|
|
|
Scris: 1952 |
|
|
Aşa cum este arhicunoscut chiar şi cititorilor revistelor politice ilustrate, fraza a fost relansată în Italia de Pietro Nenni încă din primele zile în care se punea problema preluării moştenirii lui Benito Mussolini. [1] Ce sens putea avea această cerinţă, încă actuală după aproape un deceniu de hărţuieli? Până la urmă, ea a exprimat şi exprimă într-un mod aproape loial adevăratul conţinut al jalnicei istorii a luptelor dintre grupurile politice succesoare ale fascismului italian.
Începând din vara lui 1943, prin Sicilia, prin Salerno, prin Anzio, fremătând în spatele frontului de o grabă care le lipsea cu desăvârşire corpurilor combatante americane şi asociate — cărora le lega picioarele vestea că au în faţă firave unităţi germane —, se îndreaptă spre Roma o bandă, mai bine zis un mozaic de facţiuni, de opozanţi, de persecutaţi, de exilaţi şi, în nu puţine cazuri, de inşi dezgustaţi de încadrarea fascistă ce guverna aici. Liderii politici şi miniştrii in pectore ai erei noi sunt prezenţi cu toţii, halucinaţi de un lung post de putere şi de agitaţie politică.
De la dreapta la stânga, toţi aceşti oameni nu flutură programe şi principii universale sau internaţionale: niciun grup de căpetenii nu îşi propune să-şi orienteze acţiunea din Italia spre renaşterea unor mişcări şi partide de luptă pentru o nouă, revoluţionară palingeneză a societăţii europene şi mondiale. Pentru toţi, lupta armată se sfârşeşte odată cu victoria armatelor de debarcare şi spargerea ultimelor linii şi formaţiuni germane; şi este vorba să se treacă la refacerea, la reorganizarea Italiei. Niciun partid de luptă, de opoziţie, şi cu atât mai puţin de revoluţie: toate, partide de administraţie şi de guvernare, toate în postura de moştenitori ai revoluţiei luate de-a gata, sau al doilea risorgimento italian, care se situează la răscrucea datelor glorioase: 25 iulie, 8 septembrie, 19 mai, [2] în care din solul înflăcărat al patriei s-au ridicat mareşali imperiali, regi, împăraţi, prinţi moştenitori, pontifi romani; şi au condus insurecţiile!
Care a fost grija cea mai mare a acestor grupuri conducătoare, dornice să-şi încerce puterile punând din nou piciorul pe solul încă o dată mântuit? Repetăm, dacă ar fi înaintat, ar fi stăruit şi ar fi învins pentru un postulat revoluţionar general, pentru cucerirea puterii în Europa şi în lume de către clasa proletară, şi prin urmare pentru desfiinţarea societăţii capitaliste — care zămislise şi va zămisli fascisme şi războaie —, ei ar fi fost încă din prima clipă gata şi maturi pentru acţiune: a organiza, a propovădui, a agita, a încadra masele pentru asaltul distrugător asupra pilonilor regimului burghez şi în recâştigata Italie. Dar nu; ei nu au decât intenţia de a pune capăt oricărei lupte şi ciocniri violente; şi de a se dedica reorganizării conjuncturale a ţării ruinate, după spusele lor, de 20 de ani de proastă administrare şi hoţie fascistă şi de 4 ani de război, din punct de vedere militar într-adevăr deloc solicitant, dar catastrofal prin bombardamentele nemiloase „de propagandă“ ale civilizatorilor şi eliberatorilor.
Cu asemenea intenţii, ar fi fost logic să se oprească, să se uite în jur, să studieze, să înţeleagă situaţia conjuncturală — ei, conjuncturişti până-n măduva oaselor — a acestei ţări în care se întorceau pentru a restabili buna guvernare, administraţia sănătoasă, autoritatea revendicată a celor competenţi persecutaţi (o, infamie!) din motive ideologice. Apoi să examineze problemele tehnice, aşa cum le place să spună, şi să se apuce să pregătească în domeniul administrativ, legislativ şi social mult aşteptatele „reforme structurale“ pentru a satisface un popor care, după dominaţia fascistă, este însetat de dreptate.
Pietro Nenni, [3] în această fază, nu a fost decât cel mai puţin ipocrit dintre toţi. Ce să mai studieze, ce să mai înţeleagă, ce să mai vadă care erau schimbările de structură socială între 1922 şi 1944 (reformismul ne pute îngrozitor şi tocmai de aceea putem spune cu netulburată linişte că acelea erau schimbări pozitive în proporţie de patru cincimi, în timp ce din 1944 până astăzi sunt negative în proporţie de patru cincimi), ce să se mai apuce să pregătească legi sociale şi planuri de reconstrucţie judicioase! Ce să mai aducă rezolvarea acestor chestiuni la nivelul masei largi, reabilitând-o din ştirbirea şi starea de minorat fascistă care rezervase orice funcţie decisivă ierarhiei oligarhice! Da’ de unde; nici vorbă: politique d’abord!
