|
|
|
Scris: 1958 |
|
|
În dezvoltarea subiectelor de la Torino, şi în mod special în a doua şedinţă, dedicată tratării acuzaţiilor reciproce de revizionism schimbate între „comuniştii“ iugoslavi şi ruşi, [1] s-a recurs pe scară largă, ca de obicei, la texte de bază ale marxismului, cu citate pe care nu întotdeauna am avut posibilitatea de a le reda în darea de seamă recent apărută în patru părţi.
În această tratare, preocuparea noastră a fost să demonstrăm cum evaluările şi formulările noastre asupra problemelor discutate nu se abat niciodată de la cele clasice ale doctrinei lui Marx. Cu atât mai mult această dovadă era potrivită în legătură cu o discuţie în care combatanţii pretind fiecare că se află pe deplin pe linia tradiţională a principiilor, întrucât îl acuză pe oponent că s-a abătut de la ele în mod vinovat.
Polemica ar putea lua o formă şi o desfăşurare diferite, dacă cele două grupuri oponente — care pentru noi sunt ambele caracterizate prin forme de degenerare oportunistă chiar mai avansate decât cea a „revizioniştilor“ istoric clasici de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din Primul Război Mondial — ar admite deschis că se îndepărtează tot mai mult de teoria socialistă, aşa cum a fost ea enunţată de Marx şi apărată cu stricteţe de Engels şi mai apoi de Lenin. Dar aceşti domni, deşi de multă vreme admit deja că există dreptul de a modifica, în decursul timpului, principiile originare ale partidului, şi chiar dacă în cele din urmă vor sfârşi — suntem absolut siguri de asta — prin a mărturisi deschis că le-au bouleversés, răsturnat de-a dreptul, totuşi ne-au prezentat astăzi o stranie fază de luptă „împotriva oricărui revizionism“, au afişat convingerea că acesta este astăzi, din punct de vedere ideologic şi ştiinţific, la fel de condamnabil ca şi cel de acum mai bine de o jumătate de secol, şi chiar au schimbat între ei epitetul de revizionişti ca pe insulta cea mai infamantă.
Prin urmare, opunerea citatelor autentice din textele clasice la toată trăncăneala acestor oameni devine, prin propria lor alegere, decisivă. Poziţia este cu totul diferită de cea în care un marxist revoluţionar se află în faţa unui alt sector de oponenţi şi adversari, care în mod declarat vrea să folosească datele de fapt istorice ale perioadei scurse din 1848 până astăzi pentru a demonstra că ele aduc argumente menite să fundamenteze, în economie şi în ştiinţa istorică, teorii opuse celei formulate de Marx, revendicată de comuniştii revoluţionari.
Trebuie spus că acest al doilea grup de duşmani este mai coerent nu doar în construcţia sa teoretică şi ştiinţifică intrinsecă, ci şi dacă se compară doctrina cu activitatea politică orientată spre conservarea acelor forme a căror distrugere şi dispariţie era încoronarea formidabilei construcţii a marxismului revoluţionar.
Împotriva unor adversari de o asemenea natură ne vom îndrepta în alte etape ale muncii noastre de apărare integrală a marxismului, care pentru noi se enunţă astăzi aşa cum a fost enunţat în clasici acum mai bine de un secol; şi aceasta, printre altele, la o viitoare întrunire a mişcării noastre.
Este vorba atunci de a respinge un atac frontal şi nemascat; în timp ce acolo unde este vorba de a-i combate pe pretinşii „virgini“ de revizionism din Belgrad sau din Moscova şi alte capitale, tocmai sugrumarea trădătoare şi înjunghierea pe la spate trebuie învinse.
În septembrie 1894, partidul muncitoresc marxist francez (cel al lui Guesde şi al lui Lafargue) a adoptat la congresul său de la Nantes un program de acţiune la sate. În octombrie, la Frankfurt, partidul social-democrat german s-a ocupat de aceeaşi temă. Engels, la sfârşitul lungii sale vieţi, urmărea îndeaproape mişcarea Internaţionalei a II-a Muncitoreşti, fondată după moartea lui Marx în 1889. El a trebuit să se opună în mod net rezoluţiei francezilor, în timp ce a fost mai mulţumit de congresul german, unde a fost respinsă o tendinţă de dreapta analoagă celei care prevalase la Nantes.
Engels a dedicat acestei teme un articol de o importanţă maximă, publicat în revista Neue Zeit din noiembrie 1894. Acest articol este publicat într-o traducere franceză nu foarte exactă în revista stalinistă Cahiers du Communisme din noiembrie 1955. Redactorii publicaţiei afirmă în prezentarea textului că au găsit la un strănepot al lui Marx (Lafargue, după cum se ştie, era ginerele său) o corespondenţă extrem de remarcabilă a lui Engels cu însuşi Lafargue. Engels nu trece sub tăcere reproşul său, iar formulările sale sunt cu adevărat importante; este doar stranie dezinvoltura staliniştilor atunci când prezintă un material istoric care îi înfierează direct!
Voi, spune cu o anumită amărăciune, în ciuda tonului senin, bătrânul Engels lui Lafargue, „voi, revoluţionarii intransigenţi [kompromißlosen] de altădată, înclinaţi acum ceva mai mult spre oportunism decât germanii“. Într-o scrisoare ulterioară, Engels ţine să sublinieze că a scris articolul critic într-un spirit amical, dar nu ezită să repete: „v-aţi lăsat atraşi puţin prea mult de partea oportuniştilor“. Aceste citate sunt utile şi pentru a stabili de când datează terminologia discuţiilor noastre, căreia i-am acordat întotdeauna cea mai mare importanţă. Înainte de moartea lui Engels, deja marxiştii de stânga (care în 1882, la congresul de la Roanne, se scindaseră de „posibiliştii“ susţinători ai intrării în ministerele burgheze) se defineau drept revoluţionari intransigenţi, şi cu acelaşi termen, în primul deceniu al secolului, se numea fracţiunea de stânga a Partidului Socialist Italian, opusă reformismului lui Turati şi posibilismului lui Bissolati, şi din care a luat naştere Partidul Comunist printr-o selecţie ulterioară.
Cuvântul oportunism, pe care mulţi tineri îl cred forjat de Lenin în bătălia sa copleşitoare din timpul Primului Război Mondial, a fost în schimb folosit de Engels şi de Marx în scrierile lor. De mai multe ori am remarcat că din punct de vedere semantic nu este cel mai fericit, deoarece duce la ideea unei judecăţi morale şi nu social-deterministe. Cu toate acestea, cuvântul are deja drepturi istorice şi exprimă pentru noi toţi drojdia şi mocirla din faţa marxismului sănătos.
Engels ne oferă în acea scrisoare, redactată pentru a-l „ménager“ puţin pe revoluţionarul mai presus de orice bănuială, Lafargue, o definiţie dreaptă ca o sabie. La fraza: v-aţi aşezat pe panta oportunistă, urmează cuvintele:
„La Nantes eraţi pe cale să sacrificaţi viitorul partidului unui succes de o zi“.
Definiţia poate rămâne lapidară: oportunismul este metoda care sacrifică viitorul Partidului pentru succesul de o zi. Infamie celor care, atunci şi de atunci încoace, l-au practicat!
Este timpul să trecem la esenţa problemei şi la textul lui Engels. El concluziona că era încă timp ca francezii să se oprească şi spera ca articolul său să contribuie la aceasta. Dar unde sunt francezii (şi italienii) în 1958?
Studiul lui Engels este precedat de un tablou al situaţiei generale a populaţiei agricole din Europa de la acea vreme. Partidele burgheze consideraseră întotdeauna că mişcarea socialistă se desfăşoară doar în rândul muncitorilor industriali urbani şi se mirau atunci că problema ţărănească era pusă la ordinea zilei de toate partidele socialiste din acea vreme. Răspunsul lui Engels este cel care reiese la fiecare pas, de exemplu atunci când arătăm că, în plin secol al XX-lea, problemele sociale ale ţărilor de culoare şi nedezvoltate industrial nu pot fi încorsetate în dualismul rigid capitalişti-proletari; ci marxismul trebuie să aibă întotdeauna şi pretutindeni răspunsuri de doctrină şi de acţiune pentru întregul tablou pluriclasist şi nu biclasist al societăţii.
Engels este în măsură să facă doar două excepţii de la prezenţa fundamentală a unei mari clase de ţărani care nu sunt nici salariaţi, nici întreprinzători: Marea Britanie propriu-zisă şi Prusia de la est de Elba. Doar în acele două regiuni, marea proprietate funciară şi marea industrie agrară au lichidat complet micul agricultor care lucrează pe cont propriu. Să observăm că şi tabloul în aceste două cazuri de excepţie este format din trei clase (ca întotdeauna la Marx, chiar şi atunci când este vorba despre societatea burgheză model): salariatul urban sau rural, capitalistul întreprinzător industrial sau agrar, şi proprietarul pământului în mod burghez, şi nu feudal.
În toate celelalte ţări, pentru Engels şi pentru orice marxist, „ţăranul reprezintă un factor esenţial al populaţiei, al producţiei şi al puterii politice“. Nimeni nu poate, aşadar, să spună: pentru mine ţăranii nu există, în genul palinodiei: mişcările popoarelor coloniale pentru mine nu există.
Dar ca teoria rolului unor astfel de clase sociale şi modul de comportare al partidului marxist faţă de ele să fie o copie a celor specifice partidelor democraţiei mic-burgheze, aceasta este cealaltă enormitate împotriva căreia Engels scoate din teacă una dintre „punerile sale la punct“. Noi vom spune chiar că este o altă formulare a aceleiaşi enormităţi.
Deoarece doar un nebun ar putea contesta ponderea ţăranilor în statistica demografică şi economică, Engels trece imediat la punctul spinos: care este ponderea lor ca factor al luptei politice?
Concluzia este evidentă: de cele mai multe ori, ţăranii nu au dat dovadă decât de apatia lor, bazată pe izolarea vieţii la ţară. Dar această apatie nu este un fapt lipsit de efecte: ea este „sprijinul cel mai puternic nu numai al corupţiei parlamentare de la Paris şi Roma, dar chiar şi al despotismului rus“. Roma nu am pus-o noi, ci chiar Engels, acum nu mai puţin de 64 de ani.
Engels arată că, de când a luat naştere mişcarea muncitorească urbană, burghezii nu au încetat niciodată să încerce să-i aţâţe pe ţăranii proprietari împotriva ei, prezentându-i pe socialişti ca fiind cei care desfiinţează proprietatea, şi la fel au făcut şi marii proprietari de pământ, simulând că au un bastion comun de apărat alături de micul ţăran.
Trebuie oare ca proletariatul industrial să accepte ca inevitabil faptul că, în cucerirea puterii politice, întreaga clasă ţărănească va fi un aliat activ al burgheziei care trebuie răsturnată? Engels introduce viziunea marxistă asupra problemei, admiţând imediat că o astfel de perspectivă este de condamnat şi este la fel de puţin utilă cauzei revoluţiei ca şi aceea potrivit căreia proletariatul nu poate învinge înainte de dispariţia tuturor claselor intermediare.
În Franţa, istoria a învăţat — aşa cum lucrările clasice ale lui Karl Marx o prezintă într-un mod de neegalat — că ţăranii, prin ponderea lor, au înclinat întotdeauna balanţa în direcţia opusă celei care interesa clasa muncitoare, de la Primul la al Doilea Imperiu şi împotriva revoluţiilor pariziene din 1831, 1848—1849 şi 1871.
Cum să modificăm, aşadar, un asemenea raport de forţe? Ce să le prezentăm şi ce să le promitem micilor ţărani? Ne aflăm în plină problemă agrară. Însă scopul analizei lui Engels este să respingă ca antimarxistă şi contrarevoluţionară orice protecţie conservatoare a micii proprietăţi. Ce ar fi spus bătrânul şi marele Friedrich dacă cineva ar fi propus — aşa cum se întâmplă astăzi în Italia şi în Franţa — ca programul să devină acela de a milita pentru răspândirea în rândul întregii populaţii rurale a proprietăţii depline asupra pământului lucrat?
