|
|
|
Scris: 1957 |
|
|
1. O primă bătălie purtată de socialiştii marxişti cu privire la „rolul“ Rusiei în politica europeană a avut drept conţinut spulberarea părerii eronate potrivit căreia concluziile materialismului istoric nu s-ar putea aplica Rusiei. Aşa cum deducţiile sociale de importanţă universală, extrase din studiul faptelor primului capitalism din Anglia, fuseseră transpuse de internaţionalismul marxist în Franţa, Germania, America, tot aşa şcoala noastră nu s-a îndoit niciodată că acea cheie a istoriei va deschide porţile care păruseră să se închidă pentru totdeauna în faţa societăţii burgheze şi a baionetelor napoleoniene în retragere, întârziind totul cu un secol.
2. Ca pentru toate ţările europene, marxismul a aşteptat şi a susţinut celebra revoluţie burgheză care să calce pe urmele celor din Franţa şi din Anglia şi al cărei incendiu din 1848 a zguduit întreaga Europă Centrală. Răsturnarea modului feudal de producţie în Rusia a fost cu atât mai mult prevăzută, aşteptată şi revendicată, cu cât Rusia ţarilor a primit pentru Marx funcţia de citadelă a reacţiunii europene antiliberale şi anticapitaliste. În faza războaielor de organizare naţională burgheză a Europei, care s-a încheiat în 1871, orice război a fost privit ca având o evoluţie utilă, în sensul că ar putea duce la o înfrângere şi la un dezastru pentru Sankt Petersburg. Din acest motiv, Marx a fost numit agent pangermanist antirus. Pentru el, rezistenţa de neclintit a ţarismului era o barieră nu doar în calea valului revoluţiei burgheze, ci şi a celei succesive a revoluţiei muncitoreşti europene, iar mişcările de eliberare ale naţionalităţilor reprimate de ţar, în mod clasic ale Poloniei, au fost susţinute pe deplin de Prima Internaţională Muncitorească.
3. Doctrina istorică a şcolii marxiste încheie la 1871 perioada sprijinului socialist acordat războaielor de reconfigurare a Europei în state moderne şi luptelor interne ale revoluţiei liberale şi renaşterilor naţionale. La orizont se înalţă ostacolul rus care, rămânând în picioare, va tăia mereu calea insurecţiei muncitoreşti împotriva „guvernelor naţionale care fac cauză comună“ şi îi va trimite pe cazaci în apărarea nu doar a sfintelor imperii, ci şi a democraţiilor parlamentare capitaliste, cu ciclu închis de dezvoltare în Apus.
4. Marxismul se ocupă foarte devreme de chestiunile sociale din Rusia, studiindu-i structura economică şi desfăşurarea conflictelor de clasă, ceea ce nu înseamnă că ciclul revoluţiilor sociale nu trebuie căutat ţinând în primul rând seama de raporturile de forţe internaţionale, ca în uriaşa construcţie a lui Marx asupra etapelor marşului revoluţiei şi ale condiţiilor sale, care se manifestă, în ordinea menţionată mai sus, în ceea ce priveşte maturitatea structurii sociale. S-a ridicat imediat problema dacă se putea scurta cursul rus, care aştepta încă să facă paşii europeni ai începutului de secol şi ai lui 1848. Marx dă un răspuns în 1882, în prefaţa la traducerea rusă a Manifestului realizată de Zasulici, şi în 1877, într-o scrisoare către o publicaţie. Este posibil în Rusia saltul peste modul capitalist? Primul răspuns era în parte pozitiv:
„Dacă revoluţia rusă va constitui semnalul unei revoluţii proletare în Apus, astfel ca una s-o completeze pe cealaltă“.
Dar al doilea răspuns declara deja pierdută această ocazie şi se referea la reforma agrară burgheză din 1861, cu desfiinţarea iobăgiei, care a fost mai degrabă dizolvarea finală a comunismului primitiv al satului rural şi pe care Bakunin a apologizat-o, fiind stigmatizat cu fermitate de Marx şi Engels.
„Dacă Rusia va continua să meargă pe drumul pe care a pornit de la 1861 încoace, ea va pierde cel mai bun prilej pe care istoria l-a oferit vreodată unui popor şi va trece prin toate calamităţile fatale ale orânduirii capitaliste... Odată prinsă în vârtejul orânduirii capitaliste, va fi supusă legilor ei nemiloase ca şi celelalte popoare profane“.
