|
|
|
Scris: 1953 |
|
|
Nu ne ocupăm aici de producţia şi critica estetică sau literară, şi de aceea tovarăşii şi cititorii, departe de a se opri la aprecierea fragmentului, paginii sau scrierii, trebuie să aibă mereu în vedere legătura dintre diferitele părţi ale muncii desfăşurate de mica noastră mişcare, în retrasarea pe un plan unitar a tuturor liniilor edificiului marxist.
Nu s-a pornit la dictarea unui testament şi de aceea se lucrează în realitate nu conform unei sistematici expozitive, ci conform cerinţei de a face faţă, în diferite puncte, fracturilor şi breşelor care au slăbit mişcarea revoluţionară. Dar în fiecare intervenţie se urmăreşte îndeaproape legătura cu osatura unică, din care s-au ramificat toate celelalte intervenţii.
Nimeni nu trebuie, de îndată ce a citit, să organizeze în forul său interior „alegeri libere“, să convoace în ventriculul său corpul legislativ şi apoi să treacă la vot. Trebuie, dimpotrivă, să facă orice efort pentru a „aşeza“ faptele pe care le-a văzut tratate la locul lor în sistemul ordonat al poziţiei comune. Nu trebuie să emită judecăţi, ci să îşi îndeplinească partea sa de muncă.
Nu indivizi, teoreticieni sau profesori vorbesc aici, ci faptele trecute se confruntă şi se ciocnesc cu cele prezente şi viitoare, cernând experimental rezultatele unor confruntări analoage desfăşurate de aproximativ un secol.
Foarte bine a scris un tovarăş, într-o scrisoare adresată unuia dintre cei care cred în misiunea carteziană a criticii (respectabil instrument pe care îl admirăm în mâinile burgheziei; cu el, aceasta a ştiut să făurească cel puţin cinci secole de istorie a societăţii umane; noi am trecut deja la alte unelte) următoarele cuvinte:
„Situaţia actuală, caracterizată prin absenţa tranzitorie a unei mişcări autonome a proletariatului, ne obligă — în domeniul activităţii noastre practice — să revendicăm integritatea textelor noastre clasice, să combatem orice adulterare a lor, să ştim să aşteptăm ca inevitabila răsturnare a situaţiilor să pună din nou problema articulării practice dintre program şi luptele proletare, să nu ne substituim cu intelectul nostru acestor lupte pentru a rezolva probleme care de o sută şi una de ori din o sută ne sunt insinuate de burghezie“.
Pare a fi sosit momentul să ne îndreptăm atenţia asupra a două puncte ale marxismului, de care cu siguranţă nu am omis să ne ocupăm şi care sunt strâns legate între ele: chestiunea agrară şi cea naţional-colonială. Acest lucru se va realiza prin elaborări scrise şi în cadrul unor întruniri de lucru, în perioada următoare, şi, bineînţeles, nu fără întreruperi, paranteze şi reluări: nu suntem un minister care să împartă portofolii sub pretextul ridicol al competenţelor speciale.
Acest lucru se va face, desigur, promiţând să nu inventăm şi să nu comunicăm nimic nou, ci raportându-ne la solidul material istoric aflat la dispoziţie; şi nu pentru a-l supune emiterii de păreri democratice, ci pentru a arăta că, atunci când toate faptele, în materialitatea lor, sunt pironite la locul lor, doamnei opinii îi mai rămâne atâta libertate, câtă îi rămâne imaginii ce se formează pe ecran, supunându-se legilor propagării optice şi ale sensibilităţii luminoase.
Cu precădere ne-am ocupat în anii trecuţi de economia marxistă ca descriere ştiinţifică şi ca program al societăţii muncii comune, două aspecte dialectice inseparabile. Această parte din critica marxistă „presupune“ o societate capitalistă complet dezvoltată, iar aceasta din două motive. Primul este că şcoala inamică susţine că toate neajunsurile sociale şi cauzele de dezechilibru ar dispărea dacă orice relaţie economică a societăţii ar fi de natură mercantilă şi salarială. Al doilea este că, întrucât ne preocupă să definim în mod ştiinţific societatea comunistă în trăsăturile sale opuse şi antitetice celor capitaliste, ca punct de sosire al cursului istoric şi nu ca un tablou static rece, nu putem decât să pornim de la o societate precomunistă complet dezvoltată şi, prin urmare, de la un presupus capitalism total. Marx, am arătat-o, alege Anglia ca mină pentru strângerea datelor, dar ştie bine că ea nu era şi nu este decât în parte pe deplin capitalistă, şi face abstracţie de datele sale acapitaliste (în altă parte am arătat cum Marx declară acest lucru şi subliniază toate formele sociale prezente în Anglia, poate într-o măsură mai mică decât în altă parte, şi străine de cele trei pe care exclusiv îşi bazează calculul demonstrativ al crizei inevitabile: întreprinderea industrială, proprietatea funciară, munca salariată).
