|
|
|
Scris: 1922 |
|
|
Dragi tovarăşi, regret că împrejurările speciale în care se plasează legătura dintre delegaţia noastră şi partid nu permit să dispunem de întreaga documentaţie asupra acestei chestiuni.
Ieri seară a sosit delegatul special trimis la Moscova de către Centrul Partidului nostru şi a putut să ne ofere informaţii despre impresiile tovarăşilor italieni cu privire la ultimele evenimente fasciste. [1]
Ar trebui să mă ocup şi de o altă latură a chestiunii, după cele spuse ieri de tovarăşul Radek în discursul său referitor la poziţia Partidului Comunist faţă de fascism.
Tovarăşul a criticat atitudinea Partidului nostru în problema fascismului, care este chestiunea politică dominantă în Italia. A criticat punctul nostru de vedere, pretinsul nostru punct de vedere, care ar consta în a vrea să avem un partid mic şi în a examina toate problemele limitându-ne la domeniul organizării Partidului şi al rolului său imediat, fără a şti să analizăm marile chestiuni politice.
Să examinăm care a fost originea mişcării fasciste. [2]
În ceea ce priveşte originea, ca să spunem aşa, imediată şi externă a mişcării fasciste, aceasta urcă în timp până în anii 1914—15, adică în perioada anterioară intervenţiei Italiei în războiul mondial. Primele sale manifestări sunt tocmai grupurile care au sprijinit această intervenţie şi care, din punct de vedere politic, erau alcătuite din exponenţi ai unor tendinţe diferite. Exista un grup de dreapta în frunte cu Salandra, adică marii industriaşi interesaţi de război, care, înainte de a cere intervenţia în favoarea Antantei, susţinuseră chiar un război împotriva acesteia. Existau, pe de altă parte, tendinţe ale burgheziei de stânga: radicalii italieni, adică democraţii de stânga şi republicanii, prin tradiţie susţinători ai eliberării oraşelor Trento şi Trieste. Existau, în al treilea rând, unele elemente ale mişcării proletare: sindicalişti revoluţionari şi anarhişti. Din aceste grupuri făcea parte — este vorba, ce-i drept, de un caz personal, însă de o importanţă deosebită — liderul aripii de stânga a partidului socialist şi directorul ziarului Avanti!: Mussolini.
Se poate spune, grosso modo, că grupul intermediar nu a participat la mişcarea fascistă, menţinându-se în cadrul politicii burgheze tradiţionale. În mişcarea Fasciilor de Luptă au rămas grupurile de extremă dreaptă şi cele de extremă stângă: elementele ex-anarhiste, cele ex-sindicaliste şi cele ale sindicaliştilor revoluţionari. Aceste grupuri politice, care obţinuseră o mare victorie în mai 1915, impunând războiul ţării împotriva voinţei majorităţii sale şi chiar a parlamentului, care nu a ştiut să reziste loviturii de forţă neaşteptate, au asistat după sfârşitul războiului la scăderea propriei influenţe, fapt pe care, de altfel, îl putuseră constata deja în cursul conflictului. Ele prezentaseră războiul ca pe o întreprindere extrem de uşoară; când s-a văzut însă că războiul se prelungeşte, aceste grupuri şi-au pierdut complet popularitatea pe care, de altfel, nu o posedaseră niciodată decât într-o foarte mică măsură. Sfârşitul războiului a marcat, aşadar, reducerea influenţei lor la un nivel minim.
În timpul şi după perioada de mobilizare, spre sfârşitul anului 1918, în cursul anului 1919 şi în prima jumătate a anului 1920, această tendinţă politică nu a avut nicio pondere în nemulţumirea generală stârnită de consecinţele conflictului. Este însă uşor de stabilit legătura politică şi organică dintre această mişcare, pe atunci aparent aproape stinsă, şi puternica mişcare care se desfăşoară astăzi sub ochii noştri.
Fasciile de Luptă nu încetaseră niciodată să existe. Liderul mişcării fasciste fusese întotdeauna Mussolini, iar organul său de presă, Il Popolo d’Italia. La alegerile politice de la sfârşitul lunii octombrie 1919, fasciştii au fost complet înfrânţi chiar în Milano, unde apărea ziarul lor şi unde se afla liderul lor politic. Au obţinut un număr extrem de mic de voturi, dar nu din acest motiv şi-au încetat activitatea.
Curentul socialist revoluţionar al proletariatului se întărise considerabil în perioada postbelică datorită entuziasmului revoluţionar care pusese stăpânire pe mase, dar nu reuşise să exploateze această situaţie favorabilă şi s-a subţiat ulterior, deoarece toţi factorii obiectivi şi psihologici favorabili întăririi unei organizaţii revoluţionare nu au găsit niciun partid capabil să clădească pe baza lor o organizaţie stabilă. Nu afirm că în Italia partidul socialist — cum a spus în aceste zile tovarăşul Zinoviev — ar fi putut face revoluţia, dar ar fi trebuit cel puţin să reuşească să dea forţelor revoluţionare ale maselor muncitoreşti o organizaţie solidă. El nu era însă la înălţimea acestei sarcini. De aceea, a trebuit să asistăm la o scădere a popularităţii de care se bucura în Italia tendinţa socialistă, cea care se opusese întotdeauna războiului.
Pe măsură ce, în criza vieţii sociale italiene, mişcarea socialistă comitea eroare după eroare, mişcarea opusă — fascismul — a început să se întărească, reuşind în mod deosebit să speculeze criza care se contura în situaţia economică şi a cărei influenţă a început să se facă simţită şi asupra organizaţiei sindicale a proletariatului. Mai mult, în momentul cel mai dificil, mişcarea fascistă a găsit un sprijin în expediţia de la Fiume a lui D’Annunzio, [3] expediţie din care fascismul a dobândit o anumită forţă morală şi în care, deşi mişcarea lui D’Annunzio şi fascismul erau două lucruri diferite, s-au născut totodată organizaţia şi forţa sa armată.
Am vorbit despre atitudinea mişcării proletare socialiste: Internaţionala a criticat în mod repetat erorile sale. Consecinţa acestor erori a fost o schimbare completă în starea de spirit a burgheziei şi a celorlalte clase. Proletariatul era dezorientat şi demoralizat. Starea de spirit a proletariatului, care îşi vedea victoria scăpând din mâini, suferise o profundă transformare. Se poate spune că, în cursul anului 1919 şi în prima jumătate a anului 1920, burghezia italiană se resemnase într-o oarecare măsură să asiste la victoria revoluţiei. Clasa de mijloc şi mica burghezie tindeau să joace un rol pasiv, nu în trena marii burghezii, ci în trena proletariatului care era pe cale să obţină victoria. Această stare de spirit s-a modificat radical. În loc să asistăm la victoria proletariatului, o vedem pe burghezie regrupându-se în defensivă. Când clasa de mijloc a constatat că partidul socialist nu era capabil să se organizeze astfel încât să aibă câştig de cauză, şi-a exprimat nemulţumirea, a pierdut treptat încrederea pe care o pusese în sorţii proletariatului şi s-a îndreptat spre tabăra opusă. În acest moment a început ofensiva capitalistă şi burgheză. Ea a speculat în mod esenţial starea de spirit în care ajunsese să se afle clasa de mijloc. Datorită compoziţiei sale extrem de eterogene, fascismul reprezenta soluţia problemei mobilizării clasei de mijloc în scopurile ofensivei capitaliste. Exemplul italian este un exemplu clasic de ofensivă a capitalului. Această ofensivă, cum a spus ieri de la această tribună tovarăşul Radek, este un fenomen complex care trebuie studiat nu doar din punctul de vedere al reducerii salariilor sau al prelungirii timpului de lucru, ci şi pe terenul general al acţiunii politice şi militare a burgheziei împotriva clasei muncitoare.