Iată tot, încheie dur Marx. A fost tot: eşuată şi trădată revoluţia proletară în Europa, Rusia de astăzi a căzut în barbaria capitalistă. Scrierile lui Engels cu privire la primitivul mir comunist rus arată că partida, în 1875 şi mai mult în 1894, pare câştigată de modul capitalist de producţie, care stăpâneşte deja în oraşe şi în oarecare măsură în satele ruseşti sub puterea ţaristă.
5. Odată cu industria capitalistă din Rusia, care a apărut nu atât dintr-o acumulare primitivă, cât din investiţii directe ale statului, apare proletariatul urban şi apare Partidul Muncitoresc marxist, iar acesta este pus în faţa problemei dublei revoluţii, aceeaşi în faţa căreia se aflau primii marxişti în Germania înainte de 1848. Linia teoretică a unui astfel de Partid, reprezentată într-o primă perioadă de Plehanov şi apoi de Lenin şi de bolşevici, este cu totul coerentă cu marxismul european şi internaţional, mai ales în chestiunea agrară, extrem de importantă în Rusia. Care va fi contribuţia la dubla revoluţie a claselor din mediul rural, a iobagilor şi a celor mai săraci ţărani legal emancipaţi, dar ale căror condiţii s-au înrăutăţit faţă de cele ale feudalismului pur? Iobagii şi micii ţărani au susţinut pretutindeni revoluţiile burgheze şi s-au ridicat întotdeauna împotriva privilegiului moşierimii. În Rusia există acest element caracteristic: modul feudal nu este centrifug ca în Europa şi Germania, ci puterea de stat centrală şi armata naţională însăşi sunt centralizate de secole: este o condiţie progresistă în sens istoric până în secolul al XIX-lea. Acest lucru este adevărat nu doar politic pentru istoria originilor armatei, monarhiei şi statului, importate din exterior, ci şi în structura socială. Statul, Coroana (şi instituţiile religioase nu mai puţin centralizate) deţin mai mult pământ şi mai mulţi iobagi decât nobilimea feudală; de aici definirea unui feudalism de stat, care a rezistat bine şocului armatelor democratice franceze şi împotriva căruia Marx a invocat timp de mulţi ani chiar şocul armatelor europene turceşti şi germane.
În esenţă, calea de la feudalismul de stat la capitalismul de stat s-a dovedit mai puţin lungă în Rusia decât cea de la feudalismul molecular la statele unitare capitaliste, şi de la primul capitalism autonomist la cel concentrat şi imperialist la care a asistat Europa.
6. Aceste forme seculare explică de ce o clasă burgheză puternică la fel ca cele occidentale nu s-a format niciodată în Rusia, iar grefarea celor două revoluţii aşteptată de marxişti se prezenta şi mai dificilă decât în Germania. Când Engels abordează lipsa de tradiţie revoluţionară germană care se epuizase, cu totul altfel decât cea engleză, în reforma religioasă, el recurge la ţărani şi ilustrează istoricul lor război din 1525, zdrobit cumplit din cauza laşităţii burghezilor urbani, a clerului reformat şi chiar a micii nobilimi. Pentru Rusia, prima dispută dintre marxişti şi toate celelalte partide, în doctrină şi în lupta reală, a fost asupra punctului dacă clasa burgheză absentă politic, precum şi mica nobilime şi un cler rebel, putea găsi un substitut în clasa ţărănească. Formula istorică adversă nouă era aceea că revoluţia rusă nu va fi nici burgheză, nici muncitorească, ci ţărănească. Am definit revoluţia ţărănească drept o simplă „dublură“ a revoluţiei burgheze orăşeneşti. În tot lungul curs al polemicilor şi al războaielor de clasă, timp de 100 de ani, marxismul a respins perspectiva monstruoasă a unui „socialism ţărănesc“, care ar fi rezultat în Rusia dintr-o ridicare a celor mai mici lucrători ai pământului pentru a se bucura de proprietate în forme utopic egalitare, ajungând să controleze statul mai mult decât clasele urbane, neputincioasa burghezie şi noul proletariat, a cărui energie teribilă, izvorâtă din calitatea sa de secţiune a proletariatului european, nu se bănuia. Burghezia se naşte naţională şi nu îşi transmite energii peste frontiere. Proletariatul se naşte internaţional şi este, drept clasă, prezent în toate revoluţiile „străine“. Ţărănimea este chiar subnaţională.
