|
|
|
Scris: 1921 |
|
|
Într-un articol precedent, expunând concepte teoretice fundamentale, arătam cum nu numai că nu există nimic contradictoriu în faptul că partidul politic al clasei muncitoare, organ indispensabil al luptei sale de emancipare, cuprinde în rândurile sale doar o parte, o minoritate a clasei; ci şi cum nu se poate vorbi despre o clasă dotată cu o mişcare istorică acolo unde nu există partidul care să aibă o conştiinţă precisă a acestei mişcări şi a deznodămintelor ei şi care să se situeze în avangarda acţiunii ei.
O examinare mai amănunţită a sarcinilor istorice ale clasei muncitoare în drumul său revoluţionar, atât înainte, cât şi după răsturnarea puterii exploatatorilor, nu face decât să confirme această necesitate inderogabilă a partidului politic, care trebuie să dirijeze întreaga luptă a clasei muncitoare.
Pentru a da o idee precisă şi, am spune, aproape tangibilă a necesităţii „tehnice“ a partidului, ar fi nimerit poate, chiar dacă expunerea ar căpăta un aspect ilogic, să luăm mai întâi în considerare munca pe care trebuie să o îndeplinească proletariatul după ce a ajuns la putere, după ce a smuls burgheziei conducerea maşinii sociale.
Funcţiile complicate pe care proletariatul va trebui să şi le asume după ce va fi cucerit conducerea statului, când va trebui nu doar să înlocuiască burghezia în conducerea şi administrarea treburilor publice, ci să construiască o maşină nouă şi diferită de administrare şi guvernare, urmărind scopuri enorm mai complexe decât cele care formează obiectul artei de guvernare de astăzi, vor cere o înregimentare de indivizi competenţi să îndeplinească feluritele funcţii, să studieze diferitele probleme, să aplice diferitelor ramuri ale vieţii colective acele criterii derivate din principiile generale revoluţionare, corespunzătoare necesităţii care împinge clasa proletară să sfărâme cătuşele vechiului regim pentru a construi noi relaţii sociale.
Ar fi o eroare fundamentală să se creadă că o sumă de pregătiri şi specializări similare ar putea lua naştere dintr-o simplă încadrare profesională a muncitorilor potrivit funcţiilor lor tradiţionale în vechiul regim. Nu va fi vorba, într-adevăr, de a elimina, întreprindere cu întreprindere, contribuţia de competenţă tehnică ce era oferită înainte de capitalist sau de elemente strâns legate de el, utilizând în acest scop pregătirea profesională a celor mai buni muncitori, ci de a putea asigura activităţi de o natură mult mai sintetică, ce cer o pregătire politică, administrativă, militară — pregătire care nu poate lua naştere, cu garanţia de a fi tocmai aceea care răspunde sarcinilor istorice precise ale revoluţiei proletare, decât dintr-un organism care, precum partidul politic, posedă, pe de o parte, o viziune istorică generală asupra procesului revoluţiei şi a cerinţelor sale, iar pe de altă parte, o severă disciplină organizatorică ce asigură subordonarea tuturor funcţiilor particulare scopului general de clasă.
Un partid este un ansamblu de persoane care au aceleaşi viziuni generale asupra dezvoltării istoriei, care au o concepţie precisă asupra finalităţilor clasei pe care o reprezintă şi care au pregătit un sistem de soluţii pentru diferitele probleme cu care proletariatul se va confrunta când va deveni clasă guvernatoare. De aceea, guvernarea de clasă nu va putea fi decât guvernare de partid. Limitându-ne la a schiţa aceste consideraţii pe care chiar şi un studiu superficial al revoluţiei ruse le face extrem de evidente, trecem la aspectul anterior al lucrurilor, adică la demonstraţia că nici acţiunea revoluţionară de clasă împotriva puterii burgheze nu poate fi decât acţiune de partid.
Este mai întâi de toate evident că proletariatul nu ar fi suficient de matur să facă faţă problemelor extrem de dificile ale perioadei dictaturii sale, dacă organul indispensabil pentru rezolvarea lor, partidul, nu ar fi început cu mult înainte să constituie corpul doctrinelor sale şi al experienţelor sale.
Dar şi pentru necesităţile directe ale luptei care trebuie să culmineze în răsturnarea revoluţionară a burgheziei, partidul este organul indispensabil al întregii acţiuni a clasei; şi chiar, din punct de vedere logic, nu se poate vorbi despre o adevărată acţiune de clasă (adică una care să depăşească limitele intereselor de categorie profesională sau ale problemuţelor contingente) acolo unde nu ne aflăm în prezenţa unei acţiuni de partid.
