa ca o lozincă nu de pace, ci de război, război de clasă, în toate ţările.
Campania de pace şi congresele cu invitaţie pentru toţi gânditorii necomunişti nu numai că sunt un defetism şi mai mare al orientării de clasă a mişcării muncitoreşti, care le încununează în chip demn pe toate celelalte, nu numai că sunt un serviciu de prim ordin adus capitalismului în general, ci vor duce, asemenea marii cruciade democratice purtate în chip neruşinat din 1941 până în 1945, la întărirea marilor structuri statale atlantice, care se vor prăbuşi numai când sistemul burghez va fi luat pieptiş, făcându-i de ruşine mincinoasele steaguri de Libertate şi de Pace, pentru a-l zdrobi în mod declarat cu dictatura şi cu războiul de clasă.
[1]. Norman Angell (1872—1967) — publicist, scriitor şi om politic laburist englez, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1933), celebru înainte de Primul Război Mondial prin cartea „The Great Illusion“ (1910), în care susţinea că interdependenţa economică modernă face războiul şi cucerirea militară inutile şi păguboase chiar şi pentru învingători.