În Italia am trăit, în perioada de dezvoltare a fascismului, toate formele de manifestare ale ofensivei capitaliste. Dacă vrem să analizăm ofensiva capitalistă în ansamblul ei, trebuie să examinăm situaţia în liniile sale generale, şi anume, pe de o parte, în domeniul industriei, iar pe de altă parte, în domeniul agriculturii.
În industrie, ofensiva capitalistă speculează direct situaţia economică. Începe criza şi se instalează şomajul. O parte dintre muncitori trebuie să fie concediaţi, iar patronii au cale liberă, deoarece îi pot da afară din fabrici pe muncitorii care conduc sindicatele şi, în general, pe cei extremişti. Criza industrială le oferă patronilor punctul de plecare care le permite să ceară reducerea salariilor şi revizuirea concesiilor disciplinare şi morale pe care anterior fuseseră constrânşi să le facă muncitorilor din întreprinderile lor. La începutul acestei crize ia naştere în Italia Confederazione Generale dell’Industria, organizaţia de clasă a patronilor, care conduce lupta şi subordonează conducerii sale acţiunea fiecărei ramuri industriale în parte.
În marile oraşe, lupta împotriva clasei muncitoare nu poate începe cu recurgerea imediată la violenţă. Muncitorii de la oraşe constituie, în general, o masă considerabilă. Ei pot fi adunaţi cu o relativă uşurinţă şi pot opune o rezistenţă serioasă atacului. S-a preferat, aşadar, să se impună proletariatului lupte cu caracter esenţialmente sindical, ale căror rezultate au fost, în general, nefavorabile, deoarece criza economică se afla în faza cea mai acută, iar şomajul creştea continuu. Singura posibilitate de a susţine cu succes luptele economice care se desfăşurau în industrie ar fi constat în mutarea activităţii din domeniul mişcării sindicale în domeniul revoluţionar, în dictatura unui adevărat partid politic comunist. Însă partidul socialist italian nu era un astfel de partid şi nu a ştiut ca, în momentul decisiv, să mute acţiunea proletariatului italian pe plan revoluţionar. Perioada marilor succese ale organizaţiei sindicale italiene în lupta pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă a lăsat locul unei noi perioade, în care grevele au devenit greve defensive, iar sindicatele au suferit înfrângere după înfrângere.
Deoarece în Italia clasele agricole au o mare importanţă în mişcarea revoluţionară — mai ales salariaţii agricoli, dar şi acele pături care nu sunt complet proletarizate —, clasele dominante s-au văzut constrânse să se folosească de un mijloc de luptă împotriva influenţei pe care organizaţiile roşii o cuceriseră la ţară. Situaţia care se prezenta într-o mare parte a Italiei — ba chiar în partea cea mai importantă din punct de vedere economic a acesteia, adică în Valea Po-ului — semăna cu o specie de dictatură locală a proletariatului sau cel puţin a salariaţilor agricoli. În această zonă, la sfârşitul anului 1920, Partidul Socialist cucerise numeroase comune care practicaseră o politică fiscală locală îndreptată împotriva burgheziei mijlocii şi agrare. Noi aveam acolo organizaţii sindicale înfloritoare, cooperative importante şi numeroase secţiuni ale Partidului Socialist. Şi chiar şi acolo unde mişcarea se afla în mâinile reformiştilor, clasa muncitoare de la ţară adopta o atitudine revoluţionară. Ea îi obliga pe patroni să predea organizaţiei o anumită sumă, care reprezenta într-un fel o garanţie a supunerii lor faţă de contractele impuse în lupta sindicală. S-a creat astfel o situaţie în care burghezia agrară nu mai putea trăi la ţară şi era constrânsă să se retragă în oraşe.
Dar socialiştii italieni au comis o serie de erori [4] în special în chestiunea aproprierii pământului şi a tendinţei micilor arendaşi, după război, de a cumpăra pământ pentru a deveni mici proprietari. Organizaţiile reformiste i-au constrâns pe aceşti mici arendaşi să rămână, ca să spunem aşa, la remorca mişcării muncitorilor agricoli; în asemenea împrejurări, mişcarea fascistă a găsit în rândul lor un sprijin considerabil.
În agricultură nu exista o criză legată de un şomaj extins, care să le permită proprietarilor funciari o controfensivă victorioasă pe tărâmul simplelor lupte sindicale. De aceea, aici fascismul a început să se dezvolte şi să aplice metoda violenţei fizice, a violenţei armate, sprijinindu-se pe clasa proprietarilor funciari şi speculând nemulţumirea stârnită în rândul păturilor mijlocii ale claselor ţărăneşti de erorile organizatorice ale Partidului Socialist şi ale organizaţiilor reformiste, precum şi mizând pe situaţia generală, pe starea de nelinişte şi nemulţumirea crescânde ale tuturor păturilor mic-burgheze, ale micilor comercianţi, ale micilor proprietari, ale militarilor demobilizaţi, ale foştilor ofiţeri, care, după poziţia de care se bucuraseră în timpul războiului, se simţeau dezamăgiţi de situaţia în care ajunseseră. Au fost speculate toate aceste elemente şi, prin organizarea şi încadrarea lor în formaţiuni militare, s-a putut da startul mişcării de distrugere a puterii organizaţiilor roşii la ţară.
Metoda de care s-a servit fascismul este extrem de caracteristică; acesta a adunat acele elemente demobilizate care, după război, nu mai reuşeau să îşi găsească locul în societate şi a valorificat experienţa lor militară, începând constituirea formaţiunilor sale militare nu în marile oraşe industriale, ci în acele oraşe pe care le putem considera drept reşedinţele districtelor agricole italiene, cum ar fi Bologna şi Florenţa, şi sprijinindu-se în acest scop (după cum vom mai vedea) pe autorităţile statului. Fasciştii dispun de arme şi mijloace de transport, se bucură de imunitate în faţa legii şi profită de avantajele acestei situaţii favorabile chiar şi acolo unde nu ating ca număr forţa duşmanilor lor revoluţionari.
Ei organizează în primul rând aşa-numitele „expediţii punitive“, procedând după cum urmează: invadează un teritoriu restrâns, distrug sediile organizaţiilor proletare, obligă prin forţă consiliile comunale să demisioneze, rănesc şi, dacă este necesar, ucid liderii adverşi sau, în cel mai bun caz, îi obligă să emigreze. Lucrătorii din localităţile respective nu sunt în măsură să opună rezistenţă acestor trupe armate, sprijinite de poliţie şi adunate din toate colţurile ţării. Grupurile fasciste locale, care înainte nu îndrăzneau să înfrunte pe plan local forţele proletare, reuşesc să aibă câştig de cauză, deoarece ţăranii şi muncitorii sunt terorizaţi şi ştiu că, dacă ar îndrăzni să întreprindă vreo acţiune împotriva acestor grupuri, fasciştii ar putea să îşi repete expediţiile cu forţe şi mai mari, de neoprit.
Astfel, fascismul îşi cucereşte o poziţie dominantă în politica italiană şi îşi continuă marşul, ca să spunem aşa, din punct de vedere teritorial, după un plan care poate fi urmărit foarte bine pe o hartă geografică. Punctul său de plecare este Bologna, unde în septembrie şi octombrie 1920 se instalase o administraţie socialistă şi, cu acea ocazie, avusese loc o mare mobilizare a forţelor de luptă roşii. Au loc incidente; şedinţele sunt perturbate de provocări din exterior; asupra băncilor minorităţii burgheze se trage cu arma, poate cu ajutorul unor agenţi provocatori. Aceste fapte duc la prima mare lovitură de forţă fascistă. Reacţiunea dezlănţuită trece la distrugeri şi incendieri, precum şi la violenţe împotriva liderilor proletari. Cu ajutorul puterii de stat, fasciştii pun stăpânire pe oraş. Cu aceste evenimente — istorica zi de 21 noiembrie — începe teroarea, iar de atunci consiliul comunal din Bologna nu a mai fost capabil să îşi recapete puterea.
