|
|
|
Scris: 1922 |
|
|
Folosirea anumitor termeni în expunerea problemelor comunismului generează foarte adesea echivocuri între un sens şi celălalt în care pot fi utilizaţi. Aşa se întâmplă cu termenii democraţie şi democratic. Comunismul marxist se prezintă în enunţările de principiu ca o critică şi o negare a democraţiei; pe de altă parte, comuniştii apără adesea aplicarea democraţiei, caracterul democratic, în organismele proletare: sistemul de stat al consiliilor muncitoreşti, sindicatele, partidul. În aceasta nu există, desigur, nicio contradicţie, şi nimic nu se poate opune folosirii dilemei: democraţie burgheză sau democraţie proletară, ca echivalent perfect al celei: democraţie burgheză sau dictatură proletară.
Critica marxistă a postulatelor democraţiei burgheze se bazează, de fapt, pe definirea caracterelor societăţii actuale divizate în clase şi demonstrează inconsecvenţa teoretică şi capcana practică a unui sistem care ar dori să concilieze egalitatea politică cu diviziunea societăţii în clase sociale determinate de natura sistemului de producţie.
Libertatea şi egalitatea politică conţinute, conform teoriei liberale, în dreptul de vot nu au sens decât pe o bază care nu conţine disparităţi de condiţii economice fundamentale: iată de ce noi, comuniştii, acceptăm aplicarea ei în interiorul organismelor de clasă ale proletariatului, al căror mecanism susţinem că trebuie să aibă un caracter democratic.
Chiar dacă, pentru a nu genera echivocuri şi pentru a evita valorizarea unui concept pe care cu greu tindem să-l demolăm şi care este bogat în sugestii, nu se doreşte introducerea folosirii a doi termeni diferiţi în cele două cazuri, este totuşi util să privim puţin mai în profunzime conţinutul însuşi al principiului democratic în general, chiar şi în măsura în care se aplică unor organisme omogene din punct de vedere clasist. Şi aceasta pentru a evita ca, în timp ce ne străduim prin critica noastră să înlăturăm tot conţinutul înşelător şi arbitrar al teoriilor „liberale“, să nu riscăm să cădem din nou în recunoaşterea unei „categorii“, principiul democraţiei, care să se prezinte ca un element de adevăr şi de justiţie absolută, în mod aprioric, şi care ar fi un intrus în întreaga construcţie a doctrinei noastre.
Aşa cum o eroare doctrinară stă întotdeauna la baza unei erori de tactică politică, sau este, dacă vreţi, traducerea în limbajul conştiinţei noastre critice colective, tot aşa o reflectare a întregii politici şi tactici pernicioase a social-democraţiei se regăseşte în eroarea de principiu conform căreia socialismul moşteneşte o parte substanţială a conţinutului pe care doctrina liberală l-a afirmat împotriva celui al vechilor doctrine politice cu bază spiritualistă. În schimb, în primele sale formulări, socialismul marxist tocmai distruge, şi nu acceptă pentru a o completa, întreaga critică pe care liberalismul democratic o edificase împotriva aristocraţiilor şi monarhiilor absolute ale vechiului regim. O distruge, desigur, nu pentru a revendica — să o spunem imediat pentru a ne clarifica orientarea — o supravieţuire a doctrinelor spiritualiste sau idealiste împotriva materialismului volterian al revoluţionarilor burghezi, ci pentru a demonstra cum, în realitate, teoreticienii acestuia din urmă, cu filozofia politică a „Enciclopediei“, nu făcuseră decât să se amăgească că au ieşit din negurile metafizicii aplicate sociologiei şi politicii şi din nonsensurile idealismului, şi, împreună cu predecesorii lor, trebuiau să se supună criticii cu adevărat realiste a fenomenelor sociale şi a istoriei edificate în materialismul istoric al lui Marx.
Este, de asemenea, important din punct de vedere teoretic să demonstrăm cum, pentru a adânci prăpastia dintre socialism şi democraţia burgheză, pentru a reda doctrinei revoluţiei proletare conţinutul său puternic revoluţionar, pierdut în adulterările celor care au fornicat cu democraţia burgheză, nu este deloc necesar să ne bazăm pe o revizuire a principiilor în sens idealist sau neo-idealist, ci este suficient să ne întoarcem la poziţia adoptată de maeştrii marxismului în faţa înşelăciunii doctrinelor liberale şi a filozofiei materialiste burgheze.
Pentru a rămâne la subiectul nostru, arătăm că critica socialismului la adresa „democraţiei“ era în esenţă o critică a criticii democratice a vechilor filozofii politice, o critică a pretinsei lor contrapoziţii universale, o demonstraţie că ele se asemănau teoretic, aşa cum practic proletariatul nu avea prea multe motive să se laude cu trecerea conducerii societăţii din mâinile nobilimii feudale, monarhice şi religioase, în cele ale tinerei burghezii comerciale şi industriale. Iar demonstraţia teoretică că noua filozofie burgheză nu învinsese vechile erori ale regimurilor despotice, ci era doar un edificiu de noi sofisme, corespundea în mod concret negării conţinute în apariţia mişcării subversive a proletariatului a pretenţiei burgheze de a fi aranjat pentru totdeauna administrarea societăţii pe baze paşnice şi indefinit perfectibile, odată cu apariţia dreptului de vot şi a parlamentarismului.
În timp ce vechile doctrine politice, întemeiate pe concepte spiritualiste sau chiar pe revelaţia religioasă, pretindeau că forţele supranaturale care guvernează conştiinţa şi voinţa oamenilor ar fi încredinţat anumitor indivizi, anumitor familii, anumitor caste, sarcina de a conduce şi administra viaţa colectivă, înmânându-le prin învestitură divină preţiosul depozit al „autorităţii“, filozofia democratică, afirmată în paralel cu revoluţia burgheză, a contrapus acestei aserţiuni proclamarea egalităţii morale, politice, juridice a tuturor cetăţenilor, fie ei nobili, ecleziastici sau plebei, şi a dorit să transfere „suveranitatea“ din cercul restrâns al castei sau al dinastiei în cel universal al consultării populare pe bază de sufragiu, prin care majoritatea cetăţenilor desemnează prin voinţa sa conducătorii statului.