Deja în 1892, la Congresul de la Marsilia, partidul muncitoresc francez trasase un program agrar (era anul în care în Italia avea loc separarea de anarhişti şi lua naştere, la Genova, Partidul Socialist Italian).
Acest prim program este mai puţin criticat de către Engels decât cel de la Nantes, deoarece acesta din urmă, după cum vom vedea imediat, gestionase prost principiile teoretice pentru a introduce sprijinul partidului pentru interesele imediate ale micilor ţărani. La Marsilia, partidul s-a limitat la a indica scopuri practice ale agitaţiei în rândul ţăranilor (pe atunci se adera la celebra distincţie dintre programul maxim şi minim, care apoi a dus la întreaga criză istorică a partidelor socialiste). Engels subliniază că acele revendicări cerute pentru micii ţărani — dintre care, pe atunci, mai mult decât proprietarii lucrători, au fost avuţi în vedere mai ales arendaşii — erau atât de modeste, încât alte partide le propuseseră deja, iar multe guverne burgheze le puseseră deja în aplicare. Asociaţii pentru achiziţionarea de utilaje şi îngrăşăminte, închirierea de utilaje de către comunele rurale sprijinite de stat în constituirea unui parc de utilaje, interzicerea sechestrării recoltei de către proprietar, revizuirea cadastrului şi altele asemănătoare...
Grupul de revendicări pentru salariaţii agricoli este şi mai puţin luat în considerare de Engels; unele sunt evidente pentru că sunt aceleaşi cu cele pentru muncitorii industriali, cum ar fi salariul minim, altele tolerabile, cum ar fi înfiinţarea de cooperative agricole de producţie pe terenurile comunale (bunuri obşteşti).
Cu toate acestea, acest program a adus partidului un succes electoral considerabil în alegerile din 1893, pe care, în ajunul următorului congres, s-a dorit să fie împins mai departe pe calea cuceririlor pentru ţărani. Şi-au dat seama că se aventurau pe un teren periculos, şi atunci s-a dorit ca el să fie precedat de o premisă teoretică, pentru a arăta că nu exista nicio contradicţie între programul maxim socialist şi protecţia micului ţăran, chiar şi în dreptul său de proprietar! Aici este punctul în care Engels, după ce a redat considerentele programului, îşi îndreaptă întreaga critică. S-a dorit, spune el,
„să demonstreze că principiile socialismului includ apărarea micii proprietăţi ţărăneşti de pieirea la care este sortită de modul de producţie capitalist, cu toate că înşişi autorii îşi dădeau seama că această pieire este inevitabilă“.
Primul considerent spune că, potrivit prevederilor programului general al partidului, producătorii nu vor fi liberi decât atunci când vor fi în posesia mijloacelor de producţie. Al doilea spune că, dacă pentru domeniul industrial se poate prevedea restituirea mijloacelor de producţie către producători sub formă colectivă sau socială, în domeniul agricol, cel puţin în Franţa, în cele mai multe cazuri mijlocul de producţie, pământul, se află în posesia lucrătorului cu titlu individual.
Potrivit celui de-al treilea considerent, proprietatea ţărănească „este în mod iremediabil sortită să dispară“, dar „socialismul“ nu trebuie
„să accelereze această dispariţie, deoarece menirea lui nu este să separe proprietatea de muncă, ci, dimpotrivă, să reunească în aceleaşi mâini aceşti doi factori ai oricărei producţii“.
În cel de-al patrulea considerent se spune că, aşa cum instalaţiile industriale trebuie luate de la capitaliştii privaţi pentru a fi date lucrătorilor, tot aşa marile domenii funciare trebuie date proletarilor agricoli şi, prin urmare, este datoria, tot „a socialismului“,
„de a ocroti proprietatea ţăranilor asupra peticului de pământ pe care şi-l cultivă singuri împotriva fiscului, cămătarului şi abuzurilor marilor proprietari funciari de ultimă oră“.
Cel de-al cincilea considerent este cel pe care Engels îl va găsi cel mai scandalos: primele fac o confuzie teribilă de doctrină, acesta din urmă de-a dreptul anihilează conceptul de luptă de clasă:
„este nimerit ca această ocrotire să fie extinsă şi asupra producătorilor care, în calitate de arendaşi sau de arendaşi în parte (metayers), cultivă pămint străin şi care, atunci când exploatează zilieri, sunt într-o anumită măsură siliţi s-o facă din cauza exploatării la care sunt supuşi ei înşişi“.
Din aceste premise nefericite ia naştere programul practic care trebuie
„să unească în lupta împotriva duşmanului comun, proprietatea funciară feudală, toate elementele producţiei agricole, toate activităţile care valorifică, în baza diferitelor titluri de drept, pământul ţării“.
Aici, aşa cum demonstrează Engels, chiar şi cu preocuparea evidentă de a nu-i numi ignoranţi pe vechii adepţi ai marxismului, întreaga perspectivă istorică este dată peste cap, confundându-se în Franţa anului 1894 feudalii — nimiciţi de marea revoluţie cu un secol înainte —, nu atât cu marii arendaşi capitalişti, industriaşii agriculturii, faţă de care (dacă cititorul nostru atent ţine minte ceea ce le reproşăm mereu comun-trădătorilor [2] italieni de astăzi) se lansează chiar invitaţii de a intra în marele bloc, ca activităţi care pun în valoare pământul (!), ci pe proprietarii agrari cu titlu burghez, care nu administrează exploatarea agricolă, ci trăiesc din renta plătită de micii fermieri sau de marii arendaşi. Această a treia clasă marxistă a societăţii capitaliste nu are de-a face cu vechea nobilime feudală; prima şi-a cumpărat bunurile funciare cu bani şi le poate vinde, de când „revoluţia burgheză a făcut din pământ un articol de comerţ“; [3] cea de-a doua (adică clasa feudală) avea un drept inalienabil nu doar asupra pământului, ci şi asupra lucrătorilor care îl populau. Engels le va aminti acestor discipoli neatenţi că, împotriva acestei clase feudale, blocul a existat „pentru un timp oarecare pentru anumite scopuri“, însă este clar că la acest bloc istoric — al cărui timp în Franţa este îndepărtat, iar în Rusia anului 1894 era încă actual — au luat parte înşişi „stăpânii burghezi ai pământului“.
O asemenea eroare pestilenţială sufocă încă orizontul proletar european din cauza oportunismului stalinist triumfător. Armele doctrinare pentru a combate efectele sale distructive nu trebuie căutate în datele oferite de scurgerea timpului din 1894 până astăzi, ci în acelaşi arsenal valabil de care Engels se foloseşte aici.
Această politică agrară, hotărât blocardă, ucide lupta de clasă, şi, întrucât este promovată de acelaşi partid care îi reuneşte pe lucrătorii din fabrici, o ucide în avantajul total al capitaliştilor industriali, fiind o garanţie a supravieţuirii formei sociale burgheze, până când acele partide elefantiatice vor intra în descompunere.
Dar rămânând la partea doctrinară, înainte de a o considera pe cea politică, trebuie făcută o observaţie la fel de pesimistă, pe care ar fi zadarnic să o omitem astăzi, întrucât, spre deosebire de 1894, oportunismul nu se află în stadiul de ameninţare, ci a măturat deja toate energiile clasei muncitoare. Multe, chiar aproape toate grupurile care se opun marilor partide staliniste sau post-staliniste şi au ieşit din ele — fapt ce ar da speranţa că descompunerea invocată începe — arată că au despre „contenu du socialisme“ (de vreme ce suntem în Franţa, ne referim la grupul Socialisme ou Barbarie) idei la fel de amarxiste ca cele din programul de la Nantes. Le-am spune antimarxiste dacă nu ne-am afla în prezenţa limbajului senin al lui Friedrich Engels, care evident ştia din experienţă, şi din efectele multor mustrări aspre ale Părintelui Marx, că francezul nu vrea să fie choqué (izbit), dar nici froissé (atins uşor). În primul caz ia mina unui d’Artagnan, în cel de-al doilea pe cea a unui Talleyrand. [4] Păstraţi distanţa, pentru cine îşi aminteşte de o ironie de la Congresul al II-lea de la Moscova: Frossard (un campion mondial al amarxismului) a été froissé. [5] Şi cel care îndrăznise atât se numea Lenin!
Formulările false sunt deosebit de utile pentru a clarifica adevăratul „conţinut“ al programului revoluţionar modern. Vechile ideologii sociale au avut o formă mistică, dar nu de aceea nu sunt condensări ale experienţei umane de specie de aceeaşi natură cu cele mai dezvoltate la care s-a ajuns în epoca capitalistă şi în lupta pentru a o depăşi. Am putea spune că vechile mistici au avut forma respectabilă a unei serii de teze afirmative. Mistica de astăzi, adică normele de acţiune ale forţelor subversive ale societăţii actuale, se ordonează mai bine într-o serie de teze negative.
Gradul de conştiinţă al viitorului, pe care nu individul, ci doar partidul revoluţionar îl poate atinge, se construieşte — cel puţin până când societatea fără clase nu va fi un fapt — într-un mod mai expresiv într-o serie de norme de tipul: aşa nu se spune — aşa nu se face.
Sperăm că am prezentat într-o formă simplă şi accesibilă un rezultat elevat şi destul de dificil. În acest scop, va fi bine ca, călăuziţi de Engels, maestru al unei asemenea metode, să puricăm formulele greşite ale considerentelor de la Nantes.
Engels începe prin a spune, referitor la primul considerent, că nu este corect să extragem din programul nostru general formula
„producătorii pot fi liberi numai în măsura în care mijloacele de producţie sunt proprietatea lor“.
Însuşi programul francez de la acea vreme adaugă imediat că o asemenea posesie nu este posibilă decât sub formă individuală — care nu a fost niciodată generală şi pe care dezvoltarea industrială o face din ce în ce mai imposibilă — sau sub formă comună, ale cărei condiţii s-au format odată cu statornicirea societăţii capitaliste. Singurul scop al socialismului, spune aşadar Engels, este posesia comună a mijloacelor de producţie şi cucerirea lor colectivă. Pe Engels îl interesează aici să stabilească faptul că nicio cucerire sau conservare a posesiei individuale a mijloacelor de producţie de către producător nu poate figura ca scop în programul socialist. Şi adaugă:
„nu numai în ceea ce priveşte industria, unde terenul este pregătit, ci, în genere, deci şi în ceea ce priveşte agricultura“.
Aceasta este o teză fundamentală în orice scriere clasică marxistă. Partidul proletar — în afară de cazul în care s-a declarat revizionist pe faţă — nu poate, nici măcar pentru un singur moment, să apere şi să protejeze acea reunire a lucrătorului cu mijloacele muncii sale care se realizează cu titlu individual, parcelar. Textul studiat aici o repetă aproape la fiecare frază.
Engels contestă, de asemenea, conceptul exprimat în formula greşită referitor la „libertatea“ producătorului. Ea nu este deloc asigurată de acele forme hibride, specifice societăţii actuale, în care însuşi producătorul deţine pământul şi o parte a instrumentelor sale de muncă. În economia actuală, toate acestea sunt extrem de precare şi negarantate pentru micul ţăran. Revoluţia burgheză i-a adus, fără îndoială, avantajele eliberării din legăturile feudale, din servitutea personală de a ceda o parte din timpul său de muncă sau o parte din produsele sale. Dar aceasta nu îi garantează, odată ce a ajuns în posesia „lotului“ de pământ (lopin), că nu va fi despărţit de el în o sută de moduri, pe care Engels le enumeră odată cu partea concretă a programului, dar care sunt inseparabile de esenţa societăţii capitaliste: impozite, datorii ipotecare, distrugerea industriei casnice rurale, sechestre până la expropriere. Nicio măsură legislativă (reformă) nu va putea împiedica ca ţăranul, de bunăvoie, să se vândă trup şi suflet, cu pământ cu tot, înainte de a muri de foame. Critica atinge aici invectiva:
„Încercarea voastră de a apăra proprietatea micului ţăran nu-i apără libertatea, ci numai forma deosebită a robiei lui; ea prelungeşte o situaţie în care el nici nu poate trăi, nici nu poate muri“.