Cu toate acestea, în partea istorică şi, am putea spune, geografică — de geografie socială — a operei sale, desfăşurată în paralel cu acea „coloană vertebrală teoretică“ a purei economii capitaliste, toate acele zone şi faze „nepure“ sunt aduse pe scenă şi tratate în profunzime. Şi se ţine cont de rolul adesea de prim-plan şi de ponderea pe care le joacă clasele supravieţuitoare provenite din precapitalism: ţăranii, meşteşugarii, micii comercianţi etc., precum şi de dezvoltarea istorică a ţărilor care nu au intrat încă în stadiul capitalist şi, în special, a celor care nu aparţin rasei albe, unde întâlnim încă forme nu doar feudale, ci şi sclavagiste şi barbare.
Dedicând o mare parte a operei sale acestei reafirmări a entităţilor şi a legilor care guvernează economia capitalismului şi delimitării revendicării comuniste (astăzi, ca şi pe vremea lui Lenin, cea mai mare parte a tezelor corecte este dată uitării şi denaturată, în timp ce de fapt datele istorice de astăzi le-au conferit tuturor o şi mai mare vigoare), nu am neglijat, prin urmare, „geografia zonelor de luptă de clasă şi de revoluţie“ şi schimbările limitelor acestor zone, pe măsură ce în ţările avansate formele industriale pure devin dominante, iar producţia şi piaţa capitalistă se revarsă peste ţările înapoiate.
Acest lucru este suficient pentru a înţelege că, în timp ce baza doctrinei o reprezintă ciocnirea dintre o formă capitalistă desăvârşită şi un proletariat care acoperă întregul domeniu al muncii productive, iar punctul spre care tinde organizaţia este o reţea completă la nivel internaţional, pentru o luptă la scară mondială, ar fi un pur nonsens să se susţină că situaţiile mixte trebuie pur şi simplu ignorate şi că ponderea forţelor sociale şi a organismelor statale corespunzătoare acestora nu ar putea fi influentă şi chiar decisivă pentru sarcina şi acţiunea specifice clasei muncitoare moderne.
În dezvoltarea, cu nu puţine referiri la istoria şi geografia fazelor impure, a teoriei economice şi sociale a capitalismului şi a rezolvării sale în comunism, am acordat o dezvoltare nu mai mică aceleia care, în limbajul curent, este numită partea filozofică a marxismului, adică teoriei noastre despre dinamica istorică, despre cauzele şi legile faptelor istorice, rezolvând cunoscutele probleme — sursă a atâtor abordări false — privind conştiinţa, voinţa, acţiunea, arătând că determinismul economic, materialismul istoric şi dialectic al lui Marx, pe care mulţi îl repudiază (şi suntem mai mult decât oricând dispuşi să ne confruntăm cu aceştia) nu pot avea altă accepţiune decât negarea, în cazul individului, atât a unei acţiuni precedate de voinţă şi conştiinţă, cât şi a influenţei, prin intermediul acestei acţiuni, asupra evenimentelor colectivităţii de care se ocupă istoria. Şi, prin urmare — fără a ne mai repeta —, au fost puse din nou în evidenţă, într-un mod imutabil şi textual uniform cu primele enunţări ale metodei, natura şi funcţia partidului de clasă, organ impersonal în care singur se poate vorbi de o practică care să aibă ca sprijin cunoaşterea doctrinară şi deliberarea voluntară, ambele fiind dictate nu de alegeri nelimitat de libere, ci de direcţii prestabilite şi de survenirea unor condiţii pe care ne este dat să le studiem, să le descoperim şi să le evaluăm, niciodată să le provocăm prin reţete, resurse, stratageme sau manevre.
De aici se coboară pe deplin în problema tacticii, adică a metodelor de acţiune specifice diferitelor perioade şi date ale dezvoltării, şi totodată asupra acestui punct, ca şi asupra celor menţionate anterior (fără ca prin aceasta să se poată spune, desigur, „de hoc satis“), [1] a fost aliniat un material util şi sigur, revenind aproape la fiecare pas la clarificările indispensabile de principiu, din cauza pericolelor continue de a devia de la drumul drept.
Unul dintre cele mai mari este concluzia — de atâtea ori atribuită în mod fals Stângii Comuniste pentru a scăpa de reproşurile sale începute în 1920 şi urmate de o răsunătoare confirmare istorică — că nu trebuie să ne ocupăm de altceva decât de o situaţie „în doi“: proletari salariaţi împotriva întreprinzătorilor capitalişti; şi că mişcarea şi partidul primilor nu au nimic de văzut, de spus şi de făcut atunci când pe scenă apar personaje terţe.