Dreptul de a stabili destinele Italiei trece, prin lege istorică şi printr-o lovitură de baghetă magică, de la grupul persecutorilor la grupul celor mai iluştri persecutaţi (niciun rău dacă printre ei se strecoară mai mult de unul pe cât de puţin ilustru, pe atât de deloc persecutat); urgenţele istoriei nu lasă timpul necesar pentru a încredinţa treaba „poporului“, pe care a fost de ajuns să-l elibereze şi să-l hrănească cu imnuri închinate democraţiei, fiind de la sine înţeles că aceasta învinge de fiecare dată când în locul temnicerului reuşeşte să se aşeze întemniţatul.
Şi atunci ceea ce e urgent este să împărţim între noi — spune Nenni, exprimând cu îndrăzneală gândul ascuns al tuturor — tortul puterilor şi al posturilor, hărţuindu-ne între noi, noii sosiţi, după potenţialul pe care îl tragem din sprijinul pe care îl avem în spate — şi unii se sprijină, în numele Italiei, pe britanic, alţii pe yankeu, alţii pe galic, alţii pe cazac — şi din ce avem în faţa noastră ca posibilitate de a face jocul mobilizării viitorilor alegători care, după ce jocurile vor fi fost făcute şi spre ruşinea memoriei fasciste, vor fi convocaţi la vot liber!
Este clar că într-o asemenea perioadă de mişcări abile pe tabla de şah, „masele“ şi „poporul“, invocate la fiecare pas, sunt scoase din joc. Sunt oare acestea relaţii între partide, fiecare bine definit şi legat de o tradiţie istorică a sa de program şi de luptă, deci uşor de recunoscut drept expresie a unor interese sociale? Nu; recursul la partide — chiar admiţând că un partid, într-o perioadă în care a suferit puternice ofensive, poate foarte bine să acţioneze fără o legătură neîntreruptă cu o bază largă, prin mici grupuri şi comitete clandestine sau din străinătate, dacă este cazul — nu este de ajuns pentru a explica dinamica unei astfel de acaparări.
Tocmai în cazul lui Nenni, factorul partid este cât se poate de schimbător. El este exponentul partidului socialist care, la începutul fazei de 20 de ani de paranteză, [4] este cel mai aprig duşman al Internaţionalei de la Moscova şi al partidului comunist. În 1943—1944, partidul său urmează încă să se rupă în două şi apoi în trei trunchiuri, împărţite radical de aservirea faţă de ruşi, pe de o parte, şi faţă de americani, pe de altă parte. Iar dacă mergem mai departe cu analiza celorlalte partide, povestea este aceeaşi: tradiţia de 20 de ani este la fel de întortocheată în ceea ce priveşte sprijinul şi opoziţia faţă de fascism, atitudinea faţă de monarhie sau faţă de biserică: ne scutim de acest examen.
Politique d’abord nu vrea deci să spună doar: la o parte masa şi baza, la o parte chiar şi realitatea contingentă a situaţiilor economice, tehnice, constructive, administrative; să intre în scenă formaţiunile politice în care se împarte naţiunea, adică partidele. Vrea să spună: la o parte şi acestea, care încă nici nu s-au aliniat, nici nu au fost puse în activitate (şi nici nu se vor mai sustrage, mai întâi unui conformism unic „risorgimental“, apoi unei perechi de conformisme convenţional şi retoric opuse între ele, care nu se vor mai răscumpăra din pasivitatea în stilul celor două decenii fasciste şi, dacă vreţi, în stil popular-progresist). Şi atunci, dacă clasele şi partidele nu sunt pe scenă, formula, neruşinată dar veridică, la ce raporturi de forţă se referă? Care sunt actorii de pe scenă, urmând a cerceta ulterior dacă nu cumva actorii şi mai ales protagoniştii sunt marionete ale căror sfori sunt trase din umbră? Totul se reduce la o intrigă între persoane, între „personalităţi“, între „oameni politici“; acest lucru este mărturisit deschis. Iar din 1944 până astăzi, în spatele acestei scene jalnice şi mai bine ca oricând, mult mai bine decât în cele două decenii, capitalismul şi afacerismul cel mai deşănţat, care devin în mod calculat tot mai anonime, fac ravagii în dictatura lor: Italia, despre care acei domni spun că le pasă mai mult decât de principiile lor universale de partid, Italia este administrată în cel mai prost mod din istoria sa, nu doar din cea recentă; se fac de către birocraţi, administratori şi tehnicieni mai multe prostii ca oricând, se fură mai mult decât s-a furat vreodată. Iar această stare de lucruri trebuie, având în vedere premisa metodologică, imputată în egală măsură partidelor de la guvernare şi partidelor din opoziţie, de vreme ce este vorba despre o opoziţie constituţională, colaboraţionistă şi „naţională“.