Formula nesănătoasă a primului considerent, care conduce de la o eroare la o eroare şi mai mare, va fi denunţată de noi cu mai puţină generozitate decât cea a marelui Engels; nu avem în faţă un Paul Lafargue, în care marxismul a aţipit pentru un moment şi pe care trebuia să-l trezim, ci o bandă murdară de trădători şi de defetişti ale căror suflete sunt deja osândite.
Aceasta pare să răspundă la următoarea întrebare: când vor fi producătorii liberi? Şi răspunde: atunci când nu vor fi despărţiţi de mijloacele lor de muncă. Pe această pantă, se ajunge la idealizarea unei societăţi imposibile şi mizere de mici ţărani şi meşteşugari, iar maestrul nu va face economie de cuvinte aspre referitoare la caracterul reacţionar, deoarece o asemenea societate este mult mai înapoiată decât cea formată din proletari şi capitalişti. Însă eroarea, pe deplin metafizică şi idealistă, care a spulberat orice viziune istoric-dialectică şi deterministă, este aceea de a presupune un enunţ absurd, pe care mulţi pretinşi „stângişti“ de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului îl propovăduiesc astăzi: socialismul este un efort pentru eliberarea individuală a lucrătorului. Acesta înscrie anumite teoreme economice în limitele unei filozofii a Libertăţii.
Noi repudiem un asemenea punct de plecare: el este stupid de burghez şi nu duce la alte dezvoltări decât la degenerarea al cărei spectacol ni-l prezintă stalinismul în întreaga lume. Formula nu ar deveni mai puţin deformată dacă s-ar vorbi despre eliberarea colectivă a producătorilor. Într-adevăr, ar fi vorba de a stabili limita acestei colectivităţi, şi tocmai aici se prăbuşesc toţi „imediatiştii“, aşa cum vom vedea în continuare. Această limită este atât de vastă, încât trebuie să reunească în sine manufactura şi agricultura şi, în general, orice formă de activitate umană. Când activitatea umană — care are un sens mult mai larg decât producţia (termen legat de societatea mercantilă) — nu va mai avea limite în dinamica sa colectivă, şi nici vreo limită temporală de la o generaţie la alta, se va înţelege că postulatul Libertăţii a fost o ideologie burgheză trecătoare şi caducă, odinioară explozivă, astăzi somniferă şi perfidă.
În cel de-al treilea considerent nefericit, se pare că se porneşte ca de la un fapt de la sine înţeles spunându-se că sarcina socialismului este să reunească, iar nu să separe proprietatea de muncă. Engels nu voia să fie necruţător, dar ţine să repete că, sub aspect general, nu aceasta este sarcina socialismului, ci, dimpotrivă, ea constă în a reda, cu titlu colectiv, mijloacele de producţie producătorului. Dacă pierdem acest lucru din vedere, spune Engels, este clar că se ajunge să se
„considere că socialismul are datoria imperioasă de a înfăptui un lucru pe care în paragraful precedent l-a declarat drept imposibil. Ea îi cere «să menţină» proprietatea parcelară a ţăranului, deşi ea însăşi spune că această proprietate este «în mod iremediabil sortită să dispar㻓.
Şi aici trebuie să mergem şi mai la os, ţinând cont de toate ţesuturile marx-engelsiene şi de întreaga noastră doctrină. Problema „separării“ nu este una metafizică, ci este, înainte de toate, una istorică. Nu este vorba de a spune: burghezia a separat proprietatea de muncă, iar noi, ca să-i facem în ciudă, le vom reuni. Aceasta ar fi o prostie pură. Marxismul nu a descris niciodată în revoluţia şi în societatea burgheză un proces de separare între proprietate şi muncă, ci pe cel de separare a oamenilor care muncesc de condiţiile muncii lor. Proprietatea este o categorie istorico-juridică; respectiva separare este o relaţie între elemente foarte reale şi materiale: pe de o parte oamenii care muncesc, pe de altă parte posibilitatea de a avea acces la pământ şi de a mânui uneltele de muncă. Şerbia feudală şi sclavia uniseră cele două elemente într-un mod foarte simplu: închizând ambele elemente în acelaşi lagăr de concentrare, din care se sustrăgea acea parte a produselor (un alt element fizic concret) pe care clasa dominantă o dorea.
Revoluţia burgheză a dărâmat cu şuturi acel ţarc şi le-a spus lucrătorilor: sunteţi liberi să ieşiţi, apoi l-a închis la loc şi a realizat acea separare despre care se discută. Clasa dominantă a monopolizat condiţiile în care ar fi deschis sârma ghimpată şi ar fi permis producţia, păstrând pentru sine întregul produs: şerbii fugiţi spre foame şi neputinţă stau încă să curteze miracolul Libertăţii!
Socialismul vrea să desfiinţeze pentru oricine — individ, grup, clasă sau stat — posibilitatea de a întinde împrejmuiri de sârmă ghimpată; dar acest lucru nu poate fi indicat prin cuvintele nesăbuite de a reuni din nou proprietatea şi munca! Înseamnă a pune capăt şi a lăsa să moară proprietatea burgheză şi munca salariată, ultima şi cea mai rea robie.
Când apoi textul de la Nantes spune că munca şi proprietatea sunt cei doi factori ai producţiei, a căror divizare atrage după sine robia şi mizeria proletarilor, cade într-o enormitate şi mai mare. Proprietatea, un factor al producţiei! Aici marxismul este uitat, renegat pe deplin. Chiar şi în descrierea modului de producţie capitalist, teza centrală a marxismului este că există un singur factor al producţiei, iar acesta este munca omenească. Proprietatea asupra pământului sau uneltele şi instalaţiile nu constituie un alt factor al producţiei. A le numi factori ar însemna să recădem în formula trinitară spulberată de Marx în volumul al III-lea al Capitalului; potrivit acesteia, bogăţia are trei surse: pământul, capitalul şi munca, iar această doctrină grosolană justifică cele trei forme de remunerare: renta, profitul şi salariul. Partidul socialist şi comunist este forma istorică aflată în luptă împotriva dominaţiei clasei capitaliste, în a cărei doctrină se susţine că capitalul, cu acelaşi titlu ca şi munca, este un factor al producţiei. Dar pentru a găsi doctrina care susţine cel de-al treilea termen, pământul ca factor al producţiei, trebuie să ne întoarcem şi mai mult înapoi, dincolo de Ricardo, la fiziocraţii din epoca feudală, pe a căror teorie se sprijinea (ia te uită!) tocmai justificarea istorică a dominaţiei execratei feudalităţi!
A reuni, aşadar, pământul cu munca este o gravă erezie marxistă, şi este la fel de gravă fie că este vorba despre muncă individuală, fie despre muncă colectivă.
Tocmai cel de-al patrulea considerent alunecos, care conţine capcana apărării micii exploatări parcelare, pleacă de la compararea marilor industrii, „după exproprierea actualilor lor proprietari trândavi“ — adică burghezii urbani (totuşi nu chiar atât de trândavi pe vremea lui „Maître des Forges“) [6] —, cu marile domenii care trebuie date proletarilor agricoli „sub formă colectivă sau socială“. Mai departe, comparaţia făcută de Engels între exproprierea socialistă şi revoluţionară a patronului de atelier şi a celor agrari este realizată într-un mod cu totul diferit. În programul de la Nantes, pe lângă faptul că nu este aprofundată distincţia esenţială, abia atinsă, dintre conducerea „colectivă“ şi „socială“, scapă din vedere şi distincţia nu mai puţin importantă dintre marele domeniu sau marea proprietate funciară şi marea exploatare agrară. Când gestiunea unitară a producţiei prin intermediul lucrătorilor salariaţi — chiar şi atunci când o parte a salariului este plătită nu în bani, ci în produse în natură, formă pe care Marx o defineşte drept o rămăşiţă medievală şi pe care marxiştii togliattieni italieni o „protejează“ pentru a lega mai bine proletariatul rural de forma murdară a asociatului parţiar — constituie o singură unitate tehnică, nu există niciun motiv pentru a nu trata această unitate productivă în acelaşi mod ca fabrica (pentru a folosi exemplul lui Engels) a domnilor Krupp. Însă cazul dificil apare atunci când avem o mare proprietate rurală aparţinând unui singur titular, dar care este divizată într-un număr mare de mici exploatări familiale, tehnic autonome, ale unor mici arendaşi sau mici dijmaşi. În acest caz, exproprierea nu are caracterul istoric al celei din marea industrie centralizată, ci, dacă mai supravieţuiesc încă forme feudale, aşa cum era cazul în Rusia anului 1917, se reduce la o eliberare a şerbilor glebei care nu depăşeşte încă starea de înapoiere a divizării parcelare. Într-un regim burghez consolidat, cum era cel francez de la sfârşitul secolului al XIX-lea, formula programatică nu va trebui, în opinia lui Engels, să se limiteze la transformarea arendaşilor cu chirie în bani sau în natură în proprietari-lucrători „liberi“, ci partidele socialiste trebuie să promoveze cu hotărâre, ca obiectiv pentru ţăranii care pot fi primiţi în partid şi sub influenţa partidului, formarea de cooperative de producţie agricolă cu gestiune unitară — formă care este, la rândul ei, de tranziţie, întrucât va trebui să tindă treptat spre instituirea „marii cooperative naţionale de producţie“. Această formulă este folosită de Engels pentru a înfiera, cu severitatea cuvenită, orice includere în program, fie el şi imediat, a unei împărţiri a marii proprietăţi agrare între ţărani pentru a o reduce la exploatări parcelare sau familiale.
Pe marginea acestui punct trebuie adăugate câteva consideraţii, de corelat cu alte texte marxiste, referitoare la punctul terminus al programului socialist. Gestiunea colectivă a întreprinderilor, deja unificate sub patronatul burghez, va putea fi concepută ca un expedient tranzitoriu dacă se are în vedere ca obiect al acestei gestiuni colectivul de lucrători angajaţi în întreprindere. Însă o asemenea consideraţie nu trebuie să ne facă să credem că socialismul se reduce la înlocuirea proprietăţii patronale sau capitaliste asupra fabricii (care astăzi, în societăţile pe acţiuni, este deja colectivă) cu o proprietate colectivă muncitorească. Atunci când formulele sunt corecte, nu se găseşte în ele cuvântul proprietate, ci acela de posesie, de însuşire a mijloacelor de producţie şi, mai exact încă, de exploatare, de gestiune, de conducere, pentru care trebuie stabilit subiectul potrivit. Expresia „gestiune socială“ este mai bună decât cea de „gestiune cooperativă“, în timp ce o „proprietate cooperativă“ ar fi pe deplin burgheză şi nicidecum socialistă. Expresia gestiune naţională serveşte pentru a se adapta la ipoteza că exproprierea instalaţiilor şi a solului s-ar putea face într-o ţară şi nu în alta, dar trimite cu gândul la gestiunea statală, care nu este altceva decât o proprietate capitalistă a statului asupra întreprinderilor.
Rămânând tot în domeniul agriculturii, vrem să stabilim aici că pământul şi mijloacele de producţie trebuie, în programul comunist, să treacă în posesia societăţii organizate pe noi baze, care nu vor mai putea fi numite producţie de mărfuri. Prin urmare, pământul şi instalaţiile agricole trec în proprietatea ansamblului tuturor lucrătorilor, atât industriali, cât şi agricoli, la fel cum se întâmplă cu instalaţiile industriale. Doar în acest sens trebuie înţeles Marx atunci când vorbeşte despre desfiinţarea diferenţelor dintre oraş şi sat şi despre depăşirea diviziunii sociale a muncii, ca piloni de bază ai societăţii comuniste. Vechile formule de agitaţie: „fabricile muncitorilor şi pământul ţăranilor“, de genul celor şi mai insipide: „vapoarele marinarilor“, deşi mult prea folosite chiar şi în ultimul timp, nu sunt decât o parodie a formidabilului potenţial al programului revoluţionar marxist.