Şi atunci se impune să analizăm în profunzime chestiunile ţăranilor şi ale naţionalităţilor, pentru moment printr-o simplă şi scurtă sinteză documentară, care să arate cum Stânga le-a evaluat întotdeauna cu totul altfel decât privind în altă parte.
În expunerile pe larg va trebui arătat, mai întâi de toate, cât de multe a stabilit Marx cu privire la cele două mari chestiuni, cea agrară şi cea naţională.
Cu privire la prima, există elemente fundamentale în întreaga tratare, desfăşurată în volumul al III-lea al Capitalului, referitoare la renta funciară. Cu scopul de a expune cum, în ipotetica societate capitalistă pură, şi până când însăşi puterea capitalului nu se va fi eliberat de proprietarii funciari prin trecerea în domeniul statului a pământului şi a clădirilor (ceea ce nu ar fi încă şi sub nicio formă socialism), aceasta se formează ca o fracţiune a plusvalorii, Marx ne-a oferit teoria şi „tablourile“, conform metodei determinismului economic, ale tipurilor de societăţi precapitaliste în care economia funciară predomină în forme care nu sunt încă burgheze. Şi aşa cum el opune „tabloul“ său al producţiei industriale moderne celor ale economiştilor clasici şi vulgari, tot astfel el contrapune tablourile şi schemele sale ale economiilor preindustriale celor ale economiştilor fiziocraţi sau mercantilişti.
Nenumărate aplicaţii istorice se regăsesc apoi în studiile despre luptele de clasă din Franţa şi din Germania, datorate lui Marx şi de asemenea lui Engels, şi în care se află toate elementele doctrinei, aşa cum mai târziu Lenin a trebuit să o reordoneze împotriva crasului socialism revizionist marca Internaţionala a II-a, al bonzilor conservatori care se puseseră în fruntea proletariatului urban.
În ceea ce priveşte chestiunea naţionalităţilor, Marx i-a dedicat o atenţie nu mai mică, şi, pe lângă faptul că există tratări ale acesteia în părţile istorice ale operelor economice, întâlnim elemente constante în textele Primei Internaţionale şi în corespondenţa sa neîncetată.
Este indiscutibil că Marx nu doar s-a interesat de acestea, ci a angajat sprijinul proletarilor şi al comuniştilor, de exemplu, în lupta de eliberare naţională a Poloniei împotriva Rusiei şi a Irlandei (înapoiată şi agrară) împotriva Angliei (modernă şi industrială); nu mai puţin fundamental este interesul manifestat de Engels, pe care l-am amintit cu altă ocazie, faţă de războaiele de reconfigurare a naţionalităţilor din Europa continentală, care l-au precedat pe cel din 1870—1871.
În toate acestea trebuie să se înţeleagă următorul lucru: în arii geografice şi în faze istorice date şi bine individualizate în teoria generală a cursului istoric (fără ca acestea să poată să apară la tot pasul ca dintr-o cutie cu surprize), de multe ori se întâmplă ca ciocnirea unei mase de mici ţărani cu moşierimea să accelereze revoluţia burgheză şi eliberarea forţelor productive moderne din lanţurile tradiţionale, singura premisă a luptei şi a revendicărilor muncitoreşti ulterioare. Aşa cum de atâtea alte ori se întâmplă ca o eliberare similară a forţelor comprimate pentru dezvoltări viitoare să nu poată izbucni decât din succesul unui război de independenţă naţională sau de revendicare iredentistă. Nu doar că aceste situaţii trebuie recunoscute şi declarate în doctrină, ci, dacă există deja forţe proletare de clasă mature, acestea nu pot decât să ia poziţie în favoarea acelei mişcări care deschide calea noilor forţe productive. Prin urmare — în acele spaţii şi perioade date din care este exclusă în mod clar, de exemplu, Europa burgheză de după 1871 —, va rezulta în mod necesar o susţinere a acelor mişcări pentru care este indiscutibil că se luptă prin excelenţă clasele burgheze avansate.