Formele de înregimentare ale maselor, înecate în conformismul şi în corupţia reformistă, asistenţială şi patronală, care dezvoltă exact aceeaşi linie fascistă, sunt deci desprinse de sub călăuzirea „de clasă“, sunt desprinse de sub călăuzirea „de partid“ şi sunt constrânse să se orienteze doar după călăuzirea unor „Oameni“, a unor „Capi“, a unor „Nume“ celebre.
Partidele care pretindeau că duc mai departe filonul celor proletare nu mai fac un secret din faptul că au adoptat această busolă, şi numai pe aceasta: pe de o parte morţi zeificaţi şi ridicaţi pe altare (mai puţin periculoşi ca persoane fizice, dar mereu periculoşi prin folosirea trădătoare a faimei lor), pe de altă parte vii idolatrizaţi drept Părinţi, cei Mai Buni sau Perfecţi, cărora, prin activitatea lor de conducere, li se atribuie orice virtute de a face istoria. Efortului uriaş al marxismului originar, care a demonstrat că economia este politică, lupta socială este politică, războiul civil este politică, i se substituie astăzi infama recunoaştere că politică este nu înfruntarea pe un fundal larg a intereselor claselor şi ale partidelor care se ciocnesc, pentru şi împotriva revoluţiilor, ci politică este josnica slugărnicie de a ţine trena unui individ cu un nume arhicunoscut, admiraţia cretină, adularea cea mai josnică, venite nu din partea vreunui nătărău izolat, ceea ce ar conta prea puţin, ci din partea colectivităţilor organizate.
Uşurinţa cu care s-a produs fenomenul oportunismului — care înseamnă cucerirea perfidă, ce la un moment dat explodează, a organizaţiilor clasei dominate de către clasa dominantă şi organele sale de putere — a decurs, de asemenea, alături de întregul joc al formidabilelor resurse pe care le posedă aparatul tradiţional al formelor de producţie, din acest abuz săvârşit în rândurile revoluţionare prin cultul persoanelor şi al numelor. Citaţi-mi obişnuitele (puţine, din păcate) exemple de conducători proletari care şi-au desfăşurat întreaga viaţă militantă fără să dezerteze şi fără să devieze: iar eu voi susţine teza că elementul de adeziune, admiraţie, încredere, ataşament, chiar şi faţă de aceste persoane şi faţă de aceste nume, nu a fost un element degradant şi dăunător.
Unora le mai răsună încă în urechi ropotul de aplauze smulse de Mussolini la congresul de la Reggio din 1912 în invectiva împotriva lui Bonomi, Cabrini, Bissolati şi Podrecca: „partidul nu este o vitrină pentru oameni iluştri“. Şi totuşi peroraţia venea de la un „vitrinist“ înnăscut, după cum au arătat faptele ulterioare, şi e de ajuns să ne gândim că, după câteva decenii, ura proletară faţă de Mussolini era de ajuns pentru a reda virginitatea trădătorilor Bissolati şi Bonomi, morţi în miros de sfinţenie: atât de nestatornice şi supuse greşelii sunt masele pe terenul judecării persoanelor.
Odată ce credinţa oarbă într-un nume a înlocuit respectarea principiilor, a tezelor şi a normelor de acţiune ale partidului ca entitate impersonală, odată ce prin favoarea naivă a maselor şi a militanţilor înşişi a fost asigurată influenţa unei persoane care, pe lângă o ambiţie nepotolită, latentă sau făţişă, îmbina calităţi (cel puţin în 95 de cazuri din 100 absolut false) de inteligenţă, cultură, elocvenţă, abilitate şi curaj, au devenit istoriceşte posibile cotiturile fenomenale, incredibilele viraje de bord prin care partide întregi şi fracţiuni însemnate de partid au frânt linia doctrinei şi a tradiţiei lor şi au făcut ca clasa revoluţionară să abandoneze sau chiar să-şi inverseze frontul de luptă.