Înainte de a căuta în alte texte ale lui Marx anticiparea îndepărtată a principiilor pe care le-am amintit, vom încheia ampla noastră parafrază a studiului lui Engels — din care omitem critica subtilă şi distructivă adusă chiar şi detaliilor decise la Nantes, cu măsuri reformatoare care fie erau lipsite de orice posibilitate de realizare, fie i-ar fi readus pe aceiaşi ţărani la punctul de plecare din care porniseră mizeria şi abrutizarea lor în Franţa şi în alte părţi, aplicând greşit pârghia cu care se dorea mobilizarea lor — menţionând, deoarece este extrem de actuală, indignarea sa în faţa ultimului dintre cele cinci considerente, acela care atribuie partidului datoria de a-i ajuta chiar şi pe ţăranii arendaşi şi dijmaşi care exploatează muncitori salariaţi!
Omitem, de asemenea, partea finală referitoare la Germania — unde, din fericire, partidul nu comisese erori asemănătoare —, în care se arată cum trebuie să ne sprijinim pe ţăranii lipsiţi de pământ din est, semi-şerbi ai boierilor prusaci, mai degrabă decât pe ţărănimea din vest, lipsită de potenţial revoluţionar.
Ne pare rău că nu am găsit în această scriere a lui Engels o referire la Italia, unde în acea perioadă partidul, cu un înalt spirit de clasă, conducea lupta zilierilor agricoli, ca în Romagna şi Puglia, împotriva dijmaşilor burghezi înstăriţi, în formele cele mai violente, realizându-se ceea ce Engels prezintă ca fiind lucrul de dorit: ca lucrătorii agricoli salariaţi să fie în partidul socialist, iar dijmaşii şi arendaşii în alt partid mic-burghez, care în Italia era cel republican. În timp ce astăzi „comuniştii“ fac exact ceea ce se programase cu neruşinare în Franţa în 1894, adică sugrumă lupta de clasă a lucrătorilor angajaţi cu salariu de către chiaburi şi ţăranii mijlocaşi, aşa cum am menţionat.
Să fie de învăţătură cuvintele lui Engels pentru trădătorii de astăzi.
„Iată-ne ajunşi pe un teren straniu. Socialismul se ridică în special împotriva exploatării muncii salariate. Iar aici se declară că socialismul are datoria imperioasă să ocrotească pe arendaşii francezi, când — reproducem textual — «exploatează zilieri»! Şi aceasta pentru că sunt într-o anumită măsură siliţi s-o facă «din cauza exploatării la care sunt supuşi ei înşişi»!
Ce uşor şi plăcut aluneci la vale o dată ce ai pornit pe pantă! [O, părinte Engels, nu vă imaginaţi extremele la care avea să ajungă acest libido al succesului demagogic şi al trădării]. Dacă chiaburul şi ţăranul mijlocaş din Germania vor acum să-i roage pe socialiştii francezi să intervină pe lângă conducerea partidului german ca Partidul social-democrat german să-i sprijine în exploatarea argaţilor şi slujnicelor, invocând «exploatarea la care sunt supuşi ei înşişi» de către cămătari, perceptori, speculanţi de cereale şi negustori de vite, — ce le vor răspunde ei? Şi cine ne garantează că şi marii noştri proprietari funciari nu le vor trimite şi ei pe contele Kanitz [reprezentant în Reichstagul german al proprietarilor funciari]... ca să le ceară sprijin socialist pentru exploatarea muncitorilor agricoli, invocând «exploatarea la care sunt supuşi ei înşişi» de către bursă, cămătari şi speculanţi de cereale?“.
Putem încheia cu o ultimă citare referitoare la ţărani şi la apartenenţa la partid, care este cu adevărat o normă ce nu mai trebuie uitată.
„Eu contest categoric că partidul muncitoresc socialist din vreo ţară ar avea sarcina să primească în rândurile sale, pe lângă proletarii agricoli şi micii ţărani, şi pe ţăranii mijlocaşi, pe chiaburi, şi cu atât mai puţin are sarcina să-i primească pe arendaşii marilor moşii, pe crescătorii de vite capitalişti şi pe toţi cei care exploatează într-o formă capitalistă pământul ţării“!
„Dar în partidul nostru, în care pot fi membri [foarte exact] persoane din orice clasă socială, nu este loc pentru grupe care reprezintă interesele capitaliştilor, ale burgheziei mijlocii sau ale ţăranilor mijlocaşi“.
Iată cum se apără partidul, natura sa, doctrina sa ce nu poate fi pusă la negoţ, viitorul său revoluţionar! Şi iată de ce numai partidul politic este forma care salvează de la degenerare lupta de clasă a proletariatului urban şi rural din toate ţările.
Tovarăşii noştri francezi ne-au adus la Torino un text de-al lui Marx, a cărui publicare notează următoarele: „Acest manuscris găsit în arhivele lui Karl Marx după moartea sa este probabil o addendum la o lucrare despre naţionalizarea solului pe care Marx o scrisese la cererea lui Applegarth. Această lucrare nu a fost încă găsită. Titlul extrasului este Cu privire la naţionalizarea pământului“.
Această expunere magistrală vine să sprijine repetarea noastră modestă că marxismul nu modifică formele de proprietate, ci neagă în mod radical aproprierea solului. Vom începe prin a reda un pasaj teoretic mai puţin dificil.
„La Congresul din 1868 de la Bruxelles al Internaţionalei, unul dintre tovarăşii noştri a spus [ne aflam la Prima Internaţională, iar expresia ne spune că nu era vorba de un libertar bakuninist]: «Mica proprietate privată asupra pământului este condamnată de ştiinţă, iar marea proprietate funciară — de dreptate. Nu rămâne, prin urmare, decât alternativa: pământul trebuie să devină ori proprietatea unor asociaţii agricole, ori proprietatea întregii naţiuni. Viitorul va soluţiona această problemă».
Eu [Marx], dimpotrivă, spun: viitorul va soluţiona această problemă în sensul că pământul nu poate fi decât proprietate naţională. A da pământul unor muncitori agricoli asociaţi ar însemna a subordona întreaga societate exclusiv unei singure clase de producători“.
Conţinutul acestei scurte expresii este gigantic. În primul rând, ea dovedeşte că nu stă în linia marxistă să scape de problemele dificile lăsându-le pe seama revelaţiei şi deciziei istoriei viitoare. Marxismul ştie foarte bine, într-un mod tranşant încă de la începuturile sale, să rezolve caracteristicile esenţiale ale societăţii viitoare şi le enunţă în mod explicit.
În al doilea rând: termenul naţional, şi proprietate naţională, nu este adoptat decât în scopul unui dialog socratic cu cel care l-a enunţat primul. În teza pozitivă se vorbeşte despre transfer, şi nu despre proprietate, şi nu despre naţiune, ci despre întreaga societate.
În sfârşit, se poate dezvolta prezenta propoziţie — magistrală în sensul înalt al termenului — în acest mod consecvent. Programul socialist nu este bine exprimat ca desfiinţare a încredinţării unui sector al mijloacelor de producţie unei clase de particulari sau unei minorităţi de trândavi, neproducători. Programul socialist cere ca nicio ramură a producţiei să nu fie condusă, în loc de întreaga societate omenească, de o singură clasă, chiar şi de producători. Prin urmare, pământul nu va reveni asociaţiilor de ţărani, nici clasei ţărăneşti, ci întregii societăţi.
În aceasta constă condamnarea nemiloasă a oricărei deformări imediatiste pe care o combatem fără răgaz de multă vreme, chiar şi la pretinşii revoluţionari de stânga.
Această teoremă a marxismului dărâmă orice comunalism şi sindicalism, precum şi orice fabricism (vezi capitolele distincte ale raportului de la întrunirea de Rusalii din anul trecut), deoarece acele programe surannés, învechite în mod ruinător, „încredinţează“ unor grupuri limitate energiile indivizibile ale societăţii ca întreg.
Şi chiar înainte de aceasta, în această enunţare fundamentală este anulată orice definiţie dată de stalinişti sau post-stalinişti — după cum vor şi în funcţie de cum bate vântul — de proprietate socialistă în formele agrare în care colectivele colhoznice s-au văzut, ca o clasă particulară de producători, încredinţându-li-se întreaga societate, viaţa materială a întregii societăţi.
De altfel, nici încredinţarea către stat, aşa cum este astăzi în Rusia, a tuturor întreprinderilor industriale nu merită numele de socialism. Acest stat, care din acelaşi motiv începe să transmită gestiunea către „grupuri particulare de producători“ pe întreprindere sau pe provincie, nu mai este un reprezentant istoric al societăţii integrale, aclasiste de mâine. Un asemenea caracter se realizează şi se conservă doar pe planul teoriei politice, datorită formei partid, pe care orice imediatism o calcă în picioare în mod brutal, în timp ce ea singură poate opri ciuma oportunistă.
Dar să revenim pe scurt la pasajul lui Marx, care ne va arăta cum orice atribuire de proprietate, ba chiar orice încredinţare materială a pământului către grupuri limitate, taie drumul principal spre comunism.
„Naţionalizarea pământului va determina o schimbare radicală în relaţiile dintre muncă şi capital, înlăturând în cele din urmă, pentru totdeauna, modul de producţie capitalist, atât în industrie cât şi în agricultură. Numai atunci vor dispărea deosebirile şi privilegiile de clasă împreună cu baza economică care le generează, iar societatea se va transforma într-o asociaţie de «producători» liberi. [De observat că ghilimelele sunt puse de Marx, iar o trebuie citită ca unică]. A trăi din munca altora va fi ceva de domeniul trecutului. Nu vor mai exista guverne sau state care să fie rupte de societatea însăşi!“.
Înainte de a expune încă o dată aceste principii esenţiale, neschimbătoare şi niciodată schimbate ale marxismului, să consemnăm că Marx nu ezită niciodată să descrie cu precizie cum va fi societatea comunistă, asumându-şi o responsabilitate nelimitată pentru întreaga mişcare revoluţionară a unei faze istorice.
Este metalul pur al turnării originare, care străluceşte dincolo de ganga celor o mie de incrustaţii succesive şi va străluci intact în lumina de mâine.
În scrierea lui Karl Marx, pe care am început deja să o folosim în capitolul precedent, el defineşte programul comuniştilor sub două aspecte. Din punct de vedere istoric şi economic, trebuie susţinută marea exploatare agrară — pentru care se foloseşte adesea termenul de mare proprietate —, în opoziţie cu mica exploatare şi mica proprietate. Mai mult, în programul comunist este cuprinsă dispariţia — sau, cum se obişnuieşte să se spună mai puţin exact, desfiinţarea — oricărei forme de proprietate asupra pământului, ceea ce înseamnă a oricărui subiect de proprietate, fie el individual sau colectiv.
Marx nu zăboveşte mult asupra justificărilor filozofice şi juridice tradiţionale ale raportului de proprietate al omului asupra pământului. Ele se reduc la vechea banalitate conform căreia proprietatea este o prelungire a persoanei. Râncedul silogism începe să fie fals chiar în premisa sa tacită: persoana mea, corpul meu fizic, îmi aparţin, sunt proprietatea mea. Noi o negăm şi pe aceasta, care în fond nu este decât o idee preconcepută născută din formele străvechi ale sclaviei, prin care forţa prăda deopotrivă pământul şi corpurile omeneşti. Dacă sunt sclav, corpul meu are un proprietar străin: stăpânul. Dacă nu sunt sclav, sunt stăpânul meu însumi. Pare atât de clar, şi totuşi este o prostie pură. La acea cotitură a structurii sociale în care apunea forma odioasă a stăpânirii asupra fiinţei umane, în loc să prevadă apusul tuturor celorlalte forme de proprietate, era logic ca suprastructura ideologică — ilustra Ultimă a tuturor proceselor reale! — să facă doar acest pas de pitic: se produce o simplă schimbare a stăpânului sclavului, lucru cu care mintea săracă a omului era obişnuită. Înainte treceam de la stadiul de sclav al lui Tizio la cel de sclav al lui Sempronio, acum am trecut la cel de sclav al meu însumi... Poate o afacere foarte proastă!
