Amadeo Bordiga

Politica europeană a SUA

Ieri

Şi în războiul din 1914—1918, Statele Unite au intervenit la jumătate, după ce rămăseseră multă vreme spectatoare. Abandonau aşa-numita doctrină Monroe, care stabilea neamestecul în afacerile Europei şi pretenţia ca Europa să renunţe la orice pretenţie de control asupra noului continent. Această ieşire din izolaţionism amintea de cea a Angliei, prima ţară a capitalismului modern şi cel dintâi bastion mondial de până atunci al regimului burghez. Afişând o organizare internă ce constituia un model ipocrit de libertate şi practică democratică, neavând o armată permanentă, străduindu-se totodată ca prin exploatarea imperială a lumii să realizeze colaborarea de clasă cu proletariatul din metropolă prin intermediul concepţiilor reformiste, Marea Britanie menţinea sub arme prima flotă din lume şi înfrânsese rând pe rând imperiile de peste mări ale spaniolilor, portughezilor, olandezilor, jefuind planeta. Vigilentă în conflictele europene, intervenea la timp pentru a doborî hegemoniile politice şi militare de care se temea şi care ar fi putut să-i concureze prea mult în exploatarea lumii.

Izolarea Americii s-a dovedit a fi nu mai puţin presărată cu pretenţii ipocrite de a poza drept model pentru întreaga lume. Un capitalism nu mai puţin nemilos şi crud în originea şi dezvoltarea sa decât cel englez a pretins să dea lecţii omenirii prin doctrine pioase şi prin exemple mincinoase de prosperitate, toleranţă şi generozitate.

La sfârşitul războiului, unul dintre cele mai odioase tipuri de făţarnici şi predicatori de doi bani pe care i-a înregistrat istoria, faimosul Woodrow Wilson, prevalându-se de ajutorul economic şi militar acordat aliaţilor săi, a pretins că vrea să reordoneze vechea Europă după noi principii şi a impus acele capodopere ale regimului burghez mondial care au fost Tratatul de la Versailles şi Societatea Naţiunilor.

În rândurile mişcării socialiste de la acea vreme, curentele oportuniste au fost, fireşte, în culmea fericirii în faţa acestei versiuni ignobile a oprimării capitaliste şi, chiar în rândurile partidului italian, deşi acesta era extrem de reticent faţă de seducţiile „războiului democratic“, nu au lipsit cei care, după intervenţia americană, ca şi după prima revoluţie rusă din februarie 1917, în care nu vedeau decât o simplă dezvoltare democratic-burgheză şi patriotică, au vorbit despre revizuirea poziţiilor, în sensul de a se arunca în ridicola cruciadă împotriva militarismului teuton.

Au reacţionat curentele revoluţionare, care văzuseră întotdeauna centrele cu cel mai înalt potenţial de clasă al capitalismului şi al militarismului imperialist mai întâi în Franţa, apoi în Anglia, şi care vedeau apărând în America noul centru al supercapitalismului; evoluţia revoluţiei ruse a fost cu totul alta decât cea închipuită de social-democraţii şi social-patrioţii din toate ţările; noua mişcare de stânga i-a declarat drept adversari direcţi ai cauzei proletare şi revoluţionare, în prima linie, pe Wilson şi Geneva sa, în afara căreia America a rămas, pentru a desăvârşi ipocrizia quakeră a metodei.

Astăzi

Şi în al Doilea Război Mondial, America a intervenit la jumătate. Şi în acesta, nota centrală a propagandei a fost provocarea germană şi apărarea celor agresaţi. Noi, marxiştii, nu am crezut niciodată în distincţia dintre războaiele de apărare şi cele de agresiune, evaluarea noastră asupra cauzelor fiind cu totul alta. Noul război a decurs în mod direct, pe lângă legile proprii ale actualului regim social, din ordinea mondială şi din situaţia Germaniei impusă la Versailles, prin reconfirmarea marilor monopoluri coloniale ale centrelor ultra-imperialiste.

