Amadeo Bordiga

Raportul asupra fascismului la Congresul al V-lea al Internaţionalei Comuniste

Asupra temei fascismului am prezentat, după cum se ştie, un raport la Congresul al IV-lea, într-un moment de cotitură decisiv din istoria fascismului în Italia. Chiar în ajunul cuceririi puterii de către fascişti am părăsit atunci Italia împreună cu delegaţia noastră.

Astăzi trebuie să vorbesc pentru a doua oară asupra acestei teme, şi din nou într-un moment de cotitură decisiv pentru dezvoltarea fascismului, moment provocat, după cum ştiţi, de afacerea Matteotti. Întâmplarea a făcut ca acest eveniment să aibă loc şi de data aceasta imediat după plecarea delegaţiei italiene la Congresul al V-lea. De aceea, cele două rapoarte se situează în ambele cazuri într-un moment nimerit să lumineze fenomenul social şi politic extrem de important al fascismului.

Fireşte, nu voi repeta aici tot ceea ce am expus în primul meu raport despre dezvoltarea istorică a fascismului, pentru că trebuie să tratez prea multe alte puncte. Prin urmare, voi aminti doar foarte pe scurt ideile fundamentale ale criticii fascismului pe care am dezvoltat-o atunci. O voi face în mod schematic, pentru că pot menţine complet intact tot ceea ce am spus la Congresul al IV-lea.

Mai întâi de toate: originea fascismului.

Am amintit că mişcarea fascistă este, prin originea sa istorică, legată de o parte din acele grupuri care au cerut intervenţia Italiei în războiul mondial. Grupurile care sprijineau o asemenea politică erau numeroase şi cuprindeau, printre altele, o extremă stângă compusă din renegaţi ai sindicalismului, ai anarhismului şi, în unele cazuri — îndeosebi în cel al lui Mussolini —, din renegaţi ai extremei stângi a socialismului. Acest grup se identificase complet cu politica concordiei naţionale şi a intervenţiei militare împotriva Imperiilor Centrale. Este foarte caracteristic faptul că tocmai acest grup a furnizat fascismului postbelic statul său major general. Relaţiile dintre această primă aliniere politică şi marea mişcare fascistă în faţa căreia ne aflăm astăzi pot fi urmărite într-o succesiune neîntreruptă.

Data de naştere a acţiunii fasciste clasice este 21 noiembrie 1920; adică ea trebuie căutată în evenimentele desfăşurate la Bologna (Palazzo D’Accursio). Las totuşi deoparte acest punct cu caracter pur istoric şi trec la alte fapte.

Criza guvernamentală din Italia a fost caracterizată de cineva în modul următor: fascismul reprezintă negarea politică a perioadei în timpul căreia predomina la noi o politică burgheză liberală şi democrată de stânga. El este forma cea mai aspră de reacţiune împotriva politicii de concesii promovate de Giolitti etc. în perioada de după război. Noi suntem însă de părere că între aceste două perioade există o legătură dialectică: că atitudinea originară a burgheziei italiene în timpul crizei în care perioada de după război a aruncat statul nu a fost altceva decât pregătirea naturală a fascismului.

În această perioadă ameninţa o ofensivă proletară. Forţele burgheziei nu erau suficiente pentru a face faţă unui atac direct. De aceea, ea a trebuit să se folosească de manevre abile pentru a evita ciocnirea; şi, în timp ce aceste manevre erau executate de politicienii de stânga, fascismul a avut răgazul de a-şi pregăti ulterioarele şi uriaşele sale mijloace de forţă, a avut posibilitatea de a crea premisele celei de-a doua perioade în care a trecut el însuşi la ofensivă pentru a aplica forţelor revoluţionare o lovitură nimicitoare. Nu voi repeta aici toate argumentele care pledează în favoarea acestei interpretări. Şi aici rămâne valabil ceea ce am expus la Congresul al IV-lea. Un alt fapt. Fascismul îşi are începutul în districtele agricole. Acest lucru este extrem de caracteristic. Atacul asupra poziţiilor proletariatului revoluţionar porneşte din zonele ţărăneşti. Bologna este un centru rural. Este reşedinţa unei mari provincii agrare din Valea Po-ului, şi tocmai aici şi-a început fascismul marşul său triumfal prin întreaga Italie, extinzându-se în diferite direcţii. În primul nostru raport am dat o descriere geografică a acestui marş triumfal. Este de ajuns să amintim aici că fascismul atacă centrele industriale şi marile oraşe abia într-un al doilea moment.