Modul vulgar de raţionare antisocialist este mai prostesc decât mitul că a existat un prim om singur-singurel, care se credea regele creaţiei. Conform construcţiei biblice, trebuia de asemenea admis că, o dată cu înmulţirea oamenilor, sistemul de legături dintre cel unic şi ceilalţi nu face decât să se îndesească, iar iluzoria autonomie a eului să se risipească tot mai mult. Pentru noi, marxiştii, la fiecare trecere de la moduri de producţie simple la altele noi, mai complexe, creşte reţeaua de relaţii multiple între individ şi toţi semenii săi, se reduc condiţiile desemnate în mod curent prin termenii de autonomie şi libertate. Paleşte orice individualism.
Burghezul modern şi ateu care apără proprietatea vede evoluţia istorică, în ideologia sa de clasă (ale cărei rămăşiţe sunt astăzi patrimoniul exclusiv al mic-burghezilor şi al atâtor pretinşi marxişti), vede procesul invers, ca pe o succesiune de etape de ridicolă eliberare a individului uman de legăturile sociale (în mod corect, şi cele dintre om şi natura exterioară îşi îndesesc istoric reţeaua). Eliberarea omului de sclavie, eliberarea de şerbie şi de despotism, eliberarea de exploatare!
În această viziune, opusă perspectivei noastre, individul se desprinde, se dezleagă, iar autonomia şi măreţia Persoanei sunt astfel clădite! Şi multă lume ia această succesiune drept una revoluţionară.
Individul, persoana şi proprietatea se acordă de minune. Dat fiind principiul fals de mai devreme: corpul meu este al meu, şi la fel şi mâna mea; unealta cu care le prelungesc tot mai mult pentru a munci este de asemenea a mea. Pământul (şi aici a doua premisă este corectă) este tot un instrument al muncii omeneşti. Produsele mâinii mele şi ale diverselor sale prelungiri sunt de asemenea ale mele: proprietatea este, prin urmare, un atribut nepieritor al Persoanei.
Cât de contradictorie este o asemenea construcţie se vede din faptul că în ideologia apărătorilor proprietăţii asupra solului agricol, care i-au precedat pe iluminişti şi capitalişti, Pământul este prin el însuşi producător de bogăţie, înainte de munca pe care omul o desfăşoară pe el şi fără aceasta. Cum devine, aşadar, dreptul de stăpânire al omului asupra unor bucăţi de pământ misteriosul „drept natural“?
Solicitat să se pronunţe asupra naţionalizării pământului, Marx lichidează încă din primele fraze aceste filozofeme neputincioase.
„Proprietatea asupra pământului — izvorul iniţial al oricărei avuţii — a devenit problema majoră de a cărei rezolvare depinde viitorul clasei muncitoare.
Cum nu avem intenţia să discutăm aici toate argumentele aduse de apărătorii proprietăţii private asupra pământului — jurişti, filozofi şi economişti —, vom menţiona doar, în primul rând, că ei ascund faptul iniţial al cuceririi sub masca «dreptului natural». Dacă cucerirea a creat un drept natural pentru minoritate, majorităţii nu-i rămâne decât să adune forţe suficiente pentru a dobândi dreptul natural de a recuceri ceea ce le-a fost răpit.
În decursul istoriei [Marx vrea să spună după ce primele acte de violenţă au creat proprietatea asupra pământului care, el da, se născuse liber şi fusese apoi comun], cuceritorii au încercat să dea o anumită sancţiune socială dreptului lor de posesiune, izvorât iniţial din forţa brutală, cu ajutorul unor legi dictate de ei înşişi. Apare apoi filozoful şi declară că aceste legi presupun asentimentul unanim al societăţii. Dacă, într-adevăr, proprietatea privată asupra pământului se bazează pe un asemenea asentiment unanim, ea trebuie, evident, să dispară în momentul în care majoritatea societăţii n-ar mai voi s-o recunoască.
Dacă lăsăm însă la o parte aşa numitele «drepturi» de proprietate...“.
Scopul nostru este să urmărim aici gândirea lui Marx până la negarea „oricărei“ proprietăţi, adică a oricărui subiect (individ privat, indivizi asociaţi, stat, naţiune şi chiar societate), precum şi a oricărui obiect (pământul, de la care am pornit aici, instrumentele de muncă în general şi produsele muncii).
Aşa cum am susţinut întotdeauna, toate acestea sunt cuprinse în formula iniţială de negare a proprietăţii private, adică în considerarea acestei forme ca o caracteristică tranzitorie în istoria societăţii omeneşti, care în cursul actual este destinată să dispară.
Chiar şi din punct de vedere terminologic, proprietatea nu se concepe decât ca fiind privată. În ceea ce priveşte pământul, lucrul este şi mai evident, deoarece caracteristica acestei instituţii este delimitarea în cadrul unui hotar care nu se trece fără acordul proprietarului. Proprietate privată înseamnă că cel care nu este proprietar este privat de facultatea de a intra. Indiferent dacă subiectul dreptului este o singură persoană sau mai multe, acest caracter de „privatism“ supravieţuieşte.
Marx trece imediat la adoptarea unei poziţii împotriva desfăşurării producţiei agricole în exploatări cu suprafaţă limitată.
Lăsând la o parte problema filozofică după câteva sarcasme, el continuă astfel:
„Vedem că dezvoltarea economică a societăţii, creşterea şi concentrarea populaţiei — condiţii care îl silesc pe fermierul capitalist să treacă la munca colectivă şi organizată şi să folosească maşini şi alte invenţii — fac tot mai mult ca naţionalizarea pământului să devină o «necesitate socială», faţă de care toate raţionamentele despre drepturile de proprietate nu stau în picioare.
Schimbările dictate de o necesitate socială îşi croiesc, mai devreme sau mai târziu, drum; atunci când devin o necesitate imperioasă a societăţii, ele trebuie înfăptuite, iar legislaţia va fi întotdeauna adaptată acestor schimbări.
Avem nevoie de o creştere zilnică a producţiei, iar cerinţele ei nu pot fi satisfăcute atita vreme cât o mână de oameni pot regla această producţie potrivit capriciilor şi intereselor lor particulare sau, datorită ignoranţei lor, să secătuiască pământul. Toate metodele moderne — irigarea, drenarea, plugul cu abur, îngrăşămintele chimice etc. — trebuie folosite pe scară largă în agricultură. Dar cunoştinţele ştiinţifice pe care le posedăm şi mijloacele tehnice agricole de care dispunem, cum ar fi maşinile etc., pot fi aplicate cu succes numai în condiţiile agriculturii pe suprafeţe mari.
Dacă agricultura pe suprafeţe mari (chiar în forma ei actuală capitalistă, care-l degradează pe producător transformându-l într-o simplă vită de muncă) este mult mai avantajoasă decât agricultura pe parcele mici şi răzleţe, nu va da ea oare, aplicată pe scară naţională, un impuls şi mai puternic dezvoltării producţiei [agricole]? Nevoile mereu crescânde ale populaţiei, pe de o parte, şi creşterea continuă a preţurilor produselor agricole, pe de altă parte, dovedesc în mod incontestabil că naţionalizarea pământului a devenit o «necesitate socială».
Scăderea producţiei agricole datorită abuzurilor proprietarilor individuali va deveni, bineînţeles, imposibilă atunci când pământul va fi cultivat sub controlul naţiunii şi în folosul ei“.
Este evident că această scriere este una de propagandă şi se adresează unui cerc de persoane care nu sunt încă adepţi ai marxismului. Cu toate acestea, ea va ajunge în curând la tezele radicale pe care le-am tratat deja sub titlul „Un mare precept al lui Marx“. Aici este demonstrată preferinţa pentru o gestiune naţională de natură statală, întrucât se vorbeşte despre cheltuieli şi profituri. Mai departe se va clarifica faptul că statul burghez va fi întotdeauna neputincios în redresarea agriculturii.
Dar autorul se menţine încă în zona chestiunilor contingente şi va fi interesant de văzut cum le pune în 1872, identic cu Engels în 1894, aşa cum am arătat în prima parte a acestui studiu. Cum ar avea astăzi dreptul să usurpe titlul de marxist cel care a ajuns să stabilească faptul că mai întâi arendaşul, apoi dijmaşul şi în cele din urmă chiar şi zilierul agricol trebuie să devină proprietari, aşa cum fac actualii „comunişti“ din Italia şi din Europa? Pentru noi, această parte esenţială a marxismului, aşa cum s-a dezvoltat din 1868 (ba chiar mult mai devreme) până în 1894, ajunge pe deplin valabilă până în zilele noastre.
Marx trece aici la combaterea locului comun privind „bogata“ mică agricultură franceză. Cuvintele sale nu au nevoie de comentarii. Să le asocieze cititorul nu doar cu abordarea lui Engels, ci şi cu cea a lui Lenin, a cărui strictă ortodoxie ca marxist agrar am arătat-o pe deplin în analiza despre Rusia.
„Adesea era citată Franţa; cu proprietatea ei ţărănească, această ţară este însă mult mai departe de naţionalizarea pământului decât Anglia cu landlordismul ei. În Franţa, ce-i drept, pământul este accesibil oricui în stare să-l cumpere, dar tocmai această posibilitate de a-l cumpăra a dus la fărâmiţarea pământului în mici parcele, cultivate de oameni cu mijloace restrânse, care se bazează îndeosebi pe propria lor muncă fizică şi pe cea a familiilor lor. Această formă de proprietate funciară, care nu permite decât o agricultură pe suprafeţe mici, nu numai că exclude orice aplicare a perfecţionărilor moderne în agricultură, ci, totodată, îl transformă pe agricultorul însuşi într-un adversar hotărât al oricărui progres social şi în primul rând al naţionalizării pământului.
Încătuşat de pământul căruia trebuie să-i consacre întreaga sa forţă vitală pentru a obţine un venit relativ mic, silit să cedeze cea mai mare parte din produsele sale statului — sub formă de impozite —, clicii judecătoreşti — sub formă de cheltuieli de judecată — şi cămătarului — sub formă de dobândă; complet izolat de mişcarea socială, care se desfăşoară în afara limitatului său câmp de activitate, el se cramponează totuşi cu o dragoste fanatică de peticul său de pământ şi de dreptul său de proprietate, pur nominal, asupra lui. Aceasta a dus la un antagonism funest între ţăranul francez şi clasa muncitoare industrială. Deoarece proprietatea ţărănească constituie cea mai mare piedică pentru «naţionalizarea pământului», fără îndoială că, dată fiind situaţia actuală a Franţei, nu acolo trebuie căutată soluţia acestei probleme majore.
Atunci când puterea se află în mâinile burgheziei, naţionalizarea pământului şi darea lui în folosinţă, în parcele mici, unor persoane sau asociaţii ale muncitorilor ar duce doar la o concurenţă necruţătoare între ei şi la o creştere tot mai mare a rentei, oferind astfel clasei acaparatorilor noi posibilităţi de a trăi pe seama producătorilor“.
Ipoteza formulată în această ultimă frază prevede ca atribuirile statale de favoare să creeze o clasă de arendaşi care să folosească forţa de muncă salariată, exploatând-o.
În acest punct al manuscrisului lui Marx se inserează pasajul fundamental, deja redat şi comentat de noi, referitor la discuţia de la congresul internaţional din 1868. În acest pasaj am acordat o importanţă imensă tezei conform căreia pământul trebuie dat „naţiunii“ şi nu lucrătorilor agricoli asociaţi. Această din urmă formulă — subliniere care nu trebuie uitată — este antisocialistă deoarece „ar subordona întreaga societate exclusiv unei singure clase de producători“. Socialismul nu exclude doar supunerea producătorului faţă de posesor, ci şi a producătorilor faţă de producători.