În acele locuri şi perioade, eroarea şi defetismul nu constau în alianţa cu mişcări — insurecţionale — cu bază agrară sau naţională, ci tocmai în ignorarea faptului că este vorba de o mişcare şi de o finalitate democratice şi capitaliste. În jurul anului 1860, Marx îi îndeamnă pe muncitori să lupte pentru insurgenţii din Varşovia, dar în acelaşi timp combate în modul cel mai feroce ideologia liderilor liberali, patrioţi şi democraţi radicali ai acelor mişcări. Pericolul care trebuie evaluat este, în schimb, acela de a da la schimb, pentru a depăşi acel punct critic, o forţă proletară deja dezvoltată pe planul autonom de clasă, lăsând să fie absorbită doctrina şi politica libertăţii naţionale ca scop în sine, şi cedând până la a admite că aceasta este, sub specie aeternitatis, un patrimoniu, o platformă comună pentru burghezi şi proletari. Lenin, când spunea că este inevitabil să fie favorizată o formă burgheză, o numea explicit burgheză şi nu o definea ca proletară, aşa cum fac şi astăzi (vezi bordelul eliberărilor partizane) comuniştii renegaţi. Este vorba de a fi înţeles dialectica, lucru care nu se poate suplini prin negarea faptelor, a necesităţilor istorice ale potirelor amare care nu pot fi îndepărtate de la buzele noastre, lucru care nici măcar unui zeu nu i s-a putut îngădui. Dar fiecărui revoluţionar predialectic i se întâmplă, în mod inconştient, să presupună în propriul său eu conştient şi liber raţionant, plasat în afara şi împotriva lumii, o fărâmă imaterială de sfinţenie. Nu este vorba, aşadar, de a le propune muncitorilor şi militanţilor să poarte centuri de castitate, ci de a surprinde sensul istoric al procesului, care se neagă de două ori: înainte, muncitori ai Varşoviei, alături de burghezi pentru a nega puterea ţaristă, pentru că altă cale nu vă este oferită pentru a nega puterea burgheză. Încercaţi — deşi s-a dovedit a fi dificil — să-i întindeţi o mână burghezului, dar să nu gândiţi, cu toate acestea, cu creierul lui. Determinismul este jocul a miriade de unităţi şi forţe pe plan mondial, nu o adeziune obţinută cu lipici între acţiunea, voinţa, conştiinţa şi gândirea fiecăruia...
Cu rezerva, aşadar, de a reveni pe larg asupra textelor marxiste care dau deplină dreptate şi măsură celor expuse mai sus, şi din care, de altfel, am extras deja din abundenţă, să trecem la modul în care au fost puse aceste două chestiuni la constituirea Internaţionalei de la Moscova, şi mai ales la Congresul mondial din 1920, în care, după cum se ştie, cel care a redactat şi a susţinut tezele a fost însuşi Lenin. La acest Congres, anterior constituirii Partidului Comunist din Italia, curentul de stânga a exprimat, acolo unde considera că le are, dezacorduri tranşante şi a intervenit mai ales în chestiunea parlamentarismului, avându-l împotrivă pe însuşi Lenin; în chestiunea scindării italiene, de acord cu Lenin, şi în cea a condiţiilor de admitere, care îi vizau în mod deosebit pe cei de dreapta din Franţa şi din Germania, şi aici cu propuneri acceptate şi introduse de Lenin (celebrul punct 21).
Chestiunea parlamentarismului se vărsa în cea a tacticii, iar divergenţa în această privinţă a devenit mai clară şi mai asumată în 1921, ’22, ’24, ’26 din partea delegaţiilor italiene ale aripii de stânga a Partidului Comunist însuşi, care până în 1924 a reprezentat imensa sa majoritate.
Dacă, prin urmare, cei de stânga italieni ar fi avut vreodată divergenţe pe temele agrară şi colonială, nimic nu i-ar fi împiedicat să le manifeste deschis. Despre aceasta, dacă se parcurg dările de seamă şi procesele-verbale, nu există nicio urmă. Există, în schimb, în contextele adecvate, luări de poziţie explicite privind tezele marxiste clare în materie, care coincid pe deplin cu esenţa reconstrucţiei doctrinale şi istorice a lui Lenin.
S-au răzvrătit, în schimb, pe deplin împotriva tezelor sus-menţionate tocmai elementele de dreapta, adică Serrati şi Graziadei. Am amintit acest lucru, printre altele, în articolul Orient, din Prometeo, nr. 2, seria a doua, din februarie 1951, dedicat Congresului de la Livorno din 1921. Aceste texte ar trebui să fie cunoscute şi, prin urmare, este clar că în analiza acestor puncte nimic nu s-a schimbat din 1920 până în 1953 — aşa cum par să fi crezut unii tovarăşi în legătură cu Conferinţa de la Genova, care a oferit o amplă perspectivă istorică asupra problemei „revoluţiilor impure“, dar a avut apoi ca temă directă tratarea unei economii capitaliste depline, cea a Americii.
Revenind la anul 1920, devine clar de ce pentru Internaţionala a III-a au fost de prim rang aspecte pe care socialismul occidental aproape că le uitase. În Internaţionala a II-a, care se îneca în reformismul sindical şi electoral, întreaga atenţie era îndreptată către populaţia urbană şi cea metropolitană, deoarece mai ales acolo se recrutau alegătorii.