Dar chiar dacă este adevărat că acţiunea fascismului începe în zonele neindustriale, nu trebuie totuşi să tragem de aici concluzia că mişcarea fascistă a fost chemată la viaţă de interesele burgheziei agrare, ale marilor proprietari funciari. Dimpotrivă: în spatele acestei mişcări stau şi interesele marii industrii, ale marelui comerţ şi ale înaltei finanţe. Ea este o încercare de ofensivă contrarevoluţionară unitară a tuturor forţelor burgheze. Şi această teză o reafirm. Voi reveni asupra ei de mai multe ori pe parcursul raportului. Se adaugă — al treilea punct — faptul mobilizării păturilor de mijloc. La prima vedere, potrivit aparenţei sale exterioare, fascismul dă impresia că nu este o mişcare a straturilor sociale superioare amintite mai înainte, adică a marilor proprietari funciari şi a marii burghezii capitaliste, ci mai degrabă o mişcare a micii şi mijlociei burghezii, a combatanţilor, a intelectualilor şi a tuturor acelor pături pe care proletariatul nu a reuşit încă să le atragă în orbita sa şi să le unească în jurul său sub lozinca dictaturii revoluţionare. În interiorul tuturor acestor pături s-a dezvoltat o puternică mobilizare ideologică, politică şi organizatorică; neliniştea şi nemulţumirea lor au fost organizate. Li s-a spus: Voi sunteţi a treia clasă care intră pe câmpul de luptă, adică o nouă forţă care se revoltă împotriva proletariatului, dar şi împotriva vechii burghezii şi a politicienilor ei clasici.

În timpul crizei postbelice, proletariatul nu reuşise să-şi înfăptuiască politica sa revoluţionară şi să preia acea putere pe care vechea clasă dominantă nu mai era în stare să o ţină în pumn. Acum intră pe câmpul de luptă a treia clasă. Aceasta este aparenţa exterioară sub care se prezintă fascismul. Dar în realitate este vorba despre o mobilizare a păturilor de mijloc din iniţiativa şi sub conducerea forţelor conservatoare ale marii burghezii şi cu concursul şi ajutorul aparatului de stat. De aici dublul chip al fascismului: este vorba în primul rând de o apărare a intereselor marii burghezii, adică a intereselor clasei superioare; în al doilea rând, de o mobilizare a păturilor de mijloc, adică a importantelor forţe sociale ale micii şi mijlociei burghezii pentru apărarea acelor interese.

În primul meu raport am criticat ideologia fascismului. Am întrebat: pe ce teorie se bazează această mişcare? Astăzi a devenit un loc comun să se spună că fascismul nu posedă nicio teorie, că nu a făcut nici cel mai mic efort pentru a contura liniile mari ale unei noi teorii politice. El afirmă că a înfăptuit o revoluţie, că a dat o nouă înfăţişare luptei sociale şi politice. În realitate, din punct de vedere teoretic, el nu a creat absolut nimic care să poată servi drept bază constructivă pentru programul acestei revoluţii, al acestei pretinse înnoiri din temelii a societăţii italiene şi, cum spune Mussolini, poate mâine şi a societăţii celorlalte ţări. Este un fapt că fascismul posedă la început un program care împrumută un anumit număr de puncte din programele extremei stângi. Dar acest program serveşte exclusiv cerinţelor acelei mobilizări despre care am vorbit deja. El este rapid uitat, ba chiar transformat în opusul său direct, de îndată ce fascismul ajunge la putere; în acel moment, programul său de înnoire se sfârşeşte în nimic.