Complet falsă — ca sistem comunist — este formula agrară rusă cu colhozurile ei. Colhoznicii alcătuiesc o clasă de producători care are în mâinile sale subzistenţa întregii „naţiuni“. An de an drepturile lor cresc în raport cu „statul“, prin scutirea de livrări la preţuri impuse, prin evaluarea „economică“ a produselor lor, adică ad libitum de către asociaţie etc. Vom face o distincţie clară între termenii de stat, naţiune şi societate; deocamdată avem dreptul să afirmăm că, din punct de vedere economic, în structura rusă reapar concurenţa şi renta.
În sovhozuri, care în curând vor fi lichidate din punct de vedere legal, lucrătorii pământului se reduc, ca şi cei din industrie, la simpli salariaţi, fără drepturi asupra produselor agricole (până acum), şi nu formează o clasă de producători ridicată împotriva societăţii, aşa cum nu o formează nici proletarii din industrie, pretinşi stăpâni (deşi în Rusia se roşeşte la auzul acestui termen!) ai societăţii înseşi, adică hegemoni asupra ţăranilor (!).
Clasica discuţie rusă asupra pământului se purta între trei soluţii: Împărţirea (populiştii); Municipalizarea (menşevicii); Naţionalizarea (bolşevicii). Lenin a susţinut întotdeauna, în doctrină şi în politica revoluţionară, naţionalizarea, aşa cum a apărat-o Marx mai înainte. Împărţirea populistă, un ideal ţărănesc ignobil, se ridică la înălţimea politicii partidelor comuniste de astăzi — să zicem, din Italia —, care se împodobesc cu adjectivul popular şi sunt în egală măsură demne de cel de populist. Municipalizarea corespundea programului de a acorda monopolul asupra pământului nu societăţii, ci exclusiv clasei ţărăneşti. Municipalitatea rusă înţeleasă aici era satul rural, în care nu trăiesc decât ţărani şi care aminteşte palid de tradiţia (vezi seriile noastre despre structura rusă) mir-ului comunal primitiv. Sistemul colhoznic nu este nici marxist, nici leninist (nici atât), întrucât, mai ales în „reformele“ în curs, poate fi definit cu uşurinţă ca o provincializare a pământului, asupra căreia oraşele muncitoreşti îşi pierd tot mai mult orice influenţă. O asemenea deformare, adusă de faptul istoric din 1958, este combătută direct de poziţia doctrinară a partidului din 1868, conform căreia pământul nu trebuie dat „unei clase de producători“ (membrii colhozurilor), ci întregii colectivităţi de lucrători rurali şi urbani.
Teza naţionalizării nu trebuie înţeleasă în felul celei a lui Ricardo: pământul aparţinând statului, cu întreaga rentă funciară; ceea ce ar însemna pământul dat clasei capitaliste industriale sau reprezentantului ei potenţial, care este statul capitalist industrial (cum este cel rus). Naţionalizarea marxistă a solului este opusul dialectic al parcelării şi al încredinţării pământului către asociaţii sau cooperative ţărăneşti. O asemenea opoziţie dialectică este valabilă atât pentru structura societăţii comuniste fără clase şi fără stat (vezi pasajul redat în paragrafele precedente), cât şi pentru lupta politică, de partid şi de clasă în cadrul societăţii capitaliste, unde revendicarea împărţirii parcelare este mult mai indecentă decât era atunci când era propagată sub regimul ţarilor. Tezele doctrinei partidului, atunci când sunt stabilite ca neschimbătoare şi inviolabile atât de către centru, cât şi de către baza militanţilor, conţin apărarea împotriva viitoarei ameninţări a bolii oportuniste, iar acesta este un exemplu elocvent şi tipic.
Termenul de naţiune prezintă totuşi un avantaj în utilizarea teoretică şi de agitaţie în raport cu însuşi termenul de societate. Ca extensiune în spaţiu, este cunoscut faptul că noi considerăm societatea socialistă ca fiind internaţională şi că internaţionalismul este un concept intrinsec luptei de clasă. Însă Marx atrage atenţia, de fiecare dată când face critica structurii economice capitaliste, că el va vorbi despre naţiune — sau, indiferent de caz, despre societatea formată din mai multe naţiuni — atunci când doreşte să studieze dinamica forţelor economice, dar fără a vrea vreodată să închidă în limite naţionale strâmte trecerea revoluţionară la socialism. Pe de altă parte, chiar şi atunci când este util să se vorbească despre naţiune şi nu despre stat, nu trebuie uitat că, atâta timp cât există statul de clasă care exprimă dominaţia clasei capitaliste, naţiunea nu reuneşte într-un ansamblu omogen toţi locuitorii unui teritoriu, iar acest lucru nu se va realiza nici măcar după instaurarea într-una sau mai multe ţări a dictaturii revoluţionare a proletariatului.
Termenul de naţiune, limitativ în ceea ce priveşte revendicarea internaţionalistă şi pe cea de clasă şi revoluţionară, rămâne sugestiv ca o contrapondere la încredinţarea unor sfere determinate de mijloace de producţie (în cazul tratat, pământul) unor părţi şi clase izolate ale societăţii naţionale, unor grupuri locale sau de întreprindere, unor categorii sindicale şi profesionale.
Dar celălalt avantaj pe care l-am menţionat apare în raport cu limitarea în timp. Naţiune vine de la a se naşte şi cuprinde succesiunea generaţiilor vii (precum şi a celor trecute) şi a celor viitoare. Adevăratul subiect al activităţii sociale devine pentru noi, în timp, mai larg decât însăşi societatea oamenilor vii la o anumită dată. Ideea de stirpe (presupunând că o raportăm la stirpea întregului gen uman, la specie, cuvânt folosit de Marx şi de Engels şi care este mai puternic decât naţiune şi societate) depăşeşte întreaga ideologie burgheză de putere şi suveranitate juridico-politică proprie democraţilor.
Conceptul de clasă este suficient pentru a dezminţi că statul ar reprezenta toţi cetăţenii în viaţă, iar noi zâmbim când se doreşte tragerea unei asemenea concluzii hazardate din înscrierea tuturor celor majori în listele electorale. Ştim bine că statul burghez reprezintă interesele şi puterea unei singure clase, chiar dacă ar avea loc voturi plebiscitare.
Dar mai este ceva. Chiar şi restrângând o reţea reprezentativă sau structurală la limitele unei singure clase, cea salariată (şi mai rău dacă se adoptă genericul popor al ruşilor), nu ne mulţumim cu o construcţie a suveranităţii bazată pe mecanismul (presupunând că ar putea exista) de consultare a tuturor elementelor individuale de bază. Şi acest lucru este valabil atât sub puterea burgheză, pentru a conduce lupta revoluţionară, cât şi după răsturnarea ei.
De mai multe ori, şi în special în raportul complet de la întrunirea de Rusalii din 1957, am susţinut că numai partidul, evident minoritar în cadrul societăţii şi al clasei proletare, este forma care poate exprima influenţele istorice ale generaţiilor succesive în trecerea de la o formă de producţie socială la alta, în unitatea sa spaţială şi temporală, de doctrină, organizare şi strategie de luptă.
Prin urmare, forţa revoluţionară proletară nu este exprimată de o democraţie consultativă internă a clasei, aflată în luptă sau învingătoare, ci de arcul neîntrerupt al liniei istorice a partidului.
Evident, admitem nu doar că o minoritate a celor vii şi prezenţi poate, împotriva majorităţii (chiar şi a clasei), să conducă înaintarea istorică, ci, mai mult, considerăm că doar acea minoritate se poate situa pe direcţia care o conectează la lupta şi eforturile militanţilor generaţiilor trecute şi ale celor aşteptate, acţionând în sensul programului noii societăţi, aşa cum doctrina istorică şi l-a fixat cu exactitate şi claritate.
Această construcţie, care ne face să proclamăm, în ciuda oricărui filistin, revendicarea deschisă: dictatura partidului comunist, este în mod incontestabil conţinută în sistemul lui Marx.
În Cartea a III-a a Capitalului, editată de Engels după moartea lui Marx, capitolul 46 are ca titlu: Renta terenurilor de construcţii. Renta minelor. Preţul pământului. Deducţia se încadrează în puternica doctrină a rentei funciare, revendicată rând cu rând de-a lungul întregii sale vieţi de marele luptător Lenin. Deoarece în ştiinţa noastră economică se susţine şi se demonstrează că renta încasată de proprietarul funciar are caracterul unei cote prelevate din plusvaloarea pe care o produce clasa salariată şi care devine profit capitalist, este clar că adversarul poate ridica această obiecţie. Se fac afaceri şi proprietarul încasează renta chiar şi prin negocierea terenurilor de construcţie, în timp ce acestea stau acolo dormind sub soare şi nici măcar un muncitor nu intră să dea o singură lovitură de sapă. Acest câştig al stăpânului din ce muncă şi din ce plusvaloare aferentă provine?
Însă ştiinţa noastră economică nu dă greş din această cauză. Noi nu suntem o facultate academică, ci o armată aliniată în luptă şi apărăm cauza celor care au murit şi au muncit, ca şi pe cea a celor care nu au muncit încă şi nu s-au născut încă.
Cine vrea să raţioneze în cadrul formulelor birocratice ale debitului şi creditului firmelor înregistrate, alături de cel care deducea puterea legală în limitele numelor şi numerelor de pe listele electorale, este rugat să se dea la o parte.
Marx răspunde aducând pe scena luptei generaţiile viitoare; este o veche teză a doctrinei noastre, şi nu o invenţie abilă a noastră pentru a face să treacă teza corectă; împotriva teoriei şi programului revoluţiei, chiar şi majoritatea clasei proletare din prezent poate să greşească şi să se afle în tabăra inamică.
„Faptul că simplul titlu de proprietate asupra pământului dă unui număr de persoane dreptul de a-şi însuşi sub formă de tribut o parte din supramunca societăţii, iar pe măsură ce producţia se dezvoltă această parte este tot mai mare, este mascat prin aceea că renta capitalizată, prin urmare tocmai acest tribut capitalizat, apare ca preţ al pământului şi, în consecinţă, acesta poate fi vândut ca oricare alt articol de comerţ“.
Este clar? Dacă estimez că un teren care în viitor îi va aduce stăpânului, probabil, cinci mii de lire pe an, se poate vinde cu o sută de mii, am transformat în forţă activă supramunca unor muncitori care vor munci nu douăzeci de ani, ci un număr infinit de ani viitori.
„Tot aşa un proprietar de sclavi care a cumpărat un negru consideră că a dobândit proprietatea asupra acestuia nu datorită instituţiei sclaviei ca atare [pe care generaţiile trecute i-au făcut-o cadou], ci datorită cumpărării şi vânzării unei mărfi“.
Iar el va converti în bani anii viitori de muncă ai negrului şi ai urmaşilor săi!
„Dar prin vânzare titlul ca atare nu este creat, ci numai transferat. Titlul trebuie să existe înainte de a putea fi vândut, şi după cum o vânzare nu poate crea acest titlu, tot aşa nu-l poate crea [aluzia doctorului în drept Marx este la ficţiunea codurilor burgheze potrivit căreia „dovada proprietăţii“ se obţine prin alinierea hârtiilor titlurilor de transfer care datează de un anumit număr de ani, de pildă treizeci sau douăzeci] nici o serie de asemenea vânzări şi nici permanenta lor repetare. Relaţiile de producţie au fost acelea care l-au creat efectiv. Când aceste relaţii de producţie ajung la un punct la care trebuie să-şi schimbe înfăţişarea, sursa materială a titlului, justificată din punct de vedere economic şi istoric şi rezultând din procesul de producţie socială a vieţii, dispare şi, o dată cu ea, dispar toate tranzacţiile bazate pe acest titlu“.
De exemplu, adăugăm pentru a clarifica conceptul pentru cititor, când producţia sclavagistă se va prăbuşi pentru că nu mai este rentabilă şi din cauza revoltei sclavilor, toţi aceştia vor deveni oameni liberi şi orice contract trecut de vânzare de sclavi va fi lipsit de efecte! Dar aici invităm cititorul, încă o dată, să sesizeze trecerea, întotdeauna pe cât de bruscă, pe atât de puternică, de la interpretarea genială şi originală a istoriei societăţilor omeneşti la caracterizarea nu mai puţin riguroasă a societăţii de mâine.
