|
|
|
Scris: 1925 |
|
|
Credem în posibilitatea ca Internaţionala să cadă în oportunism. Avem grijă să nu transformăm posibilitatea în certitudine, sau chiar într-o probabilitate mai mare sau mai mică. Găsim absurd să presupunem că o oarecare Internaţională, chiar şi constituită după reţetele noastre, ţinta atâtor ironii, ar putea, printr-o virtute misterioasă, prin garanţii fixate a priori, să-şi creeze un fel de asigurare împotriva pericolului devierilor oportuniste. Nu pot fi de ajuns precedentele istorice cele mai glorioase şi strălucite pentru a garanta o mişcare, chiar şi mai ales o mişcare de avangardă revoluţionară, împotriva eventualităţii unui revizionism intern. Garanţiile împotriva oportunismului nu pot consta în trecut, ci trebuie să fie în orice moment prezente şi actuale.
Nu vedem apoi inconveniente grave într-o preocupare exagerată faţă de pericolul oportunist. Desigur, criticismul şi alarmismul făcute de dragul sportului sunt extrem de deplorabile; dar chiar dacă ele ar fi — în loc de reflexul precis a ceva ce nu merge bine şi intuiţia unor devieri grave care se pregătesc — doar purul produs al elucubraţiilor unor militanţi, este sigur că nu vor avea cum să slăbească câtuşi de puţin mişcarea şi vor fi uşor depăşite. În schimb, extrem de grav este pericolul dacă, dimpotrivă, aşa cum din păcate s-a întâmplat în atâtea cazuri precedente, boala oportunistă ia amploare înainte ca cineva, de undeva, să fi îndrăznit să dea viguros alarma. Critica fără eroare nu dăunează nici măcar a mia parte din cât dăunează eroarea fără critică.
Ni se pare că atitudinea şi mentalitatea cu care sunt primite obiecţiile Stângii italiene faţă de directivele adoptate de conducătorii Internaţionalei dezvăluie o contradicţie extrem de ciudată cu negarea prezenţei unui pericol oportunist de care ar trebui să ne preocupăm.
Se polemizează în acest mod: Stânga spune că Internaţionala greşeşte. Internaţionala nu poate greşi; prin urmare, Stânga se înşeală. Ca buni marxişti nefilistini, nebonzificaţi şi nici pe cale de bonzificare, problema ar trebui pusă astfel: Stânga spune că Internaţionala greşeşte. Din motivele a, b, c, inerente problemei ridicate, demonstrăm că, dimpotrivă, Stânga însăşi se află în eroare. Aceasta dovedeşte că, încă o dată, Internaţionala nu a comis erori şi este pe drumul cel bun.
În schimb, niciunul dintre pretinşii apărători înverşunaţi ai Internaţionalei, care o confundă sistematic pe aceasta cu comitetul său conducător, nu vrea să facă efortul de a aduce acest aport pozitiv şi activ la elaborarea directivelor a căror justeţe o susţine. În loc să susţină Internaţionala, pretinşii ortodocşi se lasă susţinuţi de ea şi o încarcă cu toată povara propriilor responsabilităţi, a propriilor greşeli, o aduc în joc şi o compromit fără ezitare de fiecare dată când se găsesc în situaţii dificile. Acesta este un internaţionalism pe dos. Această metodă este vădit justificată de uşurinţa şi comoditatea mai mari pe care le prezintă, în vederea succesului imediat, utilizarea simpatiilor pentru anumite organisme şi nume, întrebuinţate într-un mod lipsit de orice vitalitate, de o solidaritate adevărată şi generoasă care să vrea să dea, şi nu să primească, să sporească, şi nu să consume puterea a ceea ce afirmă că susţine. Şi astfel simţim în fiecare clipă cum ni se aruncă în faţă Internaţionala, revoluţia rusă, leninismul, bolşevismul, de către mulţi care nu au o altă relaţie cu acest ansamblu grandios de forţe istorice decât aceea a remorcii faţă de motorul său, ca să nu folosim imaginea parazitismului.
Nu aducem acestui sistem o critică morală. Arătăm doar că ni se pare incompatibil cu o metodă revoluţionară. Şi într-adevăr, dacă este adevărat că există o anumită pătură de tovarăşi şi adepţi solid câştigaţi cărora un asemenea mod de a raţiona le închide gura — împingându-i totuşi, de fiecare dată când este întrebuinţat, cu un mic pas mai adânc în scepticismul de mâine —, în afara acestor elemente deja ale noastre este vorba, dimpotrivă, de a-i atrage, convinge şi mobiliza pe cei pentru care apelul la textele noastre şi la hotărârile şi tradiţiile noastre interne nu reprezintă nicio autoritate, ci care ne privesc cu neîncredere şi pe care, prin argumente şi mijloace pozitive, trebuie să-i aducem de la neîncredere la încredere. Aceasta este sarcina fundamentală a unui partid revoluţionar, şi cu atât mai mult pentru cei pe care îi aud strigând că vor să cucerească masele. Or, însuşi modul în care elementele actualului stat-major internaţional şi naţional vor să se debaraseze expeditiv de opiniile noastre ne determină să ne îndoim de capacitatea lor de a difuza în afara partidului programul şi directivele comuniste. O mişcare revoluţionară trebuie ca zi de zi să urnească masele stagnante ale opiniei şi, din acest motiv, trebuie zilnic, ca să spunem aşa, să-şi arunce tezele în piaţa publică pentru a demonstra adevărul.