În liniile sale generale, sarcina partidului proletar în procesul istoric se prezintă astfel.
Relaţiile economiei şi ale vieţii sociale capitaliste devin în fiecare moment de neîndurat pentru proletari şi îi împing pe aceştia să caute să le depăşească. Prin evoluţii complexe, cei care sunt victimele acestor relaţii ajung să constate insuficienţa resurselor individuale în această luptă instinctivă împotriva condiţiilor de mizerie şi neajunsuri comune unui mare număr de indivizi, şi sunt împinşi să experimenteze formele de acţiune colectivă, pentru a spori prin asociere ponderea propriei influenţe asupra situaţiei sociale ce le este impusă. Dar succesiunea acestor experienţe, de-a lungul cursului de dezvoltare al actualei forme sociale capitaliste, duce la constatarea că muncitorii nu vor obţine o influenţă reală asupra propriei lor sorţi decât atunci când vor fi extins reţeaua asocierii eforturilor lor dincolo de toate limitele grupărilor locale, naţionale şi profesionale şi când le vor fi îndreptat spre un obiectiv vast şi integral care să se concretizeze în răsturnarea puterii politice burgheze — întrucât, atâta timp cât actuala orânduire politică va dăinui, funcţia lor va fi aceea de a anula toate eforturile clasei proletare de a se sustrage exploatării.
Primele grupuri de proletari care ajung la această conştiinţă sunt cele care intervin în mişcările tovarăşilor lor de clasă şi, prin critica eforturilor lor, a rezultatelor ce decurg din ele, a erorilor şi a dezamăgirilor, aduc un număr tot mai mare dintre ei pe terenul acelei lupte generale şi finaliste, care este luptă pentru putere, luptă politică, luptă revoluţionară.
Creşte astfel, mai întâi, numărul muncitorilor convinşi că numai prin lupta revoluţionară finală va fi rezolvată problema condiţiilor lor de viaţă, şi concomitent se întăresc rândurile celor dispuşi să înfrunte greutăţile şi sacrificiile inevitabile ale luptei, punându-se în fruntea maselor împinse spre revoltă de suferinţele lor, pentru a da efortului lor o utilizare raţională şi o eficacitate sigură.
Sarcina indispensabilă a partidului se exercită aşadar în două moduri: mai întâi ca act de conştiinţă, iar apoi ca act de voinţă; traducându-se primul într-o concepţie teoretică asupra procesului revoluţionar, care trebuie să fie comună tuturor aderenţilor, iar al doilea în acceptarea unei discipline precise care să asigure coordonarea şi, prin urmare, succesul acţiunii.
Bineînţeles că acest proces de perfecţionare a energiilor de clasă nu s-a desfăşurat niciodată şi nici nu se poate desfăşura într-un mod sigur, progresiv şi continuu. Există popasuri, regresuri, dezorganizări, iar partidele proletare pierd de multe ori acele trăsături esenţiale care se conturaseră treptat şi devin necorespunzătoare pentru realizarea sarcinilor lor istorice. În general, prin însăşi influenţa unor fenomene particulare ale lumii capitaliste, partidele pierd adesea din mână funcţia lor de prim ordin de a concentra şi de a canaliza spre scopul final şi unic revoluţionar impulsurile ce izvorăsc din mişcarea grupurilor; iar ele se reduc la a proteja o rezolvare şi o satisfacere mai imediată şi mai tranzitorie a acestora, degenerând astfel în doctrină şi în practică, prin admiterea ideii că proletariatul ar putea găsi condiţii de echilibru util în cadrul regimului capitalist, prin orientarea politicii lor spre obiective parţiale şi contingente, apucând pe panta colaboraţionismului.
Acestor fenomene degenerative, care au culminat în marele război mondial, le-a urmat o perioadă de reacţie sănătoasă, partidele de clasă inspirate de directivele revoluţionare — singurele care sunt cu adevărat partide de clasă — s-au reconstituit pretutindeni şi se organizează în Internaţionala a III-a, a cărei doctrină şi a cărei acţiune sunt specific revoluţionare şi „maximaliste“.
În jurul partidelor comuniste, şi într-o fază pe care totul o face să pară decisivă, se reia astfel mişcarea de strângere a rândurilor revoluţionare ale maselor, de încadrare a forţelor lor pentru acţiunile finale revoluţionare. Dar încă o dată procesul nu se poate reduce la o simplă regulă aplicabilă imediat, el prezintă probleme dificile de tactică, nu este străin de insuccese parţiale chiar grave, ridică chestiuni care îi pasionează puternic pe militanţii organizaţiei revoluţionare mondiale.