Fulgerările pe care preoţii tuturor religiilor şi filozofii spiritualişti le-au aruncat împotriva acestei concepţii nu sunt suficiente pentru a o face acceptată ca victoria definitivă a adevărului împotriva erorii obscurantiste, chiar dacă mult timp „raţionalismul“ acestei filozofii politice a părut a fi ultimul cuvânt în materie de ştiinţă socială, precum şi de artă politică, şi a avut solidaritatea multora care se declarau socialişti. Afirmaţia că timpul „privilegiilor“ a apus de când s-a creat baza formării electorale majoritare a ierarhiei sociale, nu rezistă criticii marxismului, care aruncă o cu totul altă lumină asupra naturii fenomenelor sociale, şi poate părea o construcţie logică seducătoare doar dacă se porneşte de la ipoteza că votul, adică părerea, opinia, conştiinţa fiecărui alegător are aceeaşi greutate în acordarea delegării sale pentru administrarea afacerilor colective. Cât de puţin realist şi „materialist“ este acest concept o demonstrează deocamdată această consideraţie: el configurează fiecare om ca o „unitate“ perfectă a unui sistem compus din atâtea unităţi potenţial echivalente între ele, şi în loc să plaseze evaluarea pronunţării acelui individ în raport cu o mie de condiţii ale sale de viaţă, adică de relaţii cu alţi oameni, o teoretizează în presupunerea „suveranităţii“. Aceasta echivalează, încă, cu a plasa conştiinţa oamenilor în afara reflexului concret al faptelor şi al determinărilor mediului, cu a o gândi ca scânteia aprinsă în orice organism, sănătos sau vlăguit, chinuit sau armonios satisfăcut în nevoile sale, cu o egală şi providenţială măsură de către un nedefinibil dispensator de viaţă. Acesta nu ar fi desemnat monarhul, ci ar fi dat fiecăruia o facultate egală de a-l indica. Premisa pe care, în ciuda ostentaţiei sale de raţionalitate, se întemeiază teoria democratică, nu este disimilară, prin puerilitatea metafizică, de cea a „liberului arbitru“ prin care legea catolică a lumii de dincolo absolvă sau condamnă. Democraţia teoretică, în măsura în care se situează în afara timpului şi a contingenţei istorice, nu este aşadar mai puţin împovărată de spiritualism decât sunt, în profunzimea erorii lor, filozofiile autorităţii revelate şi ale monarhiei de drept divin.
Cine ar dori să urmărească mai departe aceste comparaţii ar trebui doar să-şi amintească cum doctrina politică democratică a fost, cu multe secole înainte de declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului şi de marea revoluţie, formulată de gânditori care se aflau total pe terenul idealismului şi al filozofiei metafizice, şi de altfel, marea revoluţie însăşi a dărâmat în numele Raţiunii altarele zeului creştin, dar şi din aceea a vrut sau a fost nevoită să facă o zeitate.
Această premisă metafizică incompatibilă cu caracterul criticii marxiste este proprie nu numai construcţiilor liberalismului burghez, ci tuturor acelor doctrine constituţionale şi acelor proiecte de edificare a societăţii care se bazează pe „virtutea intrinsecă“ a unor scheme date de raporturi sociale şi statale. Construindu-şi doctrina istoriei, marxismul demola de fapt, în acelaşi timp, idealismul medieval, liberalismul burghez şi socialismul utopic.
Acestor construcţii arbitrare de constituţii sociale, aristocratice sau democratice, autoritare sau liberale, cărora le este analogă prin erorile sale concepţia anarhistă a unei societăţi fără ierarhie şi fără delegări de puteri, comunismul critic a contrapus un studiu mult mai fundamentat al naturii raporturilor sociale şi al cauzelor lor, în dezvoltarea evolutivă complexă pe care acestea o prezintă de-a lungul istoriei umane, o analiză atentă a caracterului acestor raporturi în epoca capitalistă actuală, şi o serie de ipoteze ponderate asupra evoluţiei lor ulterioare, la care se adaugă acum formidabila contribuţie teoretică şi practică a revoluţiei proletare ruse.
Ar fi superfluu să dezvoltăm aici conceptele cunoscute ale determinismului economic şi argumentele care îi demonstrează temeinicia în interpretarea faptelor istorice şi a mecanismului social. Orice apriorism al conservatorilor sau al utopiştilor este eliminat în acelaşi timp prin introducerea factorilor care se află pe terenul producţiei şi al economiei şi al raporturilor de clasă care decurg din acestea, permiţând trecerea la o explicaţie ştiinţifică a faptelor de diverse ordine care constituie manifestările juridice, politice, militare, religioase, culturale ale vieţii sociale.
Ne vom limita să urmărim în mod sumar, de-a lungul istoriei, evoluţiile pe care le-a prezentat modul de organizare socială şi de grupare a oamenilor, nu numai în stat, reprezentare abstractă a unei colectivităţi unificatoare a tuturor indivizilor, ci şi în diversele organisme generate de raporturile dintre indivizi.
La baza interpretării oricărei ierarhii sociale, foarte extinse sau limitate, stau raporturile dintre diverşii indivizi, iar la baza acestora stă diviziunea funcţiilor între ei.
Iniţial, ne putem imagina fără a comite erori grave existenţa unei forme de viaţă a speciei umane complet neorganizate. Numărul limitat de indivizi le permite să trăiască din produsele naturii fără a-i aplica artă sau muncă, şi fiecare ar putea astfel, pentru a trăi, să se lipsească de semenii săi. Nu există alte raporturi decât cele comune tuturor speciilor, ale reproducerii, dar deja pentru specia umană — şi nu numai pentru ea — acestea sunt suficiente pentru a constitui un sistem de raporturi şi o ierarhie consecventă, în familie. Aceasta se poate întemeia pe poligamie, pe poliandrie, pe monogamie; nu este cazul să aprofundăm aici o astfel de analiză, dar ea ne oferă embrionul unei vieţi colective organizate pe diviziunea funcţiilor dorită de consecinţele directe ale factorilor fiziologici, prin care, în timp ce mama asistă şi creşte progenitura, tatăl se dedică vânătorii, prăzii, protecţiei împotriva duşmanilor externi etc.
