|
|
|
Scris: 1921 |
|
|
În tezele referitoare la sarcina Partidului Comunist în Revoluţia proletară, aprobate de Congresul al II-lea al Internaţionalei Comuniste, teze cu adevărat şi profund inspirate de doctrina marxistă, se ia drept punct de plecare definirea relaţiilor dintre partid şi clasă, şi se stabileşte că partidul de clasă nu poate cuprinde în rândurile sale decât o parte a clasei însăşi — niciodată toată, poate niciodată nici măcar majoritatea.
Acest adevăr evident ar fi fost mai bine scos în evidenţă dacă s-ar fi precizat că nici măcar nu s-ar putea vorbi despre o clasă atunci când nu există o minoritate a acestei clase care să tindă să se organizeze în partid politic.
Ce este, de fapt, conform metodei noastre critice, o clasă socială? O identificăm noi oare într-o constatare pur obiectivă, exterioară, a analogiei de condiţii economice şi sociale, a poziţiei faţă de procesul de producţie, a unui număr mare de indivizi? Ar fi prea puţin. Metoda noastră nu se opreşte la a descrie structura socială aşa cum este ea într-un moment dat, la a trasa în mod abstract o linie care să împartă în două părţi indivizii care o compun, ca în clasificările scolastice ale naturaliştilor. Critica marxistă vede societatea umană în mişcare, în desfăşurarea sa în timp, printr-un criteriu esenţial istoric şi dialectic, studiind adică legătura evenimentelor în raporturile lor de influenţă reciprocă.
În loc de a face — ca în vechea metodă metafizică — o fotografie instantanee a societăţii într-un moment dat, şi de a lucra apoi pe aceasta pentru a recunoaşte diversele categorii în care ar trebui catalogaţi indivizii care o compun, metoda dialectică vede istoria ca pe o cinematografie care îşi derulează cadrele unul după altul; şi tocmai în trăsăturile proeminente ale mişcării acestora trebuie căutată şi recunoscută clasa.
În primul caz am cădea pradă miilor de obiecţii ale puriştilor statisticii, ale demografilor, oameni miopi — dacă a existat vreodată aşa ceva — care ar revizui diviziunile, ar observa că nu există două clase, sau trei, sau patru, ci ar putea exista zece sau o sută sau o mie separate între ele prin gradaţii succesive şi zone intermediare indefinibile. În al doilea caz avem cu totul alte elemente pentru a recunoaşte acest protagonist al tragediei istorice care este clasa, pentru a-i fixa trăsăturile, acţiunea, finalităţile, care se concretizează în uniformităţi evidente, în mijlocul mutabilităţii unui conglomerat de fapte pe care bietul fotograf al statisticii le înregistra într-o serie rece de date lipsite de viaţă.
Aşadar, pentru a spune că o clasă există şi acţionează într-un moment al istoriei, nu ne va fi de ajuns să cunoaştem câţi erau, de exemplu, negustorii din Paris sub Ludovic al XVI-lea, sau landlords englezi în secolul al XVIII-lea, sau muncitorii din industria manufacturieră belgiană în zorii secolului al XIX-lea. Va trebui să supunem o întreagă perioadă istorică investigaţiei noastre logice, să depistăm în ea o mişcare socială, şi deci politică, ce îşi caută o cale, fie şi prin suişuri şi coborâşuri, erori şi succese, dar a cărei aderenţă la sistemul de interese al unei părţi a oamenilor aduşi într-o anumită condiţie de sistemul de producţie şi de dezvoltările sale să fie evidentă.
Astfel, Friedrich Engels, într-unul dintre primele sale eseuri clasice ce folosesc această metodă, a extras din istoria claselor muncitoare engleze explicaţia unei serii de mişcări politice şi a demonstrat existenţa unei lupte de clasă.
Acest concept dialectic al clasei ne plasează deasupra obiecţiilor palide ale statisticianului. El va pierde dreptul de a vedea clasele opuse net divizate pe scena istoriei precum ansamblurile corale pe scândurile unei scene, el nu va putea deduce nimic împotriva concluziilor noastre din faptul că în zona de contact se instalează straturi indefinibile, prin care se desfăşoară un schimb osmotic de indivizi singulari, fără ca fizionomia istorică a claselor aflate faţă în faţă să fie alterată.