Sistematizată în cadrele doctrinei sale, noua Internaţională trebuie să mai traseze un plan general al metodelor sale tactice. Se ridică din feluritele ţări ale mişcării comuniste o serie de întrebări, se pun la ordinea zilei chestiunile tactice. Odată stabilit că partidul politic este organul revoluţionar indispensabil; odată pus în afara oricărei discuţii, prin rezoluţiile teoretice ale Congresului al II-lea Mondial de la care porneam în articolul precedent, că partidul nu poate fi decât o fracţiune a clasei, se pune problema de a şti mai precis ce extindere trebuie să aibă organizaţia partidului, ce relaţii de încadrare a maselor trebuie el să realizeze.
Există — sau se spune că există — o tendinţă care ar dori să aibă „partide mici“ foarte pure, care aproape că s-ar complace în a se izola de contactul cu marile mase, acuzându-le de slabă conştiinţă şi capacitate revoluţionară. Se critică energic această tendinţă şi este definită, nu ştim dacă cu mai mult temei sau cu mai multă demagogie, drept „oportunism de stânga“, în timp ce acest nume ar trebui mai degrabă rezervat curentelor care, negând funcţia partidului politic, pretind că se poate obţine o vastă încadrare revoluţionară a maselor prin forme pur economice, sindicale, de organizare.
Este vorba aşadar de a privi ceva mai în profunzime această chestiune a relaţiilor partidului cu masa. Fracţiune a clasei, foarte bine, dar cum se stabileşte valoarea numerică a fracţiunii? Noi vrem să spunem aici că, dacă există o dovadă de eroare voluntaristă şi, prin urmare, de „oportunism“ (astăzi oportunism înseamnă erezie) specific antimarxist, aceea este de a vrea să fixezi a priori valoarea acestui raport ca pe o regulă de organizare, de a vrea să stabileşti că partidul comunist trebuie să aibă ca membri organizaţi sau ca simpatizanţi ai săi un număr de muncitori care să se afle peste sau sub o anumită fracţiune a masei proletare.
Dacă procesul de formare a partidelor comuniste, alcătuit din sciziuni şi fuziuni, s-ar judeca după o regulă numerică, adică aceea de a tăia din partidele prea numeroase şi de a lipi cu forţa adăugiri celor prea mici, s-ar comite cea mai ridicolă eroare, neînţelegându-se cum acestui proces trebuie să-i fie subordonate norme calitative şi politice şi cum, în cea mai mare parte, el se elaborează în repercusiunile dialectice ale istoriei, scăpând de sub o legislaţie organizatorică ce ar vrea să-şi asume prea mult sarcina de a turna partidele într-o matriţă pentru ca ele să iasă de dimensiunile considerate adecvate şi de dorit.
Ceea ce se poate lua ca bază indiscutabilă a unei asemenea discuţii tactice este că e preferabil ca partidele să fie cât mai numeroase cu putinţă, ca ele să reuşească să atragă în jurul lor cele mai largi straturi ale maselor. Nu există nimeni printre comunişti care să ridice la rang de principiu a fi puţini şi bine închişi în turris eburnea [turnul de fildeş] al purităţii. Este indiscutabil că forţa numerică a partidului şi fervoarea consensului proletar în jurul său sunt condiţii revoluţionare favorabile, sunt indiciile sigure ale unei maturităţi de dezvoltare a energiilor proletare, şi prin urmare nu există nimeni care să nu-şi dorească ca partidele comuniste să progreseze în acest sens.
Nu există aşadar un raport definit sau definibil între efectivele partidului şi marea masă a muncitorilor. Odată stabilit că partidul îşi îndeplineşte funcţia ca o minoritate a acestora, ar fi un bizantinism să cercetăm dacă el trebuie să fie o mică sau o mare minoritate. Este sigur că, atunci când dezvoltarea capitalismului în contradicţiile şi ciocnirile sale interne din care germinează în primul rând tendinţele revoluţionare se află la început, când revoluţia apare ca o perspectivă îndepărtată, partidul de clasă, partidul comunist, nu poate fi format decât din mici grupuri de precursori, stăpânind o capacitate specială de a înţelege perspectivele istoriei, şi că partea maselor care îl înţeleg şi îl urmează nu poate fi extinsă. Când însă criza revoluţionară devine presantă, relaţiile burgheze de producţie devenind tot mai de neîndurat, partidul creşte la număr în rândurile sale şi, prin urmare, în mijlocul proletariatului.