Pături întregi de militanţi şi mase proletare au înghiţit, de necrezut, schimbări mirobolante de formule şi de reţete; iar atunci când nu au căzut în capcană, au avut oscilaţii funeste. A eşuat, de pildă, Mussolini în încercarea de a târî Partidul Socialist Italian în beţia războiului, însă în faţa secţiunii socialiste din Milano, care în octombrie 1914 îl alunga cu huiduieli unanime, a îndrăznit să strige la plecare: „mă urâţi pentru că mă iubiţi!“.
O lungă şi tragică experienţă ar trebui aşadar să ne fi învăţat că în acţiunea de partid trebuie folosiţi toţi potrivit celor mai diverse aptitudini şi posibilităţi ale lor, dar că „nu trebuie să iubim pe nimeni“, şi că trebuie să fim gata să aruncăm peste bord pe oricine, chiar dacă ar fi făcut, din fiecare an de viaţă, 11 luni de puşcărie. Decizia asupra propunerilor de acţiune în momentele marilor cotituri trebuie să reuşească să se ia în afara „autorităţii“ personale a maeştrilor, a conducătorilor şi a liderilor, şi pe baza normelor prestabilite de principiu şi de acţiune ale mişcării noastre: postulat extrem de dificil, o ştim prea bine, dar fără de care nu se întrevede nicio cale pentru ca o mişcare puternică să reapară.
Exaltarea pentru res gestae, pentru glorioasele isprăvi ale cutărui sau cutărui pretins călăuzitor de mulţimi, valurile oceanice de ovaţii la tiradele sau la pozările sale, au servit întotdeauna drept pasarelă pentru cele mai uluitoare manipulări ale principiilor mişcării. Adepţii şi conducătorul trăiseră de multe ori atât de mult exterioritatea dramatică a luptei, încât ignoraseră, uitaseră sau poate că nu pătrunseseră vreodată „tablele“ de teorie şi de acţiune fără de care nu există partid, nu există ascensiune şi victorie a revoluţiilor. Şi de aceea, când conducătorul trişează faţă de sine însuşi şi faţă de ceilalţi şi măsluieşte cărţile, se produce în nenumărate cazuri deruta.
Asupra exemplelor ne-am oprit de o sută de ori. Izbucneşte războiul imperialist din 1914 şi, în toate ţările Europei, conducători autentici, chiar şi teoreticieni ai socialismului, afirmă că sprijinul proletar pentru război este în conformitate cu principiile. Argumentele sunt dintre cele mai neruşinate: în Franţa, Germania, Anglia, este vorba despre o majoritate care dezertează, împreună cu toţi oamenii cei mai cunoscuţi; în Italia, de pildă, este o minoritate, dar se află tocmai Mussolini, conducătorul aripii celei mai revoluţionare; şi încă, din punct de vedere cronologic înaintea lui, mulţi alţii. Toată această lume a explicat de o mie de ori Manifestul comunist; astăzi, impasibilă, declară: este adevărat că „proletarii nu au patrie“, dar această expresie este valabilă pentru perioada care precede victoria proletariatului. Or, textul spune că aceasta, aducând la putere clasa cea mai numeroasă, ar fi adevărata „cucerire a democraţiei“. Concluzie îndrăzneaţă şi strălucită: în toate ţările, chiar şi capitaliste, în care există corp electoral şi parlament, proletarii au căpătat o patrie şi trebuie să o apere!
Ceva se prăbuşea sub picioarele tuturor revoluţionarilor, şi în timp ce în Italia socialiştii aripii extreme îşi reveneau şi îl lepădau deja pe Benito, care în mod uluitor trecuse la teza: cum să lăsăm să fie sugrumată Franţa liberă, cum să ezităm între Anglia şi imperiile despotice centrale?! — Lenin trebuia să-l pălmuiască pe Kautsky, maestrul marxiştilor radicali, care chema la apărarea democraţiei germane împotriva ţarismului; şi, mai rău încă, să-l îngroape de viu pe marele său maestru Plehanov, formidabil teoretician al marxismului, care susţinea de-a dreptul uniunea sacră cu Ţarul Rusiei!
După ce totul a fost refăcut, totul reorganizat, steagul ridicat din noroi, totul a putut din nou să se clatine şi să se prăbuşească, fiindcă liderii Internaţionalei a III-a şi ai Revoluţiei Ruse de ieri, asigurându-şi pentru „firmelor“ lor monopolul exclusiv, au putut să repună pe picioare — fără a fi părăsiţi de grosul mişcării — exact aceleaşi poziţii de principiu şi de acţiune deja dezonorate: apărare naţională, colaborare guvernamentală, bloc democratic, legalism constituţional, şi, sub acoperirea continuă a vechilor glorii personale ale celor vii şi ale celor morţi, pretind în fiecare zi că toată această murdărie este consecventă cu teoria şi politica lui Marx şi a lui Lenin.