Conceptul de clasă nu trebuie deci să trezească în noi o imagine statică, ci o imagine dinamică. Atunci când desluşim o tendinţă socială, o mişcare pentru anumite finalităţi, atunci putem recunoaşte existenţa unei clase în adevăratul sens al cuvântului. Dar atunci există, în mod substanţial dacă nu încă în mod formal, partidul de clasă.
Un partid trăieşte atunci când trăiesc o doctrină şi o metodă de acţiune. Un partid este o şcoală de gândire politică şi, prin urmare, o organizaţie de luptă. Primul este un act de conştiinţă, al doilea este un act de voinţă, mai precis de tendinţă spre o finalitate.
Fără aceste două caractere noi nu posedăm încă definiţia unei clase. Poate, repetăm, recele înregistrator de date să constate afinităţi ale circumstanţelor de viaţă în grupări mai mult sau mai puţin vaste, dar nicio urmă nu se înscrie în devenirea istoriei.
Şi acele două caractere nu pot exista decât condensate, concretizate în partidul de clasă. Aşa cum aceasta se formează, odată cu perfecţionarea anumitor condiţii şi relaţii izvorâte din afirmarea unor noi sisteme de producţie — de exemplu înfiinţarea de mari stabilimente cu forţă motrice care recrutează şi formează numerosul personal muncitoresc —, tot aşa începe treptat să se concretizeze o conştiinţă mai precisă a influenţei intereselor unei atare colectivităţi, şi o atare conştiinţă începe să se contureze în grupuri mici ale acesteia. Când masa este împinsă să acţioneze, doar aceste prime grupuri care au previziunea unei finalităţi sunt cele care o împing şi dirijează restul.
Acest proces trebuie gândit, atunci când ne referim la moderna clasă proletară, nu pentru o categorie profesională, ci pentru întregul ei ansamblu, şi atunci se vede cum se naşte o conştiinţă mai precisă a identităţii de interese, dar şi cum aceasta rezultă dintr-un asemenea complex de experienţe şi de noţiuni, încât se poate regăsi doar în grupuri limitate şi cuprinzând elemente alese din toate categoriile. Şi viziunea unei acţiuni colective, care să tindă spre finalităţi generale ce interesează întreaga clasă, şi care se concentrează în scopul de a schimba întregul regim social, nu poate fi clară decât într-o minoritate avansată.
Aceste grupuri, aceste minorităţi nu sunt altceva decât partidul. Când formarea acestuia a atins un anumit stadiu, deşi este sigur că ea nu va avansa niciodată fără opriri, crize, conflicte interne, atunci putem spune că avem o clasă în acţiune. Cuprinzând o parte a clasei, tot partidul este singurul care îi dă unitate de acţiune şi de mişcare, pentru că regrupează acele elemente care, depăşind limitele de categorie şi de localitate, resimt apartenenţa la clasă şi o reprezintă.
Acest lucru lămureşte şi mai mult sensul adevărului fundamental: partidul este doar o parte a clasei. Privind la imaginea fixă şi abstractă a societăţii, cel care ar zări în ea o zonă, clasa, şi în interiorul ei un mic nucleu, partidul, ar cădea cu uşurinţă în consideraţia că toată partea clasei, aproape întotdeauna majoritatea, care rămâne în afara partidului, ar putea avea o pondere mai mare, un drept mai mare. Dar ajunge doar să ne gândim că în acea mare masă rămasă indivizii nu au încă conştiinţă şi voinţă de clasă, că trăiesc pentru propriul egoism, sau pentru categorie, sau pentru interesul local, sau pentru naţiune, şi se va vedea că, în scopul de a asigura în mişcarea istorică acţiunea de ansamblu a clasei, este nevoie de un organism care să o anime, să o cimenteze, să o preceadă, să o încadreze — acesta este cuvântul —, se va vedea că partidul este în realitate nucleul vital, fără de care toată masa rămasă nu ar mai avea niciun motiv să fie considerată ca o concentrare de forţe.