Fascismul nu este o mişcare revoluţionară. Este vorba despre o mişcare pur conservatoare pentru apărarea ordinii burgheze existente; el nu aduce niciun program nou, dar există totuşi ceva nou pe care îl aduce de îndată ce trece de la domeniul ideologic la cel organizatoric. Trebuie atunci să constatăm imediat că aici iese la iveală ceva ce până acum nici burghezia italiană, nici cea din celelalte ţări nu au utilizat. Politica burgheziei italiene era caracterizată prin faptul că ea poseda, ce-i drept, mari lideri politici, politicieni de profesie, parlamentari care la alegeri îşi asigurau un număr mare de adepţi; că poseda, ce-i drept, un partid liberal mare, dar că îi lipsea orice forţă organizatorică.

Partidul liberal poseda o doctrină clară şi concretă, o tradiţie istorică bine definită şi o ideologie cu totul suficientă din punct de vedere burghez. Îi lipsea însă organizarea. Fascismul a răsturnat complet această stare de lucruri. El nu aduce nimic nou din punct de vedere ideologic (vom vedea imediat ce valoare are critica sa la adresa ideologiei vechilor partide burgheze). Dar aduce pe teren un factor nou de care vechile partide duceau lipsă completă: un puternic aparat de luptă, puternic atât ca organizaţie politică, cât şi ca organizaţie militară.

Aceasta demonstrează că în actuala perioadă de criză gravă a capitalismului aparatul de stat nu mai este suficient pentru apărarea burgheziei. El trebuie să fie completat de un partid bine organizat, care să lucreze în întreaga ţară şi să se străduiască să găsească în păturile de mijloc puncte de sprijin şi poate chiar să se apropie de anumite straturi ale clasei muncitoare. În timpul acestei crize, burghezia poate face faţă revoluţiei iminente doar datorită mobilizării unor clase neburgheze.

Care sunt relaţiile dintre fascism şi proletariat? Fascismul este prin natura sa o mişcare antisocialistă şi prin urmare antiproletară. Din primul până în ultimul moment, el se prezintă ca un distrugător al cuceririlor chiar şi minime ale clasei muncitoare. Cu toate acestea, nu este permis să identificăm în mod mecanic fascismul cu reacţiunea tradiţională a extremei drepte: cu starea sa de asediu, cu teroarea sa, cu legile sale excepţionale, cu interzicerea organizaţiilor revoluţionare. Fascismul merge mai departe. Este o mişcare mai modernă, mai rafinată, care încearcă totodată să câştige influenţă în rândul maselor proletare. Şi în acest scop el îşi însuşeşte fără ezitare principiile organizării sindicale. Încearcă să constituie organizaţii economice muncitoreşti.

Este evident că aceste sindicate nu se pot compara cu sindicatele libere. Cu toate acestea, după părerea mea, trebuie să constatăm că însuşi faptul existenţei sindicatelor fasciste constituie un argument de o mare importanţă împotriva sindicalismului revoluţionar, care vede în organizaţia economică arma decisivă a luptei de clasă. Faptele demonstrează că această armă poate fi foarte bine exploatată în scopuri contrarevoluţionare.

Fireşte, mişcarea sindicală fascistă se deosebeşte de adevărata mişcare sindicală printr-un punct foarte caracteristic, şi anume prin faptul că ea se recrutează nu numai din rândurile clasei muncitoare, ci din cele ale tuturor claselor, deoarece este vorba în realitate de o formă de organizare a cărei bază este constituită de profesie. Se urmăreşte crearea de organizaţii paralele ale muncitorilor şi ale patronilor pe baza colaborării dintre clase.