Însă pregătirea formidabilă a partidului bolşevic şi marxist rus nu putea face abstracţie de prezenţa, în acel spaţiu naţional, a unor forţe mult mai însemnate din punct de vedere cantitativ decât cele ale proletariatului industrial, şi care erau deja aliniate în lupta deschisă împotriva puterii ţariste: ţăranii oprimaţi de şerbia faţă de baronii funciari şi faţă de Biserică, popoarele celor o sută de naţionalităţi diferite subjugate de statul velicorus. Aceste forţe trebuiau să conveargă şi nu au întârziat să o facă în revoluţia rusă; era necesar ca ele să fie evaluate şi utilizate şi, în ciuda acestui fapt, să orienteze revoluţia pe un plan de clasă, muncitoresc şi socialist.
Dacă revoluţia s-ar fi limitat la a fi o luptă de eliberare a micilor naţionalităţi şi a raselor oprimate şi de emancipare a ţăranilor şerbi, ea nu doar că ar fi rămas cu secole în urma unei revoluţii socialiste, conduse de proletariatul rus şi de Internaţionala mondială, dar ar fi rămas în urmă, din punct de vedere istoric, chiar şi faţă de o revoluţie constructoare a unui capitalism deplin, de industrializare accelerată a ţării nu doar la oraşe, ci şi la sate.
Prin urmare, nu putea să nu se pună acea problemă care — fie că place sau nu — este încă actuală pentru ţări de o importanţă demografică majoră precum India şi China (ca să nu mai vorbim de restul), cea a comportamentului marxiştilor revoluţionari într-un spaţiu social în care se văd aliniate feudalismul, stăpânirea patriarhală, capitalismul străin, burghezia naţională, ţărănimea săracă, meşteşugarii şi, în sfârşit, în proporţie minimă şi cu o distribuţie limitată, proletariatul salariat.
a) Agrare. O broşură retipărită ulterior pe tema chestiunii agrare a explicat în rândul comuniştilor italieni sensul precis al tezelor agrare, pentru a dejuca minciuna conform căreia comuniştii ar fi vrut să provoace revoluţii ţărăneşti şi să instaureze o societate bazată pe apărarea micii culturi. A fost suficientă distincţia dintre proprietate (criteriu juridic) şi întreprindere (criteriu tehnico-economic) pentru a stabili că orientarea comunistă este întotdeauna în favoarea marii exploatări, inclusiv agrare, însă condiţiile acesteia nu se realizează prin simplul fapt de a avea pământuri vaste înregistrate pe numele unei singure societăţi (latifundiu). Poate exista o proprietate imensă divizată în mii de mici gospodării (în arendă sau dijmă), la fel cum poate exista şi cazul opus, în care o mare gospodărie industrială ar lua în arendă numeroase mici proprietăţi învecinate. Mica gospodărie agrară este întotdeauna pasivă din punct de vedere social şi deficitară, ea este polul opus al scopului socialist, fiind baza celei mai reacţionare ideologii. Nimic contrar acestui fapt nu spun tezele Congresului al II-lea [al Internaţionalei Comuniste]. Să ne limităm la un pasaj din raportorul Meyer. [2]
„Când poate fi împărţită marea proprietate funciară? O astfel de împărţire nu intră în discuţie decât atunci când ea este arendată micilor ţărani, deci când această mare proprietate nu este administrată în mod unitar. În acest caz, împărţirea nu înseamnă sub nicio formă renunţarea la marea gospodărie. De asemenea, această împărţire este posibilă atunci când marea proprietate este dispersată printre aşezările micilor ţărani... Esenţial în orice caz este ca moşierii să nu fie lăsaţi pe domeniile lor, ci să fie alungaţi“.
Şi mai departe spune: Comisia a eliminat paragraful care spunea că ar fi o eroare să nu se întreprindă împărţirea pământului şi l-a înlocuit cu un amendament, conform căruia trebuie menţinut principiul marii gospodării.
Obiecţiile lui Graziadei şi ale lui Serrati (în cazul celui de-al doilea, un bun şi hotărât organizator al muncitorilor urbani, era vorba despre o neînţelegere reală a termenilor problemei) se refereau mai ales la tactica ce trebuia folosită faţă de micii ţărani proprietari. Însă ceea ce spun tezele despre conflictul de interese dintre aceştia şi statul capitalist în domeniul taxelor, ipotecilor şi capitalului cămătăresc se găseşte cuvânt cu cuvânt la Marx cu privire la Franţa. Graziadei, la rândul său, deşi bine pregătit, a făcut o confuzie în legătură cu ideea de greve comune şi organizaţii comune ale muncitorilor agricoli zilieri (proletari puri, cu totul puri, de prim rang) şi ale micilor proprietari: căci în realitate Lenin făcuse referire doar la grupul semiproletarilor, adică la acei ţărani care au un petic de pământ, dar neputând trăi din el, ei şi membrii familiilor lor merg să muncească cu ziua în altă parte. În acest caz, ei au interese cu totul paralele cu cele ale zilierilor fără pământ şi pot foarte bine să facă grevă pentru relaţii salariale mai bune.