Ce mirare că un Nenni, după ce a spus cu candoare: aici nu este vorba despre concepţiile filozofice asupra devenirii lumii şi a omenirii, şi nici de a administra cu folos ogoarele, uzinele sau căile ferate din Italia, ci doar de a ne descurca între noi, câteva zeci de vedete de pe scena politică, în urcarea şi coborârea acţiunilor personale, dobândeşte dreptul de a călca peste principiile fundamentale cu o nepăsare divină? În articolul scris după ce a fost numit „omul cel mai periculos din Europa“, el explică faptul că a fost cel care a încheiat faza revoluţionară (!) a perioadei imediat postbelice pentru a trece la destindere şi la pace. (Ce naiba de fază revoluţionară? Atunci făceau parte din guvernul unui principe de Savoia, acum sunt într-o opoziţie aprigă: erau frumuşel destinşi încă din 1943, şi chiar mai înainte, printre călugări şi lachei de curte!). Şi scoate la iveală, ca pe un lucru arhicunoscut, o teoremă de acest gen: „dacă este adevărat, aşa cum este adevărat“, o teoremă potrivit căreia clasa muncitoare exprimă interese universale şi generale...!
Ce ne-ar mai putea spune în plus? Clasa muncitoare nu îşi exprimă şi nu îşi apără propriile interese împotriva celor ale clasei burgheze, ci recomandă, prin intermediul marilor săi conducători, calea cea mai bună pentru convieţuirea arcadică a ambelor într-un guvern italian din nou tripartit şi într-un pact de alianţă Washington—Moscova! Şi între timp niciun muncitor dintr-o mie nu reuşeşte să confrunte aceste teze cu cele fundamentale ale lui Marx despre lupta de clasă şi dictatura de clasă, cu criteriile fundamentale pe baza cărora am negat încă de la origine că s-ar putea ajunge în istorie la „valori“ şi scopuri comune tuturor oamenilor, şi am definit aceste formulări succesive întotdeauna ca pe o deghizare a intereselor unei anumite părţi, clase, din societate...
Neruşinarea şi ignoranţa conducătorilor parveniţi şi arivişti se întemeiază pe adeziunea servilă a rândurilor de partid, în care toţi au abandonat „controlul“ asupra respectării canoanelor partidului pe seama eternei formule: a spus-o el.
Dacă din aceste alternative dezastruoase ale luptei proletariatului există o ieşire, aceasta constă în a aborda frontal vechea chestiune a meritelor şi a demeritelor oamenilor, şi în a reuşi eliberarea de criteriul dominant de a lăsa pe seama conducătorilor — chiar dacă au un trecut de mari luptători — bunul plac de a inova şi de a răsturna regulile normelor comune şi impersonale.
Polemicilor asupra persoanelor şi dintre persoane, uzului şi abuzului de nume proprii, trebuie să li se substituie controlul şi verificarea enunţurilor pe care mişcarea, în succesivele şi asprele încercări de a se reorganiza, le pune la baza activităţii şi a luptei sale.
Un simptom al faptului că, prin procese mai mult sau mai puţin complicate, anumite elemente se lasă călăuzite de voluptatea de a juca un rol pe acea scenă, de patima de a-şi auzi răsunând propriul nume şi de capriciul de a fi numite conducător şi titular al unui curriculum de merite şi al unor mari probe, constă în dezinvoltura, adesea inconştientă, cu care dau dovadă cu uşurinţă că nu au analizat niciodată directivele de bază, şi că improvizează la un moment dat divergenţe faţă de teze cărora ani la rând nu li se găsise nicio obiecţie; sau, invers, că aderă la teze a căror condamnare deschisă de către organizaţie fusese deja cert stabilită.
Cum fenomene de o asemenea natură au apărut din păcate chiar şi în sânul micii mişcări care îi reuneşte pe adversarii degenerării staliniste, ai celui de-al treilea val de oportunism din istoria proletariatului, nu este posibil să nu punem în legătură cele două aspecte: pe de o parte, dovedita ignorare şi neglijare a tezelor de bază ale partidului [şi] formularea tardivă a unor contrateze care încă de la începutul elaborării programatice fuseseră respinse în unanimitate, fără protestul sau rezerva nimănui, iar pe de altă parte, reapariţia la suprafaţă a personalismului, a maniei de a face „adevărată operă politică“, de a evalua problemele de partid ca raporturi între persoane şi grupuleţe, de a le rezolva nu prin formulări de principiu şi de metodă, ci prin ridicole „garanţii“ pe care anumiţi omuleţi şi le oferă, şi le promit sau şi le uneltesc.