La fel ca în fazele ulterioare de dezvoltare a producţiei şi a economiei, şi în această fază iniţială, caracterizată de absenţa lor aproape completă, este inutil să ne oprim asupra cercetării abstracte dacă suntem în prezenţa unităţii individ sau a unităţii societate. Unitatea individului are un sens din punct de vedere biologic, fără îndoială, dar este doar o elucubraţie metafizică să facem din ea fundamentul construcţiilor sociale, deoarece din punct de vedere social nu toate unităţile au aceeaşi valoare, iar colectivitatea nu ia naştere decât din raporturi şi din aliniamente în care partea şi activitatea fiecărui individ nu sunt o funcţie individuală, ci colectivă, datorită influenţelor multiple ale mediului social. Chiar şi în cazul elementar al unei societăţi neorganizate sau al unei non-societăţi, aceeaşi bază fiziologică ce ne oferă organizarea familială ne este suficientă pentru a distruge figurarea arbitrară a individului ca o unitate indivizibilă (în sensul literal al termenului) şi, la un nivel superior, integrabilă cu alte unităţi similare care îşi păstrează distincţia şi, într-un anumit sens, echivalenţa. Nici măcar unitatea societate nu există, evident, deoarece raporturile dintre oameni, chiar şi cele de simplă noţiune a existenţei reciproce, sunt extrem de limitate şi restrânse la cercul familiei sau al clanului. Putem anticipa concluzia evidentă că „unitatea societate“ nu a existat niciodată şi probabil nu va exista niciodată decât ca o „limită“ de care ne putem apropia progresiv, depăşind graniţele claselor şi ale statelor.
Unitatea individ poate fi gândită ca un element de deducţii şi construcţii sociale, sau, dacă se doreşte, de negare a societăţii, doar pornind de la o presupunere ireală care, în esenţă, chiar şi în formulări foarte moderne, nu este decât o reproducere diferită a conceptelor revelaţiei religioase, ale creaţiei şi ale independenţei unei vieţi spirituale faţă de faptele vieţii naturale şi organice. Fiecărui individ, divinitatea creatoare sau o forţă unică guvernatoare a destinului lumii i-a acordat această învestitură elementară care îl transformă într-o moleculă autonomă, bine definită, conştientă, voluntară, responsabilă a agregatului social, independent de accidentele suprapuse ale influenţelor fizice ale mediului: acest concept religios şi idealist nu este decât modificat în aparenţă atunci când se edifică concepţia liberalismului democratic sau a individualismului libertar: sufletul ca scânteie aprinsă a Entităţii supreme, suveranitatea subiectivă a fiecărui alegător sau autonomia nelimitată a cetăţeanului din societatea fără legi, sunt filozofeme care păcătuiesc prin acelaşi infantilism în faţa criticii, oricât de hotărât ar fi „materialismul“ primilor liberali burghezi şi al anarhiştilor.
Acest concept îşi are corespondentul în presupunerea, de asemenea de natură idealistă, a unităţii sociale perfecte, a monismului social, construită pe baza voinţei divine care guvernează şi administrează viaţa speciei noastre. Revenind la stadiul primordial de viaţă socială pe care îl consideram, şi ajunşi în prezenţa organizării familiale, suntem conduşi la concluzia că ne putem lipsi de ipotezele metafizice ale unităţii individ şi ale unităţii societate în interpretarea vieţii speciei şi a procesului său evolutiv: putem, în schimb, să afirmăm în mod pozitiv că ne aflăm în prezenţa unui tip de colectivitate organizată pe o bază unitară, care este familia. Ne ferim să facem din ea un tip fix sau permanent, şi cu atât mai mult să o idealizăm ca model de formă de convieţuire socială, aşa cum se poate face cu individul în anarhism sau în monarhia absolută; constatăm doar existenţa acestei unităţi primordiale de organizare umană, căreia îi vor succeda altele, care ea însăşi se va modifica în diverse aspecte, va deveni element constitutiv al altor organisme colective, sau va dispărea în forme sociale foarte avansate, aşa cum s-ar putea presupune. Nu simţim nicio nevoie de a fi, din principiu, pro sau contra familiei, aşa cum, de exemplu, nu simţim nevoia de a fi pro sau contra statului: ne interesează să înţelegem, pe cât posibil, sensul evoluţiei acestor tipuri de organizare umană şi, dacă ne întrebăm dacă într-o zi vor dispărea, o facem în modul cel mai obiectiv, pentru că nu stă în mentalitatea noastră să le considerăm nici sacre şi intangibile, nici dăunătoare şi de distrus: conservatorismul şi reversul său (adică negarea oricărei forme de organizare şi de ierarhie socială) fiind deopotrivă slabe din punct de vedere critic şi deopotrivă sterile în rezultate.
În afara tradiţionalei contrapoziţii a categoriilor: individ şi societate, noi urmărim în studiul istoriei umane formarea şi evoluţia altor unităţi, adică a unor colectivităţi umane organizate; grupări restrânse sau extinse de oameni, fondate pe o diviziune a funcţiilor şi pe o ierarhie, care apar ca factori şi ca actori ai vieţii sociale. Aceste unităţi pot fi comparate doar într-un anumit sens cu unităţi organice, cu organisme vii ale căror celule de funcţie şi valoare diferite sunt oamenii sau grupurile elementare de oameni; dar analogia nu este completă, deoarece, în timp ce organismul viu are limite definite şi un parcurs biologic de dezvoltare şi de moarte, unităţile organizate sociale nu sunt închise de limite fixe şi se reînnoiesc continuu, împletindu-se între ele, descompunându-se şi recompunându-se în acelaşi timp. Ceea ce ne interesează să arătăm, şi pentru acest scop ne-am oprit asupra primului şi evidentului exemplu al unităţii-familie, este că, deşi aceste unităţi sunt evident compuse din indivizi şi deşi însăşi compoziţia lor este variabilă, ele acţionează totuşi ca „întreguri“ organice şi integrale, iar descompunerea lor în unităţi-indivizi nu are decât o valoare mitologică şi ireală. Elementul-familie are o viaţă unitară care nu depinde de numărul indivizilor pe care îi cuprinde, ci de reţeaua raporturilor dintre ei, aşa cum, pentru a ne exprima într-un mod banal, nu are aceeaşi valoare o familie compusă din cap, soţii şi câţiva bătrâni inapţi, cu una care cuprinde, pe lângă cap, câţiva fii tineri şi valizi.