Pe aceste baze s-a construit, de către Lenin, doctrina marxistă a revoluţiei ruse, în care ca protagonişti au fost înlăturate clasele burgheziei indigene şi a ţărănimii, şi a fost aleasă clasa muncitoare.
Desfăşurarea acestei abordări este documentată în studiul nostru: Rusia şi revoluţia în teoria marxistă, numerele de la 21 din 1954 până la 8 din 1955.
7. Două sunt marile chestiuni: cea agrară şi cea politică. Pentru prima, populiştii — socialiştii revoluţionari — sunt pentru împărţire, menşevicii sunt pentru municipalizare, iar bolşevicii pentru naţionalizare. Toate, spune Lenin, sunt postulate ale unei revoluţii burghezo-democratice, şi nu socialiste. Totuşi, al treilea este cel mai avansat şi creează cele mai bune condiţii pentru comunismul proletar. Ne limităm la a cita din nou din „Două tactici“:
„Noţiunea de naţionalizare a pământului... este o categorie a societăţii capitaliste, a societăţii bazate pe producţia de mărfuri“. [1]
În Rusia de astăzi, doar partea sovhozurilor, cea mai mică, este la această înălţime, iar restul este şi mai în urmă.
În privinţa chestiunii puterii, menşevicii sunt pentru a o lăsa burgheziei, iar apoi a sta în opoziţie (în 1917 vor colabora la guvernare cu burghezii); populiştii sunt pentru marioneta guvernului ţărănesc şi, alături de Kerenski, vor avea aceeaşi soartă; bolşevicii sunt pentru preluarea puterii şi pentru o dictatură democratică a proletariatului şi a ţărănimii. Adjectivul „democratică“ şi substantivul „ţărănimii“ se explică prin cuvintele lui Lenin:
„O asemenea victorie nu va face încă din revoluţia noastră burgheză o revoluţie socialistă“. „Transformările... care au devenit o necesitate pentru Rusia, nu numai că nu înseamnă, ca atare, o subminare a capitalismului, o subminare a dominaţiei burgheziei, dar, dimpotrivă, pentru prima oară ele vor curăţa cu adevărat terenul pentru o dezvoltare largă şi rapidă, europeană şi nu asiatică a capitalismului“. „O asemenea victorie ne va da putinţa să ridicăm Europa, iar proletariatul socialist european, scuturând de pe umerii săi jugul burgheziei, ne va ajuta, la rândul său, să săvârşim revoluţia socialistă“.
Ce-i de făcut atunci cu „aliaţii“ ţărani? Lenin o spusese de asemenea clar. Marx spusese că ţăranii sunt „aliaţii naturali ai burgheziei“. Lenin scrie:
„În vederea unei lupte adevărate şi hotărâtoare pentru socialism... ţărănimea, ca clasă de proprietari de pământ, va juca... acelaşi rol trădător, nestatornic pe care-l joacă acum burghezia în lupta pentru democraţie“.
La sfârşitul studiului menţionat (nr. 8 din 1955), am arătat cum susţinea Lenin formula sa: preluarea puterii dictatoriale în revoluţia burgheză, împotriva burgheziei însăşi şi cu sprijinul doar al ţăranilor, cu un dublu argument: pentru a ajunge la revoluţia proletară europeană, singura condiţie pentru victoria socialismului în Rusia, şi pentru a evita restaurarea ţaristă, care ar fi însemnat restabilirea gărzii albe a Europei.
8. În 1914 a venit războiul prevăzut de Marx al Germaniei împotriva raselor unite ale slavilor şi latinilor, iar din înfrângerile ţarului s-a născut, aşa cum el profetizase, revoluţia rusă.
Rusia era pe atunci aliata puterilor democratice Franţa, Anglia şi Italia. Capitaliştii şi democraţii, alături de socialiştii trădători care îmbrăţişaseră cauza războiului antigerman, l-au considerat pe ţar — devenit, fie din cauză că era nevolnic, fie că era aliatul secret de mâine al germanilor — drept un duşman de eliminat, iar prima revoluţie rusă din februarie 1917 a fost slăvită de toţi demo-patrioţii şi social-patrioţii, care au atribuit-o nu oboselii maselor şi soldaţilor, ci operei abile a ambasadelor aliate. Deşi majoritatea socialiştilor ruşi de dreapta nu aderau la război, ei s-au orientat imediat spre un guvern provizoriu care, de acord cu puterile străine, avea să-l continue, iar pe această bază s-a conturat un compromis cu partidele burgheze.