Doar un partid conservator poate face contrariul, trăind din păstrarea cu străşnicie a patrimoniului său de principii — în sensul că le respectă, dar se consideră totodată scutit de a le susţine într-o dezbatere contradictorie cu oricine. Exemplele istorice sunt atât de evidente încât este de prisos să le mai cităm: o autocritică necruţătoare a caracterizat toate partidele care traversează adevărata perioadă de fecunditate revoluţionară şi de expansiune a puterii lor.
Acest lucru este apoi valabil mai cu seamă pentru marxismul revoluţionar, care respinge orice metafizică şi orice apriorism pentru a întemeia adevărul principiilor sale pe dialectica unei autentice demonstraţii permanente prin istorie şi acţiune.
Când se pălăvrăgeşte apoi despre leninism ca despre un sistem ai cărui adversari am fi noi prin definiţie şi se vrea să fim sufocaţi sub caracterul indiscutabil al Numelor acestui sistem, contradicţia devine şi mai scandaloasă. În realitate, ceea ce alarmează cel mai mult în leninismul unora este tendinţa spre nestatornicie, spre piruete îndrăzneţe, uşurinţa de a spune: „este oricând permis să ne îndoim astăzi de tot ceea ce ieri consideram absolut cert“. În această dezbatere, noi suntem aşa-zişii dogmatici, noi, cei care cerem o salvgardare — raţională şi dialectică — a anumitor puncte fixe în metodă; şi ni se răspunde în schimb de ani de zile, urmând de foarte departe ceea ce era în fapt propriu mentalităţii lui Lenin (dar având cu totul alte garanţii împotriva oricărei schimbări în rău), anume preceptul: mâine dimineaţă nimic nu este exclus să fie considerat just de spus sau de făcut. Ei bine, tocmai cei care se revendică de la Lenin şi care au vrut să-i fabrice postum un sistem propriu vor să ridice acest sistem la rangul de dogmă intangibilă şi imuabilă. În realitate, aceştia continuă metoda de a improviza şi de a merge în zigzag, dar vor doar să se pună la adăpost de orice obiecţie şi critică, monopolizând dreptul de a spune că acţionează astfel pentru că sunt adepţi fideli ai gândirii leninismului autentic, sub al cărui steag cine ştie ce ar mai trebui să vedem perindându-se. Rigiditatea lor în sistemul leninist este un articol de uz intern. Lenin îşi dezarma oponenţii printr-o metodă opusă, alcătuită din realitate, nu din autoritate, din viaţă trăită, şi nu din trimiteri la vreo evanghelie. Tovarăşul Perrone pune problema într-un mod simplu şi clar când spune că tot ceea ce conducătorii Internaţionalei spun şi fac constituie materie asupra căreia revendicăm dreptul de a discuta, iar a discuta înseamnă a admite posibilitatea ca lucrurile să se fi spus sau să se fi făcut prost, independent de orice prerogativă atribuită unor grupuri, oameni sau partide. Este oare vorba de a repeta sfânta apologie a libertăţii de gândire şi de critică ca drept al individului? Nu, desigur; este vorba de a stabili modul fiziologic de funcţionare şi de lucru al unui partid revoluţionar, care trebuie să cucerească, nu să păzească cuceriri ale trecutului, să invadeze teritoriile adversarului, şi nu să şi le închidă pe ale sale cu tranşee şi cordoane sanitare.
În mentalitatea care îşi face loc printre elementele de conducere ale mişcării noastre, începem să vedem adevăratul pericol al defetismului şi al pesimismului latent. În loc să pornească bărbăteşte împotriva dificultăţilor de care este înconjurată în această perioadă acţiunea comunistă, să discute cu curaj pericolele multiforme şi să reconstituie în faţa lor raţiunile vitale ale doctrinei şi metodei noastre, ei vor să se refugieze într-un sistem intangibil. Marea lor satisfacţie este de a stabili cu certitudine — cu sprijinul generos al formulei „a vorbit de rău despre Garibaldi“ [1] şi prin anchete asupra presupuselor idei şi intenţii intime încă nemanifestate — că cutare sau cutare a încălcat reţetarul scris în carnetul lor, pentru a striga apoi: sunt împotriva Internaţionalei, împotriva leninismului! Un exemplu nostim stă în modul în care s-a fabricat un articol sub formă de dialog despre ceea ce aş fi spus eu la o şedinţă de partid, relatat şi pus între ghilimele de autor după cum îi convenea mai bine. Dar treacă-meargă toate acestea; ceea ce este bizar este că punctul de plecare devine punctul de sosire: chiar presupunând că eu sunt împotriva leninismului, la luptă pentru apărarea leninismului! În schimb, pentru oponenţi totul s-a încheiat: au folosit încă o dată marile aripi ale numelui lui Lenin pentru a-şi adăposti sub ele propria micime şi sunt mulţumiţi. Şi acum, ce ar trebui să spunem dacă o asemenea metodă s-ar generaliza?