De la această primă formă de unitate organizată de indivizi care este familia, şi care ne prezintă primele diviziuni de funcţii şi primele ierarhii şi forme de autoritate, de direcţie a activităţilor individuale, de administraţie, se trece în cursul evoluţiei prin infinite alte forme de organizare din ce în ce mai complexe şi mai vaste. Raţiunea acestei complicări stă în complicarea raporturilor şi a ierarhiilor sociale, născută dintr-o diferenţiere din ce în ce mai mare, care este strict determinată de sistemele de producţie pe care arta şi ştiinţa le pun la dispoziţia activităţilor umane în elaborarea unui număr din ce în ce mai mare de produse (în sensul cel mai larg al cuvântului) apte să satisfacă nevoile unor societăţi umane mai numeroase şi mai evoluate spre forme superioare de viaţă. Fundamentul unei analize care vrea să surprindă procesul de formare şi de modificare a diverselor organizaţii umane şi jocul raporturilor lor în întreaga societate, trebuie să se bazeze pe noţiunea dezvoltării tehnicii productive şi a raporturilor economice care apar din situaţia indivizilor în diversele funcţii pe care le cere mecanismul productiv. Formarea şi evoluţia dinastiilor, a castelor, a armatelor, a statelor, a imperiilor, a corporaţiilor, a partidelor poate şi trebuie să fie urmărită printr-o investigaţie bazată pe elemente similare. La apogeul acestei dezvoltări complexe se poate gândi că există o formă de unitate organizată care coincide cu limitele umanităţii însăşi, realizând diviziunea raţională a funcţiilor între toţi oamenii, şi se poate discuta ce sens şi ce limite va avea într-o astfel de formă superioară de convieţuire umană sistemul ierarhic al administraţiei colective.
Pentru a ajunge la examinarea acelor organisme unitare ale căror raporturi interne sunt fondate pe ceea ce se numeşte în mod curent „principiul democratic“, vom introduce o distincţie simplificatoare între colectivităţile organizate care îşi primesc ierarhia din exterior şi colectivităţile organizate care o formează ele însele şi din interiorul lor. Potrivit conceptului religios şi teoriei perfecte a autorităţii, societatea umană ar fi în fiecare epocă o colectivitate-unitate care îşi primeşte ierarhia de la puteri supranaturale; şi nu vom insista în critica unui asemenea simplism metafizic contrazis de întreaga noastră experienţă. Ierarhia se naşte din raţiuni naturale de necesitate în diviziunea funcţiilor, şi aşa se întâmplă în mod evident în familie. Transformându-se aceasta în trib şi în hoardă, ea trebuie să se organizeze pentru a lupta împotriva altor organizaţii, şi apar ierarhii militare pe baza oportunităţii de a încredinţa comanda celor mai apţi să valorifice energiile comune. Acestui criteriu de alegere în interes comun, care este cu multe milenii mai vechi decât electoralismul democratic modern, întrucât regii, căpitanii şi preoţii au fost iniţial electivi, ajung să i se suprapună alte criterii de formare a ierarhiilor, dând naştere la privilegii de castă, prin ereditate familială, sau prin iniţierea în şcoli, secte şi culte restrânse, deţinerea motivată de aptitudini şi funcţii speciale a unui grad fiind, în general, cel mai bun mod de a influenţa transmiterea acestui grad, cel puţin pe cale normală. Nu intenţionăm, am spus, să urmărim întreaga dezvoltare a formării în sânul societăţii a castelor şi apoi a claselor, care la necesitatea logică a unei diviziuni a funcţiilor suprapun monopolul de putere şi de influenţe care se însoţeşte de poziţia de privilegiu a anumitor straturi de indivizi faţă de mecanismul economic. Fiecare castă conducătoare îşi dă sieşi într-un fel sau altul o ierarhie organizatorică, şi la fel se întâmplă şi pentru clasele privilegiate din punct de vedere economic: pentru a ne limita la un exemplu, aristocraţia funciară a evului mediu, coalizându-se pentru apărarea privilegiului comun de asalturile altor clase, a construit o formă de organizare care a culminat în monarhie, în mâinile căreia se concentrau puterile publice, la a căror formare rămâneau complet străine celelalte straturi ale populaţiei. Statul epocii feudale este organizarea nobilimii feudale sprijinită de cler. Principalul instrument de forţă al acestor monarhii militare este armata: ne aflăm aici în faţa unui tip de colectivitate organizată în care ierarhia este constituită din exterior: regele este cel care numeşte gradele în armată, fondată pe obedienţa pasivă a fiecărui component al său. Fiecare formă de stat centralizează într-o autoritate unitară capacitatea de a ordona şi de a încadra o serie de ierarhii executive: armată, poliţie, magistratură, birocraţie. Prin urmare, unitatea-stat se serveşte materialmente de activitatea indivizilor din toate clasele, dar este organizată pe baza uneia singure sau a câtorva clase privilegiate care au puterea de a-i construi diversele ierarhii. Celelalte clase şi, în general, toate grupările de indivizi care văd cu o claritate izbitoare cum interesele şi exigenţele tuturor nu sunt deloc garantate de organizarea statală existentă, deşi aceasta pretinde în mod regulat acest lucru, caută să-şi dedice propriile organizaţii pentru a-şi face să prevaleze interesele, pornind de la constatarea elementară a identităţii de poziţie a componenţilor lor faţă de producţie şi de viaţa economică.
Dacă, ocupându-ne în mod natural de acele organizaţii care îşi dau ele însele propria ierarhie, ne punem problema modului în care această ierarhie trebuie să fie desemnată pentru a fi cea mai bună apărare a intereselor colective ale tuturor componenţilor organizaţiei în cauză şi pentru a evita formarea de stratificări fondate pe privilegiu în sânul ei, se iveşte metoda bazată pe principiul democratic, de a-i consulta pe toţi indivizii şi de a se folosi de părerea majorităţii pentru desemnarea acelora dintre ei care vor trebui să ocupe gradele ierarhiei.
Critica unei asemenea propuneri trebuie să fie mult mai severă în funcţie de cum se propune aplicarea ei la întreaga societate aşa cum este ea astăzi, sau la anumite naţiuni, sau dacă este vorba de a o introduce în sânul unor organisme mult mai limitate precum sindicatele proletare şi partidele.
În primul caz, ea trebuie respinsă fără ezitare, pentru că este construită în vid, fără a ţine cont deloc de situaţia indivizilor faţă de faptul economic, şi cu pretenţia că sistemul este intrinsec perfect, independent de considerarea dezvoltărilor evolutive pe care le traversează colectivitatea căreia i se aplică.