Am ajuns astfel într-un punct în care fascismul şi democraţia se întâlnesc. Fascismul repetă în esenţă vechiul joc al partidelor burgheze de stânga şi al social-democraţiei, adică cheamă proletariatul la armistiţiul civic. El încearcă să atingă acest scop prin formarea de sindicate ale muncitorilor din industrie şi ale lucrătorilor agrari, pe care le îndreaptă apoi spre o colaborare practică cu organizaţiile patronale. Bineînţeles, unicul scop al întregii acestei acţiuni este nimicirea organizaţiilor revoluţionare şi supunerea maselor proletare la deplina exploatare a capitaliştilor. Cu toate acestea, din partea stratului posesor superior, fascismul nu este înfăţişat ca o metodă brutală de asuprire a muncitorilor; dimpotrivă, el se prezintă sub forma unei organizări a tuturor forţelor productive ale ţării, a căror recunoaştere o pretinde sub forma unei colaborări a tuturor grupurilor economice pentru „interesul naţional“.

La baza tuturor acestora stă, evident, exploatarea ideologiei naţionaliste şi patriotice. Nu este vorba despre ceva complet nou. În timpul războiului, în numele interesului naţional, formula supunerii tuturor intereselor particulare interesului general al întregii ţări fusese deja pe larg utilizată.

Fascismul reia deci un vechi program al politicii burgheze, dar acest program apare într-o formă care într-un anumit sens evocă programul social-democraţiei şi care, pe de altă parte, conţine ceva cu adevărat nou, adică o puternică organizaţie politică şi militară în serviciul forţelor conservatoare.

Concluzia trasă de mine în discursul de la Congresul al IV-lea era că însăşi baza programului fascist arată deja o contradicţie istorică şi socială fundamentală. Fascismul ar dori să concilieze şi să reducă la tăcere toate conflictele economice şi sociale din interiorul societăţii. Dar aceasta nu este decât aparenţa exterioară. În realitate, el încearcă să realizeze unitatea în interiorul burgheziei, o coaliţie între straturile superioare ale claselor posesoare în care el să aplaneze contrastele individuale dintre interesele diferitelor grupuri ale burgheziei şi ale diferitelor întreprinderi capitaliste.

Pe tărâm economic, fascismul se mişcă în întregime în vechiul făgaş al liberalismului burghez: respinge orice intervenţie a statului în economie; predică libertatea nelimitată de acţiune a întreprinderilor; preconizează jocul liber al forţelor care se degajă din capitalism. Dar, în acest mod, el se încurcă într-o contradicţie insolubilă, pentru că este extrem de dificil să înfăptuieşti o politică unitară a clasei burgheze atâta timp cât organizaţiile economice dispun de o deplină libertate de dezvoltare şi atâta timp cât domneşte o deplină libertate de concurenţă între diferitele grupuri de întreprinzători. Tragem de aici concluzia că fascismul este condamnat la eşec din cauza anarhiei economice a capitalismului, în ciuda faptului că a luat ferm în mână frâiele guvernării, în ciuda faptului că dispune de puternica armă a aparatului de stat şi deşi se sprijină pe o organizaţie extinsă în întreaga peninsulă, care mobilizează pentru interesele burgheziei unite păturile de mijloc şi, până la un anumit punct, chiar şi proletariatul. Puternicul aparat al fascismului poate face să se creadă că puterea fascistă va fi durabilă. Dar însăşi rădăcinile acestei puteri suferă de o contradicţie fundamentală, pentru că fascismul nu arată că ar poseda vreun mijloc nou pentru a depăşi criza capitalismului.

Noi suntem astăzi, ca şi ieri, de părere că criza capitalistă nu poate fi depăşită prin niciun mijloc „eroic“. Am repetat aici conceptele fundamentale pentru analiza fascismului pe care le dezvoltasem deja în primul meu raport; sunt aceleaşi concluzii pe care le-am tras întotdeauna şi care sunt pe deplin confirmate de cei aproape doi ani de dictatură fascistă.