Ar trebui să spunem acest lucru: că, în mijlocul atâtor pălăvrăgeli despre strategie, manevră şi cucerirea maselor, în realitate nu se simte forţa de a ne extinde influenţa şi că ne reducem obiectivul la a-i ţine legaţi de noi pe adepţii deja câştigaţi, fără a ezita să dezmembrăm mişcarea acolo unde se ivesc iniţiative de dezbatere şi de critică.
Acesta ar fi adevăratul şi cel mai grav lichidaţionism al partidului şi al Internaţionalei, însoţit de toate fenomenele caracteristice şi bine-cunoscute ale filistinismului birocratic. Simptomul acestuia este optimismul orb de birou: totul merge bine, iar cine îşi permite să se îndoiască nu este decât o pacoste de alungat cât mai repede din cale. Noi ne opunem acestor apucături vicioase tocmai pentru că, încrezători în cauza comunistă şi în Internaţională, refuzăm ideea că aceasta ar trebui să se reducă la a-şi consuma în mod vulgar patrimoniul de forţă şi de influenţă politică.
Faţă de cele spuse de noi, se poate ridica o obiecţie de ordin organizatoric: de acord că, discutând cu adversarii sau cu cei încă neconvinşi de crezul nostru politic, trebuie să aşezăm, ca bază de discuţie, întregul nostru bagaj de idei pe masa anatomică a îndoielii; dar dacă am vrea să facem acest lucru în întreaga muncă internă de partid, s-ar alege praful de soliditatea sa organizatorică şi disciplinară. Obiecţia nu are nicio consistenţă. Mai întâi de toate, noi nu spunem că mereu şi pretutindeni trebuie purtate discuţii precum cea actuală, precongresuală. Este cât se poate de admisibil ca într-un partid ca al nostru, pentru perioade mai mult sau mai puţin lungi, să fie suspendată orice posibilitate de critică, după cum este întotdeauna necesară disciplina executivă în acţiune. Dar dacă discuţia are loc — aşa cum în toate secţiunile Internaţionalei astfel de discuţii se poartă foarte frecvent, şi mult mai frecvent decât în partidul nostru, după cum ştie toată lumea —, noi susţinem că, pentru a fi utilă şi nu otrăvitoare, ea trebuie să se desfăşoare după criteriul apărat de noi. Şi, în sfârşit, nu se poate face — cu atât mai puţin de către cei care vor baze organizatorice atât de largi pentru partid — o distincţie rigidă între munca de propagandă în rândul tovarăşilor şi cea în rândul maselor: este o nesăbuinţă să-l obişnuieşti pe tovarăşul pe care vrem să-l trimitem în fabrică şi altundeva pentru a-i convinge pe muncitorii din alt partid sau fără partid, să expedieze toate discuţiile — pentru care trebuie să-şi facă ucenicia prin munca politică internă de partid — cu un: „aşa a spus Executivul nostru“ sau „aşa stă scris în programul partidului meu“. Orice propagandă şi agitaţie ar fi zădărnicite de o asemenea educaţie dată tovarăşilor noştri.
A stârnit o vâlvă uriaşă luarea noastră de poziţie împotriva bolşevizării şi împotriva celulelor. Putem considera eşuată, în faţa răspunsurilor precise ale tovarăşilor noştri din stânga, tentativa umflată de a ni se atribui opinii scandaloase asupra chestiunii naturii partidului şi a rolului intelectualilor. Şi în privinţa celulelor lucrul a fost precizat; poziţia noastră se poate sintetiza astfel. Tipul de organizare a partidului nu poate prin el însuşi să-i asigure caracterul politic sau să-l garanteze împotriva degenerărilor oportuniste. Nu este aşadar exact să se spună că baza teritorială defineşte partidul social-democrat, iar baza de fabrică pe cel comunist. Baza celulelor de fabrică, utilă în Rusia în perioada ţaristă şi care nu trebuia abandonată ulterior, nu o găsim potrivită în ţările cu capitalism avansat şi regim politic democratic-burghez (vechiul meu studiu despre forţele sociale şi politice din Italia, dezgropat nu ştiu de cine, arată de ce pentru noi fascismul nu face excepţie de la regimul democratic-burghez). Cu totul altceva sunt celulele de fabrică despre care vorbesc tezele Congresului al II-lea, despre care vorbesc documentele fracţiunii comuniste dinainte de Livorno redactate de comun acord de ordinovişti şi de noi, despre care s-a vorbit doar în polemicile împotriva tacticii sindicale a maximalismului, care au fost realizate pe deplin de partidul nostru în prima perioadă, care au răspuns optim şi cărora trebuie să li se atribuie şi astăzi ceea ce fac bun faimoasele celule acolo unde ele există. Chiar şi cei mai modeşti militanţi ai partidului au văzut tertipul încercat în această privinţă de către oponenţii noştri.