Clasa presupune partidul — pentru că, pentru a fi şi a se mişca în istorie, clasa trebuie să aibă o doctrină critică a istoriei şi o finalitate de atins în ea.
Adevărata şi singura concepţie revoluţionară a acţiunii de clasă constă în delegarea conducerii acesteia către partid. Analiza doctrinară, precum şi un cumul de experienţe istorice, ne permit să reducem cu uşurinţă la ideologiile mic-burgheze şi antirevoluţionare orice tendinţă de a infirma şi de a contracara necesitatea şi preeminenţa funcţiei partidului.
Dacă contestarea vine dintr-un punct de vedere democratic, ea trebuie supusă aceleiaşi critici care îi serveşte marxismului pentru a spulbera teoremele favorite ale liberalismului burghez.
Va fi suficient pentru aceasta să reamintim că, dacă conştiinţa oamenilor este rezultatul şi nu cauza caracteristicilor mediului în care sunt constrânşi să se mişte, regula nu va fi niciodată aceea că cel exploatat, cel înfometat, cel subnutrit, va ajunge vreodată la convingerea că trebuie să-l răstoarne şi să-l înlocuiască pe exploatatorul bine hrănit şi înzestrat cu orice resursă şi capacitate. Aceasta nu poate fi decât excepţia. Democraţia electivă burgheză se grăbeşte să recurgă la consultarea maselor, pentru că ştie că majoritatea va răspunde mereu în favoarea clasei privilegiate, şi îi va delega acesteia în mod voluntar dreptul de a guverna, şi de a perpetua exploatarea.
Nu introducerea sau excluderea din calcul a micii minorităţi a alegătorilor burghezi va schimba proporţiile. Burghezia guvernează cu majoritatea, care este o majoritate nu doar faţă de toţi cetăţenii, ci de asemenea şi exclusiv în rândul muncitorilor.
Dacă, deci, cu privire la acele acţiuni şi iniţiative care trebuie să fie rezervate partidului, acesta ar chema ca judecător întreaga masă proletară, el s-ar lega de un răspuns care ar fi aproape sigur favorabil burgheziei; un răspuns mereu, în plus, mai puţin luminat, avansat, revoluţionar, mai presus de toate mai puţin dictat de o conştiinţă a interesului cu adevărat colectiv al muncitorilor, a rezultatului final al luptei revoluţionare, decât cel care reiese doar din rândurile partidului organizat.
Conceptul dreptului proletariatului de a dispune de acţiunea sa de clasă nu este decât o abstracţie fără niciun sens marxist, şi care ascunde dorinţa de a conduce partidul revoluţionar să-şi lărgească cercul către pături mai puţin mature, deoarece pe măsură ce acest lucru are loc, deciziile care decurg de aici se apropie mai mult de intenţiile burgheze şi conservatoare.
Dacă am căuta confirmări ale acestui adevăr, pe lângă investigaţia teoretică, în experienţele pe care istoria ni le-a oferit, am găsi o recoltă foarte bogată. Să reamintim că este un loc comun eminamente burghez a contrapune „bunul-simţ“ al masei „faptelor nefaste“ ale unei „minorităţi de instigatori“, a afişa cele mai bune intenţii faţă de muncitori, în mijlocul celei mai crunte uri faţă de partidul prin intermediul căruia, şi doar prin el, aceştia reuşesc să lovească interesele exploatatorilor. Iar curentele de dreapta ale mişcării muncitoreşti, şcolile social-democrate al căror conţinut reacţionar a fost demonstrat de istorie, pun în mod continuu masa împotriva partidului, ar dori să recunoască clasa în consultări mai vaste decât cadrele restrânse ale partidului, şi atunci când nu pot dilata acest partid dincolo de orice graniţă precisă a doctrinei şi a disciplinei în acţiune, tind să stabilească faptul că organele sale preeminente nu trebuie să fie cele desemnate doar de militanţii săi, ci cele alese în funcţiile parlamentare de un corp mai vast — şi, într-adevăr, grupurile parlamentare se află mereu la extrema dreaptă a partidelor din care emană.