Pornind de la Bologna, fascismul urmează o cale pe care nu o putem descrie aici în amănunt; ne limităm să spunem că acesta se îndreaptă în două direcţii geografice: pe de o parte, spre triunghiul industrial din nord-vest (Milano, Torino şi Genova), iar pe de altă parte, spre Toscana şi centrul Italiei, pentru a putea încercui şi ameninţa capitala. Încă de la început era clar că în sudul Italiei, din aceleaşi motive care făcuseră imposibilă apariţia unei mişcări socialiste puternice, nu putea să ia naştere o mişcare fascistă. Fascismul reprezintă într-o măsură atât de mică o mişcare a părţii retrograde a burgheziei, încât el şi-a făcut apariţia pentru prima dată nu în Italia meridională, ci tocmai acolo unde mişcarea proletară era cea mai dezvoltată, iar lupta de clasă se manifestase în formele cele mai clare.
Cum trebuie să ne explicăm, pe baza acestor date, mişcarea fascistă? Este ea o mişcare pur agrară? Acesta este ultimul lucru pe care voiam să-l spunem atunci când am afirmat că mişcarea luase naştere cu precădere la ţară; fascismul nu poate fi considerat ca mişcarea independentă a unei singure părţi a burgheziei, ca organizarea intereselor agrare în antiteză cu cele ale capitalismului industrial. De altfel, fascismul şi-a creat organizaţia, deopotrivă politică şi militară, în marile oraşe, chiar şi în acele provincii în care îşi limitase acţiunea la ţară.
Am văzut că în Cameră, când fascismul, în urma participării la alegerile din 1921, a obţinut un grup parlamentar, s-a format, independent de el, un partid agrar. În cursul evenimentelor ulterioare, am văzut cum patronii industriali sprijineau mişcarea fascistă. Decisivă pentru noua situaţie a fost, în ultimele zile, o declaraţie a Confederazione Generale dell’Industria, care se pronunţa în favoarea încredinţării mandatului lui Mussolini pentru formarea noului cabinet. Însă un fenomen şi mai interesant, sub acest aspect, este cel al mişcării sindicale fasciste. După cum s-a mai spus, fasciştii au profitat de faptul că socialiştii nu avuseseră niciodată o politică agrară proprie şi că anumite elemente de la ţară, care nu aparţineau direct proletariatului, aveau interese divergente de cele reprezentate de socialişti. Fascismul, deşi folosea şi trebuia să folosească toate mijloacele violenţei celei mai sălbatice şi brutale, a ştiut totodată să îmbine aceste mijloace cu recurgerea la cea mai cinică demagogie şi să creeze, cu ţăranii şi chiar cu salariaţii agricoli, organizaţii de clasă. Într-un anumit sens, el a luat chiar atitudine împotriva proprietarilor funciari. Au existat exemple de lupte sindicale conduse de fascişti, care prezentau o mare asemănare cu metodele urmate anterior de organizaţiile roşii. Noi nu putem considera deloc această mişcare, care creează prin constrângere şi teroare o organizaţie sindicală, ca pe o formă de luptă împotriva patronilor, dar, pe de altă parte, nu trebuie să tragem concluzia că ea reprezintă o mişcare a patronilor agricoli în sens propriu.
Realitatea este că mişcarea fascistă este o mare mişcare unitară a clasei dominante, capabilă să pună în slujba sa, să utilizeze şi să speculeze toate mijloacele, toate interesele parţiale şi locale ale grupurilor de patroni agricoli şi industriali.
Proletariatul nu a ştiut să se strângă într-un mănunchi într-o organizaţie unitară pentru luptă, în scopul cuceririi puterii, şi să sacrifice în acest scop interesele imediate ale diferitelor grupuri şi grupuleţe; nu a ştiut să rezolve această problemă în momentul favorabil. Burghezia italiană a exploatat această împrejurare pentru a face ea însăşi această încercare. Clasa dominantă şi-a creat o organizaţie pentru apărarea puterii care se afla în mâinile sale şi a urmat în acest sens un plan unitar de ofensivă antiproletară, capitalistă.
Fascismul a creat o organizaţie sindicală. În ce sens? Poate pentru a conduce lupta de clasă? Nicidecum! Fascismul a creat o mişcare sindicală sub lozinca: toate interesele economice au dreptul de a constitui un sindicat; pot lua naştere uniuni de muncitori, ţărani, comercianţi, capitalişti, mari proprietari funciari etc.; toţi se pot organiza pe baza aceluiaşi principiu: acţiunea sindicală a tuturor organizaţiilor trebuie însă să se subordoneze interesului naţional, producţiei naţionale, gloriei naţionale etc. Este vorba de colaborare între clase, nu de luptă de clasă. Toate interesele trebuie să fie topite într-o aşa-numită unitate naţională. Noi ştim ce înseamnă această unitate naţională: conservarea contrarevoluţionară a statului burghez şi a instituţiilor sale.
Geneza fascismului trebuie, după părerea noastră, explicată prin trei factori principali: statul, marea burghezie şi clasele de mijloc. Primul dintre aceşti factori este statul. În Italia, aparatul de stat a avut un rol important în întemeierea fascismului. Ştirile despre crizele succesive ale guvernului burghez au făcut să apară ideea că burghezia ar avea un aparat de stat atât de instabil încât, pentru a-l răsturna, ar fi de ajuns o simplă lovitură de forţă. Lucrurile nu stau deloc aşa. Burghezia a putut să îşi construiască organizaţia fascistă tocmai pe măsură ce aparatul său de stat se întărea.
În perioada imediat postbelică, aparatul de stat traversează, ce-i drept, o criză, a cărei cauză evidentă este demobilizarea; toate elementele care până atunci participaseră la război sunt aruncate brusc pe piaţa muncii, iar în acest moment critic, maşinăria statului, care până atunci se ocupase de procurarea a tot felul de mijloace auxiliare împotriva duşmanului extern, trebuie să se transforme într-un aparat de apărare a puterii împotriva revoluţiei interne. Pentru burghezie, era vorba de o problemă gigantică. Ea nu o putea rezolva nici din punct de vedere tehnic, nici din punct de vedere militar, printr-o luptă deschisă împotriva proletariatului; trebuia să o rezolve din punct de vedere politic. În această perioadă iau naştere primele guverne postbelice de stânga; în această perioadă ajunge la putere curentul politic al lui Nitti şi Giolitti.
Tocmai această politică i-a permis fascismului să îşi asigure victoria ulterioară. Trebuia, mai întâi de toate, să se facă concesii proletariatului; în momentul în care aparatul de stat avea nevoie să se consolideze, a apărut pe scenă fascismul; este pură demagogie atunci când acesta critică guvernele de stânga postbelice şi le acuză de laşitate faţă de revoluţionari. În realitate, fasciştii datorează posibilitatea victoriei lor concesiilor politicii democratice a primelor guverne postbelice. Nitti şi Giolitti au făcut concesii clasei muncitoare. Câteva revendicări ale Partidului Socialist — demobilizarea, regimul politic, amnistia pentru dezertori — au fost satisfăcute. Aceste diverse concesii urmăreau să câştige timp pentru reconstrucţia aparatului de stat pe baze mai solide. Nitti a fost cel care a creat Guardia Regia, o organizaţie care nu avea o natură pur poliţienească, dar care avea totuşi un caracter militar cu totul nou. Una dintre marile erori ale reformiştilor a fost aceea de a nu considera fundamentală această problemă, pe care ar fi putut totuşi să o abordeze chiar şi numai din punct de vedere constituţional, printr-un protest împotriva faptului că statul crea o a doua armată. Socialiştii nu au înţeles importanţa problemei şi au văzut în Nitti un om cu care s-ar fi putut colabora într-un guvern de stânga. O altă dovadă a incapacităţii acestui partid de a înţelege procesul vieţii politice italiene.