Dacă epoca actuală este, în convingerea fermă a tuturor comuniştilor, o epocă revoluţionară, rezultă că în toate ţările ar trebui să avem partide numeroase şi cu influenţă largă în rândul vastelor straturi ale proletariatului. Dar acolo unde acest lucru nu s-a realizat încă, deşi există dovezi de necontestat ale acuităţii crizei şi ale iminenţei precipitării ei, cauzele acestei deficienţe sunt atât de complexe încât ar fi enorm de uşuratic să se concluzioneze că, dacă partidul este prea mic şi puţin influent, ar trebui dilatat artificial alipindu-i-se alte partide şi bucăţi de partide în rândurile cărora se află elemente legate de mase. Oportunitatea de a primi în rândurile acestui partid alte elemente organizatorice sau, dimpotrivă, aceea de a exclude din partide pletorice o parte a membrilor nu poate decurge dintr-o evaluare aritmetică, dintr-o infantilă nemulţumire statistică.
Formarea partidelor comuniste în Europa şi în afara Europei s-a desfăşurat — dacă exceptăm partidul bolşevic rus — într-un ritm extrem de accelerat, deoarece într-un ritm extrem de accelerat războiul a deschis larg porţile crizei regimului. Masele proletare nu pot urma o cale treptată de formare sigură a conştiinţei politice, ci, ca de valurile unei mări în furtună, sunt împinse şi reîmpinse printre cerinţele acţiunii revoluţionare. Supravieţuieşte, pe de altă parte, influenţa tradiţională a metodelor social-democrate, iar înseşi partidele social-democrate rămân pe scenă pentru a sabota, în întregime în avantajul burgheziei, procesul clarificator.
În momentele în care problema depăşirii crizei a ajuns la punctul extrem şi problema puterii se impune maselor, jocul social-democraţilor devine teribil de evident, pentru că ei, în dilema: dictatură proletară sau dictatură burgheză, când nu se mai poate evita alegerea, aleg complicitatea cu burghezia. Dar când această situaţie, deşi se apropie, nu s-a produs încă, o parte însemnată a maselor rămâne sub vechile influenţe ale social-trădătorilor. Este apoi inevitabil ca, atunci când şansele revoluţionare dau semne, fie şi doar în aparenţă, că scad, sau când burghezia începe să desfăşoare neaşteptate forţe de rezistenţă, mişcarea partidelor comuniste să piardă momentan teren atât în domeniul organizării, cât şi în cel al încadrării maselor.
Instabilitatea situaţiei actuale ne va putea face să asistăm, în cadrul general al dezvoltării sigure a Internaţionalei revoluţionare, la aceste alternanţe; şi dacă este indiscutabil că tactica comunistă trebuie să caute să facă faţă unor asemenea împrejurări nefavorabile, nu este mai puţin sigur că ar fi absurd să sperăm eliminarea lor prin formule tactice, după cum este exagerat să ne lăsăm aduşi de ele la concluzii pesimiste.
În ipoteza abstractă a dezvoltării continue a energiilor revoluţionare ale masei, partidul îşi sporeşte continuu propriile forţe numerice şi politice, creşte în cantitate, rămânând egal în calitate, întrucât creşte raportul comuniştilor faţă de proletari. În situaţia reală a complexei reflectări asupra dispoziţiei maselor a diferiţilor factori continuu variabili ai mediului social, partidul comunist — care, dacă este ansamblul celor ce cunosc şi înţeleg mai bine decât restul masei trăsăturile acestei dezvoltări, nu încetează să fie un efect al acestei dezvoltări — nu poate să nu îndure aceste alternanţe şi, deşi acţionează constant ca un factor de accelerare revoluţionară, nu poate, prin nicio rafinare de metodă, să forţeze sau să răstoarne esenţa fundamentală a situaţiilor.
Dar cel mai rău dintre toate remediile care pot servi la remedierea repercusiunilor nefavorabile ale situaţiilor ar fi acela de a intenta periodic un proces principiilor teoretice şi organizatorice pe care se bazează partidul, cu scopul de a modifica extinderea zonei sale de contact cu masa. În situaţiile în care scade predispoziţia revoluţionară a maselor, de multe ori ceea ce unii definesc drept „a duce partidul către masă“ echivalează, prin denaturarea caracterelor partidului, cu a-i răpi tocmai acele calităţi care îl pot face să servească drept un reactiv ce influenţează masele în sensul de a le determina să reia mişcarea spre înainte.
Odată ce partidele comuniste sunt solid bazate pe ceea ce reprezintă rezultatele de doctrină şi experienţă istorică privind trăsăturile precise ale procesului revoluţionar — rezultate care nu pot fi decât internaţionale şi care dau astfel naştere unor norme internaţionale —, trebuie considerată definită fizionomia lor organizatorică şi trebuie înţeles că puterea lor de a atrage masele şi de a le spori capacitatea de luptă va fi proporţională cu fidelitatea lor faţă de o disciplină strânsă de program şi organizare internă.