Diviziunea în clase net distincte prin privilegii economice face ca valoarea unui verdict majoritar să se piardă complet. Critica noastră respinge înşelăciunea conform căreia mecanismul statului democratic şi parlamentar, ieşit din constituţiile liberale moderne, ar fi o organizaţie a tuturor cetăţenilor şi în interesul tuturor cetăţenilor. Existând interese contrastante şi conflicte de clasă, nu este posibilă nicio unitate de organizare, iar statul rămâne, în ciuda aparenţei exterioare a suveranităţii populare, organul clasei superioare din punct de vedere economic şi instrumentul de apărare a intereselor sale. Noi vedem societatea burgheză, în ciuda aplicării sistemului democratic la reprezentarea politică, ca pe un ansamblu complex de alte organisme unitare, dintre care multe se grupează în jurul puternicului organism centralizat al statului politic, deoarece acestea sunt cele care apar din grupările păturilor privilegiate şi care tind spre conservarea actualului aparat social, altele pot fi indiferente sau îşi pot schimba direcţia faţă de stat, altele, în sfârşit, apar în sânul păturilor oprimate şi exploatate economic şi sunt îndreptate împotriva statului de clasă. Comunismul demonstrează, aşadar, cum aplicarea formală, juridică şi politică, a principiului democratic şi majoritar la toţi cetăţenii, în timp ce persistă diviziunea în clase în raport cu economia, nu este suficientă pentru a conferi statului caracterul unei unităţi organizatorice a întregii societăţi sau a întregii naţiuni. Democraţia politică este introdusă cu această pretenţie oficială, dar în realitate ca o formă care convine puterii specifice a clasei capitaliste şi propriei sale dictaturi, în scopul conservării privilegiilor sale.
Nu este necesar, aşadar, să insistăm prea mult asupra demolării critice a erorii prin care se atribuie un grad egal de independenţă şi de maturitate „votului“ fiecărui alegător, fie că este vorba de un muncitor epuizat de excesul de muncă fizică sau de un bogătaş petrecăreţ, un abil căpitan de industrie sau un proletar nenorocit, ignorant faţă de raţiunile şi remediile strâmtorărilor sale, căutându-i pe unii şi pe alţii o singură dată într-o lungă perioadă de timp, şi pretinzând că îndeplinirea acestor funcţii suverane este suficientă pentru a asigura calmul şi obedienţa oricui se va simţi jupuit şi maltratat de consecinţele politicii şi ale administraţiei de stat.
Odată clarificat că principiul democraţiei nu are nicio virtute intrinsecă, şi că nu valorează nimic ca principiu, fiind mai degrabă un simplu mecanism de organizare fondat pe o simplă şi banală prezumţie aritmetică, că cei mai mulţi au dreptate şi cei mai puţini greşesc, să vedem dacă şi în ce măsură acest mecanism este util şi suficient pentru viaţa organizaţiilor care cuprind colectivităţi mai limitate, nedivizate de şanţurile antagonismelor de condiţii economice, şi considerate în procesul dezvoltării lor istorice.
Este acest mecanism al democraţiei aplicabil în dictatura proletară, adică în acea formă de stat căreia îi dă naştere victoria revoluţionară a claselor rebele împotriva puterii statelor burgheze, astfel încât să fie legitim să definim această formă de stat, prin mecanismul său intern de delegări şi ierarhii, o „democraţie proletară“? Problema nu trebuie privită cu idei preconcepute. Se poate foarte bine ajunge la concluzia că mecanismul însuşi este valabil, cu anumite modalităţi, şi va fi până când din însăşi evoluţia lucrurilor nu se va naşte unul mai potrivit, dar trebuie să ne convingem că nicio raţiune nu militează pentru a ne face să restabilim a priori conceptul de suveranitate a „majorităţii“ proletariatului. Acesta nu este încă, a doua zi după revoluţie, o colectivitate complet omogenă şi nu constituie o singură clasă: în Rusia, de exemplu, puterea este în mâinile claselor muncitorilor şi ţăranilor, dar este uşor de arătat, dacă se consideră puţin întreaga dezvoltare a mişcării revoluţionare, că în ea clasa proletariatului industrial, mult mai puţin numeroasă decât ţăranii, reprezintă o parte mult mai importantă, şi este deci logic ca în consiliile proletare, în mecanismul Sovietelor, un vot de muncitor să valoreze mult mai mult decât votul unui ţăran.
Nu vrem să dezvoltăm aici întreaga examinare a caracterelor constituţiei statului proletar. Noi nu îl concepem sub aspectul imanent sub care reacţionarii văd monarhia de drept divin, liberalii parlamentarismul cu sufragiu universal, anarhiştii non-statul. Statul proletar, ca organizare a unei clase împotriva altor clase care trebuie deposedate de privilegiile lor economice, este o forţă istorică reală care se adaptează scopului pe care îl urmăreşte, adică necesităţilor pentru care s-a născut. Ea ar putea în anumite momente să ia avânt de la cele mai vaste consultări de masă, precum şi de la funcţia unor organisme executive foarte restrânse, înzestrate cu puteri depline; esenţialul este ca acestei organizaţii a puterii proletare să i se dea mijloacele şi armele pentru a doborî privilegiul economic burghez şi rezistenţele politice şi militare burgheze, pentru a pregăti apoi dispariţia însăşi a claselor şi modificările tot mai profunde ale propriei sale sarcini şi structuri.
Un lucru este indubitabil: că, în timp ce democraţia burgheză nu are alt scop efectiv decât acela de a exclude marile mase proletare şi mic-burgheze de la orice influenţă în conducerea statului, rezervată marilor oligarhii industriale, bancare, agrare, dictatura proletariatului trebuie să poată angaja în lupta pe care o personifică cele mai vaste pături ale masei proletare şi chiar cvasi-proletare. Dar atingerea acestui scop nu se identifică deloc, decât pentru cine este sugestionat de prejudecăţi, cu formarea unui vast angrenaj de consultare electivă: aceasta poate fi prea mult şi — mai adesea — prea puţin, făcând ca, după o astfel de formă de participare, mulţi proletari să se abţină de la alte manifestări active în lupta de clasă. Pe de altă parte, gravitatea luptei în anumite faze cere promptitudine în decizii şi mişcări şi centralizarea organizării eforturilor într-o direcţie comună. Pentru a îmbina aceste condiţii, statul proletar, aşa cum ne indică experienţa rusă cu o abundenţă de elemente de învăţătură, îşi fondează angrenajul constituţional pe caracteristici care vin direct să sfâşie canoanele democraţiei burgheze, motiv pentru care susţinătorii acesteia strigă la violarea libertăţii, în timp ce nu este vorba decât de demascarea prejudecăţilor filistine cu care demagogia a asigurat întotdeauna puterea privilegiaţilor. Mecanismul constituţional al organizării de stat în dictatura proletariatului nu este doar consultativ, ci în acelaşi timp executiv, participarea, dacă nu a întregii mase de alegători, cel puţin a unui vast strat al delegaţilor lor, nu este intermitentă, ci continuă în funcţiile vieţii politice. Este interesant cum acest lucru se realizează fără daune, ba chiar în paralel cu caracterul unitar al acţiunii întregului aparat, tocmai cu criterii opuse celor ale hiperliberalismului burghez: adică suprimând în mod substanţial sufragiul direct şi reprezentarea proporţională, după ce s-a trecut peste cealalaltă dogmă sacră a sufragiului egal, aşa cum am văzut.