„Din punctul de vedere al unei formaţiuni social-economice superioare, proprietatea privată a unor indivizi asupra pământului va apărea ca ceva tot atât de absurd ca şi proprietatea privată a unui om asupra altui om. Nici o întreagă societate, nici o naţiune şi nici chiar toate societăţile existente nu sunt proprietari ai pământului. Ele sunt numai posesorii lui, uzufructuari ai lui, având obligaţia ca boni patres familias să-l transmită ameliorat generaţiilor următoare“.
Şi în acest pasaj decisiv metoda lui Marx este clară. Previziunea noastră despre moartea proprietăţii şi a capitalului, despre dispariţia lor — care este un scop mult mai înalt decât transferul lor neputincios de la subiectul individual la cel social —, precum şi decizia şi voinţa pe care nu le vom atribui subiectului individ, fie el şi din clasa asuprită, ci doar colectivităţii partid, colectivitate a cărei energie nu este cantitate, ci calitate, se clădesc pe o analiză ştiinţifică totală a societăţii prezente şi a trecutului ei. Capitalismul pe care vrem să-l demascăm şi să-l ucidem, avem mai întâi datoria de a-l studia şi de a-l cunoaşte în structura şi în cursul său real. Şi este o datorie nu în sens moral şi personal, ci o funcţie impersonală a partidului, entitate care depăşeşte capetele oamenilor cu opiniile lor şi graniţele dintre generaţiile succesive.
În acest punct stă răspunsul la o posibilă obiecţie adusă accepţiunii noastre a marxismului, singura care îi surprinde forţa şi măreţia. Marx pe care curentul revoluţionar îl prezintă de zeci şi zeci de ani, atunci când pune pe primul loc programul maxim al structurii sociale comuniste, este exact acel Marx care a depăşit, a combătut şi a lăsat în urmă orice utopism.
Opoziţia dintre utopism şi socialismul ştiinţific nu constă în faptul că socialistul marxist declară că, în ceea ce priveşte caracteristicile societăţii viitoare, el stă la fereastră aşteptând ca ele să treacă pentru a le descrie înfăţişarea! Greşeala utopistului constă în a extrage urzeala societăţii viitoare — după o constatare a defectelor societăţii prezente pe care Marx, pentru unii dintre maeştrii săi, o elogiază cu respect — nu dintr-o înlănţuire de procese reale care leagă cursul anterior nouă de cel viitor, ci din propriul cap, din raţionalul uman şi nu din realul natural şi social. Utopistul crede că punctul terminus al cursului social trebuie să fie cuprins în victoria unor principii generale care sunt inerente spiritului uman. Fie că zeul creator le-a sădit acolo, fie că le descoperă critica filozofică introspectivă, aceste ideologisme cu o mie de nume — Dreptate, Egalitate, Libertate şi aşa mai departe — formează culorile paletei în care socialistul idealist îşi înmoaie pensulele pentru a picta lumea de mâine aşa cum ar trebui să fie.
Această origine ingenuă, dar nu întotdeauna ignobilă, face ca utopismul să-şi aştepte afirmarea de la o activitate de convingere în rândul oamenilor, de emulaţie, conform cuvântului venit astăzi la modă pentru a prezenta într-un mod cu adevărat indecent istoria înflăcărată. Utopiştii, purtaţi de bunele lor intenţii, s-au gândit odată să învingă câştigând de partea proiectelor lor roz centrele puterii deja constituite. Ei erau în mod preconceput închişi faţă de înţelegerea participării la procesul luptei, al conflictului social, al răsturnării puterii şi al folosirii nu a convingerii, ci a forţei fără rezerve în chinurile facerii din care va ieşi noua societate.
Poziţia noastră faţă de problema umană este cea opusă. Lucrurile nu merg aşa cum merg pentru că cineva a greşit, a călcat strâmb, ci pentru că o serie cauzală şi determinantă de forţe a acţionat în dezvoltarea speciei umane: este vorba mai întâi de a înţelege cum, de ce şi prin ce legi generale, iar apoi de a deduce direcţiile viitoare.
Prin urmare, marxismul nu înseamnă renunţarea la a declara în programele de luptă care vor fi caracteristicile societăţii de mâine şi, în mod specific, cum se vor opune ele celor identificate cu rigoare în ultima formă socială, cea capitalistă şi mercantilă. Marxismul este calea pentru a le declara cu o valabilitate şi o siguranţă mult mai mari decât cele la care ajungeau palidele descrieri utopiste, deşi uneori îndrăzneţe pentru vremurile lor.
Renunţarea la angajamentul de a anticipa semnele distinctive ale structurii sociale comuniste nu este marxism şi nici nu este demnă de corpul impunător al scrierilor clasice ale şcolii noastre; ea este cu adevărat un revizionism regresiv şi conservator, care afişează ca obiectivitate ceea ce nu este decât laşitate şi cinism: proiectarea pe un ecran alb a unui desen misterios care constituie secretul istoriei. În suficienţa sa filistină, această metodă nu este decât alibiul pregătit pentru clicile politice profesioniste, care nu au simţit niciodată înălţimea formei partid şi au redus-o la o scenă pentru contorsiunile câtorva activişti. Dacă trebuiau să păstreze secretul, la fel de bine puteau să aştepte în sacristii revelarea voinţei divine sau, în anticamerele de serviciu ale celor puternici, rândul norocos de a linge farfuriile în bucătărie.
O mostră a acestei corecte opoziţii dintre marxism şi utopism, pe care am vrut să o punem la punct în doctrină, o avem în pasajul lui Marx care trasează o definire a structurii viitoare tot atât de angajantă ca aceasta care descrie societatea neproprietară a pământului.
Într-adevăr, administrarea cultivării pământului nu trebuie făcută în aşa fel încât să satisfacă doar poftele generaţiei prezente. Conform unei acuzaţii constante aduse de Marx capitalismului, această formă de producţie epuizează resursele solului şi face insolubilă problema hrănirii popoarelor. Astăzi, când acestea devin tot mai numeroase, „oamenii de ştiinţă“ studiază, cu seriozitatea care ne este bine cunoscută, noi căi de a hrăni locuitorii planetei.
Administrarea pământului, cheia de boltă a întregii probleme sociale, trebuie să fie orientată în aşa fel încât să corespundă celei mai bune dezvoltări viitoare a populaţiei globului. Societatea omenească vie, deşi poate fi înţeleasă dincolo de limitările impuse de state, de naţiuni, iar atunci când se va fi trecut la o „organizare superioară“, chiar şi de clase (vom fi nu doar dincolo de opoziţia puţin cam simplistă dintre „clase trândave“ şi „clase producătoare“, ci şi de opoziţia dintre clasele producătoare urbane şi rurale, manuale şi intelectuale, aşa cum ne învaţă Marx) — această societate, care se va prezenta ca un agregat de câteva miliarde de oameni, va fi întotdeauna, la scara timpului, un agregat mai restrâns decât „specia umană“, deşi va deveni mai numeroasă ca urmare a prelungirii duratei medii de viaţă a membrilor săi.
Ea se va subordona în mod voluntar şi ştiinţific, pentru prima dată în istorie, speciei, adică se va organiza în formele care răspund cel mai bine scopurilor umanităţii viitoare.
Faptul că în toate acestea nu există nimic fantastic — sau, ferească cerul, de domeniul anticipaţiei ştiinţifico-fantastice — ori utopic se datorează criteriului realist şi palpabil pe care Marx îl invocă: diferenţa dintre proprietate şi uzufruct.
În teoria dreptului actual proprietatea este „perpetuă“, în timp ce uzufructul este temporar, limitat la un număr prestabilit de ani sau la viaţa naturală a uzufructuarului. În teoria burgheză proprietatea este ius utendi et abutendi, adică dreptul de a uza şi de a abuza. Teoretic, proprietarul îşi poate distruge bunul; de exemplu, să-şi irige ogorul cu apă sărată, sterilizându-l, aşa cum au făcut romanii, după ce au incendiat-o, pe solul Cartaginei. [7] Juriştii de astăzi fac subtilităţi în privinţa unei limite sociale, dar aceasta nu este ştiinţă, ci doar frică de clasă. Uzufructuarul, în schimb, are un drept mai restrâns decât proprietarul: uzul, da; abuzul, nu. Odată expirat termenul uzufructului sau la moartea beneficiarului în cazul uzufructului viager, pământul revine proprietarului. Legea pozitivă impune ca acesta să revină în aceeaşi stare de productivitate ca la începutul perioadei de uzufruct. Nici chiar simplul arendaş care deţine pământul în chirie nu poate schimba tipul de cultură, ci trebuie să-l gospodărească ca un bun tată de familie, adică aşa cum face proprietarul bun, pentru care caracterul perpetuu al folosinţei sau al beneficiului constă în transmiterea ereditară către copiii sau moştenitorii săi. În Codul civil italian, sacramentala formulă a bunului tată de familie se regăseşte în art. 1001 şi 1587.
Societatea are, prin urmare, doar folosinţa, şi nu proprietatea pământului.
Utopismul este metafizică, socialismul marxist este dialectic. Marx, în diferitele faze ale giganticei sale construcţii, poate să revendice succesiv marea proprietate (chiar şi pe cea capitalistă, deşi salariaţii sunt în cadrul ei vite de povară) împotriva micii proprietăţi, fie ea şi fără salariaţi (să trecem sub tăcere, din decenţă, mica gospodărie precum cea a dijmaşului francez din 1894 şi italian din 1958, care, pe lângă folosirea omului ca vită de povară, adaugă şi reacţionara parcelare), să revendice proprietatea statului, chiar şi capitalist, împotriva marii proprietăţi private (naţionalizarea); să revendice proprietatea statală după victoria dictaturii proletare; să revendice, pentru organizarea superioară a comunismului integral, doar folosinţa raţională a pământului de către societate şi să îngroape în muzeul de vechituri al lui Engels nefastul termen de proprietate.
Teza fundamentală a marxismului revoluţionar extinde cu uşurinţă negarea proprietăţii individuale şi apoi sociale de la pământ la celelalte instrumente de producţie create de munca umană, precum şi la produsele muncii, atât în măsura în care sunt bunuri-unelte, cât şi bunuri de consum.
Pentru exploatarea pământului agricol sunt necesare mijloace de producţie. Unul fundamental, cel de la care provine însuşi cuvântul capital (după cum aminteşte adesea Marx), este şeptelul (animalele de muncă şi de reproducţie). În italiană acesta se numeşte scorta viva (inventar viu); în franceză cheptel, care este acelaşi cuvânt ca şi capitale. Termenul care indică acel lucru murdar care este capitalul provine de la caput, „cap“ în latină. Dar să nu-şi imagineze burghezii că este vorba despre capul omului, pentru a ne mai servi încă o dată un alt drept natural: Capitalul ca prelungire a Persoanei.
Este vorba despre capul boului. Prelungirea capului burghezului nu sunt eternele principii ale legii umane, ci sunt doar coarnele.
Este clar că cel care administrează pământul nu poate să-şi mănânce toate vitele (deşi există exemple istorice în acest sens) fără a distruge acest instrument special de producţie, care este capabil să se reproducă dacă este crescut cu înţelepciune.
Societatea este uzufructuară, şi nu proprietară a speciilor de animale. În mica lucrare a lui Engels exista un pasaj amuzant referitor la cererea ridicolă a ţăranilor — în Franţa — de vânătoare şi pescuit libere, în legătură cu pericolul distrugerii, survenită ulterior, a anumitor specii de vânat.
Extinderea deducţiei noastre la orice capital de întreprindere în agricultură şi în industrie nu ar fi scurtă, dar nici dificilă. Vom încerca însă să avansăm în etape mari.