Partidul comunist fiind dotat cu o conştiinţă teoretică, susţinută de experienţele internaţionale ale mişcării, care îl face pregătit pentru cerinţele luptei revoluţionare, el are garanţia că, chiar dacă masele se îndepărtează parţial de el în anumite faze ale vieţii sale, le va avea în jurul său când se vor pune acele probleme revoluţionare care nu admit o altă soluţie decât cea trasată în programele sale. Când cerinţele acţiunii vor arăta că este nevoie de un aparat conducător centralizat şi disciplinat, partidul comunist, care îşi va fi bazat constituirea pe aceste criterii, se va situa în fruntea maselor în mişcare.
Vrem să concluzionăm prin aceasta că criteriile care trebuie să servească drept bază în judecarea eficienţei partidelor comuniste trebuie să fie cu totul altele decât un control numeric a posteriori al forţelor lor în raport cu cele ale celorlalte partide care se revendică drept proletare. Aceste criterii nu pot consta decât în definirea exactă a bazelor teoretice ale programului partidului şi a rigidei discipline interne a tuturor organizaţiilor şi membrilor săi, care să asigure utilizarea muncii tuturor pentru cel mai bun succes al cauzei revoluţionare. Orice altă formă de intervenţie în compoziţia partidelor, care nu derivă în mod logic din aplicarea precisă a unor asemenea norme, nu duce decât la rezultate iluzorii şi îi răpeşte partidului de clasă cea mai mare forţă revoluţionară a sa, ce constă tocmai în continuitatea doctrinară şi organizatorică a întregii sale propagande şi activităţi, în a fi ştiut „să spună mai dinainte“ cum se va prezenta procesul luptei finale dintre clase şi în a-şi fi dat acel tip de organizare care corespunde pe definit cerinţelor perioadei decisive.
Această continuitate a fost ruptă în anii de război în mod ireparabil pretutindeni şi nu exista altceva de făcut decât să se reînceapă. Dar apariţia Internaţionalei Comuniste ca forţă istorică era concretizarea, pe baza unor foarte clare şi decisive experienţe revoluţionare, a acelor linii pe care mişcarea proletară se putea reorganiza în toate ţările. Prima condiţie a succesului revoluţionar al proletariatului mondial este aşadar ajungerea Internaţionalei la o stabilizare organizatorică ce dă pretutindeni maselor un sentiment de hotărâre şi siguranţă, ce ştie să le câştige şi totodată să le şi aştepte acolo unde este indispensabil ca dezvoltarea crizei să mai acţioneze asupra lor, acolo unde nu se poate evita ca ele să se mai întoarcă la anumite experimentări ale sfaturilor insidioase ale social-democraţiei. Nu există reţete mai bune pentru a ieşi din această necesitate.
Congresul al II-lea al Internaţionalei a III-a a înţeles aceste necesităţi. Era vorba, la începutul unei noi epoci ce trebuia să aibă ca deznodământ revoluţia, de a fixa punctele de plecare ale unei munci internaţionale de organizare şi pregătire revoluţionară. Ar fi fost poate mai bine dacă congresul, în loc să urmeze orânduirea subiectelor pe care a urmat-o în feluritele teze, toate teoretico-tactice, ar fi fixat bazele fundamentale ale concepţiei teoretice programatice comuniste, pe a cărei acceptare ar trebui să se fundamenteze în primul rând organizarea tuturor partidelor aderente, şi apoi ar fi formulat normele fundamentale de acţiune în faţa problemei sindicale, agrare, coloniale etc. etc., la a căror respectare disciplinată sunt angajaţi toţi aderenţii. Dar toate acestea există în ansamblul de rezoluţii ieşit de la congresul al II-lea şi sunt rezumate în mod strălucit în tezele privind condiţiile de admitere a partidelor.
Ceea ce este esenţial este considerarea aplicării condiţiilor de admitere ca un act iniţial constitutiv şi organizatoric al Internaţionalei, ca o operaţiune ce trebuie îndeplinită o dată pentru totdeauna pentru a extrage din haosul în care era redusă mişcarea politică proletară forţele organizate sau organizabile ce trebuie încadrate în noua Internaţională.
Nu va fi niciodată prea devreme să se rânduiască pe baza unor asemenea norme obligatorii la nivel internaţional mişcarea internaţională, deoarece marea forţă care, aşa cum spuneam, trebuie să o ghideze în îndeplinirea sarcinii sale de propulsor al energiilor revoluţionare este demonstraţia unei continuităţi de gândire şi acţiune spre o ţintă precisă ce se va arăta într-o zi în ochii maselor, determinând polarizarea lor către partidul de avangardă şi prin aceasta cele mai bune şanse de victorie în revoluţie.