Mica mişcare care inspiră aceste pagini a desfăşurat o muncă puţin zgomotoasă, dar nu din acest motiv mai puţin remarcabilă, deja de-a lungul a 8 ani, urmărind, pe de o parte, să prezinte din nou întregul program cu coerenţă, unitate şi organicitate de la text la text, de la lucrare la lucrare, astfel încât diferitele structuri ale construcţiei abordate să fie inseparabile, şi prin urmare toate de luat sau toate de lăsat — iar pe de altă parte sustrăgându-se oricărei paternităţi personale datorită unei neîncetate şi îndărătnice demonstraţii că nimic nu a fost nu doar improvizat, dar nici măcar descoperit, şi că s-au trasat din nou cu fermitate doar liniile clasice ale stângii marxiste, adică ale unicului marxism, şi ale apărării pe care forţe din diverse generaţii şi din toate ţările au dus-o împotriva celor trei inundaţii oportuniste istorice succesive, care au nimicit trei Internaţionale.
Ei bine, este ciudat că nişte critici tardivi, după atâtea şi atât de stăruitoare repetări, nu şi-au dat seama că au acceptat timp de 8 ani teze pe care apoi, căzuţi într-o bizară derută, vin să le repudieze d’emblée [dintr-o dată]. Dacă acest lucru s-a întâmplat, nu este deloc ciudat că provine dintr-o specie de tendinţă care — veche, prea veche poveste — are ca marotă oamenii, voinţa oamenilor, acţiunea şi activismul oamenilor... Aceştia, cu iniţială mică sau mare, s-ar dori să fie înfăţişaţi drept instrumente necesare ale mişcării revoluţionare; în realitate, aceasta din urmă este cea pe care ar dori să o aservească micilor emoţii şi satisfacţii epidermice ale celor dintâi.
Chiar înainte ca grupurile italiene din Sud şi din Nord să poată comunica, aşadar încă din 1944, a fost adus un text sau o Platformă a Stângii, care a servit apoi drept bază comună. Acest text împărţit pe capitole a apărut mai târziu în diferite numere din Prometeo, între 1946 şi 1947. Primul număr al revistei, din iulie 1946, reafirma aceleaşi concepte în Schiţa de orientare. În fine, în nr. 3 din octombrie 1946 şi-a găsit locul un Supliment la Platformă, publicat tot pe capitole, scris la sfârşitul anului 1945, după pace şi odată cu prima conturare a conflictului dintre sovietici şi occidentali. Puncte care astăzi ar fi stârnit îndoieli teoretice erau încă de atunci, şi fără nicio obiecţie, solid şi în mod repetat stabilite: aceasta este de ajuns pentru a arăta că elementele debusolate de astăzi folosesc munca de principiu în mod artificial şi, pentru a câta oară, dau exemplul metodei vătămătoare: măcelărirea directivelor teoretice şi programatice din cauza nerăbdării subite de a da prioritate la... politique d’abord!
Vom lua punctul aşa-numitului indiferentism faţă de noul eventual conflict imperialist, care vrea să interzică prevederea unor efecte diferite ce ar decurge din diferitele deznodăminte ale războiului, care se încăpăţânează să se oprească la o brută identificare a tuturor „capitalismelor“ ca fiind identice între ele sub orice climă, care se scandalizează dacă se amintesc arhicunoscutele teze marxiste, engelsiene, leniniste despre ponderea istorică şi socială diferită a războaielor în diversele perioade şi pe diversele continente. În fond, un nou şi extrem de banal „serratism“, la fel ca acela — combătut cu vigoare de Stânga italiană chiar şi acolo unde nu era de acord cu Lenin în privinţa tacticii — prin care minţile rigide ale vechilor militanţi au respins tezele naţionale, coloniale şi agrare ale Internaţionalei a III-a. Ciudat este apoi că aceşti serratişti renăscuţi şi neo-simplişti susţinători ai dualismului vulgar care reduce totul la refrenul: muncitor contra patron, se revendică de la tezele contemporane ale lui Lenin tocmai şi numai acolo unde acesta a înghiţit metoda parlamentară în Occident. Ciudat şi atât de „politic“, nu-i aşa?
