|
|
|
Scris: 1950 |
|
|
Trei timpi în comportamentul Americii faţă de războaiele generale izbucnite în Europa: primul timp, observarea şi specularea războiului — al doilea timp, intervenţia în război — al treilea timp, lichidarea războiului, dirijarea păcii.
Conţinutul tuturor celor trei timpi: afacerism capitalist murdar, producerea unor munţi de miliarde folosind ca materie primă sângele şi foamea omenească. Forma celui de-al treilea timp: super-folosirea tuturor canoanelor ideologice ce pot fi mobilizate, apelând la cer şi la pământ, de la Biblie la Declaraţiile drepturilor omului, de la morala evanghelică la umanitarismul democratic.
În rolul de apostol al ignobilului talmeş-balmeş, istoria nu dă greş în a pregăti un preşedinte pro tempore al republicii înstelate, fie că acesta are faţa de quaker a lui Wilson sau pe cea de barman de mahala a lui Truman. Cocktail-urile ideologice miros în ambele cazuri a apă sfinţită, a alcool de contrabandă şi a cocaină: mulţimea cu o cultură medie se extaziază în faţa lor.
Paisprezece copci a vrut bărbierul-chirurg Woodrow Wilson să aplice pe carnea sfâşiată a Europei în 1918. A fost oare uitat textul? Caritatea creştină şi libertatea burgheză se învârt acolo în cel mai lânced vals. În cheia basului răsună pasul inexorabil şi totalitar al imperialismului.
Primul dintre puncte a fost foarte la modă ca postulat al revoluţiei ruse din 1917, căruia înşişi bolşevicii i-au adus un omagiu abstract: publicarea tratatelor, sfârşitul diplomaţiei secrete. Nu trebuie să fii expert în politică pentru a simţi, după treizeci de ani, enormitatea ipocriziei şi a şarlatanismului de atunci, a deziluziei de astăzi, zgomotul sec al tuturor popicelor mic-burgheze care cad.
Cerinţele punctelor 2, 3 şi 5 reproduc, doar în vorbe, vechi revendicări liberaloide şi pacifiste, dar nu este nevoie de niciun efort pentru a citi în ele tot atâtea condiţii favorabile expansiunii ultracapitalismului Statelor Unite, la acea vreme practic lipsit de flotă militară, de baze coloniale, de control asupra relaţiilor economice şi monetare europene, intercontinentale şi interimperiale.
Libertatea de navigaţie pe toate mările pe timp de pace şi de război (!) în afară de cazul în care este vorba de limitări internaţionale... interes evident al celui care, dintre marile puncte de trecere maritimă de pe rutele mondiale, nu putea mânui decât cheile celei din Panama. Toate puterile europene care au atins hegemonia maritimă mondială distrugând-o pe cea preexistentă au făcut-o arborând, fie şi cu flote de piraţi, acest steag al liberei navigaţii, al „desfiinţării proprietăţii private asupra mării“ pe care don Cristofor a predat-o cel dintâi regelui Castiliei. De la lupta împotriva monopolului celor trei caravele se ajunge la cea a monopolului oraşelor plutitoare ale Orient Line sau ale Cunard. Germanii lansaseră, pe de altă parte, acelaşi strigăt.
Al treilea punct este pentru eliminarea tuturor barierelor economice şi pentru egalitatea comercială, o altă cale elegantă de a ajunge la modificarea raporturilor de cotă în marele trafic intercontinental şi oceanic.
Al patrulea punct — sunt lachrimae rerum — se referă la securitate şi la reducerea armamentelor. Este evident în ce măsură au corespuns acestuia raporturile de forţă, fie ele şi relative, ale celor trei categorii de arme americane între ’18 şi ’42.
Al cincilea punct, cel privitor la colonii, pune pe picior de egalitate „interesele populaţiilor“ indigene şi „titlul“ guvernului metropolei. Aruncate din nou în cazan toate poziţiile dobândite, pentru moment, America va refuza, cu o desăvârşită ipocrizie lutherană, să participe la mandate sau la garnizoane coloniale. Încă nu sosise ora Japoniei, a pichetării permanente nu a ţărilor oamenilor de culoare, ci a ţinuturilor de rasă albă.