Partidul bolşevic, mai întâi cu ezitări, iar în cele din urmă cu toată vigoarea după întoarcerea lui Lenin şi a liderilor bolşevici din 1917 şi alăturarea integrală a lui Troţki, s-a îndreptat spre obiectivul de a răsturna acest guvern, cu susţinătorii săi menşevici şi populişti.
În studiul nostru ulterior asupra „Structurii economice şi sociale a Rusiei de astăzi“, şi mai ales în Partea I, am expus pe bază de documente desfăşurarea istorică ce a condus, în Octombrie (al cărui al patruzecilea jubileu se celebrează astăzi), la a doua revoluţie şi am comparat lupta pentru putere din 1917 cu chestiunile doctrinare care apăruseră anterior în viaţa Partidului.
9. Cucerirea puterii de către Partidul Comunist s-a exprimat ca înfrângere în războiul civil a tuturor celorlalte partide, atât burgheze, cât şi aşa-zise muncitoreşti şi ţărăneşti, susţinătoare ale continuării războiului alături de aliaţi. Ea s-a desăvârşit prin victoria împotriva acestor partide în Sovietul pe întreaga Rusie, care completa înfrângerea lor şi a aliaţilor lor din afara Sovietelor în lupta de pe străzi; prin dizolvarea Adunării Constituante pe care guvernul provizoriu o convocase; şi, în cele din urmă, prin ruperea relaţiilor cu ultimul aliat, Partidul Socialiştilor Revoluţionari de Stânga, puternic la sate şi susţinător al războiului sfânt împotriva germanilor.
Această cotitură uriaşă nu a trecut fără lupte grave în interiorul Partidului şi nici nu s-a încheiat istoric decât atunci când a luat sfârşit, după aproximativ patru ani cumpliţi, lupta împotriva armatelor contrarevoluţionare, care aveau trei origini: forţele nobilimii feudale şi monarhice; cele susţinute în 1918 de Germania, înainte şi după pacea de la Brest; cele mobilizate cu mare râvnă de puterile democratice, printre care armata poloneză.
Între timp, în ţările europene nu se succedau decât tentative nefericite de preluare a puterii de către clasa muncitoare, entuziast solidară cu revoluţia bolşevică; iar în esenţă, decisivă a fost înfrângerea comuniştilor germani în ianuarie 1919, după înfrângerea militară a Germaniei şi căderea puterii kaiseriste. Linia istorică a lui Lenin, realizată până în acest punct în mod formidabil — şi mai ales prin soluţia decisivă a acceptării păcii în martie 1918, pe care nesăbuita democraţie mondială a numit-o trădare —, a suferit o primă ruptură gravă. Anii următori au confirmat că nu va exista niciun ajutor acordat de un proletariat european învingător economiei ruse, căzute într-un dezechilibru înspăimântător. Puterea în Rusia a fost ulterior apărată şi salvată cu fermitate; dar de atunci nu a mai fost posibil să se rezolve, conform previziunii tuturor marxiştilor, chestiunea economică şi socială rusă, adică prin dictatura Partidului Comunist Internaţional asupra forţelor productive, abundente în Europa chiar şi după război.
10. Lenin a exclus întotdeauna cât a trăit, iar alături de el marxiştii bolşevici autentici, posibilitatea ca, în lipsa repercusiunii revoluţiei ruse în Europa, structura socială rusă să se poată transforma cu caractere socialiste în timp ce economia europeană rămânea capitalistă. Cu toate acestea, el şi-a menţinut întotdeauna teza că în Rusia puterea trebuia preluată şi menţinută, sub formă dictatorială, de către Partidul proletar sprijinit de ţărani. Se ridică două întrebări istorice. Poate fi definită drept socialistă o revoluţie care, aşa cum prevedea Lenin, creează o putere ce, în aşteptarea noilor victorii internaţionale, administrează forme sociale de economie privată, când aceste victorii nu au mai venit? A doua întrebare priveşte durata admisibilă pentru o astfel de situaţie şi dacă existau alternative care să nu fie contrarevoluţie politică deschisă, revenirea la putere pe faţă a unei burghezii naţionale.