Giolitti a completat opera lui Nitti. În timpul mandatului său de ministru de război, Bonomi a sprijinit primele încercări ale fascismului, punând la dispoziţia mişcării în curs de formare ofiţerii demobilizaţi care, chiar şi după revenirea la viaţa civilă, continuau să primească cea mai mare parte a soldei lor. Aparatul de stat a fost pus într-o foarte mare măsură la dispoziţia fasciştilor şi le-a furnizat tot materialul necesar pentru crearea unei armate.
În momentul ocupării fabricilor, guvernul Giolitti înţelege foarte bine că proletariatul înarmat a pus stăpânire pe fabrici şi că proletariatul agricol, în elanul său revoluţionar, se pregăteşte să pună stăpânire pe pământ, dar că ar fi o eroare colosală să accepte bătălia înainte ca organizarea forţelor contrarevoluţionare să fi fost pusă la punct. În pregătirea sa a forţelor reacţionare menite să zdrobească într-o zi mişcarea muncitorească, guvernul poate exploata manevrele liderilor trădători ai Confederazione Generale del Lavoro, care pe atunci erau membri ai Partidului Socialist.
Acceptând, ca o concesie, legea privind controlul muncitoresc, care nu a fost aplicată niciodată — ba chiar nici măcar votată —, guvernul reuşeşte, în acea situaţie critică, să salveze statul burghez.
Proletariatul pusese stăpânire pe uzine şi pe pământ, dar Partidul Socialist a demonstrat încă o dată că este incapabil să rezolve problema unităţii de acţiune a clasei muncitoare industriale şi agricole. Această eroare va permite într-o zi burgheziei să realizeze unitatea contrarevoluţionară, iar această unitate o va pune în măsură să înfrângă, pe de o parte, pe muncitorii din uzine, iar pe de altă parte, pe muncitorii agricoli. După cum se vede, statul a avut un rol de o importanţă enormă în geneza mişcării fasciste.
După guvernele Nitti, Giolitti şi Bonomi, a venit guvernul Facta. Acesta a servit la mascarea deplinei libertăţi de acţiune a fascismului în avansul său teritorial. În timpul grevei din august 1922, au izbucnit lupte serioase între fascişti şi muncitori (cei dintâi fiind sprijiniţi făţiş de guvern). Putem cita exemplul oraşului Bari, unde o săptămână întreagă de ciocniri nu a fost de ajuns pentru a-i înfrânge pe muncitorii care se baricadaseră în casele lor din oraşul vechi şi se apărau cu arma în mână, în ciuda desfăşurării totale a forţelor fasciste. Fasciştii au trebuit să se retragă, lăsând pe teren mulţi dintre ai lor. Şi ce a făcut guvernul Facta? În timpul nopţii, a dispus încercuirea oraşului vechi de către mii de soldaţi, sute de carabinieri şi membri ai Guardia Regia, decretând starea de asediu. Din port, un torpilor a bombardat casele; mitralierele, tancurile şi puştile au intrat în acţiune. Muncitorii, surprinşi în somn, au fost înfrânţi, iar Camera del Lavoro a fost ocupată. Exact aşa a acţionat statul pretutindeni. Oriunde se constata că fascismul trebuia să se retragă în faţa muncitorilor, puterea de stat intervenea trăgând în muncitorii care se apărau, arestând şi condamnând pe acei muncitori a căror singură vină era aceea de a se apăra, în timp ce fasciştii, care comiseseră fără îndoială infracţiuni de drept comun, erau achitaţi în mod sistematic.
Prin urmare, primul factor este statul. Al doilea este, după cum s-a mai spus, marea burghezie. Capitaliştii din industrie, bănci, comerţ şi marii proprietari funciari au un interes natural ca o organizaţie de luptă să fie întemeiată pentru a le sprijini ofensiva împotriva lucrătorilor.
Dar cel de-al treilea factor nu joacă un rol mai puţin important în geneza puterii fasciste. Pentru a crea alături de stat o organizaţie reacţionară ilegală, era necesar să fie recrutate elemente diferite de cele pe care înalta clasă dominantă le putea oferi din propriile rânduri. Acestea au fost obţinute adresându-se acelor pături ale clasei de mijloc pe care le-am menţionat deja şi ademenindu-le cu apărarea intereselor lor. Aceasta este ceea ce fascismul a încercat să facă şi ceea ce, trebuie să recunoaştem, i-a reuşit. El a atras adepţi din păturile cele mai apropiate de proletariat, cum ar fi din rândul celor nemulţumiţi de război, din rândul tuturor mic-burghezilor, semi-burghezilor, micilor comercianţi şi negustorilor şi, mai ales, din rândul elementelor intelectuale ale tineretului burghez care, aderând la fascism, îşi regăsesc energia de a se reabilita moral şi de a îmbrăca toga luptei împotriva mişcării proletare, sfârşind în cel mai exaltat patriotism şi imperialism. Aceste elemente au adus fascismului un număr considerabil de adepţi şi i-au permis să se organizeze din punct de vedere militar.
Aceştia sunt cei trei factori care le-au permis adversarilor noştri să ne opună o mişcare ce nu are egal în primitivism şi brutalitate, dar care, trebuie să recunoaştem, dispune de o organizaţie solidă şi de lideri de o mare abilitate politică. Partidul Socialist nu a reuşit niciodată să înţeleagă semnificaţia şi importanţa fascismului emergent. Ziarul Avanti! nu a înţeles niciodată nimic din ceea ce burghezia pregătea prin specularea erorilor colosale ale conducătorilor muncitoreşti. Nici măcar nu a vrut vreodată să-l menţioneze pe Mussolini, de teamă ca nu cumva, scoţându-l prea mult în evidenţă, să-i facă publicitate!
După cum se vede, fascismul nu reprezintă o nouă doctrină politică, ci posedă o mare organizaţie politică şi militară şi o presă importantă, condusă cu multă abilitate jurnalistică şi cu mult eclectism. Nu are idei, nu are programe, dar, acum când s-a urcat la cârma statului şi se află în faţa unor probleme concrete, este constrâns să se dedice organizării economiei italiene. Iar în trecerea de la activitatea sa negativă la cea pozitivă, în ciuda tuturor capacităţilor sale organizatorice, îşi va arăta slăbiciunile.
După ce am tratat factorii istorici şi realitatea socială din care s-a născut fascismul, trebuie să ne ocupăm de ideologia acceptată de acesta şi de programul cu ajutorul căruia şi-a asigurat elementele care îl urmează.