Întreaga degenerare a partidelor social-democrate din Internaţionala a II-a, şi faptul că păreau să devină mai puţin revoluţionare decât masa neorganizată, deriva din faptul că ele îşi pierdeau zi de zi tot mai mult conturul precis de partid, tocmai pentru că făceau „muncitorism“, „laburism“, adică nu mai funcţionau ca avangărzi precursoare ale clasei, ci ca expresie mecanică a acesteia într-un sistem electoral şi corporativ în care li se dădea aceeaşi pondere şi aceeaşi influenţă păturilor mai puţin conştiente şi mai dominate de egoisme ale clasei proletare însăşi. Reacţia la această meteahnă, chiar înainte de război, şi în mod particular în Italia, se desfăşura în sensul apărării disciplinei interne a partidului, al împiedicării accesului în rândurile sale al unor elemente care nu se situaseră pe deplin pe terenul revoluţionar al doctrinei noastre, al contracarării autonomiei grupului parlamentar şi a organelor locale, al epurării rândurilor partidului de elemente străine. Această metodă este cea care s-a dovedit a fi adevăratul antidot al reformismului şi formează fundamentul doctrinei şi al practicii Internaţionalei a III-a, pentru care se află în prim-plan funcţia partidului, centralizat, disciplinat, orientat clar asupra problemelor de principiu şi de tactică; pentru care „falimentul partidelor social-democrate din Internaţionala a II-a nu a fost falimentul partidelor proletare în general“, ci a fost, dacă mi se permite expresia, falimentul unor organisme care uitaseră că sunt partide, pentru că încetaseră pur şi simplu să mai fie partide.
Există apoi o altă categorie de obiecţii faţă de conceptul comunist al funcţiei partidului, şi ea este în relaţie cu o altă formă critică şi tactică de reacţie la degenerările reformismului. Sunt obiecţiile şcolii sindicaliste, care în schimb recunoaşte clasa în sindicatele economice, şi afirmă că acestea sunt organele apte să o conducă în revoluţie.
Chiar şi aceste obiecţii, care aparent vin dinspre stânga, şi care au avut, după perioada clasică a sindicalismului francez, italian, american, noi formulări din partea unor tendinţe care se află la marginea Internaţionalei a III-a, se reduc cu uşurinţă la ideologii semi-burgheze, atât prin critica de principiu, cât şi prin constatarea rezultatelor la care au condus.
S-ar dori recunoaşterea clasei într-o organizaţie a sa, cu siguranţă caracteristică şi foarte importantă, care ne este oferită de sindicatele profesionale, de categorie, care apar înaintea partidului politic, care grupează mase mult mai extinse şi care corespund deci în mai mare măsură totalităţii clasei muncitoare. Din punct de vedere abstract, un asemenea criteriu demonstrează doar un omagiu inconştient adus aceleiaşi minciuni democratice pe care mizează burghezia pentru a-şi asigura dominaţia prin intermediul invitaţiei adresate majorităţii poporului de a-şi alege un guvernant. Din alte puncte de vedere teoretice, această metodă vine în întâmpinarea opiniilor burgheze; atunci când încredinţează sindicatelor organizarea noii societăţi, revendicând conceptele de autonomie şi de descentralizare a funcţiilor productive, care sunt aceleaşi cu cele ale economiştilor reacţionari. Dar nu este intenţia noastră aici să desfăşurăm o examinare critică completă a doctrinelor sindicaliste. Va fi suficient, trecând în acelaşi timp la cercetarea rezultatelor experienţei, să constatăm cum elementele de extremă dreaptă ale mişcării proletare şi-au însuşit mereu acelaşi punct de vedere, cel de a scoate în faţă reprezentanţa sindicală a clasei muncitoare, ştiind bine că prin aceasta estompează şi atenuează caracterele mişcării din acele simple motive pe care le-am menţionat. Burghezia însăşi are în epoca modernă o simpatie şi o tendinţă deloc ilogică faţă de manifestările sindicale ale clasei muncitoare, în sensul că ar veni cu plăcere — în partea sa cea mai inteligentă — în întâmpinarea unor reforme ale aparatului său de stat şi reprezentativ care să ofere un spaţiu larg sindicatelor „apolitice“, şi chiar în întâmpinarea cererilor acestora de a exercita un control asupra sistemului productiv. Burghezia simte că, atâta timp cât proletariatul poate fi menţinut pe terenul exigenţelor imediate şi economice care îl interesează categorie cu categorie, se înfăptuieşte o operă de conservare, evitându-se formarea acelei periculoase conştiinţe „politice“ care este singura revoluţionară, pentru că ţinteşte punctul vulnerabil al adversarului: deţinerea puterii.