Pentru noi, Octombrie a fost socialist, iar alternativa la victoria contrarevoluţionară armată, care nu a existat, lăsa două alte căi deschise, şi nu una singură: degenerarea internă a aparatului de putere (Stat şi Partid) care se adapta să administreze forme capitaliste declarând că abandonează aşteptarea revoluţiei mondiale (aşa cum s-a întâmplat), şi o lungă menţinere la putere a Partidului marxist, direct angajat să susţină lupta proletară revoluţionară în toate ţările străine, şi care, cu curajul pe care l-a avut Lenin, să declare că formele sociale interne rămâneau în mare măsură capitaliste (şi precapitaliste).
Trebuie acordată prioritate primei întrebări, în timp ce a doua se leagă de examinarea structurii sociale ruseşti prezente, pretinse în mod fals drept socialistă.
11. Revoluţia din Octombrie trebuie considerată mai întâi nu în raport cu schimbările imediate sau foarte rapide ale formelor de producţie şi ale structurii economice, ci ca o fază a luptei politice internaţionale a proletariatului. Ea prezintă într-adevăr o serie de caractere puternice care depăşesc cu totul limitele unei revoluţii naţionale şi pur antifeudale şi care nu se limitează la faptul că Partidul proletar s-a aflat în fruntea ei.
a) Lenin stabilise că războiul european şi mondial va avea un caracter imperialist „şi pentru Rusia“ şi că, prin urmare, Partidul proletar trebuia, ca şi în războiul ruso-japonez care a provocat luptele din 1905, să aibă o atitudine deschisă de defetism. Aceasta nu din motivul că statul nu era democratic, ci din aceleaşi motive care impuneau tuturor partidelor socialiste din celelalte ţări aceeaşi îndatorire. Nu exista în Rusia suficientă economie capitalistă şi industrială pentru a oferi o bază socialismului, dar exista suficientă pentru a-i da războiului un caracter imperialist. Trădătorii socialismului revoluţionar care îmbrăţişaseră cauza jafurilor burgheze imperialiste sub pretextul că apără o democraţie „de valoare absolută“ împotriva pericolelor ba germane, ba ruseşti, i-au renegat pe bolşevici pentru lichidarea războiului şi a alianţelor de război şi au încercat să înjunghie Octombrie. Octombrie a învins împotriva lor, împotriva războiului şi a imperialismului mondial; şi a fost o cucerire pur proletară şi comunistă.
b) Triumfând împotriva atentatului acestora, Octombrie a revendicat documentele uitate ale revoluţiei şi a ridicat marxismul din ruina doctrinară urzită de ei; a reînnodat calea pentru orice naţiune a victoriei asupra burgheziei de folosirea violenţei şi a terorii revoluţionare, de sfâşierea „garanţiilor“ democratice, de aplicarea fără limite a categoriei esenţiale a marxismului: dictatura clasei muncitoare, exercitată de Partidul Comunist. A numit pentru totdeauna brută pe cel ce în spatele dictaturii citeşte un om, aproape la fel ca pe cel ce, tremurând la fel ca prostituatele democratice de groaza acelei tiranii, citeşte în ea o clasă amorfă şi neorganizată, neconstituită în partid politic, ca în textele noastre de acum un secol.
c) Când în mod fictiv clasa muncitoare s-a prezentat pe scena politică, sau mai rău parlamentară, divizată între diferite partide, lecţia nesfărâmată a lui Octombrie a arătat că drumul nu trece printr-o putere administrată în comun de toţi laolaltă, ci prin lichidarea violentă succesivă a acestei serii de slugi ale capitalismului, până la puterea totală a Partidului unic.
Măreţia punctelor pe care le-am indicat în seria triplă constă în faptul că poate tocmai în Rusia condiţia istorică specială a supravieţuirii despotice şi medievale ar fi putut explica o excepţie în raport cu ţările burgheze dezvoltate; în timp ce, dimpotrivă, calea rusă a bătut cu ciocanul, între uluirea de teroare sau de entuziasm a lumii, calea unică şi mondială trasată de doctrina universală a marxismului, de la care Lenin nu s-a abătut niciodată în nicio fază, în gândire sau în acţiune; şi împreună cu el admirabilul Partid al bolşevicilor.