Critica noastră ne conduce la concluzia că, în ceea ce priveşte ideologia şi programul tradiţional al politicii burgheze, fascismul nu a adus nimic nou. Superioritatea sa şi caracteristica sa distinctivă constau în întregime în organizarea, disciplina şi ierarhia sa. În afara acestor aspecte militare excepţionale, nu îi mai rămâne decât o situaţie presărată cu dificultăţi de care este incapabil să treacă: criza economică, ce va reînnoi mereu cauzele avântului revoluţionar, în timp ce fascismul nu va fi capabil să reorganizeze aparatul social burghez. Fascismul, care nu va reuşi niciodată să depăşească anarhia economică a sistemului capitalist, are o altă sarcină istorică, pe care o putem defini ca lupta împotriva anarhiei politice, împotriva anarhiei organizării clasei burgheze ca partid politic. Păturile clasei dominante italiene formaseră în mod tradiţional grupări politice şi parlamentare care nu se sprijineau pe partide solid organizate şi se combăteau reciproc, ducând în interesul lor particular şi local o luptă de concurenţă care, sub conducerea politicienilor de profesie, provoca tot felul de manevre pe culoarele parlamentului. Ofensiva contrarevoluţionară impunea necesitatea de a reuni, în lupta socială şi în politica guvernamentală, forţele clasei dominante. Fascismul este realizarea acestei necesităţi. Ridicându-se deasupra tuturor partidelor burgheze tradiţionale, fascismul le goleşte treptat de conţinutul lor, le înlocuieşte în activitatea lor şi, datorită erorilor şi eşecurilor mişcării proletare, reuşeşte să folosească puterea politică şi materialul uman al clasei de mijloc pentru a-şi urmări scopurile. Dar nu va reuşi niciodată să îşi definească o ideologie concretă şi un program de reforme sociale şi administrative care să depăşească limitele politicii burgheze tradiţionale, care a dat deja faliment de o mie de ori.
Partea critică a aşa-numitei doctrine fasciste nu are o mare valoare. Ea îşi dă o spoială antisocialistă şi, în acelaşi timp, antidemocratică. În ceea ce priveşte antisocialismul, este clar că fascismul este o mişcare a forţelor antiproletare şi este firesc să se declare împotriva tuturor forţelor economice socialiste sau semisocialiste, fără ca prin aceasta să reuşească să ofere ceva nou pentru a sprijini sistemul proprietăţii private, decât dacă se mulţumeşte cu locul comun al eşecului comunismului în Rusia. În ceea ce priveşte democraţia, aceasta ar trebui să cedeze locul unui stat fascist, pentru că nu a ştiut să combată tendinţele revoluţionare şi antisociale. Însă aceasta nu este decât o frază goală.
Fascismul nu este o tendinţă a dreptei burgheze, care se sprijină pe aristocraţie, pe cler, pe înalţii funcţionari civili şi militari şi care urmăreşte să înlocuiască democraţia guvernului burghez şi a monarhiei constituţionale cu o monarhie despotică. Fascismul încarnează lupta contrarevoluţionară a tuturor elementelor burgheze unite; de aceea, nu îi este deloc necesar şi indispensabil să înlocuiască instituţiile democratice. Din punctul nostru de vedere marxist, această împrejurare nu trebuie considerată paradoxală, deoarece ştim că sistemul democratic nu reprezintă decât o sinteză de garanţii mincinoase, în spatele cărora se ascunde lupta reală a clasei dominante împotriva proletariatului.
Fascismul îmbină violenţa reacţionară şi viclenia demagogică; de altfel, stânga burgheză a ştiut întotdeauna să înşele proletariatul şi să pună în evidenţă superioritatea marilor interese capitaliste asupra tuturor cerinţelor sociale şi politice ale clasei de mijloc. Când fasciştii trec de la o aşa-numită critică a democraţiei burgheze la formularea unei doctrine pozitive, predicând un patriotism exacerbat şi trăncănind despre o misiune istorică a poporului, ei plăsmuiesc în delir un mit istoric lipsit de orice fundament în lumina adevăratei critici sociale, care dă în vileag acea ţară a falselor victorii care se numeşte Italia. În ceea ce priveşte influenţa asupra maselor, avem în faţa noastră o imitare a atitudinii clasice a democraţiei burgheze: când se afirmă că toate interesele trebuie să se subordoneze interesului naţional superior, aceasta înseamnă că se sprijină în principiu colaborarea tuturor claselor, în timp ce în practică se susţin doar instituţiile conservatoare burgheze împotriva tentativelor de emancipare revoluţionară a proletariatului. Acelaşi lucru l-a făcut întotdeauna democraţia liberală.
Noutatea fascismului rezidă în organizarea partidului burghez de guvernământ. Evenimentele politice din aula parlamentului italian au creat impresia că aparatul de stat burghez s-ar fi prăbuşit într-o asemenea criză, încât ar fi fost de ajuns o împingere din afară pentru a-l doborî. În realitate, era vorba doar de o criză a metodelor de guvernare burgheze, născută în urma impotenţei grupurilor şi a liderilor tradiţionali ai politicii italiene, care nu reuşiseră să conducă lupta împotriva revoluţionarilor în timpul unei crize acute. Fascismul a creat un organ capabil să îşi asume rolul de conducător al maşinăriei de stat. Dar, când fasciştii, alături de lupta lor practică împotriva proletarilor, au expus un program pozitiv şi concret de organizare socială şi de administrare a statului, în fond s-au limitat să repete tezele banale ale democraţiei şi social-democraţiei: nu au creat niciodată un sistem organic propriu de propuneri şi proiecte. De exemplu, ei au susţinut întotdeauna că programul fascist conţinea o reducere a aparatului birocratic care, pornind de la o reducere a numărului de ministere, s-ar fi extins apoi la toate domeniile administraţiei. Dar, dacă este adevărat că Mussolini a renunţat la vagonul de tren special pentru prim-ministru, a mărit în schimb numărul miniştrilor şi al subsecretarilor pentru a-şi putea instala acolo pretorienii.
Exact în acelaşi mod, după diverse gesturi republicane sau misterioase în faţa problemei: monarhie sau republică?, fascismul s-a decis pentru un monarhism loial, iar după atâta tămbălău pe seama corupţiei parlamentare, a reluat pe deplin practica parlamentarismului.
În sfârşit, fascismul a arătat o atât de slabă înclinaţie de a-şi însuşi tendinţele purei reacţiuni, încât a lăsat cel mai larg câmp de acţiune sindicalismului. La congresul de la Roma din 1921, unde fascismul a făcut încercări aproape caraghioase de a-şi stabili doctrina, s-a încercat, de asemenea, să se caracterizeze sindicalismul fascist prin predominanţa în sânul său a mişcării categoriilor de lucrători intelectuali. Dar această orientare aşa-zis teoretică este de mult timp dezminţită de cruda realitate. Fascismul, care şi-a întemeiat organizaţiile sindicale prin forţă şi pentru că patronii îi acordaseră monopolul asupra problemelor muncii pentru a zdrobi astfel organizaţiile roşii, nu a reuşit totuşi să se extindă nici măcar la acele categorii în care specializarea tehnică a muncii este mai mare, şi a obţinut succese doar în rândul lucrătorilor agricoli şi în puţine categorii calificate de muncitori urbani, de exemplu printre portuari, fără ca totuşi să reuşească să cucerească partea cea mai evoluată şi mai conştientă a proletariatului. El nu a dat nici măcar un nou impuls mişcării funcţionarilor şi meşteşugarilor pe tărâm sindical. Sindicalismul fascist nu se sprijină pe nicio doctrină serioasă. Ideologia şi programul fascismului conţin o amestecătură tulbure de idei şi revendicări burgheze şi mic-burgheze, iar recurgerea sistematică la violenţă împotriva proletariatului nu-l împiedică deloc să se adape de la izvoarele social-democrate ale oportunismului. O dovedeşte luarea de poziţie a reformiştilor italieni, a căror politică a părut o vreme dominată de principii antifasciste şi de iluzia de a putea constitui un guvern de coaliţie burghezo-proletar împotriva fasciştilor, iar astăzi se pun în trena fasciştilor victorioşi. Această apropiere nu este deloc paradoxală; ea decurge dintr-o serie de împrejurări şi multe lucruri o lăsau să se prevadă: printre altele, mişcarea dannunziană, care pe de o parte este legată de fascism, iar pe de altă parte a încercat să se apropie de organizaţiile proletare pe baza unui program derivat din constituţia fiumană, [5] care pretindea că se sprijină pe baze proletare sau chiar socialiste.