b) Naţional-coloniale. Ceea ce spuneau tezele naţionale am amintit şi în citatul articol Orient. Lenin a vorbit pe scurt pentru a justifica înlocuirea termenului de mişcări „democratic-burgheze“ în ţările înapoiate cu cel de „naţionalist-revoluţionare“. Cel de-al doilea termen punea în prim-plan o insurecţie armată indigenă împotriva ocupanţilor imperialişti albi, în timp ce primul putea duce cu gândul la un bloc legalist cu burghezii locali care maimuţăreau parlamentarismul occidental. Dar întreaga construcţie se bazează pe un fapt de o greutate istorică incontestabilă, astăzi devenit şi mai grandios, astăzi când, după defetismul staliniştilor, mişcările din colonii şi semicolonii dau mai multă bătaie de cap imperialismului occidental decât cele proletare din metropole, astăzi când instituţii extrem de statice, cum sunt cele funciare şi teocratice din Orient, se prăbuşesc în mod înfricoşător într-o învolburare de războaie civile.
Indianul Roy [3] a prezentat teze suplimentare, acceptate de Lenin. Incontestabilă din punct de vedere marxist este teza a VI-a, cu care încheiem această parte.
„Imperialismul străin impus prin forţă popoarelor din Orient le-a frânat, fără îndoială, dezvoltarea socială şi economică, privându-le de posibilitatea de a atinge acea etapă de dezvoltare care a fost atinsă în Europa şi în America. Ca urmare a politicii imperialiste care tinde să blocheze dezvoltarea industrială în colonii, proletariatul indigen a început să existe, de fapt, abia de curând. Industria casnică, dispersată la nivel local, a cedat locul în faţa industriei centralizate a ţărilor imperialiste; drept urmare, imensa majoritate a populaţiei a fost constrânsă să se ocupe de agricultură şi să exporte materii prime în străinătate.
Pe de altă parte, se poate observa o concentrare rapid crescătoare a pământului în mâinile marilor proprietari funciari, ale capitaliştilor şi ale statului, ceea ce contribuie la rândul său la creşterea numărului ţăranilor fără pământ [cităm aceasta mai ales pentru a arăta legătura strânsă dintre problema naţional-colonială şi cea agrară]. Imensa majoritate a populaţiei acestor colonii se află în stare de oprimare.
Ca urmare a acestei politici, spiritul de revoltă ce sălăşluieşte nemanifestat în rândul maselor populare îşi găseşte exprimare doar în clasa de mijloc educată [nu uitaţi că vă vorbeşte un indian, iar el, ca şi un chinez, ne poate dărui mai multe milenii de „civilizaţie“ şi de „cultură“ decât îi putem dărui noi Americii], slabă din punct de vedere numeric.
Stăpânirea străină frânează în mod constant dezvoltarea liberă a vieţii sociale; de aceea, primul pas al revoluţiei trebuie să fie înlăturarea acestei stăpâniri străine. A sprijini lupta pentru răsturnarea stăpânirii străine în colonii nu înseamnă, prin urmare, a subscrie la aspiraţiile naţionale ale burgheziei indigene, ci înseamnă mai degrabă a netezi calea proletariatului din colonii spre eliberarea sa“.
Tabloul era deja incendiar în 1920. Dar astăzi, situaţia în mare parte din Asia şi din Africa este la paroxismul tensiunii. Nu o strâmbătură de nas intelectuală ne permite să ignorăm forţe aflate în mişcare de o putere atât de gigantică.
În ceea ce priveşte chestiunea naţională, aceasta nu a fost tratată ca temă de sine stătătoare la Congresul de la Roma din 1922; a fost însă tratată chestiunea agrară în teze dedicate, coerente cu cele expuse de noi.
În 1926, la Congresul de la Lyon — ultima manifestare cu forţe impunătoare (în fapt, reprezentând încă de pe atunci majoritatea numerică a partidului italian, deşi acest lucru nu contează prea mult) —, Stânga a propus un sistem complet de teze, prezentat ulterior la Executivul lărgit de la Moscova, ca manifestare organică de opoziţie faţă de alunecarea în jos a întregului Comintern, despre care astăzi ştim că s-a sfârşit în fundul abisului. Există paragrafe dedicate temei agrare şi celei naţionale.
Primul capitol nu doar că reafirmă conceptele deja menţionate, ci acceptă în mare măsură posibilitatea de a-l utiliza pe ţăranul mic proprietar în lupta revoluţionară, arătând totuşi, alături de Lenin, numeroasele sale pericole.