Să ne întoarcem la faza istorică în care ne aflam la momentul Congresului al IV-lea, când fasciştii au cucerit puterea: sfârşitul ofensivei generale împotriva forţelor revoluţionare şi împotriva vechilor deţinători ai puterii politice din Italia, marşul asupra Romei. În acel raport, eu nu atinsesem încă chestiunea controversată care, în timpul Congresului al IV-lea, a apărut în rândurile noastre; dar tovarăşul Zinoviev a amintit de ea în discursul său: ce s-a întâmplat în timpul absenţei noastre din Italia? o lovitură de stat sau o comedie? Voi trata pe scurt această chestiune. Ba mai mult, după părerea mea, întrebările care se pun sunt trei: ne aflăm în faţa unei revoluţii, a unei lovituri de stat sau a unei comedii?

Să ne reamintim faptele care au caracterizat cucerirea puterii de către fascişti. Noi nu am fost martorii unei lupte armate; am fost martorii doar ai unei mobilizări a fascismului, care ameninţa cu cucerirea revoluţionară a puterii, şi ai unui fel de mobilizări defensive a statului, care la un moment dat a proclamat chiar starea de asediu. Dar rezistenţă din partea statului, în practică, nu a existat. Nu s-a ajuns la o luptă armată. În locul ciocnirii a fost încheiat un compromis, iar la un moment dat lupta a fost, ca să spunem aşa, amânată, rânduită pe mai târziu, nu pentru că Regele, la momentul potrivit, a refuzat să semneze decretul de stare de asediu, ci evident pentru că acel compromis fusese pregătit deja de multă vreme. Guvernul fascist s-a constituit deci în mod normal: după demisia cabinetului Facta, Regele l-a convocat pe Mussolini pentru a forma un nou minister. Şeful acestei pretinse revoluţii a sosit la Roma de la Milano în vagon de dormit, salutat în timpul călătoriei în gări de toţi reprezentanţii oficiali ai statului.

Despre o revoluţie nu se poate vorbi nu numai pentru că a lipsit atacul insurecţional pentru cucerirea puterii, ci şi din cauza a tot ceea ce am expus cu privire la semnificaţia istorică a fascismului. Fascismul nu reprezintă, din punct de vedere social, o răsturnare; el nu posedă niciun program nou; nu reprezintă nici măcar negarea istorică a vechilor metode de guvernare ale burgheziei; el reprezintă doar continuarea logică şi dialectică completă a fazei precedente de guvernări burgheze aşa-numite democratice şi liberale.

Noi ne ridicăm cu hotărâre împotriva afirmaţiei de o mie de ori repetate de fascişti că preluarea puterii de către ei înseamnă o revoluţie. În discursurile sale, Mussolini spune: am înfăptuit o revoluţie. Dar dacă noi replicăm: nu a fost nicio revoluţie, nicio luptă, nicio teroare revoluţionară, pentru că au lipsit adevărata „cucerire a puterii“ şi adevărata nimicire a inamicului, atunci Mussolini răspunde cu un argument care, din punct de vedere istoric, este destul de ridicol: mai avem timp pentru asta, ne putem desăvârşi oricând revoluţia. Dar revoluţia nu poate fi „pusă la gheaţă“, nici măcar cel mai îndrăzneţ şi mai puternic dintre conducători nu are această putere. Nu cu asemenea argumente se poate respinge critica potrivit căreia revoluţia nu a avut loc. Nu se poate spune: este adevărat, aceste fapte nu s-au petrecut, dar noi putem remedia acest lucru în orice moment.