Conjunctural, aşa cum Anglia sfârşise prin a interveni în Primul Război după ce acţionase pentru a distruge, prin acesta, ameninţarea germană, tot aşa întreaga politică a Statului burghez american dintre cele două războaie a fost o pregătire directă şi continuă pentru o luptă de expansiune pe seama Europei.

Condimentul de minciuni umanitare şi democratice a fost folosit pe o scară şi mai mare şi a flancat pregătirea economică, industrială şi militară, ale cărei etape se înşiruie pe parcursul a douăzeci de ani de istorie.

Progresiva diminutio capitis a Marii Britanii — pe a cărei reacţie a mizat în zadar Hitler, subevaluând determinările intereselor de clasă — a început să fie consfinţită prin Tratatul de la Washington din 1930, în care, de la formula unei flote engleze egale cu suma celorlalte două cele mai puternice din lume, s-a trecut la cea a parităţii între marina engleză şi cea americană, lăsând în urmă Franţa şi Japonia. Hitler nu apăruse încă, şi nici Mussolini nu avea cum să inspire spaima.

Intervenţionismul economic, politic şi militar în treburile lumii — şi ce altă expresie exactă ar trebui să înlocuiască termenul de agresiune dacă nu intervenţionismul? —, evident în practică pretutindeni, este declarat şi mai deschis în Mesajul lui Truman.

Acesta se bazează pe obişnuitele premise filantropice, demne de cadrul fariseic şi conformist al învestiturii prezidenţiale axate pe Biblii şi Dumnezei, şi pe obişnuitele extinderi ale nemuritoarelor principii ale democraţiei burgheze la cerinţele economice, magnaţii marelui capitalism promiţând pâine celor flămânzi şi chiar un condiment de abundenţă — de tip american prosperity? — la felul de mâncare deja rânced al libertăţii politice şi ideologice.

Punctul remarcabil este atacul direct şi disperat împotriva comunismului, adică împotriva necesităţii unei economii anticapitaliste care se impune lumii, atac ţinut bine separat de un atac la adresa Rusiei, despre care se spune, dimpotrivă, că va putea aparţine unei combinaţii mondiale, chiar dacă tradiţiile sale istorice sunt de putere imperialistă.

Truman vrea să negocieze cu Stalin, dar nu va face compromisuri cu comunismul. Situaţia nu ar putea fi mai clară. Printre ceilalţi purtători de cuvânt, bătrânul Cachin a răspuns că între regimul rus şi regimurile capitaliste poate exista colaborare.

Acolo unde nu poate exista colaborare este între marile centre mondiale ale supercapitalismului şi mişcarea proletariatului revoluţionar. De acest lucru se tem cei ca Truman, mai mult decât de război.

Dacă pentru Truman inamicul numărul unu este comunismul şi dacă el îi combate de urgenţă „filozofia“ într-un moment în care aliniamentele sale de clasă şi revoluţionare nu par evidente, acest lucru ne este de mare mângâiere. Nu este poate departe ziua în care pături puternice ale proletariatului mondial vor înţelege că inamicul numărul unu este Truman — nu persoana funcţionarului necunoscut până la moartea lui Roosevelt, nu acea faţă de preot de ţară cu mâinile pe două Biblii şi cu zâmbetul mieros, ci forţa bestială a capitalismului oprimator concentrată astăzi în formidabilul eşafodaj de investiţii economice şi de armamente organizat dincolo de Ocean.

Pentru a înţelege toate acestea şi pentru a se alinia în războiul de clasă, proletariatul trebuie totuşi să înţeleagă un alt lucru: că un asemenea raport de lucruri şi de forţe nu s-a construit în doi ani, ci în o sută, şi că, aşa cum pe vremea lui Lenin i-a aruncat în bălegar pe conducătorii renegaţi care au elogiat ajutorul de război al lui Wilson, tot aşa trebuie să facă şi cu cei care, în al Doilea Război, au făcut apologia, într-un mod indecent şi trădător, a ajutorului lui Roosevelt şi Truman, punându-se în slujba lor.

MIA  |  Secţiunea română  |  Amadeo Bordiga