Noi nu suntem împotriva celulelor, nici măcar ca grupuri de membri de partid în fabrici, cu anumite atribuţii; cerem doar să nu se desfiinţeze reţeaua teritorială şi ca aceasta să fie considerată reţeaua fundamentală pentru activitatea politică a partidului, ca încadrare organizatorică şi instrument de manevră în mişcările proletare, alături de cele de fabrică, sindicale, corporative etc.
Dar să mergem puţin mai departe în această chestiune a bolşevizării şi să precizăm neîncrederea noastră deschisă faţă de ea. Întrucât ea se materializează în organizarea pe celule, dominată atotputernic de reţeaua de funcţionari selecţionaţi după criteriul obedienţei oarbe faţă de un reţetar ce se pretinde a fi leninismul; într-o metodă tactică şi de muncă politică ce îşi face iluzia că realizează maximum de docilitate executivă faţă de dispoziţiile cele mai neaşteptate; şi într-o abordare istorică a acţiunii comuniste mondiale în care ultimul cuvânt trebuie să se afle întotdeauna în precedentele partidului rus, interpretate de un grup privilegiat de tovarăşi — noi considerăm că ea nu îşi va atinge propriile scopuri şi va slăbi mişcarea, judecând-o drept o reacţie neinspirată la succesul puţin favorabil al multor experimente tactice ale metodei ce a prevalat, împotriva criticilor noastre, în Internaţională. În loc să se recurgă la remedii mai curajoase, ni se pare că se încearcă remedierea situaţiei prin această bolşevizare, care, departe de a fi o întărire, va rămâne un fel de cristalizare şi de imobilizare a mişcării revoluţionare comuniste şi a iniţiativelor şi energiilor sale spontane. Procesul este răsturnat: sinteza (la arme...!) precede elementele sale, piramida, în loc să se înalţe sigură pe baza sa, se răstoarnă, iar echilibrul ei extrem de instabil se sprijină pe propriul vârf.
Contactul cu masele şi lansarea intensivă a lozincilor, pe care noul sistem pretinde că le asigură, sunt simple vorbe goale, la care, mai degrabă decât o disertaţie, poate răspunde experienţa tovarăşilor de la periferie.
De cele mai multe ori, partidul se învârte în jurul propriei cozi fără a înfăptui nimic; toate acestea trec drept succes dintr-o perspectivă de birou, şi atât. De pildă, noi nu suntem împotriva constituirii Comitetelor muncitoreşti şi ţărăneşti, dacă acestea nu sunt un bloc de partide şi nici nu pretind să fie Sovietele, ci sunt o iniţiativă de front unic a clasei muncitoare pornită de jos şi pe baza organismelor economice şi naturale ale proletariatului. Suntem în schimb împotriva constituirii lor, însoţită de un abuz incredibil de literatură în gol în jurul acestora, dacă este vorba de o manevră între partide politice.
Tot ceea ce precede poate fi considerat foarte generic. Trecând la concret, încercăm să oferim noi o versiune autentică a amplorii dezacordului nostru cu Internaţionala.
Noi nu avem niciun dezacord cu programul Internaţionalei, înţeles nu doar în sens istoric şi teoretic, ci şi ca document precis elaborat de Buharin şi aprobat de Congresul al V-lea. Din acest document masiv am fi dorit eliminate doar două sau trei rânduri privitoare la chestiunea manevrelor tactice conjuncturale, numai pentru că ni se părea că trebuie lichidată in separata sede [într-un cadru separat].
Ni se spune că leninismul ar fi corpul de doctrină al Internaţionalei şi că acesta este un sistem de la care noi ne îndepărtăm în mod fundamental.
Drăguţă, mai întâi de toate, mărturisirea ordinovistă că leninismul este o concepţie completă despre lume, şi nu doar despre procesul revoluţiei proletare. Foarte bine; dar cum se poate concilia cu aceasta adeziunea liderilor ordinovişti la filozofia idealistă, la concepţia despre lume proprie nu lui Marx şi lui Lenin, ci neohegelienilor şi lui Benedetto Croce? Să fie oare adevărat că dezacordurile cu Internaţionala sunt condamnabile doar atunci când se proclamă cu loialitate şi tolerabile când sunt ţinute ascunse? Nouă ni se pare că tocmai din dezacordurile tăinuite cu bună ştiinţă, dar nelichidate prin lăudata recunoaştere a greşelii, se naşte pericolul, incubaţia propriu-zisă a oportunismului de mâine. Lenin a scris opere fundamentale împotriva pretinsului comunism pe bază idealistă; din gura lui Zinoviev însuşi au ieşit excomunicări recente împotriva tentativelor moderne de acest fel, indicate drept indiciu sigur al pericolului oportunist (potrivit lui Zinoviev, oportunismul este oricând posibil, iar când va apărea, el va veni cu mine în... fracţiunea de stânga: este polemică; dar o polemică puţin mai... bolşevică). Dar ordinovismul continuă netulburat să-l utilizeze pe Croce, să constituie o veritabilă şcoală (atenţie) napoletană în materie filozofică şi să apere leninismul ca sistem şi concepţie despre lume! Şi când te gândeşti că unul dintre oponenţii noştri a trecut hotărât la ordinovism exact în acelaşi timp în care, după cum ne spunea, se apropia de Croce. Punct de sosire: B. Croce; punct de plecare: Andria, mare centru din... Valea Aostei: poate fi cineva mai calificat pentru a tuna împotriva comunismului în stil napoletan — pe care noi îl vom dovedi a fi comunismul în stil antinapoletan, aşa cum comunismul lui Lenin era comunismul în stil antirus?