Dacă din această orânduire iniţială, dar definitivă în sens organizatoric, a mişcării vor rezulta în unele ţări partide de o aparentă slabă forţă numerică, se vor putea studia, şi încă foarte util, cauzele unui asemenea fapt, dar ar fi absurd să se vrea schimbarea normelor şi reîncercarea aplicării lor cu scopul de a atinge un alt raport de forţe numerice ale partidului cu masa sau cu alte partide.
Prin aceasta nu s-ar face decât să se zădărnicească şi să se anuleze întreaga muncă îndeplinită în prima perioadă organizatorică, reluându-se totul de la capăt şi lăsând să dăinuie posibilitatea de a relua încă de alte ori opera de pregătire, pierzându-se astfel cu siguranţă timp în loc de a-l câştiga.
Şi aceasta cu atât mai mult în consecinţele internaţionale, deoarece o asemenea interpretare a regulilor de organizare internaţională, făcându-le mereu revocabile şi creând precedente în care s-ar fi acceptat „să se refacă“ partidele — aşa cum, după o primă încercare de turnare reuşită prost, se topeşte din nou metalul pentru a reface statuia —, ar răpi orice autoritate şi orice prestigiu „condiţiilor“ pe care Internaţionala le impune partidelor şi indivizilor ce vor să facă parte din ea, ar tărăgăna la infinit stabilizarea cadrelor armatei revoluţionare, în care mereu noi ofiţeri ar putea aspira să intre „păstrând beneficiile gradului“.
Nu trebuie prin urmare să fim pentru partide mari sau mici, nu trebuie să pretindem că ar trebui inversată întreaga abordare a anumitor partide sub pretextul că nu sunt „partide de masă“; trebuie să cerem ca partidele comuniste să se fundamenteze pretutindeni pe reguli ferme de organizare programatică şi tactică în care să se rezume cele mai bune experienţe ale luptei revoluţionare dobândite la nivel internaţional.
Toate acestea, oricât de greu ar fi de pus în evidenţă fără consideraţii foarte lungi şi citări de fapte extrase din viaţa mişcării proletare, toate acestea nu decurg dintr-o dorinţă abstractă şi sterilă de a avea, de a vedea partide pure, perfecte, ortodoxe, ci tocmai din preocuparea de a atinge în modul cel mai eficient şi sigur realizarea sarcinilor revoluţionare ale partidului de clasă.
El nu va fi niciodată atât de sigur înconjurat de mase; acestea nu vor găsi niciodată un sprijin atât de sigur al conştiinţei lor de clasă şi al puterii lor decât atunci când antecedentele partidului vor fi marcat o continuitate de mişcare spre finalităţile revoluţionare, chiar şi fără şi împotriva maselor înseşi în orele nefavorabile. Masele nu vor fi niciodată câştigate eficient decât împotriva liderilor lor oportunişti, ceea ce înseamnă că ele trebuie atrase sfărâmând urzelile organizaţiilor de partid necomuniste care au încă trecere printre ele şi absorbind elementele proletare în cadrele solidei şi definitei organizaţii a partidului comunist. Această metodă este singura de un randament util, de un succes practic sigur.
Ea corespunde exact cu ceea ce susţineau Marx şi Engels în faţa mişcării dizidente a lassalleenilor.
Internaţionala Comunistă ar trebui de aceea să privească cu cea mai mare neîncredere toate elementele şi grupurile care se apropie de ea cu rezerve teoretice şi tactice. Suntem de acord că această judecată nu se poate reduce la o absolută uniformitate de evaluare internaţională, că nu se poate face abstracţie de evaluarea anumitor condiţii speciale ale ţărilor în care forţe limitate se văd strângându-se pe terenul precis al comunismului. Dar în această judecată nu trebuie să se dea nicio greutate faptului, luat în sens numeric, că partidul comunist existent este mic sau mare, pentru a deduce de aici oportunitatea de a lărgi sau a restrânge criteriile de primire a elementelor şi, mai rău, a unor grupări mai mult sau mai puţin încă incomplet câştigate pentru tezele şi metodele Internaţionalei. Aceste achiziţii nu ar fi achiziţii de forţe pozitive; în loc să ne aducă noi mase, ne-ar expune riscului de a compromite acel proces clar de câştigare a maselor, pe care trebuie să-l dorim cât mai rapid cu putinţă, dar fără a lăsa imprudent o asemenea dorinţă să joace într-un sens care poate, dimpotrivă, să tărăgăneze succesul solid şi definitiv.