Ei bine, aceştia nu au citit în acel supliment al Platformei (Prometeo nr. 3, p. 114), deşi era precedat de o prezentare care îl făcea un text obligatoriu în scopuri doctrinare şi practice, lunga demonstraţie cu privire la evaluarea marxistă a războaielor, împotriva indiferentismului. Numit chiar pe numele şi prenumele său.
Dar dacă publicul a cunoscut acel text în octombrie 1946, în partid era cunoscut şi acceptat, în mod explicit şi nu tacit, cu un an mai devreme.
„...Orientării acum conturate i se va aduce cu siguranţă (adică dublei critici a spiritelor de cruciadă pe atunci incipiente, la care era chemată clasa muncitoare: cel occidental, împotriva totalitarismului şi pentru libertate, cel oriental, pentru socialismul sovietic şi popular împotriva capitalismului) acuzaţia de apriorism dogmatic, de indiferentism orb faţă de multiformele posibilităţi de dezvoltare ale realităţii istorice“. „Adoptând anumite formule fixe: «Luptă de clasă», «Intransigenţă», «Neutralitate», comuniştii de stânga, fără a-şi da osteneala de a analiza situaţiile în chinuitoarea lor devenire, ar concluziona întotdeauna într-o sterilă şi negativă indiferenţă teoretică şi practică faţă de forţele atotputernice aflate în conflict“. „Le este oare cu putinţă marxiştilor, adică susţinătorilor analizei ştiinţifice celei mai lipsite de prejudecăţi şi mai libere de dogme aplicate fenomenelor sociale şi istorice, să afirme că este cu adevărat indiferentă, pentru întreaga desfăşurare a procesului ce va duce de la regimul capitalist la cel socialist, victoria sau înfrângerea, ieri a Imperiilor Centrale, astăzi a nazi-fascismului, mâine a plutocraţiei americane sau a totalitarismului pseudo-sovietic? Prin această teză insidioasă, oportunismul şi-a început întotdeauna şi până acum şi-a câştigat bătăliile“. „... Noi afirmăm fără ezitare că diferitelor deznodăminte, nu doar ale marilor războaie ce privesc întreaga lume, ci ale oricărui război, chiar şi mai limitat, le-au corespuns şi le vor corespunde efecte extrem de diferite asupra raporturilor forţelor sociale, în cadre restrânse şi în lumea întreagă, precum şi asupra posibilităţilor de dezvoltare a acţiunii de clasă. Despre acest lucru au arătat aplicaţii în cele mai diverse momente istorice Marx, Engels şi Lenin, iar în elaborarea Platformei mişcării noastre trebuie să i se dea o continuă aplicare şi demonstraţie“.
Putea oare să scape o poziţie atât de categorică? Evităm să reproducem lunga pagină următoare, care dezvoltă dialectic demonstraţia că aceste diferite efecte ale războaielor trebuie prevăzute, dar că, în faza istorică actuală şi în Europa capitalistă avansată, orice coaliţie de război din partea partidelor proletare este o trădare.
Aceeaşi dezvoltare este reluată în Schiţa de orientare (Prometeo nr. 1, pp. 11 şi 14) şi în prima Platformă (nr. 6, p. 265), unde este tratată limpede utilitatea ipotezei unei victorii a lui Hitler. Evităm citatele.
Oricine ar fi cunoscut aceste texte ştia că ele — în mod organic, repetăm, aşa încât în mod onest se poate respinge totul, dar niciodată o singură parte — duceau în paralel demonstraţia acestor concluzii: 1) Deznodământul războaielor dintre state influenţează în moduri extrem de diferite lupta de clasă socială. 2) Marxiştii resping orice calificare de „război ideologic“, adică de explicare a războiului ca o cruciadă deliberată pentru scopuri de principiu şi de idei generale. 3) Astăzi (astăzi înseamnă, în ţările dezvoltate, începând din 1871) comuniştii nu pot şi nu trebuie niciodată să sprijine un stat aflat în război.
Expuneri şi studii ulterioare, în Prometeo şi în Firele Timpului, au reafirmat aceste poziţii limpezi, deşi complexe, prin trimiteri istorice exhaustive şi citate care confirmă vederile şcolii marxiste în sensurile menţionate şi în diversele momente de cotitură. Dar încă din acele prime texte se arată cum Marx — şi vom vedea alte pasaje cu adevărat sugestive — ţinea cu cineva în toate războaiele din timpul vieţii sale, şi cum Prima Internaţională a evaluat dialectic, în două sensuri, războiul din 1870.