La baza mişcării noastre stă un sistem teoretic care este o concepţie completă despre lume: este vorba despre marxism, despre materialismul istoric, care a avut în Lenin pe cel mai puternic dintre susţinători. Nu este necesar, şi cu atât mai puţin i s-ar părea necesar lui Lenin, să fie numit leninism. Dar care au fost raporturile lui Lenin cu acel sistem? Dacă el ar fi fost un revizionist al acestuia, s-ar explica termenul de leninism; el a luptat însă cu înverşunare împotriva revizioniştilor de diverse şcoli, disputându-le prin lovituri formidabile dreptul de a folosi numele şi tradiţia marxistă. I-a apărat ortodoxia cu argumente din istoria vie şi, totodată, printr-o viguroasă exegeză a operei maeştrilor împinsă până la cel mai mic detaliu, scoţând la iveală din fiecare nuanţă, din ultimele rânduri ale textelor, conţinutul confirmărilor aduse de istorie viziunii anterioare.
În conferinţa mea despre Lenin (aşadar nepublicată în Rusia, unde se pare că Lenin este socotit nu îndeajuns de mare pentru a se putea lipsi de o revizuire prealabilă a tot ceea ce nu este elogiu de complezenţă), am precizat judecata asupra operei sale. Mai întâi de toate, el se prezintă ca restaurator al marxismului în domeniul teoriei şi al programului politic, adică al concepţiei despre procesul emancipator al proletariatului. Apoi, ca reorganizator al mişcării internaţionale proletare pe baze revoluţionare şi înfăptuitor grandios al primei mari victorii revoluţionare din Rusia, acţiune în care se verifică deplina articulare a concepţiilor marxismului restaurate de el.
Îl avem apoi în Lenin pe cel care a completat, în privinţa unor părţi extrem de importante, marxismul. Interpretarea sa a fazei imperialiste a capitalismului, formularea sa privind chestiunea agrară şi naţională, acceptate de noi (şi, dacă se doreşte precizie, chiar în litera programului lui Buharin, aşa cum am spus deja), sunt contribuţii fundamentale la dezvoltarea metodei şi a sistemului marxist, pe care el ţine să le racordeze pas cu pas la declaraţiile explicite ale lui Marx şi ale lui Engels în materie, verificate şi integrate prin ansamblul evenimentelor ulterioare. Cine crede că este necesar să numească nu marxism, ci leninism critica, de pildă, a celor mai recente faze ale capitalismului, lasă să se înţeleagă că Lenin ar fi modificat prin aceasta anumite teze istorice şi economice ale lui Marx, şi nu-l mai poate numi revizionist pe Graziadei atunci când acesta pretinde să deducă din trăsăturile noii faze o infirmare a teoriilor economice fundamentale cuprinse în Capitalul.
Noi, aşadar, nu vedem necesitatea de a schimba denumirea sistemului nostru doctrinar şi politic din marxism în leninism, dar nu vom face desigur din aceasta o chestiune de cuvinte, iar odată stabilită identitatea dintre ele — pe cuvântul lui Lenin însuşi şi al nimănui altcuiva — le putem folosi fără deosebire.
Dacă prin leninism se înţelege a admite drept adevărat tot ceea ce le place să afirme celor care se proclamă adevăraţii şi cei mai de seamă leninişti, atunci nu ne-ar rămâne decât să zâmbim. Ne rezervăm dreptul de a considera şi de a dovedi că multe opinii ale leniniştilor cu etichetă sunt cât se poate de antileniniste şi antimarxiste.
Dacă prin leninism se înţelege a jura pe fiecare şi pe oricare afirmaţie a lui Lenin din timpul vieţii sale, atunci nici măcar cu aşa ceva nu putem fi de acord. În multe cazuri ne-aţi putea prezenta pasaje textuale din Lenin, iar noi am exprima cu toată liniştea o părere diferită. Am ţinut să revendic acest lucru doar pentru a răspunde stupidei afirmaţii că noi, cei de stânga, am fi aşteptat moartea lui Lenin pentru a deschide ofensiva critică împotriva Internaţionalei. Am discutat şi l-am criticat pe Lenin cât timp era viu şi lua cuvântul, iar de multe dintre contraargumentele sale nici acum nu suntem câtuşi de puţin convinşi. Dar aceasta nu ne răpeşte dreptul de a spune că, în ciuda acestor dezacorduri loiale, considerăm străine de gândirea lui Lenin şi de metoda sa multe dintre iniţiativele şi directivele Internaţionalei de după moartea lui, şi mai cu seamă afirmăm dreptul de a refuza calificativul de leniniste pentru cea mai mare parte a elucubraţiilor centrismului nostru ordinovist. Lenin a acceptat tezele ziarului Ordine Nuovo din 1920 întrucât, pe fond, ele conţineau critica comună la adresa maximalismului oportunist şi fuseseră adoptate de secţiunea din Torino, compusă în majoritate din abstenţionişti. Şi numai datorită ghionturilor noastre a priceput ordinovismul teza leninistă a sciziunii partidului italian de reformişti: până după Bologna, el preamărea unitatea partidului „cu Bordiga şi Turati“. Nu noi am refuzat acţiunile comune, pentru care am sacrificat totul, ci actualii centrişti au respins la Bologna (octombrie 1919) demersul nostru de a renunţa la condiţia prealabilă a abstenţionismului, cu condiţia ca ei să pună problema excluderii reformiştilor din partid. Lenin a recunoscut — deşi dezavua abstenţionismul nostru — în tezele ordinoviştilor ceea ce noi îi obligaserăm să înveţe şi ceea ce ei, fie şi cu mare întârziere, repetaseră.