Ar mai trebui să menţionez câteva puncte pe care le consider extrem de importante pentru înţelegerea fenomenului fascist; dar nu mai am timp. Alţi tovarăşi italieni vor putea, în cadrul discuţiilor, să îmi completeze discursul. Am lăsat la o parte în mod deliberat latura sentimentală a problemei şi suferinţele pe care muncitorii şi comuniştii italieni au trebuit să le îndure, deoarece nu mi s-au părut a fi punctul esenţial al problemei.
Trebuie să vorbesc acum despre ultimele evenimente petrecute în Italia, asupra cărora congresul aşteaptă informaţii precise.
Delegaţia noastră a părăsit Italia înainte de ultimele evenimente şi, până de curând, era prost informată în legătură cu acestea. Ieri seară a sosit însă un delegat al C.C.-ului nostru şi ne-a oferit un tablou al evenimentelor, de a cărui exactitate mă fac garant în faţa voastră. Voi reproduce ştirile care ne-au fost furnizate.
După cum v-am spus deja, guvernul Facta lăsase mână liberă fasciştilor în punerea în aplicare a politicii lor. Dau doar un singur exemplu. Faptul că în guvernele care s-au succedat unele după altele, Partidul Popular Italian, catolic-ţărănesc, se bucura de o puternică reprezentare, nu i-a împiedicat pe fascişti să continue lupta împotriva organizaţiilor, membrilor şi instituţiilor acestui partid. Guvernul existent nu era decât o simplă umbră de guvern, a cărui singură activitate consta în sprijinirea ofensivei fasciste spre putere, acea ofensivă pe care noi am indicat-o ca fiind pur teritorială şi geografică. În realitate, guvernul pregătea terenul pentru lovitura de stat fascistă. Între timp, situaţia se precipita. S-a deschis o nouă criză guvernamentală. Se cerea demisia lui Facta. Ultimele alegeri dăduseră parlamentului o astfel de componenţă, încât era imposibil să se asigure o majoritate stabilă pe baza vechilor sisteme ale partidelor burgheze tradiţionale. În Italia se obişnuia să se spună că „puternicul partid liberal“ se află la putere. În realitate, acesta nu era un partid în sens propriu; nu avusese niciodată o organizaţie demnă de acest nume, nefiind decât o amestecătură de clici personale ale politicienilor din nord sau din sud şi de coterii de burghezi, industriali sau agrari, manevrate de politicieni de profesie. Totalitatea acestor parlamentari forma nucleul oricărei combinaţii parlamentare.
Dar pentru fascism, dacă nu voia să cadă pradă unei grave crize interne, venise momentul să schimbe această situaţie. Era în joc şi o chestiune de organizare. Trebuiau satisfăcute cerinţele mişcării fasciste şi plătite cheltuielile organizaţiei sale. Aceste mijloace materiale au fost avansate în mare măsură de clasele dominante şi, după cât se pare, chiar de guverne străine. Franţa a finanţat grupul lui Mussolini. Într-o şedinţă secretă a guvernului francez s-a discutat despre un buget care cuprindea sumele uriaşe furnizate lui Mussolini în 1915. [6] Partidul Socialist a luat cunoştinţă de aceste documente şi de altele; dar nu le-a folosit în niciun fel, pentru că socotea că Mussolini este un om sfârşit. Pe de altă parte, guvernul italian le-a uşurat întotdeauna sarcina fasciştilor, care, de exemplu, au putut folosi gratuit reţeaua feroviară pentru bande întregi. Dar, date fiind cheltuielile enorme ale mişcării fasciste, dacă aceasta din urmă nu ar fi decis să preia direct puterea, s-ar fi prăbuşit într-o situaţie foarte dificilă. Ea nu putea aştepta noi alegeri, chiar dacă succesul ei era sigur.
Fasciştii posedă deja o puternică organizaţie politică. Ei numără deja 300.000 de oameni; susţin chiar că ar fi şi mai mulţi. Ar fi putut învinge chiar şi numai prin mijloace democratice. Dar trebuia să se acţioneze repede; şi repede s-a acţionat. Pe 24 octombrie s-a întrunit la Neapole consiliul naţional fascist. Astăzi se spune că acest eveniment, căruia toată presa burgheză i-a făcut publicitate, a fost doar o manevră pentru a abate atenţia de la lovitura de stat. La un moment dat li s-a spus delegaţilor la congres: închidem dezbaterile, avem lucruri mai bune de făcut; fiecare să se întoarcă la locul său. A început o mobilizare fascistă. Era 26 octombrie. În capitală domnea încă o linişte deplină. Facta declarase că nu vrea să demisioneze fără a convoca mai întâi încă o dată cabinetul, conform procedurii normale. Dar, în ciuda acestei declaraţii, i-a prezentat regelui demisia. Au început tratativele pentru un nou guvern. Fasciştii au pornit în marş asupra Romei, centrul activităţii lor (erau deosebit de activi în Italia centrală, în special în Toscana). Au fost lăsaţi în voie.
Însărcinat cu formarea guvernului, Salandra a renunţat la mandat în urma atitudinii fasciştilor. Este probabil că, dacă nu ar fi fost satisfăcuţi prin încredinţarea mandatului lui Mussolini, fasciştii s-ar fi comportat ca nişte bandiţi, chiar şi împotriva voinţei conducătorilor lor, şi ar fi jefuit şi distrus totul în oraşe şi la ţară. Opinia publică a început să dea semne de nelinişte. Guvernul Facta a declarat: „Proclamăm starea de asediu“. Aceasta a fost într-adevăr proclamată şi, timp de o zi întreagă, opinia publică a aşteptat o ciocnire între puterea de stat şi forţele fasciste. În această privinţă, tovarăşii noştri au rămas extrem de sceptici. Iar în realitate, fasciştii nu au întâmpinat nicio rezistenţă serioasă pe tot parcursul lor. Şi totuşi, existau în armată unele cercuri nefavorabile fasciştilor; soldaţii erau pregătiţi să lupte împotriva lor. Însă ofiţerii erau în majoritate filofascişti.
Regele a refuzat să semneze starea de asediu. Aceasta însemna acceptarea condiţiilor fasciştilor care, în Il Popolo d’Italia, scriau: „Este de ajuns ca Mussolini să fie însărcinat cu formarea unui nou guvern şi se va găsi o soluţie legală; în caz contrar, vom marşa asupra Romei şi vom pune stăpânire pe ea“.
La câteva ore după revocarea stării de asediu, s-a aflat că Mussolini pleacă spre Roma. Se pregătise deja o apărare militară, se adunaseră trupe; însă acordurile erau deja încheiate, iar pe 31 octombrie fasciştii au intrat fără a trage un singur foc de armă în capitală.