Pentru tactica Internaţionalei, pentru criteriile fundamentale ce îi dictează aplicarea, pentru problemele complexe pe care le prezintă practica, trebuie asumate anumite norme ce au dat constant o probă excelentă: intransigenţa absolută faţă de partidele chiar şi afine, înţeleasă în consecinţele ei viitoare şi trecând peste consideraţia contingentă că ar putea fi convenabil să se grăbească desfăşurarea anumitor situaţii; disciplina faţă de aderenţi, având în vedere nu doar executarea ei actuală, ci şi acţiunea lor anterioară, cu maximă neîncredere faţă de convertiri, criteriul de a considera indivizii şi grupurile nu ca fiind puşi în fiecare moment în faţa dreptului de a semna sau de a rupe un „angajament militar“ în armata comunistă, ci prin prisma responsabilităţilor lor trecute. Toate acestea, chiar şi atunci când momentan pare să închidă partidul într-un cerc prea strâmt, reprezintă nu un lux teoretic, ci o metodă tactică de un foarte sigur randament viitor.
O mie de exemple demonstrează cât de nepotriviţi şi puţin utili sunt în cadrele noastre revoluţionarii de ultimă oră, adică cei care se lăsau ghidaţi de condiţiile speciale spre orientări reformiste şi se lasă determinaţi astăzi să-şi însuşească directivele fundamentale comuniste pentru că sunt impresionaţi de consideraţii adesea prea optimiste privind iminenţa revoluţiei. Va fi de ajuns o nouă oscilaţie a situaţiei — şi cine poate spune în război câte alternanţe de avansuri şi retrageri vor preceda victoria finală? — pentru ca aceste elemente să revină la oportunismul lor de altădată, stricând conţinutul organizaţiei noastre.
Mişcarea internaţională comunistă trebuie să fie compusă nu doar din cei care sunt ferm convinşi de necesitatea revoluţiei, care sunt dispuşi să lupte pentru ea cu preţul oricărui sacrificiu, ci şi din cei care sunt hotărâţi să acţioneze pe terenul revoluţionar chiar dacă dificultăţile luptei vor arăta că ţinta este mai aspră şi mai puţin apropiată.
În momentul crizei revoluţionare acute, acţionând pe baza solidă a organizaţiei noastre internaţionale, noi vom polariza în jurul nostru elementele care astăzi sunt încă ezitante şi vom înfrânge partidele social-democrate de diferite nuanţe.
Dacă posibilităţile revoluţionare vor fi mai puţin imediate, noi nu ne vom asuma nici măcar o clipă riscul de a fi distraşi de la construirea reţelei noastre de pregătire şi de a ne replia spre rezolvarea altor probleme contingente, din care ar avea de câştigat doar burghezia.
Un alt aspect al problemei tactice ce se pune partidelor comuniste este acela al alegerii momentului în care trebuie lansate lozinci pentru acţiune, fie că este vorba despre o acţiune secundară sau despre acţiunea finală.
Astăzi se discută aşadar aprins despre „tactica ofensivă“ a partidelor comuniste, constând în a poseda o anumită încadrare şi înarmare a aderenţilor şi a celor mai apropiaţi adepţi, şi în a o manevra la momentul oportun în acţiuni de atac menite să antreneze masele într-o mişcare generală, sau chiar să îndeplinească acţiuni demonstrative şi să răspundă ofensivei reacţionare a burgheziei.
Şi aici se conturează de obicei două evaluări opuse ale problemei, pe care probabil niciun comunist nu şi le-ar însuşi.
Nimeni care este comunist nu poate ridica obiecţii de principiu împotriva folosirii acţiunii armate, a represaliilor, ba chiar şi a terorii, şi nici nu poate nega că partidul comunist trebuie să fie conducătorul direct al acestor forme de acţiune care cer disciplină şi organizare. Tot astfel, este copilărească acea concepţie potrivit căreia folosirea violenţei şi acţiunile armate sunt rezervate „marii zile“ în care va fi declanşată lupta supremă pentru cucerirea puterii. Este în însăşi realitatea dezvoltării revoluţionare ca ciocniri sângeroase între proletariat şi burghezie să aibă loc înainte de lupta finală, nu doar în sensul că ar putea fi vorba despre încercări proletare neîncoronate de succes, ci în sensul unor inevitabile înfruntări parţiale şi tranzitorii între grupuri de proletari împinşi să se răscoale şi forţele de apărare burgheze, precum şi între detaşamente ale „gărzilor albe“ burgheze şi muncitori atacaţi şi provocaţi de acestea. Şi nici nu este corect să se spună că partidele comuniste ar trebui să dezavueze astfel de acţiuni şi să-şi păstreze toate eforturile pentru un anumit moment final, deoarece pentru orice luptă este necesar un antrenament şi o perioadă de instruire, iar capacitatea revoluţionară de încadrare a partidului trebuie să înceapă să se formeze şi să se verifice în aceste acţiuni preliminare.