Odată clarificat faptul că ordinovismul este un sistem nici marxist, nici leninist şi că el comportă destule pericole de deviere de la directivele partidului, să rămânem la tema dezacordurilor efective dintre noi şi Lenin.
Poziţia sa tactică, lămurită în cartea despre boala copilăriei comunismului, este în mod substanţial împărtăşită de noi. Noi nu am fost niciodată blanquişti, nici pucişti şi nici adepţi ai unor poze estetice în rezolvarea problemelor de acţiune marxistă. Acest lucru este afirmat limpede în articolele din 1922. În atitudinea delegaţiei noastre la Congresul al III-lea a existat parţial o notă discordantă, datorată marii uşurinţe de a improviza a unuia dintre actualii centrişti, care ar face bine să-şi asume în sfârşit responsabilitatea pentru ea. În Tezele de la Roma nu există nicio urmă a teoriei ofensivei pentru care s-a dat bătălia la Congresul al III-lea şi care a fost muştruluită de Lenin. O spun de dragul purului adevăr, căci muştruieli de la Lenin am primit şi eu, şi nu m-au convertit.
Noi considerăm metoda tactică a lui Lenin ca nefiind pe deplin exactă, întrucât nu conţine garanţii împotriva acelor posibilităţi de aplicare care, deşi superficial fidele, pierd finalitatea revoluţionară profundă ce a însufleţit mereu tot ceea ce Lenin a susţinut şi a înfăptuit. Considerăm drept excesiv de universale anumite extrapolări ale unor experienţe tactice ruseşti la situaţii la care se adaugă dificultăţi ce nu existau în acelea, cum ar fi regimul democratic şi îndelungata otrăvire democratică a proletariatului. În Conferinţă am spus că Lenin nu ne-a lăsat problema tacticii rezolvată şi consolidată în aceeaşi măsură cu cea a doctrinei: o asemenea problemă rămâne încă deschisă, ceea ce înseamnă că va trece prin experienţe şi erori ulterioare. Cu toate acestea, noi afirmăm că soluţia tactică a lui Lenin, aşa cum o găsea el întotdeauna, deşi recurgea la manevre ce ni se păreau riscante, nu părăsea niciodată terenul principiilor, ceea ce înseamnă că nu intra în contradicţie cu finalităţile revoluţionare ultime ale mişcării.
Un studiu atent — dacă ar fi posibil pe baza izvoarelor — al ultimelor exprimări ale lui Lenin ne-ar permite poate să tragem concluzia că el tindea să coboare treptat marele oblon al libertăţii tactice. A scris în repetate rânduri că greşise la Congresul al III-lea lovind mai mult în stânga decât în dreapta, pericol care pentru el rămânea încă prezent. Tactica adoptată la Conferinţa celor Trei Internaţionale l-a iritat puţin. Ştiu dintr-o mărturie de necontestat că nu era favorabil fuziunii cu partidul maximalist preconizată de Congresul al IV-lea. Dar aceste detalii ar putea aduce a speculaţie, aşa că le las deoparte pentru a afirma că, după Lenin, s-a deviat de la linia tactică comunistă sănătoasă; iar aceasta demonstrează că exista o eroare iniţială parţială chiar în directivele tactice pe care Lenin a vrut să le experimenteze la scară internaţională.
Până unde merge aşadar dezacordul nostru privind tactica actuală a conducătorilor Internaţionalei? În perioada articolelor de la începutul anului 1922, eu afirmam răspicat că deciziile privitoare la tactică rămâneau în limitele principiilor comuniste şi marxiste. Ulterior, pe alte puncte precise, noi, cei de stânga, a trebuit — deşi tot în limitele unei finalităţi revoluţionare comune — să împingem mai departe critica noastră.