Nu intenţionăm aici să stabilim că aceste noi criterii introduse în mecanismul reprezentativ, sau fixate într-o constituţie, sunt astfel din raţiuni de principiu: în noi circumstanţe ar putea să se schimbe, şi în orice caz ţinem să clarificăm că nu atribuim nicio virtute intrinsecă acestor forme de organizare şi de reprezentare, ceea ce demonstrăm traducându-se într-o teză marxistă de bază care poate fi enunţată astfel: „revoluţia nu este o problemă de forme de organizare“. Revoluţia este în schimb o problemă de conţinut, adică de mişcare şi de acţiune a forţelor revoluţionare într-un proces neîncetat, care nu poate fi teoretizat cristalizându-l în diversele încercări ale unei „doctrine constituţionale“ imobile.
Oricum, în mecanismul consiliilor muncitoreşti nu găsim criteriul specific democraţiei burgheze, conform căruia fiecare cetăţean îşi desemnează direct delegatul în reprezentanţa supremă, parlamentul. Există, în schimb, diverse grade de consilii muncitoreşti şi ţărăneşti, din ce în ce mai extinse teritorial până la Congresul Sovietelor. Fiecare consiliu local sau districtual îşi alege delegaţii pentru Consiliul superior, la fel cum îşi alege şi administraţia, adică organul executiv corespunzător. În timp ce la bază, în consiliile iniţiale de oraş şi de la ţară, există consultarea întregii mase, în alegerea delegaţilor pentru consiliile superioare şi a celorlalte funcţii, fiecare grup de alegători nu votează după un sistem proporţional, ci după un sistem majoritar, alegându-şi delegaţii conform listelor propuse de partide. De altfel, întrucât de cele mai multe ori este vorba de a alege un singur delegat care reprezintă legătura dintre un grad inferior şi un grad superior de consilii, este evident cum cad concomitent scrutinul de listă şi reprezentarea proporţională, dogme ale liberalismului formal. Deoarece fiecare strat de consilii trebuie să dea naştere unor organisme care nu sunt doar consultative, ci şi administrative, strâns legate de administraţia centrală, este firesc ca, pe măsură ce se urcă spre reprezentanţele restrânse, să nu fie adunări parlamentare de flecari care se ceartă interminabil fără a acţiona vreodată, ci corpuri restrânse şi omogene, capabile să dirijeze acţiunea şi lupta politică şi drumul revoluţionar concordant al întregii mase astfel încadrate.
Un asemenea mecanism se completează cu acele virtuţi, pe care absolut niciun proiect constituţional nu le cuprinde în sine în mod automat, prin prezenţa unui factor de prim ordin, în care conţinutul depăşeşte cu mult pura formă organizatorică şi a cărui conştiinţă şi voinţă colective operante permit fundamentarea activităţii pe necesităţile unui lung proces avansând neîncetat: partidul politic. Acesta este organul care se poate apropia cel mai mult de caracteristicile unei colectivităţi unitare, omogene şi solidare în acţiune. În realitate, el cuprinde o minoritate a masei, dar coeficienţii pe care îi prezintă în comparaţie cu orice alt organism de reprezentare bazat pe straturi foarte largi sunt tocmai aceia care demonstrează cum partidul reprezintă interesele şi mişcarea colectivă mai bine decât orice alt organ. În partidul politic se realizează participarea continuă şi neîntreruptă a tuturor componenţilor la executarea lucrului comun şi o pregătire pentru soluţionarea problemelor de luptă şi de reconstrucţie, a căror conştiinţă grosul masei nu o poate avea decât în momentul în care acestea se conturează. Din toate aceste motive, este firesc ca într-un aparat de reprezentare şi de delegări care să nu fie cel al minciunii democratice, ci care să se fondeze pe un strat al populaţiei pe care interese comune fundamentale îl împing în cursul revoluţiei, alegerile spontane să cadă asupra elementelor propuse de partidul revoluţionar, echipat pentru exigenţele procesului de luptă şi ale problemelor pentru care a putut şi a ştiut să se pregătească. Vom spune mai departe ceva pentru a demonstra cum nici partidului nu-i atribuim aceste facultăţi pentru simplul efect al criteriului său special de constituire: partidul poate fi sau nu adecvat sarcinii sale de propulsor al operei revoluţionare a unei clase; nu partidul politic în general, ci un partid, adică cel comunist, poate corespunde unei asemenea funcţii, iar însuşi partidul comunist nu este asigurat preventiv de cele o sută de pericole ale degenerării şi ale disoluţiei. Caracterele pozitive care pun partidul la înălţimea sarcinii sale nu stau în mecanismul statutelor sale şi în măsurile goale de organizare internă, ci se realizează prin procesul său de dezvoltare şi participarea sa la lupte şi la acţiune ca formare a unei direcţii comune în jurul unei concepţii despre un proces istoric, a unui program fundamental, care se precizează ca o conştiinţă colectivă, şi a unei sigure discipline de organizare în acelaşi timp. Dezvoltările acestor idei sunt cuprinse în tezele privind tactica partidului prezentate la Congresul Partidului Comunist din Italia şi cunoscute cititorului.
Pentru a reveni la natura angrenajului constituţional al dictaturii proletare, despre care am spus că este, în gradele sale succesive, atât legislativ, cât şi executiv, trebuie să adăugăm ceva pentru a preciza în raport cu ce sarcini ale vieţii colective un astfel de angrenaj are funcţii şi iniţiative executive, care justifică însăşi formarea sa şi raporturile mecanismului său elastic, în continuă evoluţie. Ne propunem să ne referim la perioada iniţială a puterii proletare, comparabilă cu situaţia pe care a traversat-o în cei patru ani şi jumătate de dictatură proletară în Rusia; nu vrem să abordăm problema structurii definitive a reprezentanţelor într-o societate comunistă nedivizată în clase, căreia, pe măsură ce ne apropiem de ea, se conturează o evoluţie de organisme pe care nu le putem prevedea în totalitate, ci doar întrezări în direcţia unei fuziuni a tuturor organelor: politice, administrative, economice, cu eliminarea progresivă a oricărui element coercitiv şi a însăşi entităţii Stat ca instrument de putere de clasă şi de luptă împotriva celorlalte clase supravieţuitoare.