Celălalt capitol se bazează, de asemenea, pe clarificarea fundamentală a lui Lenin:
„Chiar înainte ca [în ţările de culoare] relaţiile modernei lupte de clasă... să se maturizeze, se pun revendicări care pot fi soluţionate doar printr-o luptă insurecţională şi prin înfrângerea imperialismului mondial. Când aceste două condiţii se realizează pe deplin, lupta se poate dezlănţui în epoca luptei pentru revoluţia proletară din metropole, deşi îmbracă la nivel local aspectele unui conflict neclasist, ci de rasă şi de naţionalitate“.
Linia este, aşadar, continuă şi nu există motive de surpriză pentru nimeni.
Trecând la lucrările mai recente, în Schiţă de orientare din Prometeo se spune, deşi nu se tratează în mod expres chestiunea colonială:
„Muncitorii din toate ţările nu pot să nu lupte alături de burghezie pentru răsturnarea instituţiilor feudale... Chiar şi în luptele pe care tinerele regimuri capitaliste le duc pentru a respinge încercările de restaurare reacţionară, proletariatul nu poate refuza sprijinul său burgheziei“.
Aceasta, se înţelege, se aplică Franţei din 1793 sau Germaniei din 1848. Dar cu ce coerenţă să refuzi aplicarea ei revoluţionarului chinez din 1953, care în plus zdruncină cel mai matur imperialism capitalist? Rămâne, desigur, problema corectei legături între o luptă nemiloasă împotriva acestuia în metropolă şi în colonie. Acestei perspective a lui Lenin staliniştii i-au substituit alianţa ruşinoasă cu francezii, englezii şi americanii, iar defetismului lor i se datorează ineficienţa şi lipsa de ecou a luptelor disperate ale celor oprimaţi şi exploataţi de culoare, precum şi trădarea lor.
În tezele Stângii, sau Platforma, apărute în câteva dintre primele numere ale aceleiaşi reviste în 1947, a fost pusă în prim-plan în mod firesc acea condiţie care se afla deja în tezele lui Lenin, a reconstituirii unitare a partidului revoluţiei internaţionale, care astăzi lipseşte, şi a fost criticată, la fel ca în întreaga polemică din 1920—1926, transpunerea excesivă a tacticilor valabile în Rusia la situaţia ţărilor cu un capitalism avansat, precum şi la ţările extraeuropene şi coloniale, subliniindu-se că odată cu al Doilea Război Mondial se accentuează extrem de mult caracterul unitar al forţei inamice în întreaga lume.
Problema este tocmai una istorică, nu tactică. În aceleaşi pagini se repetă cum sprijinirea mişcărilor democratice şi de independenţă era logică în Europa în prima jumătate a secolului al XX-lea, pe terenul insurecţiei. Această poziţie marxistă fundamentală rămâne valabilă astăzi în Orient, aşa cum era în Rusia înainte de 1917 (lucru afirmat şi în teze). Dar lupta noastră a fost tocmai împotriva pretenţiei de a aplica aceleaşi reţete tactice dezastruoase: frontul unic, pătrunderea în alte partide, organizarea în celule, funcţionărismul etc., fără nicio deosebire partidelor care activau, să zicem, în Asia, în Anglia sau în America, promiţând atunci rezultate fabuloase, dar neputând astăzi să mai ascundă ruina totală a oricărei energii revoluţionare.
Trebuie înţeles acest concept fundamental al Stângii. Unitatea substanţială şi organică a partidului, diametral opusă celei formale şi ierarhice a staliniştilor, trebuie înţeleasă ca fiind necesară pentru doctrină, pentru program şi pentru aşa-numita tactică. Dacă înţelegem prin tactică mijloacele de acţiune, acestea nu pot fi stabilite decât de aceeaşi cercetare care, pe baza datelor istoriei trecute, ne-a condus la stabilirea revendicărilor noastre programatice finale şi integrale.
Mijloacele nu pot varia şi nu pot fi distribuite după bunul plac, în momente succesive sau, mai rău, de către grupuri distincte, fără ca evaluarea scopurilor programatice spre care se tinde şi a căii care duce la ele să devină diferită.