Dar sindicaliştilor vechi şi moderni nu le-a scăpat faptul că grosul sindicatelor era dominat de elemente de dreapta, că dictatura conducătorilor mic-burghezi asupra maselor se fonda, chiar mai mult decât pe mecanismul electoral al pseudo-partidelor social-democrate, pe birocraţia în care erau încadrate sindicatele. Şi atunci sindicaliştii, şi odată cu ei nenumărate elemente mişcate doar de un spirit de reacţie faţă de meteahna reformistă, au început să studieze noi tipuri de organizare sindicală şi au constituit noi sindicate independente de cele tradiţionale. Aşa cum un atare expedient era fals din punct de vedere teoretic, deoarece nu depăşea criteriul fundamental al organizării economice — acela de a-i primi în mod necesar pe toţi cei care se află în condiţii date prin participarea lor la producţie, fără a le cere convingeri politice speciale şi angajamente speciale pentru acţiuni care ar putea chiar să ceară propriul lor sacrificiu —, şi deoarece, axându-se pe „producător“, nu reuşea să depăşească limitele „categoriei“, în timp ce doar partidul de clasă, considerându-l pe „proletar“ în vasta gamă a condiţiilor şi a activităţilor sale, reuşeşte să trezească spiritul revoluţionar în rândul clasei —, tot aşa, acel expedient s-a dovedit în fapt insuficient pentru scopul propus.
Cu toate acestea, nu se încetează căutarea unei asemenea reţete nici astăzi. O interpretare cu totul eronată a determinismului marxist, o concepţie limitată asupra rolului pe care îl au, în formarea forţelor revoluţionare sub influenţa originară a factorilor economici, actele de conştiinţă şi de voinţă, îi conduce pe mulţi să urmărească un sistem „mecanic“ de organizare care — încadrând, aş spune aproape automat, masa în funcţie de anumite relaţii dintre situaţia indivizilor care o compun şi producţie — îşi face iluzia că o va găsi negreşit gata să se mişte pentru revoluţie şi cu o eficienţă revoluţionară maximă. Renaşte astfel soluţia iluzorie de a lega satisfacerea cotidiană a stimulilor economici de rezultatul final al unei răsturnări a sistemului social, rezolvând printr-o formulă organizatorică vechea problemă a antitezei dintre cuceririle limitate şi graduale şi realizarea maximă a programului revoluţionar. Dar — aşa cum a spus pe bună dreptate într-o rezoluţie a sa majoritatea partidului comunist german, când aceste chestiuni erau mai aprinse în Germania (şi au determinat apoi secesiunea Partidului comunist muncitoresc) — revoluţia nu este o problemă de formă de organizare.
Revoluţia cere o organizare de forţe active şi pozitive, concentrate de o doctrină şi de o finalitate. Pături considerabile şi nenumăraţi indivizi care aparţin din punct de vedere material clasei, în interesul căreia revoluţia va triumfa, se află în afara acestei concentrări. Dar clasa trăieşte, luptă, avansează, învinge, graţie operei acelor forţe pe care le-a cristalizat din sânul ei în frământările istoriei. Clasa pleacă de la o omogenitate imediată a condiţiilor economice care ne apare ca fiind motorul prim al tendinţei de a depăşi, de a sfărâma actualul sistem de producţie, dar pentru a-şi asuma acest rol grandios ea trebuie să aibă o gândire proprie, o metodă critică proprie, o voinţă proprie, care să ţintească spre acele realizări pe care investigaţia şi critica le-au indicat, o organizaţie de luptă proprie care să canalizeze şi să utilizeze cu cel mai bun randament eforturile şi sacrificiile acesteia. Şi toate acestea se regăsesc în partid.