În perioada de început a dictaturii proletare, aceasta are o sarcină enorm de grea şi complexă, care poate fi subdivizată în trei sfere de acţiune: politică, militară şi economică. Problema militară a apărării interne şi externe împotriva asalturilor contrarevoluţiei, precum şi cea a reconstrucţiei economiei pe baze colective, au ca fundament existenţa şi aplicarea unui plan sistematic şi raţional de utilizare a tuturor eforturilor, într-o activitate care trebuie să reuşească să fie puternic unitară, utilizând, ba chiar tocmai pentru a utiliza cu un randament mai mare, energiile întregii mase. Prin urmare, organismul care, în primul rând, conduce lupta împotriva duşmanului extern şi intern, adică armata (şi poliţia) revoluţionară, trebuie să fie fondat pe o disciplină şi o ierarhie centralizată în mâinile puterii proletare: chiar şi armata roşie rămâne, aşadar, o unitate organizată, o ierarhie constituită din exterior, adică de guvernul politic al statului proletar, şi acelaşi lucru se va spune şi despre poliţia şi magistratura revoluţionară. Aspecte mai complexe prezintă problema maşinăriei economice pe care proletariatul învingător o edifică pentru a pune bazele noului sistem de producţie şi de distribuţie. Nu putem aici decât să amintim cum caracteristica ce diferenţiază acest aparat raţional de administraţie de haosul economiei private burgheze este centralizarea. Gestionarea tuturor întreprinderilor se înţelege că este făcută în interesul întregii colectivităţi şi în coordonare cu exigenţele întregului plan de producţie şi de distribuţie. Pe de altă parte, maşinăria economică şi dispunerea indivizilor care o deservesc se modifică continuu nu numai datorită procesului gradual al construcţiei sale, ci şi datorită crizelor inevitabile într-o perioadă de transformare atât de vastă, însoţită de lupta politică şi militară. Din aceste consideraţii se ajunge la concluzia că, în perioada iniţială a dictaturii proletare, dacă consiliile de diferite grade trebuie să dea naştere concomitent la desemnări de ordin legislativ pentru gradele superioare şi la desemnări executive pentru administraţiile locale, trebuie lăsată centrului gestionarea responsabilă în sens absolut a apărării militare şi, într-un sens mai puţin rigid, a campaniei economice, în timp ce organele locale servesc la încadrarea politică a maselor pentru participarea lor la punerea în aplicare a acelor planuri şi pentru consimţământul lor la încadrarea militară şi economică, creând terenul pentru o activitate a lor cât mai largă şi continuă posibil în jurul problemelor vieţii colective, canalizând-o în formarea organizaţiei puternic unitare care este statul proletar.
Aceste consideraţii, asupra cărora nu ne vom lungi, servesc pentru a demonstra nu că organele intermediare ale ierarhiei de stat nu ar trebui să aibă o posibilitate de mişcare şi de iniţiativă, ci că nu este posibil să se teoretizeze schema formării lor ca fiind una de adeziune precisă la sarcinile efective militare sau economice ale revoluţiei, formând grupările de alegători proletari în funcţie de întreprinderile productive sau de unităţile armatei. Mecanismul unor astfel de grupări nu acţionează prin aptitudini speciale inerente schemei şi scheletului său, prin urmare unităţile care grupează alegătorii la bază se pot forma cu criterii empirice, ba chiar se vor forma de la sine cu criterii empirice, printre care poate fi confluenţa la locul de muncă, la domiciliu sau în garnizoană, sau pe front, sau în alte momente ale existenţei cotidiene, fără ca a priori vreunul să poată fi exclus sau ridicat la rang de model. Dar fundamentul reprezentanţelor de stat ale revoluţiei proletare rămâne o subdiviziune teritorială de circumscripţii în sânul cărora au loc alegerile. Toate aceste consideraţii nu au nimic absolut, iar acest lucru conduce la teza noastră că nicio schemă constituţională nu are valoare de principiu, şi că democraţia majoritară înţeleasă în sens formal şi aritmetic nu este decât o metodă posibilă pentru coordonarea raporturilor care se prezintă în sânul organismelor colective, căreia nu i se poate construi de nicăieri o prezumţie de necesitate sau de justiţie intrinsecă, aceste expresii neavând pentru noi, marxiştii, absolut niciun sens, şi nefiind, pe de altă parte, scopul nostru acela de a substitui aparatului democratic criticat de noi un alt proiect mecanic de aparat scutit prin el însuşi de defecte şi erori.
Ni se pare că am spus destul despre principiul democraţiei în aplicarea sa la statul burghez, cu pretenţia de a cuprinde toate clasele, şi, de asemenea, în aplicarea sa la singura clasă proletară ca bază a unui stat după victoria revoluţionară. Rămâne de spus ceva despre acele organisme care există în sânul proletariatului înainte (şi, de asemenea, după) cucerirea puterii: sindicatele economice şi partidul politic, în ceea ce priveşte aplicarea mecanismului democratic în raporturile lor de structură.
Odată stabilit că o adevărată unitate de organizare nu este posibilă decât pe baza unei omogenităţi de interese între componenţii organizaţiei însăşi, rămâne indiscutabil că, deoarece în sindicate şi în partid se aderă pe baza unei decizii spontane de a participa la o anumită ordine de acţiuni, se poate examina funcţionarea mecanismului democratic şi majoritar fără a-i aplica o critică de ordinul celei care distruge total orice valoare a sa în cazul unificării constituţionale artificiale a diferitelor clase ale statului burghez; totuşi, fără a ne lăsa niciodată induşi în eroare de conceptul arbitrar al „sfinţeniei“ verdictelor majoritare.
