|
|
|
Scris: 1919 |
|
|
Noi considerăm că am intrat în perioada istorică revoluţionară în care proletariatul ajunge la dărâmarea puterii burgheze, deoarece acest rezultat este deja obţinut în multe ţări din Europa, şi în care, în celelalte ţări, comuniştii trebuie să-şi îndrepte toate eforturile spre realizarea aceluiaşi scop.
Partidele comuniste trebuie, aşadar, să se dedice pregătirii revoluţionare, antrenând proletariatul nu doar pentru cucerirea, ci şi pentru exercitarea dictaturii politice, şi preocupându-se să desprindă din sânul clasei muncitoare organismele capabile să îşi asume şi să gestioneze conducerea societăţii.
Această pregătire trebuie să se realizeze în plan programatic, formând în rândul maselor conştiinţa complexei desfăşurări istorice prin care era capitalismului va face loc celei a comunismului; iar în plan tactic, prin formarea sovietelor provizorii gata să se instaleze în organismele de putere locale şi centrale şi prin pregătirea tuturor mijloacelor de luptă indispensabile pentru dărâmarea burgheziei.
În perioada dedicată acestei pregătiri, toate eforturile partidului comunist sunt consacrate creării climatului dictaturii proletare, susţinând prin propaganda nu doar a cuvintelor, ci mai ales a faptelor, principiul cardinal al dictaturii, adică al guvernării societăţii de către clasa proletară, prin privarea minorităţii burgheze de orice intervenţie şi drept politic.
Dacă, în acelaşi timp, s-ar dori adoptarea acţiunii electorale menite să trimită reprezentanţii proletariatului şi ai partidului în organele elective ale sistemului burghez, bazate pe democraţia reprezentativă, care este antiteza istorică şi politică a dictaturii proletare, s-ar distruge întreaga eficacitate a pregătirii revoluţionare.
Chiar dacă în cadrul mitingurilor electorale şi de la tribuna parlamentară s-ar agita problema maximalistă, discursurile candidaţilor şi ale deputaţilor s-ar baza pe o contradicţie de fapt: să susţii că proletariatul trebuie să conducă politic societatea fără burghezie, dar să admiţi prin fapte ca reprezentanţii proletari şi cei burghezi să continue să se întâlnească, cu drepturi egale, în sânul puterilor legislative ale statului.
În practică, s-ar risipi toate energiile morale, intelectuale, materiale şi financiare în vârtejul disputei electorale, iar oamenii, propagandiştii, organizatorii, presa, toate resursele partidului ar fi abătute de la pregătirea revoluţionară, căreia deja, din păcate, nu sunt capabili să-i facă faţă.
Odată stabilită incompatibilitatea teoretică şi practică dintre cele două pregătiri, nouă ni se pare că nu se poate ezita în alegere şi că participarea electorală poate fi admisă în mod logic doar de aceia care nu au nici cea mai mică speranţă în posibilitatea revoluţiei.
Incompatibilitatea celor două forme de activitate nu este o incompatibilitate de moment, astfel încât să facă admisibilă succesiunea ambelor forme de acţiune. Atât una, cât şi cealaltă presupun perioade lungi de pregătire şi absorb întreaga activitate a mişcării pentru o perioadă considerabilă de timp.
Preocuparea acelor tovarăşi care au în vedere ipoteza realizării abţinerii electorale fără ca scopul revoluţionar să fi fost atins este cu totul lipsită de noimă. Chiar dacă rămânerea fără reprezentanţi parlamentari — în loc să fie un avantaj, aşa cum considerăm noi cu tărie, sprijiniţi de o vastă experienţă — ar fi un pericol, acest pericol nu ar fi nici pe departe comparabil cu cel de a compromite sau chiar de a întârzia pur şi simplu pregătirea proletariatului pentru cucerirea revoluţionară a propriei sale dictaturi.
Prin urmare, în afară de cazul în care s-ar putea dovedi că acţiunea electorală — nu doar prin fundamentarea sa istorică în teorie, ci şi prin cunoscutele sale degenerări practice — nu este fatală antrenamentului revoluţionar, trebuie ca, fără regrete, să aruncăm la fier vechi metoda electoralistă şi, fără să ne mai uităm înapoi, să ne concentrăm toate forţele spre realizarea obiectivelor supreme, maximale, ale socialismului.