Urmează toate punctele particulare privind diferitele probleme naţionale, conţinând schema noii hărţi „paşnice“ a Europei, a cărei stabilitate şi incombustibilitate a fost testată de istorie, şi, ca încununare, punctul 14 edifica acea Societate a Naţiunilor, în care noua Rusie este invitată călduros, dar din care apoi Casa Albă se va retrage în mod iezuit, şi care avea drept scop „să ofere garanţii reciproce de independenţă politică şi integritate teritorială atât marilor, cât şi micilor State“. Evaluând în treizeci de ani de evenimente mondiale suveranitatea, libertatea, însuşi dreptul de a respira lăsat „micilor State“, avem destule elemente pentru a consemna cel mai mare sperjur al istoriei.
Este uşor de văzut şi aici legătura dintre această tendinţă de fragmentare a vechilor imperii în posesiunile lor teritoriale din Europa şi de peste mări, dintre acest pretins echilibru juridic care trebuia să împiedice apariţia pe ruinele hegemoniilor Imperiilor Austriei, Turciei, Germaniei, Rusiei, a unor noi hegemonii engleze sau franceze, şi efortul de a crea un dezechilibru de putere în avantajul capitalismului american, al Statului-monstru de la Washington, căruia, obţinând supremaţia financiară, comercială şi industrială, nu-i mai trebuia decât timp pentru a fonda, la umbra complezentelor teoreme umanitare, cel mai înfricoşător aparat militar care s-a plimbat vreodată pe această planetă.
Toate cuvintele grele sunt justificate dacă sunt folosite împotriva acestei construcţii înfricoşătoare şi sinistre, fiică a marii acumulări capitaliste mondiale; dar n-au niciun drept să le rostească cei care n-au zărit această linie încă din mieroasele omilii ale lui Wilson şi care, între lupta împotriva Societăţii de la Geneva şi cea împotriva O.N.U. de astăzi, au pretins să introducă o paranteză istorică de elogiu şi de sprijin pentru politica americană, prezentând-o ca pe o forţă mobilizată împotriva oprimării şi a barbariei, permiţându-i înaintarea maximă şi stabilizarea celor mai puternice şi definitive dintre bastioanele sale, predându-i staţiile care ieri transmiteau teze filantropice şi precepte morale, iar astăzi ţin pregătite bombele atomice.
Cu zâmbetul larg, pe atât de trivial pe cât de lugubră era figura sobră a lui Woodrow, domnul Harry, în chip de mesaj al jumătăţii de secol, înşiră la rândul său cinci „puncte“ pentru a administra lumea, schiţând, ca orice director de firmă, „organigrama“ pentru tratamentul tuturor oamenilor de astăzi până în anul 2000. Nu degeaba lui îi revine meritul de a fi lichidat secolele de fascism şi mileniul de nazism.
Caritatea, bunătatea şi filantropia constituie, fireşte, şi de această dată fundalul perspectivei. Pacea, libertatea şi dreptatea sunt întotdeauna mirajul zilei de mâine, dar nu este de ajuns: li se adaugă cel al unei prosperităţi universale şi al avuţiei pentru toţi: dacă tablele lui Truman vor fi aplicate de omenire, nu doar mântuirea sufletelor va fi asigurată pentru viaţa veşnică, nu doar că cetăţenii din American World vor fi în regulă cu civilizaţia modernă şi cu principiile nemuritoare ale libertăţii şi dreptăţii, ci până şi stomacurile vor fi mântuite de crampele dureroase ale „nevoii“; foamea şi mizeria vor fi o amintire ştearsă a secolelor care nu cunoşteau darul radios al sistemului capitalist...
Se înţelege de la sine că primul punct este pacea mondială. Făcând parte dintr-o generaţie care a văzut de trei ori pe toată lumea la lucru pentru a evita războiul, abia când am auzi în sfârşit elogii aduse războiului mondial ar fi cazul să ne tragem sufletul şi să încetăm descântecele ritualice.
Al doilea punct sunt Naţiunile Unite, adică ceea ce la Wilson era punctul paisprezece. Ca şi atunci, acestea trebuie „să elaboreze acele principii de etică şi de drept internaţional fără de care omenirea nu va putea supravieţui“. Un alt sunet de trâmbiţă presbiterian de bun augur!
Al treilea punct coboară puţin din planurile siderale ale eticii, deşi răspunde îndemnului creştin: daţi săracilor ceea ce vă este de prisos... Este planul E.R.P., definit drept contribuţie pentru a garanta redresarea economică mondială. Dacă acesta este întrerupt de către Statele Unite, s-a terminat cu „pacea permanentă“ şi se face jocul „duşmanilor democraţiei“.
Prin urmare, este necesară „organizarea comerţului internaţional“. Dar nu se spusese în punctele de data trecută că ceea ce conta era „libertatea comerţului internaţional“? Burghezi ai iadului, libertatea sau organizarea o vreţi? Noi vrem organizarea pentru toţi cei care muncesc, şi spânzurătoarea pentru cei pe care i-aţi lăsat liberi să nu muncească.