Este ignobil ca aceste nume să fie exploatate de cei care, ruşinaţi în modul cel mai scârbos de acele glorii pe care afişează teatral că vor să le celebreze, îşi cer scuze că acele căi Rusia a „trebuit“, din cauza unor circumstanţe speciale şi condiţii locale, să le parcurgă, şi promit sau acordă — ca şi cum ar fi misiunea sau puterea lor — posibilitatea de a aduce ţările din străinătate la socialism prin alte şi felurite căi naţionale, pavate de trădare şi infamie cu toate materialele pe care noroiul de canal al oportunismului este în stare să le frământe: libertate, democraţie, pacifism, coexistenţă şi emulaţie.
Pentru Lenin, socialismul în Rusia avea nevoie, ca de oxigen, de revoluţia occidentală. Pentru aceştia, care la 7 noiembrie defilează prin faţa nerodului său mausoleu, oxigenul este ca în restul lumii să se lăfăiască capitalismul, cu care să coexiste şi să copuleze.
12. Punctele cardinale ale celeilalte întrebări referitoare la structura economică a Rusiei la victoria din Octombrie sunt stabilite de texte fundamentale ale lui Lenin, la care ne-am referit în cel mai larg mod, nu prin acele citate izolate ce pot fi introduse în scrieri generice şi scurte, ci printr-o ilustrare care pune în relaţie toate formulele cu condiţiile istorice ale mediului şi cu raporturile de forţe, în succesiunea istorică.
Una dintre cele pe care le numim „revoluţii duble“ aduce pe teatrul de operaţiuni trei dintre modurile istorice de producţie, aşa cum a fost cazul Germaniei înainte de 1848. În viziunea clasică a lui Marx, era vorba despre imperiul medieval şi aristocratico-militar, despre burghezia capitalistă şi despre proletariat, adică despre iobăgie, sistemul muncii salariate şi socialism. Dezvoltarea industrială în Germania, ca cantitate dacă nu ca calitate, era pe atunci limitată, dar dacă Marx a introdus al treilea personaj a fost deoarece condiţiile tehnico-economice ale acestuia existau din plin în Anglia, în timp ce cele politice păreau prezente în Franţa. În câmpul european, perspectiva socialistă era pe deplin prezentă; iar ideea unei prăbuşiri rapide a puterii absolutiste germane în beneficiul burgheziei, şi apoi a atacării acesteia de către tânărul proletariat, era legată de posibilitatea unei victorii muncitoreşti în Franţa, unde, odată prăbuşită monarhia burgheză din ’31, proletariatul din Paris şi din provincie să dea bătălia, pe care generos a dat-o, dar a pierdut-o.
Marile viziuni revoluţionare sunt fertile chiar şi atunci când istoria le amână înfăptuirea. Franţa ar fi dat politica, întemeind la Paris o putere dictatorială muncitorească, aşa cum a încercat în ’31 şi în ’48 şi cum a realizat în ’71, succombând glorios de fiecare dată cu armele în mână. Anglia ar fi dat economia. Germania ar fi dat doctrina, pe care i-a plăcut lui Lev Troţki să o evoce pentru Rusia sub numele clasic de revoluţie permanentă. Dar revoluţia rămâne permanentă, la Marx şi la Troţki, în cadrul internaţional, nu într-un mizerabil cadru naţional. Staliniştii au condamnat revoluţia permanentă în terorismul lor ideologic; dar tocmai ei sunt cei care au maimuţărit-o într-o parodie goală şi au mânjit-o de patriotism.
Privirea lui Lenin, iar în spatele lui a noastră tuturor, vedea în 1917 Rusia revoluţionară — în urmă din punct de vedere industrial la fel ca Germania din 1848 — oferind flacăra victoriei politice şi reaprinzând în mod suprem acea mare doctrină crescută în Europa şi în lume. De la Germania învinsă ar fi fost extrase forţele productive, potenţialul economiei. Ar fi urmat restul frământatei Europe Centrale. Un al doilea val ar fi spulberat „învingătoarele“ Franţa, Italia (pe care am sperat în zadar să o devansăm încă din 1919), Anglia, America, Japonia.