Cineva care vrea să generalizeze acea afirmaţie de atunci a fost la fel ca mine şi chiar mai aspru decât mine în pesimismul vremurilor ulterioare. Nu vreau să fac o chestiune de nume sau să mă distrez punând în încurcătură anumiţi oponenţi în plan personal. Trec peste aceasta; cert este că atunci când ne-am aflat în faţa formulei guvernului muncitoresc am afirmat categoric că nu mai era vorba doar despre o soluţie tactică inoportună şi cu randament scăzut, ci despre o contradicţie veritabilă cu corpul nostru de doctrină, marxist şi leninist; şi anume cu concepţia despre procesul de eliberare a proletariatului, întrucât prin aceasta se introducea posibilitatea iluzorie a unor soluţii, fie ele şi parţial paşnice şi democratice. Ni s-a răspuns că eram în eroare, că nu era vorba nicidecum de o posibilitate istorică diferită sau de o soluţie politică fundamentală a problemei statului şi a puterii, ci doar de o lozincă de agitaţie, de faimosul sinonim al dictaturii proletariatului. După bine-cunoscutele eşecuri germane ale tacticii guvernului muncitoresc şi ale frontului unic politic — tactică ce s-a dovedit, în concepţia celor care au aplicat-o, de la Berlin ca şi de la Moscova, o adevărată iluzie de a modifica termenii problemei centrale revoluţionare printr-o colaborare cu stânga social-democrată —, a fost limpede că este periculos să laşi să supravieţuiască anumite formule chiar şi atunci când ele se prezintă sub mantia nevinovată a unor revendicări înaintate în scop de propagandă. Chestiunea a fost şi a rămas gravă de-a lungul formulărilor Congreselor al IV-lea şi al V-lea. Evenimentele ulterioare au confirmat temeinicia opoziţiei noastre pe acest punct, care nu este secundar, ci fundamental. Modul în care a fost lichidată chestiunea germană este departe de a fi satisfăcător. Acestea sunt enunţuri sumare, însă ţin să definesc încă o dată întinderea şi limitele dezacordului. Astăzi ne aflăm în faţa unei noi tactici. Ultimul Executiv Lărgit a furnizat o nouă analiză a situaţiei. Este de netăgăduit că aceasta se prezintă mai puţin favorabilă decât în anii trecuţi, dar diagnosticul stabilizării, fie ea şi relativă (se pot găsi o sută de formulări care împacă şi capra şi varza), este îngrijorător întrucât vine de la acele elemente care atribuie analizei situaţiei — după părerea noastră şi chiar după propriile lor afirmaţii — o valoare decisivă în stabilirea liniei tactice.
Noua tactică se prezintă ca o repliere, în măsura în care afirmă: întrucât nu se mai pune în mod nemijlocit problema cuceririi puterii, chiar menţinând intacte punctele fundamentale ale programului nostru politic, noi trebuie să vizăm în acţiune rezultate mai modeste, iar acestea iau forma prevalenţei unor regimuri de stânga în diverse ţări. Revine în cuvinte noi străvechea teză conform căreia un regim de libertate politică ar fi o condiţie indispensabilă pentru înaintarea ulterioară a clasei muncitoare. Această teză este în mod obiectiv falsă în proporţie de cel puţin trei sferturi, iar în partea în care este adevărată, rămâne teribil de periculoasă. În anumite situaţii, lupta proletariatului poate fi avantajată de prezenţa unui guvern democratic — în altele poate fi invers —, dar există întotdeauna o altă condiţie pentru succesul luptei revoluţionare: independenţa şi autonomia politicii duse de partidul de clasă proletar.
Această problemă a fost pusă, ca de obicei — ceea ce se leagă de critica noastră privind modul de lucru al organelor Internaţionalei, mai cu seamă în ceea ce priveşte pregătirea şi rezolvarea chestiunilor de supus dezbaterii internaţionale —, aproape pe neaşteptate şi cu o pregătire inadecvată.
Noi suntem alarmaţi de acest mod de a proceda, de decorurile care coboară înfăţişând noi perspective ce ar fi apărut demne de respins dacă ar fi fost examinate cumpănit, în timp ce printr-un astfel de sistem ajung să se impună într-o lumină falsă. Nu identificăm acest proces cu cel al oportunismului vechilor partide social-democrate, aşa cum s-ar dori să ni se pună în seamă, dar constatăm că se stabileşte o înrudire, fie ea şi îndepărtată, iar aceasta trebuie să ne îndemne să schimbăm drumul cu toată seriozitatea. La puţine săptămâni după complexa dezbatere a Congresului al III-lea, a apărut frontul unic, despre care în hotărârile acestuia nu se spunea nimic. Guvernul muncitoresc a apărut abia după deciziile Plenului Lărgit din februarie 1922, a dispărut sau s-a atenuat parţial în deciziile Congresului al IV-lea, pentru ca în perioada următoare să servească drept bază pentru tactica din Germania. Abia spre sfârşitul Congresului al V-lea şi cu o uriaşă reticenţă a răzbit câte ceva despre un alt pas grav: propunerea de unitate cu Amsterdamul. Noua tactică este, după obicei, un fapt împlinit înainte ca vreun organ internaţional să o fi examinat. Or, noi am cerut întotdeauna ca, în materie de tactică, deciziile să fie imperative şi... preventive, nu postume.