Este evident că mijloacele nu se aleg pentru calităţile lor intrinsece, dacă sunt frumoase sau urâte, dulci sau amare, blânde sau aspre. Ci, cu o mare aproximare, chiar şi previzionarea succesiunii alegerii lor trebuie să facă parte din patrimoniul comun al partidului şi să nu depindă „de situaţiile care apar“. Aici se află vechea luptă a Stângii. Tot aici se află şi formula organizatorică conform căreia aşa-numita bază poate fi chemată în mod util să execute mişcările indicate de centru, în măsura în care centrul este legat de un evantai (ca să spunem pe scurt) de posibile mişcări deja prevăzute în corespondenţă cu eventualităţi nu mai puţin prevăzute. Doar prin această legătură dialectică se depăşeşte punctul urmărit în mod prostesc prin aplicarea democraţiei interne consultative, pe care am demonstrat-o în repetate rânduri ca fiind lipsită de sens. Ea este, într-adevăr, revendicată de toţi, dar toţi sunt gata să dea spectacol, la scară mică şi mare, cu ciudate şi incredibile lovituri de forţă şi de teatru în cadrul organizaţiei.
Prin urmare, în plan doctrinar, niciun militant al partidului comunist reconstituit nu se va putea sustrage de la a înţelege cât de diferite sunt configuraţia socială şi raportul de forţe într-o ţară precum China, de exemplu, faţă de cele din ţările capitalismului occidental, şi că trebuie să ne aşteptăm la procese şi evoluţii diferite ale luptelor, în cadrul tot mai unit, prin factorii bazei economice, al lumii moderne.
El nu se va putea sustrage de la a înţelege modul în care utilizarea impulsurilor antimperialiste în rândul popoarelor de culoare influenţează raporturile de forţe, inclusiv între blocurile imperiale aflate în conflict latent, dând naştere unor evaluări cu totul diferite privind consecinţele prevalării unuia sau altuia.
El nu se va putea sustrage de la a înţelege, în plan tactic, că exaltarea mişcărilor coloniale antieuropene sau antiamericane devine excesivă, aşa cum se întâmplă şi acum în Internaţionala a IV-a, dacă rămâne separată de prima şi cea mai importantă condiţie pusă întotdeauna în faţă, a unităţii de metodă a clasei proletare mondiale şi a partidului său comunist, compromise tocmai de libertatea tacticii şi de mania manevrelor şi a expedientelor, a stratagemelor şi a găselniţelor.
Atunci, el va putea înţelege că, pe lângă cele două forţe tipice ale „schemei“ care ne este utilă din punct de vedere teoretic pentru a demonstra cu certitudine matematică prăbuşirea capitalismului, se află pe scenă forţe imense: în ţările metropolitane, clasele de jos neproletare, iar pe restul planetei, rasele şi popoarele „înapoiate“ — termen căruia, la Congresul al II-lea, nu s-a ştiut totuşi să i se dea o definiţie.
Prin urmare, ceea ce avem aici nu este decât o introducere documentară privind „precedentele“, pentru viitoarea tratare a problemei în diversele cadre şi momente potrivite.
Trebuie să ne dăm seama că în ţările moderne rămân zone de mici ţărani care, fiind încă excluşi din cercul mercantilist, transmit mai departe stigmate vechi, pe care cercul modern le-a şters tuturor locuitorilor oraşelor, fie ei miliardari sau sărmani, şi constituie, aşa cum a spus Marx, o adevărată rasă de barbari într-o ţară avansată — avansată în oribila ei civilizaţie. Totuşi, chiar şi aceşti barbari ar putea deveni, împotriva acestei civilizaţii, unul dintre proiectilele revoluţiei care trebuie să o scufunde.
Trebuie să ne dăm seama că peste mări, în ţările cu populaţii galbene, negre şi măslinii, trăiesc colectivităţi uriaşe de oameni care, treziţi de zgomotul maşinismului capitalist, par să deschidă ciclul propriei lor lupte de libertate, independenţă şi patriotism, aidoma celei care îi îmbăta pe bunicii noştri, dar intră în schimb ca factor însemnat în conflictul claselor pe care actuala societate îl poartă în sânul ei şi care, cu cât va fi înăbuşit mai mult timp, cu atât mai arzător va izbucni în viitor.
[1]. „De hoc satis“ — expresie în limba latină care tradusă înseamnă „despre aceasta, destul“ (sau „s-a spus destul despre aceasta“), utilizată istoric în textele scolastice şi filozofice pentru a semnala încheierea tratării unui subiect considerat deja clarificat.
[2]. Ernst Meyer (1887—1930) — politician socialist şi comunist german, membru al Ligii Spartachiste şi cofondator al Partidului Comunist din Germania (KPD), al cărui preşedinte a fost între 1921 şi 1922. A fost un teoretician important în problemele agrare în cadrul Internaţionalei Comuniste.
[3]. Manabendra Nath Roy (1887—1954) — revoluţionar, filozof şi activist politic indian, cofondator al partidelor comuniste din Mexic şi India. În cadrul Congresului al II-lea al Internaţionalei Comuniste (1920), a prezentat teze suplimentare privind chestiunea naţională şi colonială, colaborând strâns cu Lenin. Ulterior, s-a îndepărtat de comunism, dezvoltând filozofia umanismului radical.