Dar în nucleul Rusia-Europa Centrală dezvoltarea forţelor productive în direcţia modului socialist nu ar fi avut obstacole şi nu ar fi avut nevoie decât de dictatura partidelor comuniste.
13. Interesează în această schiţă brută a cercetărilor noastre cealaltă alternativă, aceea a Rusiei rămase singură, având în mână sclipitoarea victorie politică. O situaţie de enorm avantaj faţă de 1848, când toate naţiunile combatante au rămas în mâinile capitalismului, iar Germania şi mai în urmă.
Să rezumăm cu rigoare perspectiva internă a lui Lenin, aceea în aşteptarea revoluţiei din Vest. În industrie, controlul producţiei şi, mai târziu, gestionarea de stat, ceea ce însemna, ce-i drept, distrugerea burgheziei private şi deci victoria politică, dar o administrare economică în modul mercantil şi capitalist, dezvoltând doar „bazele“ pentru socialism. În agricultură, distrugerea oricărei forme de iobăgie feudală şi gestionarea cooperativă a marilor moşii, tolerând cât mai puţin cu putinţă mica producţie de mărfuri, formă dominantă în 1917 şi inevitabil încurajată de distrugerea — aceasta deopotrivă economică şi politică — a modului feudal. Înşişi zilierii fără pământ, singurii „ţărani săraci“ cu adevărat dragi lui Lenin, scăzuseră statistic şi se transformaseră în proprietari prin exproprierea pământului ţăranilor bogaţi.
În marea discuţie din 1926 s-a ridicat chestiunea timpilor, pe care am clarificat-o fundamental. Stalin spunea: dacă aici plinul socialism este imposibil, atunci trebuie să lăsăm puterea. Troţki a strigat că crede în revoluţia internaţională, dar că trebuie să o aşteptăm la putere chiar şi timp de 50 de ani. I s-a răspuns că Lenin vorbise despre 20 de ani pentru Rusia izolată. Am documentat că Lenin înţelegea 20 de ani „de bune relaţii cu ţăranii“, după care, chiar şi într-o Rusie economic nedezvoltată socialist, s-ar fi dezlănţuit lupta de clasă între muncitori şi ţărani pentru a zdrobi microproducţia rurală şi microcapitalul privat agrar, buba revoluţiei.
Dar în ipoteza revoluţiei muncitoreşti europene, microproprietatea asupra pământului — care astăzi dăinuieşte de nedezrădăcinat în „colhoz“ — ar fi fost tratată cu o rapiditate drastică, fără amânări.
13. Ştiinţa economică marxistă serveşte la a documenta că stalinismul a rămas şi mai în urmă decât prevedea Lenin ca rezultat îndepărtat. Nu au trecut 20, ci 40 de ani, iar relaţiile cu ţăranii colhoznici sunt atât de „bune“, pe cât de „rele“ sunt cele cu muncitorii din industrie, administrată de stat în regim salarial cu condiţii de mărfuri până acum mai rele decât cele ale capitalismelor nemascate. Ţăranul colhoznic este tratat bine ca cooperator în întreprinderea colhoz, formă capitalistă privată şi nestatală, şi mai mult decât bine ca mic administrator de pământ şi inventar agricol.
Ar fi inutil să reamintim caracteristicile burgheze ale economiei sovietice, care merg de la comerţ la moştenire şi economisire. Aşa cum ea nu este câtuşi de puţin orientată spre desfiinţarea schimbului pe echivalent bănesc şi spre remunerarea nebănească a muncii, la fel relaţiile sale dintre muncitor şi ţăran merg în sens opus desfiinţării comuniste a diferenţei dintre munca agricolă şi cea industrială, dintre munca fizică şi cea intelectuală.
Nu a venit, timp de 40 de ani din 1917 şi circa 30 de când Troţki evalua drept tolerabili la putere 50 de ani, mergând până spre 1975, revoluţia proletară din Occident. Ucigaşii lui Lev şi ai bolşevismului au construit în mare măsură capitalism industrial, adică baze ale socialismului; dar numai în mod limitat la sate, şi sunt cu alţi 20 de ani în întârziere faţă de cei ai lui Lenin în a termina cu forma găunoasă a colhoznicismului, degenerare a însuşi capitalismului liber clasic, pe care aceştia, într-un acord subteran cu capitaliştii de peste graniţă, ar dori azi să o inoculeze în industrie şi în viaţă. Vor veni chiar înainte de 1975 crize de producţie care vor spulbera ambele tabere aflate în emulaţie, făcând să zboare clăile de fân, coteţele de găini, micro-garajele şi toate instalaţiile meschine ale mizerabilului, modernului ideal domestic colhoznic pentru o iluzorie arcadie de capitalism populist.