Fireşte, este oricând posibil să izbucnească noi bătălii. Dar marşul asupra Romei nu a fost o bătălie, nu a fost o revoluţie. Iar când se spune: totuşi a existat o schimbare neobişnuită în puterea guvernamentală, o lovitură de stat, eu nu voi zăbovi asupra acestui punct, pentru că problema se reduce, în ultimă analiză, la un joc de cuvinte. Chiar şi când folosim termenul „lovitură de stat“, noi vrem să indicăm o schimbare de guvernare care nu se limitează la o pură şi simplă schimbare de persoane, la o pură şi simplă modificare în statul major al partidului de la putere, ci o acţiune care elimină în mod violent orientările guvernamentale dominante până atunci. Iar acest lucru fascismul nu l-a făcut. El a vorbit mult împotriva parlamentarismului, teoria sa era antidemocratică şi antiparlamentară. Dar, în ansamblu, programul său social nu este nimic altceva decât vechiul program de minciuni democratice, care reprezintă doar o armă ideologică pentru menţinerea dominaţiei burgheziei.

Fascismul a devenit foarte rapid — chiar înainte de preluarea puterii — „parlamentar“; a guvernat timp de un an şi jumătate fără a dizolva vechea Cameră care, în mare majoritate, era compusă din nefascişti şi, în parte, chiar din antifascişti. Cu supleţea care este o caracteristică a politicienilor burghezi, această Cameră s-a grăbit să se pună la dispoziţia lui Mussolini pentru a-i legaliza poziţia şi a-i acorda toate voturile de încredere pe care i-a convenit să le ceară. Însuşi primul cabinet Mussolini — iar el, în „discursurile sale de stânga“, revine mereu asupra acestui fapt — nu a fost constituit pe baze pur fasciste, ci a cuprins reprezentanţi ai celor mai importante dintre celelalte partide burgheze: din partidul lui Giolitti, al Popularilor, ai stângii democrate. Era vorba, prin urmare, de un guvern de coaliţie. Iată ce a născut aşa-numita lovitură de stat! Un partid care în Cameră număra 35 de deputaţi a preluat puterea şi a ocupat marea majoritate a posturilor de ministru şi subsecretar de stat.

De altfel, mai este de semnalat un fapt istoric foarte important în Italia, care totuşi nu s-a petrecut în timpul marşului asupra Romei: mă refer la ocuparea întregii Italii de către fascişti, ocupare care a fost pregătită de cursul evenimentelor şi care poate fi urmărită din punct de vedere geografic. Preluarea puterii de către Mussolini nu a fost decât recunoaşterea unui raport de forţe care se determinase deja anterior. Fiecare guvern ajuns la putere — mai ales Facta — lăsase joc liber fascismului. Acesta era cel care guverna Italia; avea mână complet liberă şi avea la dispoziţia sa aparatul de stat. Guvernul Facta a rămas la cârmă doar două luni, în aşteptarea momentului pe care fascismul l-ar fi considerat potrivit pentru a prelua oficial puterea.

Din aceste motive am folosit termenul „Comedie“. Oricum, ne menţinem în totalitate afirmaţia că nu este vorba aici despre o revoluţie. A avut loc, ce-i drept, o schimbare în cadrul forţelor conducătoare ale burgheziei, dar această schimbare s-a pregătit şi s-a înfăptuit treptat; ea nu reprezintă pe plan economic şi social, ba chiar nici pe cel al politicii interne, nicio modificare în programul burgheziei italiene. Într-adevăr, marea forţă de şoc a aşa-numitei revoluţii fasciste, atât înainte, cât şi după marşul asupra Romei, nu se sprijină pe folosirea oficială a aparatului de stat, ci pe reacţiunea ilegală susţinută, fie şi prin concursul tacit al poliţiei, al administraţiilor comunale, al birocraţiei şi al armatei. Acest concurs tacit — trebuie să o subliniem cu energie — era deja în plină floare înainte de preluarea puterii de către fascişti.

În primele sale discursuri din Cameră, Mussolini a spus: aş putea să vă dau afară din această sală cu ajutorul trupelor mele. Am puterea să o fac, dar nu o fac. Camera poate continua să-şi îndeplinească funcţia, dacă este gata să colaboreze cu mine. Enorma majoritate a vechii Camere s-a înclinat foarte bucuroasă în faţa ordinului noului şef.