Dacă serratiştii nu digerau toate acestea, trebuiau să o spună la timp. A spune acum că ieşirea din indiferentismul cel mai echilibrat înseamnă a favoriza unul dintre cele două grupuri, că a enunţa teza, formulată în scris încă de pe atunci, a mult aşteptatei catastrofe pentru Anglia de ieri, pentru America de astăzi, echivalează cu o convertire la stalinism, ce este oare, dacă nu politică măruntă în sensul lui Nenni? Acea Platformă pe larg citată se încheie cu aceste cuvinte (1945):
„Lozincă simplă şi clară pentru acţiune: niciun om şi niciun ban pentru niciunul dintre cei doi“.
Iar o asemenea concluzie practică se întemeiază tocmai pe cei trei piloni de principiu amintiţi.
Vom extinde o demonstraţie similară şi la alte puncte ale acestei false divergenţe: traiectoria Rusiei, capitalismul de stat, sprijinul acordat naşterii revoluţionare a capitalismului în primele faze istorice, şi altele asemenea...
Ne aflăm, aşadar, în faţa unui fenomen pe care, la scară mare sau mică, l-am văzut de atâtea ori: mai întâi se aliniază acele mici popice care sunt Oamenii, în ridicolul lor nemărginit şi în hazlia lor îngâmfare „activistă“ şi „influenţistă“, fapt ce confirmă pe deplin determinismul, din moment ce tot ceea ce intră în joc nu este decât o mâncărime fiziologică irezistibilă. Apoi se pătrunde în incinta principiilor şi se agită în ea barda hidoasă a confuziei, ruinând munca de ani şi ani de zile. Iar tezele se aleg nu în concordanţă cu ceea ce s-a spus, s-a ratificat şi s-a difuzat altădată, ci după previziunea (extrem de uşoară pentru orice prost) cu privire la efectul în jur. De câte ori nu au avertizat Marx şi Engels cu amărăciune cât de infailibil este efectul dezastruos al lozincilor de felul: Mai puţină teorie! Mai multă acţiune! Mai mult curaj! Mai multă luptă! Mai puţine calcule asupra forţelor inamice, nedemne de adevăraţii eroi care, în fiecare clipă, sunt gata să „intre în istorie“!
Lucrul acesta este atât de adevărat încât, în toate aceste cazuri, în vederea desfăşurării aceleiaşi manevre practice, se schimbă de mai multe ori arsenalul de principii şi se lansează felurite tipuri de profesiuni de credinţă improvizate. Omul politic înnăscut, mereu copleşit în focul acţiunii, la fel de periculos ca un Nenni, citeşte şi scrie distrat, şi le scoate aşa cum îi vin.
Uneori i se reproşează expresiile netraduse din alte limbi. Aşa să fie oare şi cu titlul acestui Fir? Să-l traducem atunci: politică de bordel!
[1]. „Politique d’abord!“ („Politica mai întâi!“) — formulă lansată iniţial de teoreticianul naţionalist şi monarhist francez Charles Maurras şi preluată oportunist de liderul socialist Pietro Nenni în 1943—1944 pentru a justifica subordonarea luptei de clasă şi a reformelor economice radicale în faţa priorităţii exclusive a preluării şi gestionării aparatului de stat burghez post-fascist.
[2]. Repere cronologice ale prăbuşirii regimului fascist în Italia: 25 iulie 1943 (demiterea şi arestarea lui Mussolini de către rege, cu numirea mareşalului Badoglio), 8 septembrie 1943 (proclamarea armistiţiului cu Aliaţii şi fuga laşă a monarhiei din Roma) şi mai 1944/1946 (străpungerea frontului aliat spre Roma, respectiv manevrele dinastice ale Casei de Savoia), momente în care vechile elite monarhice, imperiale şi clericale s-au reinventat peste noapte drept călăuze ale „eliberării naţionale“.
[3]. Pietro Nenni (1891—1980) — lider istoric al Partidului Socialist Italian (PSI), iniţial adversar vehement al Cominternului în anii 1920, a devenit după 1943 promotorul pactului de unitate de acţiune cu Partidul Comunist şi vicepremier în guvernele postbelice ale Comitetului de Eliberare Naţională. Traiectoria sa politică a întruchipat oportunismul ministerial al vremii, evoluând de la frontul antifascist unit de inspiraţie filozovietică până la alianţa guvernamentală de centru-stânga cu Democraţia Creştină în anii 1960.
[4]. Aluzie la teza filozofului liberal Benedetto Croce, care reducea fascismul la o simplă „paranteză“ accidentală şi o criză morală pasageră din istoria Italiei — teză combătută de marxişti, care au arătat că fascismul a reprezentat dezvoltarea organică şi necesară a capitalismului monopolist.