14. Un studiu recent al unor economişti burghezi americani asupra dinamicii mondiale a schimburilor calculează un punct critic al actualei curse pentru cucerirea pieţelor, ancorată pe puritanismul sinistru al Americii salvatoare după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1977. Douăzeci de ani ne-ar mai despărţi de declanşarea noii izbucniri a revoluţiei permanente concepute în cadrul internaţional, iar acest lucru coincide cu concluziile îndepărtatei dezbateri din 1926, precum şi cu cele ale cercetărilor noastre din ultimii ani (vezi rezumatul de la sfârşitul nr. 15 şi 16 din 1955).
Condiţia pentru a se putea evita o nouă înfrângere proletară este ca restaurarea teoretică să nu se facă — ca în uriaşul efort al lui Lenin din 1914 — după ce cel de-al treilea război mondial va fi aliniat deja lucrătorii sub toate blestematele sale steaguri, ci să se poată desfăşura mult înainte, prin organizarea unui Partid mondial care să nu ezite să-şi propună propria dictatură. O astfel de ezitare lichidatoare se află în slăbiciunea celor ce regretă gustarea imbecilă a unei bucăţele din cea personală şi care se pot alătura celor ce explică Rusia prin lovituri de palat date de omuleţi şi măgăoi, fie ei demagogi sau traîneurs de sabre.
În cursul celor 20 de ani anticipaţi, o mare criză a producţiei industriale mondiale şi a ciclului comercial de talia celei americane din 1932, dar care nu va cruţa capitalismul rus, va putea fi la baza revenirii unor minorităţi proletare hotărâte, dar vizibile, pe poziţii marxiste, care vor fi departe de apologia unor pseudo-revoluţii antiruse de tip maghiar în care, în manieră stalinistă, luptă îmbrăţişaţi ţărani, studenţi şi muncitori.
Se poate risca o schemă a viitoarei revoluţii internaţionale? Aria sa centrală va fi aceea care răspunde cu o puternică relansare a forţelor productive la ruina celui de-al Doilea Război Mondial, şi mai ales Germania, inclusiv cea de Est, Polonia, Cehoslovacia. Insurecţia proletară, care va urma exproprierii extrem de feroce a tuturor deţinătorilor de capital popularizat, ar trebui să îşi aibă epicentrul între Berlin şi Rin şi curând să atragă nordul Italiei şi nord-estul Franţei.
O asemenea perspectivă nu este accesibilă debililor care nu vor să acorde nici măcar o oră de supravieţuire relativă niciunuia dintre capitalisme, pentru ei toate egale şi de executat la rând, chiar dacă în loc de rachete atomice se mânuiesc seringi cu încărcare prin culată.
Ca o demonstraţie că Stalin şi succesorii săi au industrializat în mod revoluţionar Rusia, în timp ce castrau în mod contrarevoluţionar proletariatul lumii, Rusia va fi pentru noua revoluţie rezerva de forţe productive şi doar ulterior de armate revoluţionare.
La al treilea val, Europa continentală comunistă din punct de vedere politic şi social va exista — sau ultimul marxist va fi dispărut.
Capitalismul englez şi-a ars deja rezervele de îmburghezire laburistă a muncitorului, pe care Marx şi Engels i le-au imputat. În acel timp, şi cel de zece ori mai vampiric şi opresor al lumii care se cuibăreşte în Statele Unite le va pierde în confruntarea supremă. Mizerabilei emulaţii de astăzi îi va lua locul mors tua vita mea social.
15. De aceea noi nu am comemorat cei 40 de ani care au trecut, ci cei 20 care aşteaptă să treacă şi deznodământul lor.
[1]. Bordiga atribuie din eroare citatul lucrării Două tactici.... În realitate, analiza comparativă aparţine lucrării lui V. I. Lenin, Programul agrar al social-democraţiei în prima revoluţie rusă din 1905—1907 (1908).