Atunci era nevoie de libertate pentru a dezlega legăturile mişcării economice de centrele europene; nu erau încă suficiente datoriile în dolari şi monopolul aurului. Dar libertatea, această porumbiţă jumulită de tot, şi-a făcut deja serviciul, iar astăzi este nevoie de organizare, adică de controlul american asupra traficului şi schimburilor de mărfuri şi de monedă în întreaga lume, dintr-un motiv clar. Acest înalt funcţionar al regimului american este destul de grosolan şi nu caută prea multe perifraze: împiedicarea acelui gen de anarhie şi de iresponsabilitate care a contribuit la crearea crizei economice mondiale din 1930! Dacă crizele mondiale nu i-ar lăsa să doarmă pe preşedinţii Americii, cu siguranţă cea de astăzi ar fi mai obsedantă decât cea din 1930, dar sperietoarea pentru domnul Truman este una singură: este vinerea neagră de pe Wall Street, şi împotriva acesteia vrea el să se asigure, organizându-ne pe toţi.
Al patrulea punct se referă la celebrele zone „înapoiate“. Există părţi ale pământului unde „progresul ştiinţific şi economic“ nu a ajuns cu deliciile sale. În aceste zone mizeria „predomină“. Desigur, domnul Truman nu stă să se întrebe dacă mizeria predomină în aceste zone tocmai pentru că „progresul“ capitalist a predominat în celelalte, fabricând acolo, printre altele, submarine, avioane şi bombe atomice.
Aceste deplorabile zone înapoiate vor trebui să ţină pasul, iar acest lucru se va face prin două mijloace: asistenţă tehnică şi investiţii de capital. Iată-ne în faţa problemei. Omul a inventat automobilul şi trenul, după pantofi, nu ca să nu-şi uzeze muşchii picioarelor şi tălpile, ci pentru ca în maşină, în tren şi în pantofi să se poată investi capitaluri, lucru care nu se putea face, sub cerul barbariei, în picioare, cel puţin de când preotul sau pastorul au considerat un păcat deţinerea de sclavi.
Spre zonele înapoiate vor trebui să se îndrepte capitaluri uriaşe pentru plasamente productive dinspre naţiunile industriale şi, mai ales, dinspre Statele Unite. Acest mai ales este pus acolo pentru un minim de decenţă, toată lumea ştie cum, în ceea ce priveşte capitalurile plasate în străinătate, celelalte naţiuni, chiar şi cele avansate industrial, sunt constrânse de situaţia economică şi monetară de după război să „dezinvestească“. Pentru a înţelege acest fapt misterios al investiţiilor la distanţă, nu trebuie să ne lăsăm încântaţi de enigmele economiei burgheze, pe care Oedipul proletar le-a descifrat de mult.
Caracteristica Capitalului este că el nu are nevoie să se mişte decât în mod simbolic, sub formă de telegrame radio şi, cel mult, de câteva mici dreptunghiuri de hârtie tipărită. Rămâne acasă, de acasă exploatează şi oprimă. Capitalul nu este un element integrant al producţiei, ci un titlu care permite exploatarea acesteia pândind la punctele de trecere obligatorii. În Evul Mediu barbar, tâlharii se aşezau la pândă în trecătorile dificile pentru a ataca diligenţele, şi o mai fac încă în unele zone înapoiate: ei trebuie să aibă parte de asistenţa tehnică necesară pentru a se instrui şi pentru a rămâne la pândă fără riscul morţii sau al închisorii şi fără disconfort fizic, în birouri confortabile, cu fotolii largi şi telefoane albe.
Ziarele şi radioul au difuzat o ştire recentă, exprimând nemulţumirea conducătorilor americani din cauza întârzierii în aplicarea planurilor lor de investiţii internaţionale. Este vorba de următorul caz: Argentina are prea mult pământ, Italia prea mulţi muncitori, Statele Unite prea mult capital. Sunt transportaţi — nu vom îndrăzni să spunem deportaţi — muncitorii italieni pe pământul Argentinei, iar Statele Unite pun capitalul. Italianul munceşte; argentinianul primeşte o mică rentă funciară; americanul încasează profitul strălucitei afaceri.
Pământul a rămas evident acolo unde era, munca s-a deplasat în mod dureros peste Ocean, capitalul a rămas în pumnul investitorului yankeu. Dar acesta — răspunde pe ton triumfător economistul burghez — a trebuit să cumpere şi să trimită cu dolarii săi maşini, unelte etc. etc., fără de care pământul argentinian nu ar fi fecundat de munca italiană.