Ar da însă acestor consideraţii o evaluare eronată cel care ar concepe de-a dreptul acţiunea partidului politic de clasă ca pe aceea a unui stat-major de a cărui voinţă depinde în mod exclusiv deplasarea forţelor armate şi folosirea lor; cel care şi-ar construi perspectiva tactică imaginară a partidului care, după ce şi-a creat o reţea militară, la un moment dat, considerând-o suficient de dezvoltată, declanşează un atac crezând că poate învinge cu acele forţe forţele defensive burgheze.
Acţiunea ofensivă a partidului nu este de conceput decât atunci când realitatea situaţiilor economice şi sociale pune masele în mişcare pentru rezolvarea problemelor ce le privesc în mod direct soarta, şi o privesc la cea mai mare extindere, creând o frământare pentru a cărei dezvoltare în adevăratul sens revoluţionar este indispensabilă intervenţia partidului, care să-i fixeze clar obiectivele generale, care să o încadreze într-o acţiune raţională bine organizată şi sub aspectul tehnicii militare. Şi în mişcări parţiale ale maselor este neîndoielnic că pregătirea revoluţionară a partidului poate începe să se traducă în acţiuni prestabilite, după cum un mijloc tactic indispensabil este represalia în faţa terorii albilor care tinde să-i dea proletariatului senzaţia că este definitiv mai slab decât adversarul şi să-l facă să renunţe la pregătirea revoluţionară.
Dar a crede că prin jocul acestor forţe, fie ele şi excelent şi larg organizate, s-ar putea schimba situaţiile şi s-ar putea determina, dintr-o stare de stagnare, punerea în mişcare a luptei generale revoluţionare, aceasta este tot o concepţie voluntaristă care nu poate şi nu trebuie să-şi găsească locul în metodele Internaţionalei marxiste.
Nu se creează nici partidele, nici revoluţiile. Se conduc partidele şi revoluţiile, prin unificarea experienţelor revoluţionare internaţionale utile, cu scopul de a asigura cei mai buni coeficienţi de victorie ai proletariatului în bătălia care este deznodământul inevitabil al epocii istorice pe care o trăim. Aceasta este concluzia la care considerăm că trebuie să ajungem.
Iar criteriile fundamentale directoare ale acţiunii maselor, ce se concretizează în normele de organizare şi tactică pe care Internaţionala trebuie să le fixeze pentru toate partidele aderente, nu pot atinge o limită iluzorie de manipulare directă a partidelor cu toate dimensiunile şi caracteristicile adecvate pentru a garanta revoluţia, ci trebuie să se inspire din consideraţiile dialecticii marxiste, bazându-se mai ales pe claritatea şi omogenitatea programatică, pe de o parte, şi pe disciplina centralizatoare tactică, pe de altă parte.
Două ne par a fi degenerările „oportuniste“ de la calea cea bună: una, aceea de a deduce natura şi caracterele partidului din evaluarea posibilităţii sau neposibilităţii, în starea actuală a lucrurilor, de a grupa forţe însemnate — adică de a lăsa situaţiile să dicteze normele organizatorice ale partidului pentru a-i da partidului însuşi, din exterior, o constituire diferită de cea la care l-a dus situaţia —; cealaltă, aceea de a crede că un partid, numai să fie numeros şi să ajungă să aibă o pregătire militară, ar putea determina prin ordine de atac situaţiile revoluţionare — adică de a pretinde că situaţiile istorice sunt create prin voinţa partidului.
Oricare ar fi deviaţia, de „stânga“ sau de „dreapta“, este sigur că ambele se îndepărtează de la calea sănătoasă marxistă. În primul caz, se renunţă la ceea ce poate şi trebuie să fie intervenţia legitimă a unei orânduiri internaţionale a mişcării, la acea cotă de influenţă a voinţei noastre — derivată dintr-o conştiinţă şi experienţă istorică precisă — asupra desfăşurării procesului revoluţionar, pe care este posibil şi de datoria noastră să o realizăm; în celălalt, se atribuie voinţei minorităţilor influenţe excesive şi ireale, riscându-se provocarea doar a unor înfrângeri dezastruoase.
Revoluţionarii comunişti trebuie în schimb să fie cei care, căliţi colectiv de experienţele luptei împotriva degenerărilor mişcării proletariatului, cred cu tărie în revoluţie şi vor cu tărie revoluţia, dar nu cu speranţa şi dorinţa pe care o ai de a obţine achitarea unei plăţi, expuşi la a ceda disperării şi neîncrederii dacă trece o zi de la scadenţa cambiei.