Mussolini a format noul guvern, a cărui componenţă este cunoscută. Partidul fascist, care nu număra în parlament mai mult de 35 de mandate, a obţinut în guvern majoritatea absolută. Pentru sine, Mussolini şi-a rezervat nu doar preşedinţia, ci şi portofoliile de la Interne şi Externe. În celelalte ministere importante au fost instalaţi fascişti. Dar, deoarece nu se ajunsese la o ruptură completă cu partidele tradiţionale, în guvern au existat şi doi reprezentanţi ai democraţiei sociale, adică ai stângii burgheze, precum şi ai liberalilor de dreapta şi un giolittian. Curentul monarhic este reprezentat de generalul Diaz la Ministerul de Război şi de amiralul Thaon de Revel la Ministerul Marinei. Partidul Popular, care are o mare pondere în Cameră, s-a arătat dispus la un compromis cu Mussolini. Sub pretextul că organele oficiale ale partidului nu se puteau întruni la Roma, responsabilitatea acceptării propunerilor lui Mussolini a fost lăsată pe seama unei întruniri neoficiale a câtorva parlamentari. S-a reuşit totuşi să se obţină de la Mussolini unele concesii, iar presa Partidului Popular a putut declara că noul guvern nu schimba mare lucru în ceea ce priveşte reprezentarea electorală a poporului.
Compromisul s-a extins până la social-democraţi şi pentru un moment a părut că reformistul Baldesi va participa la guvernare. Mussolini a avut şiretenia de a-l sonda printr-unul dintre locotenenţii săi; după ce Baldesi se declarase bucuros să accepte postul, Mussolini a făcut cunoscut că demersul fusese făcut de unul dintre prietenii săi pe propria răspundere, iar Baldesi nu a mai intrat în noul cabinet. Mussolini nu a inclus în guvern niciun reprezentant al CGL-ului reformist, deoarece elementele de dreapta din cabinetul său s-au opus. Dar el rămâne de părere că o reprezentare a acestei organizaţii în „marea sa coaliţie naţională“ este necesară, acum când aceasta s-a declarat independentă de orice partid politic revoluţionar.
În aceste evenimente noi vedem un compromis între clicile politice tradiţionale şi diferitele pături ale clasei dominante — industriaşi, bancheri şi proprietari funciari —, toţi fiind favorabili noului regim instaurat de o mişcare ce şi-a asigurat sprijinul micii burghezii.
După părerea noastră, fascismul este un instrument de întărire a puterii prin toate mijloacele de care dispune clasa dominantă, nu fără a pune la rod învăţămintele primei revoluţii proletare victorioase, revoluţia rusă. În faţa unei grave crize economice, statul nu mai este suficient pentru a menţine puterea. Este nevoie de un partid unitar, de o organizaţie contrarevoluţionară centralizată. Prin legăturile sale cu întreaga clasă burgheză, partidul fascist este, într-un anumit sens, ceea ce în Rusia, prin legăturile sale cu proletariatul, este partidul comunist, adică un organ de conducere şi control al întregului aparat de stat, bine organizat şi disciplinat. În Italia, partidul fascist a ocupat aproape toate posturile importante din maşinăria de stat: el este organul conducător burghez al statului în perioada de prăbuşire a imperialismului. Aceasta este, după părerea mea, o explicaţie istorică suficientă a fascismului şi a ultimelor evenimente italiene.
Primele măsuri ale noului guvern arată că acesta nu intenţionează să modifice bazele instituţiilor tradiţionale. Desigur, nu susţin că situaţia este favorabilă pentru mişcarea proletară şi comunistă, deşi prevăd că fascismul se va manifesta în mod liberal şi democratic. Guvernele democratice nu au oferit niciodată proletariatului altceva decât proclamaţii şi promisiuni. De exemplu, guvernul Mussolini a dat asigurări că libertatea presei va fi respectată. Dar nu a omis să adauge că presa trebuie să se arate demnă de această libertate. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că guvernul promite, ce-i drept, să respecte libertatea presei, dar îşi va lăsa organizaţiile fasciste şi militare libere ca, dacă aşa le convine, să pună căluş organelor de presă comuniste, cum s-a şi întâmplat deja în câteva rânduri. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că, deşi guvernul fascist face unele concesii liberalilor burghezi, nu ne putem pune prea mari speranţe în declaraţia sa de a dori să îşi transforme organizaţiile militare în asociaţii sportive sau în ceva asemănător (ştim că zeci de fascişti au fost arestaţi pentru că s-au opus ordinului de demobilizare dat de Mussolini).
Ce influenţă au avut aceste fapte asupra proletariatului? Acesta s-a aflat în situaţia de a nu putea juca niciun rol important în luptă şi de a trebui să se comporte într-un mod aproape pasiv. În ceea ce priveşte partidul comunist, acesta a înţeles întotdeauna foarte bine că victoria fascismului ar fi însemnat o înfrângere a mişcării revoluţionare. Problema este, în esenţă, de a şti dacă tactica P.C. a fost capabilă să obţină maximum de rezultate în apărarea proletariatului italian, dintr-o poziţie defensivă, deoarece nu ne-am îndoit niciodată că, astăzi, el nu este în măsură să lanseze o ofensivă împotriva reacţiunii fasciste. Dacă, în locul compromisului dintre burghezie şi fascism, ar fi izbucnit un conflict militar, un război civil, proletariatul ar fi putut poate să îşi joace rolul, să creeze frontul unic pentru greva generală şi să obţină succese. Însă, în situaţia de fapt, proletariatul nu a putut participa la acţiuni. Oricât de importante ar fi fost evenimentele în curs de desfăşurare, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că schimbarea scenei politice a fost în realitate mai puţin bruscă decât ar putea părea, deoarece situaţia se acutizase zi de zi, încă înainte de declanşarea ofensivei finale fasciste. Să fie de ajuns, ca exemplu al luptei împotriva puterii de stat şi a fascismului, conflictul de la Cremona, în care s-au înregistrat şase morţi. Proletariatul a ripostat doar la Roma, unde trupele muncitoreşti revoluţionare s-au ciocnit cu detaşamentele fasciste şi s-au înregistrat răniţi. A doua zi, Guardia Regia a ocupat cartierul muncitoresc, l-a privat de orice mijloc de apărare şi a permis astfel fasciştilor sosiţi la faţa locului să tragă cu sânge rece în muncitori. Acesta este episodul cel mai sângeros care s-a petrecut în luptele recente din Italia.
CGL, când P.C. a propus greva generală, a dezarmat-o şi i-a îndemnat pe proletari să nu urmeze îndemnurile periculoase ale grupurilor revoluţionare, răspândind totodată zvonul că P.C. s-ar fi dizolvat — şi aceasta tocmai în momentul în care presa noastră era în imposibilitatea de a apărea.
La Roma, cel mai grav eveniment pentru partid a fost ocuparea sediului redacţiei ziarului Il Comunista. Sediul tipografiei a fost ocupat pe 31 octombrie, în momentul în care ziarul era pe cale să fie tipărit şi 100.000 de fascişti ţineau oraşul sub stare de asediu. Toţi redactorii reuşiseră să se salveze prin ieşirile secundare, cu singura excepţie a redactorului-şef, tovarăşul Togliatti, care se afla în biroul său. Fasciştii au intrat şi au pus mâna pe el. Cu dârzenie, el a declarat că este redactorul-şef al ziarului Il Comunista şi fusese deja pus la zid pentru a fi împuşcat, în timp ce fasciştii împingeau înapoi mulţimea pentru a trece la executarea lui, când (şi numai acestei împrejurări îşi datorează el salvarea) s-a zvonit că ceilalţi redactori fugiseră pe acoperişuri, iar atacatorii s-au repezit să îi urmărească. Aceasta nu l-a împiedicat pe tovarăşul nostru ca, peste câteva zile, să ţină un discurs la mitingul de la Torino cu ocazia aniversării revoluţiei ruse.