În realitate, se poate constata că, după preluarea puterii de către fascişti, nu a fost introdusă nicio nouă legislaţie. Pe planul politicii interne nu au fost emanate legi excepţionale. Au avut loc, sigur, persecuţii politice, despre care vom mai vorbi mai departe; dar oficial legile nu au fost modificate, nu au fost adoptate decrete excepţionale de tipul celor emise de guvernele burgheze în timpul epocilor revoluţionare trecute, de exemplu: sub Crispi şi Pelloux, care pentru un anumit timp au căutat refugiu împotriva partidelor revoluţionare şi a liderilor lor într-o politică de stare de asediu, de jurisdicţie militară şi de măsuri represive.

Fascismul, în schimb, continuă să folosească împotriva forţelor proletare aceeaşi metodă originară şi modernă de care se servise înainte de cucerirea puterii. A declarat chiar că trupele sale de şoc ilegale vor fi dizolvate de îndată ce celelalte partide vor fi făcut la fel. În realitate, forţele de luptă fasciste au dispărut ca organizaţii existente în afara statului, doar pentru a fi reintroduse în aparatul de stat prin formarea „Miliţiei Naţionale“. Şi, acum ca şi înainte, această forţă armată rămâne la dispoziţia partidului fascist şi, personal, a lui Mussolini. Ea reprezintă o nouă organizaţie absorbită oficial în aparatul de stat. Este pilonul pe care se sprijină fascismul.

Rămâne ca şi înainte pe ordinea de zi întrebarea: trebuie lăsată să dispară această organizaţie sau nu? Se poate pretinde fascismului să se folosească în politica internă de mijloace constituţionale în loc de aceste noi organe? Fireşte, fascismul nu a recunoscut până acum vechile norme de drept constituţional, iar până astăzi Miliţia este adversarul cel mai de temut pentru toţi cei care aspiră la răsturnarea puterii fasciste.

Pe plan judiciar nu există la noi legi excepţionale. Când, în februarie 1923, mii de comunişti italieni au fost arestaţi, s-a crezut că fascismul începe o campanie judiciară împotriva noastră, că va lua măsuri energice şi va face să se pronunţe sentinţele cele mai grele. Dar situaţia s-a dezvoltat într-un sens foarte favorabil, iar noi am fost judecaţi în baza vechilor legi democratice.

Codul penal italian, opera reprezentantului extremei stângi burgheze, ministrul Zanardelli, este extrem de liberal şi lasă deschise multe posibilităţi, mai ales în domeniul infracţiunilor politice şi de opinie este blând şi elastic. Ne-a fost prin urmare uşor să luăm următoarea poziţie:

„Am înţelege foarte bine ca fascismul să scape de adversarii săi şi să ia măsuri dictatoriale împotriva noastră. El are perfectă dreptate să ne judece şi să ne condamne, pentru că suntem comunişti şi pentru că scopul nostru este răsturnarea guvernului existent prin acţiune revoluţionară; totuşi, din punct de vedere juridic, ceea ce facem noi nu este interzis. Sunt, ce-i drept, interzise alte lucruri, dar voi nu posedaţi nicio probă a pretinsei conjuraţii, a prezumtivei asocieri de infractori pe care se sprijină acuzarea“.

Nu numai că ne-am menţinut acest punct de vedere, dar în virtutea lui am fost achitaţi de tribunale, pentru că era absolut imposibil să fim condamnaţi pe baza legilor în vigoare.

Am putut atunci constata că aparatul judiciar şi poliţienesc nu era deloc, din punctul de vedere al fascismului, la înălţimea sarcinii sale. Fascismul s-a înstăpânit pe aparatul de stat, dar nu a ştiut să-l transforme pentru scopurile sale. El nu intenţiona să scape pe cale procesuală de liderii comunişti. Avea cadrele sale, propriile sale organizaţii teroriste, dar pe tărâmul justiţiei nu a crezut de cuviinţă să folosească noi arme.