Harry s-a gândit şi la asta prin organizaţia sa internaţională, iar Import Export Bank, printr-un fond special, va acoperi riscurile investitorilor privaţi în străinătate. Cu alte cuvinte, dacă afacerea va fi productivă, dolarii avansaţi se vor întoarce în câteva exerciţii financiare şi va rămâne titlul permanent asupra instalaţiei argentiniene; iar dacă ar merge prost, va plăti masa muncitoare americană, iar capitalistul nu va fi pierdut nimic.
În al cincilea punct, Truman intră în competiţie cu „comunismul“ de la Moscova — desigur nu — ferească sfântul! — în pregătirea războiului şi în cursa înarmărilor, ci în campania pentru idealurile democraţiei şi ale păcii. Nobilă campanie, foarte demnă competiţie pe tărâmul acelei „emulaţii“ care în discursurile şefilor şi şefuleţilor stalinişti este prezentată ca o alternativă la războiul de clasă dintre capitalism şi comunism.
Pentru că nu doar de cealaltă parte se face ecou neobosit solicitărilor democratice şi pacifiste, ci se preconizează un plan economic paralel, perfect pliat — cu excepţia dolarilor — pe al treilea şi al patrulea punct ale lui Truman. În faţa suferinţelor proletare şi a şomajului, în faţa dezorganizării întreprinderilor, derivate din război şi, mai ales, din cauza murdarei supuneri a guvernelor, partidelor şi sindicatelor de orice culoare faţă de afacerismul speculativ, staliniştii nu au altă reţetă economică: investiţii! şi fireşte: productive! Şi îl vrem pe Di Vittorio [1] preşedinte al Import Export Bank a zdrenţelor! El va şti să găsească, prin planuri care vor pune la pământ E.R.P., cele trei mii de miliarde de păduchi necesari.
Desenând planul său mondial, care din păcate este un lucru serios, Truman a spus: acest program de investiţii nu are nimic de-a face cu vechiul imperialism din secolul trecut şi cu noul imperialism moscovit!
Şi într-adevăr: vechiul imperialism avea în faţa sa de descoperit ţinuturi depopulate şi virgine sau ocupate de popoare care puteau fi — dat fiind „progresul ştiinţific“ deja atins — exterminate sau intoxicate. Exploatând colonizaţii şi colonişti, a reuşit să sporească profiturile capitalului în patria-mamă. Ajuns la limitele lumii locuibile, au izbucnit disputele pentru zonele cele mai bune.
Noul imperialism nu are alte scopuri, dar găseşte în faţa sa ţări gemând de oameni flămânzi şi şomeri; planul său modern tinde să nu pună în evidenţă posesiunea teritorială şi paza înarmată a ţinuturilor şi a mărilor, ci vrea ca, printr-un monopol mondial al capitalului şi al maselor monetare, să ajungă în acelaşi punct: profituri uriaşe în ţara imperială şi un nivel relativ ridicat de consum şi de trai în aceasta, în aşa fel încât să fie asigurată reproducerea neîncetată a „economiilor“ de investit.
Cifrele pe care Truman le stabileşte ca obiectiv pentru economia americană bazată pe exploatarea lumii, cu cei 50 de ani şi trilionul de dolari anual (cifra capitalului în lire necesită, pentru a fi scrisă, un doi urmat de şaisprezece zerouri), vor merita o scurtă privire.
Cât despre noul imperialism moscovit, situaţia sa este tragică. Dispune de mase enorme de muncitori, dar nivelul de trai este aproape la fel de scăzut ca cel al ţărilor pe care doreşte să le subjuge. Dacă investeşte în afara ariei sale, el nu trebuie să crească de cinci ori nivelul mediu de trai, aşa cum Truman calculează în Statele Unite, ci să îl reducă. Sau să schimbe în maşini de război şi de pace ori în dolari — monedă a lumii — pielea câtorva zeci de milioane de muncitori militarizaţi, aşa cum a făcut în războiul mondial, împingând în sus cifrele potenţialului capitalist de pe pământ. Niciun război nu va rupe acest cerc, cu excepţia celui din interiorul fiecărei naţiuni, dintre proletari şi delegaţii capitalului, fie el autohton ori străin.
[1]. Referire la „Planul Muncii“ (Piano del Lavoro) propus în 1949 de Giuseppe Di Vittorio pentru reconstrucţia Italiei prin investiţii publice, plan ironizat de Bordiga ca o imitaţie a programelor americane.