În aceste capitole magistrale despre pământ, unde Marx demonstrează că preţul şi valoarea lui, derivate din renta capitalizată, nu intră în capitalul de exploatare al întreprinderii agricole deoarece, dacă nu are loc deplorabila distrugere a fertilităţii, acestea se regăsesc intacte la sfârşitul ciclului anual, el stabileşte comparaţia evidentă cu „partea fixă a capitalului constant industrial“, care nu intra în calculul capitalului circulant decât în acea mică parte în care se uzează într-un ciclu şi trebuie restabilită (amortizare). Pământul se reînnoieşte de la sine; de asemenea, inventarul viu se reînnoieşte de la sine (cu o anumită muncă de crescător). Inventarul mort trebuie reînnoit în mare parte în fiecare an, în agricultură, pe seama valorii totale a produselor. În industrie, în schimb, el trebuie reînnoit într-o măsură mai mică.
Lăsând la locul său analiza cantitativă, vrem să observăm că omenirea are şi ea un inventar mort sau capitaluri fixe a căror amortizare se face în cicluri extrem de lungi, aşa cum există poduri romane care, după două mii de ani, sunt încă folosite. Criminalitatea capitalistă caută amortizările cu ciclu scurt şi încearcă să reînnoiască rapid — pe seama proletariatului — orice capital fix. De ce? Pentru că asupra capitalului fix se exercită nebuneasca proprietate, iar asupra celui circulant simplul uzufruct. Ne întoarcem la distincţia dintre munca moartă şi munca vie dezvoltată în raporturile de la Rusalii şi Piombino.
Capitalismul insistă să agite la nebunie munca celor vii şi face din munca celor morţi proprietatea sa inumană. În economia comunistă vom numi ceea ce tehnicienii lor numesc amortizare, adică reînnoirea capitalului instalaţiilor, în mod opus, adică însufleţire.
Antiteza dintre proprietate şi uzufruct se reduce la cea dintre capitalul fix şi capitalul circulant, şi la cea dintre munca moartă şi munca vie.
Noi suntem de partea vieţii eterne a speciei, duşmanii noştri de partea stângă a morţii eterne. Iar viaţa îi va mătura, sintetizând acele opuse în realitatea comunismului.
Dar vom oferi încă o formulă a aceleiaşi antiteze: schimbul monetar şi utilizarea fizică. Valoare de schimb mercantilă contra valoare de întrebuinţare.
Revoluţia comunistă este uciderea mercantilismului.
Tovarăşii cititori, care în metoda noastră de lucru sunt colaboratori la activitatea comună de partid, trebuie să consulte în acest punct, din nr. 19 şi 20 din 1957 (darea de seamă sumară a întrunirii de la Piombino), întreaga Parte a II-a în care textul marxist Grundrisse este prezentat pe larg.
În acea construcţie grandioasă individualismul economic este şters şi apare Omul Social, ale cărui graniţe sunt aceleaşi cu ale întregii Societăţi Umane, ba chiar ale Speciei umane.
Capitalul fix industrial, ca element opus în forma capitalistă muncii umane, care devine măsura valorii de schimb a produselor sau mărfurilor, este — fie că se află sau nu în spatele său capitalistul ca persoană (iar aici citatele noastre din Marx au fost nenumărate) —, Monstrul inamic care apasă asupra masei producătorilor şi monopolizează un produs care aparţine nu doar tuturor, ci întregului curs activ al speciei de-a lungul mileniilor: Ştiinţa şi Tehnologia elaborate şi depozitate în Creierul Social. Astăzi, când Forma capitalistă coboară pe panta degenerării, acest Monstru ucide ştiinţa însăşi, o administrează prost şi îi gestionează Uzufructul în mod criminal, irosind moştenirea generaţiilor viitoare.
În acele pagini se vede fenomenul de astăzi al Automatizării, anticipat şi teoretizat pentru viitorul îndepărtat. Ceea ce ne-am permis să numim Romanul muncii obiectivate are ca epilog palingeneza sa, prin care Monstrul devine o Forţă binefăcătoare pentru întreaga umanitate, permiţându-i nu să stoarcă supramuncă inutilă, ci să reducă la minimum munca necesară, „corespunzându-i în respectivele condiţii cultivarea artistică, ştiinţifică etc. a indivizilor“, ridicaţi de acum la rangul de Individ Social.
Vrem să extragem aici din materialele autentice — astăzi mult mai valabile şi mai evidente decât în epoca în care s-au născut — o altă formulare nu mai puţin autentică. Odată oprită de către revoluţia proletară irosirea Ştiinţei, operă a Creierului Social, odată redus timpul de muncă la un minim care îl transformă în pură bucurie, odată ridicat la forme umane capitalul fix, monstrul de astăzi — adică suprimat, şi nu cucerit pentru om sau pentru Societate Capitalul ca produs istoric tranzitoriu —, industria se va comporta asemenea pământului, odată ce instalaţiile, ca şi solul, vor fi eliberate de orice proprietate a oricui ar fi.
O slabă cucerire ar fi dacă instalaţiile de producţie ar înceta să mai fie monopolul unei bande de trândavi — o simplă frază goală, de vreme ce la începuturi burghezii au fost o clasă de purtători îndrăzneţi ai Creierului Social şi ai celei mai avansate Practici Sociale. Instalaţiile de producţie, la rândul lor, societatea organizată în formă superioară — comunismul internaţional — nu le va deţine ca proprietate şi capital, ci ca uzufruct, salvând la fiecare pas, în faţa necesităţii fizice a Naturii (de acum singurul adversar), viitorul Speciei.
Odată moarte proprietatea şi capitalul, atât în agricultură, cât şi în industrie, o altă frază goală, care era o concesie făcută sarcinii dificile a propagandei tradiţionale — şi anume „proprietatea personală asupra produselor de consum“ —, trebuie aruncată în umbrele trecutului. Într-adevăr, întreaga palingeneză revoluţionară se prăbuşeşte dacă fiecare obiect nu-şi pierde caracterul de marfă şi dacă munca nu încetează să fie măsura „valorii de schimb“, o altă formă care, împreună cu măsura monetară, trebuie să moară odată cu modul capitalist.
Să cităm atunci textual:
„De îndată ce munca în forma ei nemijlocită a încetat să fie marea sursă a avuţiei, timpul de muncă încetează şi trebuie să înceteze de a mai fi măsura avuţiei şi de aceea valoarea de schimb încetează să fie măsura valorii de întrebuinţare“.
Având în vedere micimea lui Stalin şi a ruşilor care îl urmează în a menţine în viaţă în socialism (!) legea valorii, am fost conduşi să încheiem: Fulgerele Judecăţii de Apoi să se abată asupra ţintelor lor!
Nenorocitul care toarnă în el alcool spunând: „este al meu, l-am cumpărat cu banii din salariul meu (privat sau de stat)“ este la rândul său, ca victimă a formei Capital, un uzufructuar trădător al sănătăţii speciei. Ca şi nesăbuitul care îşi aprinde o ţigară! O astfel de „proprietate“ va fi eliminată de organizarea superioară a societăţii.
Degradarea sclavului salariat se acutizează în crizele de şomaj. Engels îi scria lui Marx la 7 decembrie 1857:
„Efectul crizei se face simţit asupra filistinilor de aici, care s-au pus serios pe băutură. Nimeni nu mai are răbdare să stea acasă singur cu grijile în mijlocul familiei, cluburile sunt foarte animate şi consumul de băuturi alcoolice creşte considerabil. Cu cât un individ este mai înglodat în treaba asta, cu atât se străduieşte mai mult să se înveselească, iar dimineaţa următoare oferă exemplul cel mai izbitor de mahmureală morală şi fizică“, 1857 sau 1958?!
Prin urmare, nu se va mai consuma ca o bestie-persoană, în numele infamei proprietăţi asupra obiectului schimbat, ci Uzul, consumul, se vor face conform cerinţei superioare a omului social, perpetuator al speciei, şi nu mai, aşa cum este regula astăzi, sub acţiunea drogurilor.
Nu este posibil ca partidul proletar de clasă să se conducă pe sine în direcţia revoluţionară corectă dacă raportarea materialului de agitaţie la bazele stabile şi neevolutive ale teoriei nu este totală.
Chestiunile legate de acţiunea contingentă şi de programul viitor nu sunt decât două laturi dialectice ale aceleiaşi probleme, aşa cum au demonstrat atâtea intervenţii ale lui Marx până la moartea sa, ale lui Engels şi ale lui Lenin (tezele din aprilie, comitetul central din octombrie!).
Acei oameni nu au improvizat şi nici nu au avut revelaţii, ci au mânuit busola acţiunii noastre, pe care este mult prea uşor să o pierzi.
Ea indică în mod clar pericolul, iar chestiunile noastre sunt bine puse atunci când se merge împotriva direcţiilor generale greşite. Formulele şi termenii pot fi falsificaţi de trădători şi de ignoranţi, dar utilizarea lor este întotdeauna o busolă sigură atunci când este continuă şi concordantă.
Dacă ne situăm în registrul filozofico-istoric, duşmanul nostru este individualismul, personalismul. Dacă ne situăm în cel politic, electoralismul democratic, în orice domeniu. Dacă ne situăm în cel economic, mercantilismul.
Orice schimbare de curs către aceste direcţii insidioase pentru un avantaj aparent echivalează cu sacrificarea viitorului partidului pentru succesul de o zi sau de un an; echivalează cu predarea necondiţionată în faţa Monstrului contrarevoluţiei.
[1]. Textul a fost scris în contextul relansării conflictului ideologic sovieto-iugoslav din primăvara anului 1958 (aşa-numitul al doilea conflict Tito-Moscova). În aprilie 1958, Uniunea Comuniştilor din Iugoslavia (UCI) a adoptat un nou program politic la Congresul de la Ljubljana, axat pe calea iugoslavă spre socialism (descentralizare şi autogestiune muncitorească), criticând hegemonismul sovietic. Hruşciov şi blocul sovietic au atacat violent acest program, etichetându-l drept „revizionist“ şi „oportunist“, în timp ce liderii de la Belgrad au ripostat acuzând Moscova de dogmatism şi stalinism.
[2]. Termenul „comun-trădători“ (în italiană, comuntraditori) este un neologism polemic de tip portmanteau creat de Amadeo Bordiga prin contopirea cuvintelor „comunişti“ (comunisti) şi „trădători“ (traditori). În scrierile sale postbelice, Bordiga a folosit această etichetă pentru a-şi exprima dispreţul faţă de conducerea partidelor comuniste oficiale pro-sovietice (în special PCI-ul condus de Togliatti).
[3]. Formula „revoluţia burgheză a făcut din pământ un articol de comerţ“ îi aparţine revoluţionarului socialist francez Louis Auguste Blanqui. Acesta a subliniat că marea revoluţie de la 1789, deşi a eliberat pământul de sub constrângerile feudale şi a creat clasa micilor proprietari ţărani, l-a transformat în acelaşi timp într-o marfă de schimb supusă speculei capitaliste, lăsându-i pe ţărani la cheremul creditorilor, al fiscului şi al cămătăriei.
[4]. Aluzie la muschetarul impetuos d’Artagnan şi diplomatul cinic Talleyrand pentru a descrie psihologia susceptibilă a socialiştilor francezi (choqués vs. froissés), faţă de care Engels a folosit o diplomaţie extremă pentru a nu-i îndepărta.
[5]. Joc de cuvinte ironic din Comintern între numele liderului socialist francez Ludovic-Oscar Frossard şi participiul francez froissé (ofensat, lezat), în siajul criticilor aduse de Lenin delegaţiei franceze la Congresul al II-lea al Internaţionalei Comuniste (1920).
[6]. Le Maître de forges (Stăpânul uzinelor) — roman de mare succes din 1882 al scriitorului francez Georges Ohnet, ecranizat şi dramatizat pe scară largă în epocă. Protagonistul său, Philippe Derblay, întruchipează figura industrialului activ, care conduce personal uzinele metalurgice şi este implicat direct în bunul mers al producţiei.
[7]. Referire la distrugerea Cartaginei (146 î.Hr.) de către Scipio Aemilianus şi legenda presărării sării peste ruine pentru a steriliza solul şi a împiedica simbolic renaşterea cetăţii.