De pildă, cu cea mai vie uimire se ascultă justificarea propunerii antiparlamentului făcută de partidul nostru Aventinului. Această propunere de o sfruntată tentă democratică, cavallottiană, savonaroliană şi chiar mai rău, [2] nu are pentru noi drept de cetăţenie în domeniul comunismului; ea nu încalcă doar normele tactice, ci chiar principiile noastre. Când ne pregătim să dovedim că în tezele tactice abia dacă a fost tolerat, şi numai în mod excepţional, frontul unic de sus, adică prin metoda obişnuită a propunerilor adresate conducătorilor altor partide, şi aceasta numai pentru aşa-numitele partide muncitoreşti, şi că este nemaiauzit să se facă asemenea demersuri chiar către partide care sunt apărătoare oficiale ale ordinii burgheze, ştiţi oare ce ni se răspunde? „Greşeala voastră, voi, cei de stânga, este de a lua propunerea antiparlamentului drept un caz de aplicare a tacticii frontului unic“. Ei poftim! Şi atunci despre ce soi de tactică este vorba? Despre o tactică pe care nicio decizie nu a prevăzut-o, în niciun Congres, dar care vă sare în faţă dintr-odată. Şi tot aşa răsare cealaltă teză despre care nu s-a discutat şi nu s-a votat niciodată — fiindcă era lămurită chiar şi pentru orbi de poziţiile noastre de principiu —, şi anume că ar fi de datoria partidului comunist să manevreze în aşa fel încât să nu iasă Hindenburg sau să nu câştige Poincaré în alegeri. Nu pentru a identifica cele două situaţii, cele două procese, ci pentru a defini problema, noi negăm că ar fi posibil să se ajungă la o asemenea slăbire a exigenţei în metodele de acţiune, încât să se afirme că toate finalităţile contingente sunt admisibile pentru activitatea partidului comunist şi toate mijloacele pot fi folosite, cu condiţia să rămână o recunoaştere abstractă şi teoretică a tezelor comuniste despre dictatura proletariatului şi insurecţie; întrucât şi oportunismul a triumfat în metodele sale pernicioase chiar proclamând că era vorba despre operaţiuni contingente şi tranzitorii, care nu excludeau atingerea socialismului şi triumful revoluţiei. Nu este vorba de a-i bănui de o intenţie preconcepută revizionistă pe conducătorii mişcării, ci de a stabili de comun acord garanţiile pentru ca acţiunea tuturor să nu alunece pe panta unor vechi şi teribile erori. Noi întrebăm care vor fi măsurile prin care o tactică atât de asemănătoare în aparenţele şi în multe dintre argumentele ei cu cea a posibilismului va păstra o direcţie şi o dezvoltare ce trebuie să fie diametral opuse. De vreme ce nu vedem aplicate asemenea măsuri şi nici nu credem că ar putea să existe în aceste condiţii, cerem excluderea expresă a acelor manevre şi acţiuni tactice care nu pot decât să ducă proletariatul pe un alt drum decât cel al ţelurilor comuniste.
Odată stabilite şi conturate astfel, în mod sumar, dezacordurile noastre — inexistente în privinţa doctrinei şi a programului Internaţionalei, ale lui Marx şi ale lui Lenin; limitate în privinţa metodelor tactice preconizate de Lenin; grave în faţa degenerărilor, nici marxiste, nici leniniste, cărora pare să le deschidă calea tactica adoptată astăzi de conducătorii Internaţionalei —, noi nu ne aşteptăm la obişnuitul strigăt: „iată că suspectează Internaţionala Comunistă de oportunism şi merită numaidecât anatema“; ci la o demonstraţie serioasă a garanţiilor capabile să despartă în mod insurmontabil practica oportunismului de experimentarea unor manevre strategice precum cele schiţate prin guvernul muncitoresc. Pentru noi, concluzia este negativă. Asemenea metode trebuie condamnate şi abandonate. Acolo unde situaţia nu face posibilă lupta pentru putere, partidul comunist nu încetează din acest motiv să aibă o sarcină politică de acţiune. Atitudinea pe care partidul o adoptă public în desfăşurarea luptei, chiar şi în faza de retragere, îşi va exercita influenţa indispensabilă asupra succesului sau insuccesului ce îi va fi rezervat în viitoarea perioadă de relansare, în biruirea sau nu a tuturor rezistenţelor contrarevoluţionare complexe. Un strălucit exemplu al acestor posibilităţi a fost recenta situaţie din Italia, în care, chiar în faţa unei puteri ce nu putea fi răsturnată, atât de multe se puteau face, în timp ce atât de puţine s-au făcut.
[1]. Replică tipică a lui Tecoppa, personaj creat de Edoardo Ferravilla, autor de comedii în dialect milanez. Aşa se răstea personajul împotriva oricui îndrăznea să-l critice.
[2]. Antiparlamentul — în toamna anului 1924, în urma asasinării deputatului Giacomo Matteotti de către fascişti, conducerea PCd’I (Gramsci) a propus partidelor burgheze şi reformiste retrase din parlament („secesiunea Aventinului“) constituirea unui „Antiparlament“ comun, iniţiativă respinsă de partidele democratice. Adjectivele utilizate denunţă moralismul burghez steril opus luptei de clasă, făcând trimitere la Felice Cavallotti (lider radical-republican italian din secolul al XIX-lea, celebru pentru cruciadele sale moraliste şi justiţiarismul de tribună) şi la Girolamo Savonarola (călugărul dominican renascentist vestit pentru predicile sale puritane împotriva moravurilor).