Dar este vorba de un caz izolat. Organizarea partidului nostru se află într-o stare destul de bună. Dacă Il Comunista nu apare, aceasta nu se datorează unei interdicţii din partea guvernului, ci faptului că tipografia refuză să-l imprime. Prin urmare, l-am tipărit într-o tipografie ilegală. Dificultăţile de publicare nu erau de ordin tehnic, ci economic.
La Torino a fost ocupat sediul ziarului L’Ordine Nuovo şi au fost confiscate armele care se găseau acolo. Dar cotidianul este publicat acum în altă parte. La Trieste, poliţia a invadat tipografia ziarului Il Lavoratore, dar şi acest organ de presă apare acum ilegal. Partidul nostru are încă posibilitatea de a lucra la lumina zilei, iar situaţia noastră nu este deloc tragică. Dar nu se poate şti cum vor merge lucrurile în viitor şi, prin urmare, sunt nevoit să mă exprim cu o anumită rezervă în legătură cu situaţia partidului şi cu activitatea sa viitoare. Tovarăşul sosit de curând este unul dintre conducătorii unei importante organizaţii locale a partidului, iar părerea lui, împărtăşită şi de alţi militanţi, este că de acum înainte vom putea lucra mai bine decât în trecut. Nu vreau să prezint această opinie ca pe un adevăr definitiv. Însă tovarăşul care o exprimă este un militant care lucrează cu adevărat în rândul maselor, iar opinia lui are o mare importanţă.
V-am spus deja că presa adversă a răspândit ştirea falsă că partidul nostru s-a dizolvat. Noi am publicat o dezminţire şi am restabilit adevărul. Organele noastre politice centrale, centrul nostru militar clandestin, centrul nostru sindical sunt în plină activitate, iar legăturile cu provinciile au fost restabilite aproape pretutindeni. Tovarăşii rămaşi în Italia nu şi-au pierdut niciodată cumpătul şi fac tot ceea ce este necesar. În ceea ce-i priveşte pe socialişti, sediul ziarului Avanti! a fost distrus de fascişti şi va trece ceva timp până când ziarul va putea să apară din nou. A fost distrus de asemenea şi sediul P.S. din Roma, iar arhivele au fost arse. Cu privire la poziţia maximaliştilor în polemica dintre P.C. şi CGL, nu avem niciun manifest şi nicio declaraţie. Cât despre reformişti, din scrierile ziarelor lor (care continuă să apară) reiese clar că se vor pune în trena noului guvern.
În ceea ce priveşte situaţia sindicală, tovarăşul Repossi din comitetul nostru sindical este de părere că activitatea va putea continua. Acestea sunt informaţiile, datate 6 noiembrie, pe care le-am primit.
Discursul meu este deja lung şi nu voi aborda chestiunea luării de poziţie a partidului nostru pe parcursul întregii perioade de dezvoltare a fascismului, deoarece îmi rezerv dreptul de a face acest lucru la alte puncte de pe ordinea de zi a congresului. Vrem doar să ridicăm problema perspectivelor de viitor. Am susţinut că fascismul va trebui să se confrunte cu nemulţumirile provocate de politica guvernului. Dar ştim mult prea bine că, atunci când pe lângă aparatul de stat se dispune şi de o organizaţie militară, este mai uşor să struneşti nemulţumirea şi să devii stăpân pe o situaţie economică nefavorabilă. Acest factor este extrem de decisiv în dictatura proletariatului, când dezvoltarea istorică vorbeşte în favoarea noastră. Dar nu există nicio îndoială că fasciştii sunt foarte bine organizaţi şi au obiective foarte precise. În asemenea împrejurări, este de prevăzut că poziţia fascismului nu va fi deloc nesigură.
După cum aţi văzut, nu am exagerat deloc condiţiile în care a luptat partidul nostru. Nu vrem să facem din asta o chestiune sentimentală. PCd’I a comis poate greşeli; poate fi criticat, dar eu cred că, în momentul actual, atitudinea tovarăşilor demonstrează că am desfăşurat o muncă reală: aceea a construirii unui partid revoluţionar al proletariatului, bază a redresării clasei muncitoare italiene.
Comuniştii italieni au dreptul să ceară să fie recunoscuţi aşa cum sunt. Chiar dacă atitudinea lor nu a fost întotdeauna aprobată, ei simt că nu au ce să îşi reproşeze în faţa revoluţiei şi în faţa Internaţionalei Comuniste.
[1]. Prin „ultimele evenimente fasciste“, Bordiga se referă la Marşul asupra Romei (desfăşurat între 27 şi 29 octombrie 1922) şi la preluarea puterii de către Benito Mussolini, care fusese numit prim-ministru de către regele Victor Emmanuel al III-lea pe 30 octombrie 1922, formând guvernul cu doar două săptămâni înainte de acest discurs la Congresul Cominternului.
[2]. Această scurtă primă parte este tradusă din „La Correspondance Internationale“ (Supplément documentaire) nr. 36 din 22 dec. 1922; ea lipsea din versiunea pe care o redăm aici şi care este preluată din „Il Partito Comunista“ nr. 40, 41 şi 42.
[3]. Expediţia de la Fiume (septembrie 1919 — decembrie 1920) — acţiune naţionalistă condusă de poetul şi militarul Gabriele D’Annunzio, care, în fruntea unor trupe de voluntari de elită (arditi), a ocupat portul disputat Fiume (astăzi Rijeka, Croaţia). D’Annunzio a proclamat Regenţa Italiană a Carnaro, pe care a condus-o cu titlul de „Duce“. Deşi a eşuat după intervenţia armatei italiene în decembrie 1920, expediţia a constituit un precedent organizatoric, estetic şi ideologic direct pentru fascismul lui Mussolini, care a copiat ulterior discursurile de la balcon, cultul conducătorului, salutul roman, uniformele negre şi structura miliţiilor înarmate.
[4]. Aici textul face aluzie la faptul că, sub pretextul ortodoxiei marxiste, Partidul Socialist Italian nu îşi pusese niciodată — nici măcar în teorie — problema atitudinii pe care trebuia să o adopte faţă de păturile mic-burgheze de la ţară şi nu desfăşurase niciodată vreo acţiune politică sau sindicală în direcţia lor, fie şi numai pentru a-i neutraliza. Pentru a vedea problema agrară pusă, inclusiv în mod practic, în termenii ei exacţi, va trebui să se aştepte formarea PCd’I, condus de Stânga, a cărui intransigenţă nu a însemnat niciodată ignorarea sau subestimarea rolului, pozitiv sau negativ, al claselor de mijloc în confruntarea dintre cele două clase fundamentale ale societăţii burgheze. Practic, trebuia să se sprijine în mod esenţial pe proletariatul agricol, nu doar extrem de numeros, ci şi combativ (zilierii din Câmpia Padului purtaseră, de exemplu, bătălii epice), dar nu trebuia în niciun caz să se piardă din vedere desfăşurarea unei munci de propagandă, de agitaţie şi de organizare sindicală în rândul păturilor rurale tot mai lovite de Capital şi de statul său şi progresiv proletarizate. Toate acestea nu pentru a-i curta sau a-i înşela, ci pentru a-i atrage spre partidul revoluţiei sau cel puţin pentru a-i influenţa politic.
[5]. Constituţia fiumană (Carta del Carnaro), promulgată de D’Annunzio în august 1920 pentru Regenţa Italiană a Carnaroului, conţinea elemente corporatiste şi de demagogie socială cu accente revoluţionare, care pretindeau să pună munca la baza statului.
[6]. Se face referire la subvenţiile primite de Mussolini de la guvernul francez în 1914—1915 pentru finanţarea ziarului intervenţionist Il Popolo d’Italia, prin care milita pentru intrarea Italiei în război de partea Antantei.