Sindicatul are, în raport cu partidul, caracterul unei identităţi mai complete de interese materiale şi imediate: în limitele respective ale categoriei, el atinge o mare omogenitate de compoziţie şi, de la un organism cu adeziune voluntară, poate tinde să devină un organism la care, prin definiţie, sau în statul proletar într-o anumită fază de dezvoltare, aderă în mod obligatoriu toţi muncitorii dintr-o anumită categorie sau industrie. Este indubitabil că într-un astfel de domeniu numărul rămâne coeficientul decisiv şi într-o consultare majoritară are o mare valoare; dar la considerarea sa schematică trebuie adăugată cea a altor factori care se agită în sânul organizaţiei sindicale: o ierarhie birocratizată de funcţionari care o imobilizează în domeniul lor şi grupurile de avangardă pe care partidul politic revoluţionar le constituie în ea pentru a o conduce pe terenul acţiunii revoluţionare. În această luptă, de multe ori, comuniştii demonstrează cum funcţionarii birocraţiei sindicale încalcă conceptul democratic şi nu le pasă de voinţa majorităţii. Este just să se facă acest lucru, deoarece aceşti lideri sindicali de dreapta îşi etalează mentalitatea democratică şi este necesar să fie arătaţi în contradicţie, aşa cum se face cu liberalii burghezi de fiecare dată când fraudează şi constrâng consultarea populară, fără a ne face iluzia că aceasta, chiar dacă ar fi efectuată în mod liber, ar rezolva problemele care apasă asupra proletariatului. Este just şi oportun să se facă acest lucru, deoarece în momentele în care marile mase se mişcă sub efectul situaţiilor economice, este posibil să se deplaseze influenţa funcţionarilor, care este o influenţă extraproletară şi provenită, deşi nu în formă oficială, de la clase şi puteri străine de organizaţia sindicală, şi să se sporească influenţa grupurilor revoluţionare. Dar în toate acestea nu există preconcepţii „constituţionale“, şi pentru a fi înţeleşi de masă şi pentru a-i putea demonstra că acţionează în sensul intereselor sale mai bine înţelese, comuniştii pot şi trebuie să se regleze elastic în raport cu canoanele democraţiei interne sindicale; nu există, de exemplu, nicio contradicţie între aceste două atitudini tactice: a prelua reprezentarea minoritară în organele de conducere ale sindicatului atâta timp cât statutele o permit, şi a susţine că această reprezentare statutară trebuie suprimată în scopul de a face mai agile organele executive, de îndată ce acestea sunt cucerite de noi. Întreaga îndrumare în această chestiune este analiza atentă a procesului de dezvoltare a sindicatelor în faza actuală: este vorba de a accelera transformarea lor din organe de influenţe contrarevoluţionare asupra proletariatului în organe de luptă revoluţionară; iar criteriile de organizare internă nu au valoare în sine, ci în măsura în care se coordonează cu aceste scopuri.
Rămâne, în sfârşit, analiza organizaţiei-partid, ale cărei caracteristici le-am menţionat deja în legătură cu angrenajul statului muncitoresc. Partidul nu porneşte de la o identitate de interese economice la fel de completă ca sindicatul, dar, în schimb, stabileşte unitatea organizaţiei sale pe o bază cu atât mai vastă cu cât clasa este mai mare în comparaţie cu categoria. Nu numai că partidul se extinde pe baza întregii clase proletare în spaţiu, până la a deveni internaţional, ci şi în timp: adică, el este organul specific a cărui conştiinţă şi acţiune reflectă exigenţele succesului pe întregul parcurs de emancipare revoluţionară a proletariatului. Aceste consideraţii cunoscute ne obligă, în studiul problemelor de structură şi de organizare internă a partidului, să ţinem cont de întregul proces de formare şi de viaţă al acestuia în sarcinile complexe la care răspunde. Nu putem, la sfârşitul acestei tratări deja lungi, să intrăm în detalii cu privire la mecanismul prin care în partid ar trebui să aibă loc consultările masei de aderenţi, recrutarea, desemnarea funcţiilor în întreaga ierarhie. Este indubitabil că până acum nu există nimic mai bun de făcut decât să ne conformăm în mare parte principiului majoritar. Dar, aşa cum subliniem cu insistenţă, nu este cazul să ridicăm la rang de principiu această utilizare a mecanismului democratic. Pe lângă o sarcină de consultare analogă celei legislative a aparatelor de stat, partidul are o sarcină executivă care corespunde, în momentele supreme de luptă, chiar celei a unei armate, care ar exige disciplina ierarhică maximă. De fapt, în procesul complicat care ne-a adus la existenţa partidelor comuniste, formarea ierarhiei este un fapt real şi dialectic, cu origini îndepărtate, care răspunde întregului trecut de experienţă, de exerciţiu al mecanismului de partid. Nu putem concepe o desemnare majoritară a partidului ca fiind aprioric la fel de fericită în alegere ca cea a unui judecător infailibil şi supranatural care să dea conducători colectivităţilor umane, în care cred cei potrivit cărora participarea Duhului Sfânt la conclavuri este un fapt. Chiar şi într-un organism în care, precum în partid, compoziţia masei este rezultatul unei selecţii, prin adeziunea spontană voluntară şi prin controlul recrutării, verdictul majorităţii nu este în sine cel mai bun, şi doar prin efectul unor coincidenţe în munca concordantă şi bine pornită, el contribuie la cel mai bun randament al ierarhiei operante, executive a partidului. Că acesta ar trebui înlocuit cu un alt mecanism, şi care anume, nu propunem încă aici şi nici nu investigăm în detaliu: este cert că o astfel de organizaţie, care să se elibereze din ce în ce mai mult de convenţionalismele principiului democraţiei, este admisibilă şi nu trebuie respinsă cu fobii nejustificate, atunci când s-ar putea demonstra că alţi coeficienţi de decizie, de alegere, de rezolvare a problemelor se prezintă mai potriviţi exigenţelor reale ale dezvoltării partidului şi ale activităţii sale, în cadrul istoriei care se desfăşoară.
Criteriul democratic este până acum pentru noi un accident material pentru construirea organizaţiei noastre interne şi formularea statutelor de partid: el nu este platforma indispensabilă. Iată de ce noi nu am ridica la rang de principiu cunoscuta formulă organizatorică a „centralismului democratic“. Democraţia nu poate fi pentru noi un principiu; centralismul este, fără îndoială, deoarece caracteristicile esenţiale ale organizaţiei partidului trebuie să fie unitatea de structură şi de mişcare. Pentru a marca continuitatea în spaţiu a structurii de partid este suficient termenul centralism, iar pentru a introduce conceptul esenţial de continuitate în timp, adică în scopul spre care se tinde şi în direcţia în care se înaintează spre obstacole succesive de depăşit, legând chiar aceste două concepte esenţiale de unitate, noi am propune să spunem că partidul comunist îşi fondează organizaţia pe „centralismul organic“. Astfel, păstrând atât cât ne va putea servi din mecanismul democratic accidental, vom elimina folosirea unui termen drag celor mai răi demagogi şi îmbibat de ironie pentru toţi exploataţii, oprimaţii şi înşelaţii, cum este cel de „democraţie“, pe care este recomandabil să-l oferim pentru uzul lor exclusiv burghezilor şi campionilor liberalismului, mascat uneori în diverse ipostaze extremiste.