Există în aceasta, după părerea mea, o nouă demonstraţie a deplinei insuficienţe a garanţiilor burghezo-liberale şi a unei justiţii liberale în lupta împotriva libertăţii de mişcare a proletariatului. Este adevărat că în asemenea împrejurări şi apărarea noastră a trebuit să se mişte pe căi legale, dar dacă adversarul se află în posesia unei organizaţii ilegale, prin mijlocirea căreia ar putea rezolva problema într-un mod cu totul diferit, aceste garanţii democratice îşi pierd pentru el orice semnificaţie.

Fascismul duce vechea politică a minciunilor democratice de stânga, a egalităţii legii pentru toţi şi aşa mai departe. Aceasta nu înseamnă că el nu trece la persecuţii grave împotriva proletariatului. Vreau doar să spun că în raport cu procesele pur politice prin care se urmărea nimicirea liderilor proletariatului revoluţionar, situaţia nouă creată de fascism nu a schimbat nimic din sistemul clasic al guvernelor democratic-burgheze. O revoluţie este, dimpotrivă, întotdeauna caracterizată prin transformarea legilor politice.

Voi trata acum pe scurt faptele petrecute după cucerirea puterii de către fascism.

Mai întâi de toate, câteva cuvinte despre situaţia economică din Italia. Fasciştii continuă să repete că criza economică din 1920 şi 1921 a lăsat locul, de când au preluat ei puterea, unei perioade de înflorire. Ei susţin că de doi ani situaţia s-a stabilizat, echilibrul economic s-a restabilit, ordinea a fost reinstaurată şi întreaga situaţie a înregistrat o îmbunătăţire remarcabilă. Acestea ar fi avantajele fascismului pentru toate clasele sociale, binefacerile de care poporul italian ar fi îndatorat fascismului. Această teză oficială este sprijinită de o mobilizare în stil mare a întregii prese şi de folosirea tuturor mijloacelor de care dispune un partid ce se află ferm la putere. Dar nu este altceva decât o minciună oficială.

Situaţia economică din Italia este în prezent proastă. Cursul lirei a atins punctul cel mai scăzut al întregii perioade postbelice: ea valorează abia 4,3 cenţi americani, adică oscilaţiile valutare s-au prăbuşit la punctul cel mai scăzut înregistrat până acum. Fascismul nu a reuşit să îmbunătăţească situaţia. Este adevărat că, potrivit lui Mussolini, dacă nu ar fi fost el, cursul lirei ar fi scăzut şi mai mult, dar este vorba despre un argument care nu poate fi luat în serios.

Fasciştii susţin de asemenea că au restabilit echilibrul bugetar. Acest lucru este adevărat din punct de vedere material: este arhicunoscut că prin bugetele de stat se poate demonstra tot ce se doreşte. Cu toate acestea, fasciştii nu au contrazis afirmaţia tehnicienilor opoziţiei, potrivit căreia, dacă preţul cărbunelui nu ar fi fost redus în comparaţie cu cele din ’20-’21 şi dacă cheltuielile de război, care trebuie să fie lichidate într-o anumită perioadă de timp, nu ar fi fost înregistrate într-un mod diferit dintr-un pur punct de vedere contabil, deficitul bugetar ar fi astăzi mult superior celui din ’20-’21, aşa cum a fost posibil de demonstrat cu cifrele în mână.

În ceea ce priveşte indicele situaţiei economice, aceasta din urmă arată o înrăutăţire generală. Este adevărat că cifrele şomerilor rămân mult în urma celor enorme din 1920 şi mai ales din 1921, dar cifrele din ultimele luni arată că şomajul începe din nou să crească şi că criza industrială nu este încă definitiv depăşită.

În domeniul afacerilor situaţia este extrem de tensionată; comerţul întâmpină mari dificultăţi. O dovedeşte statistica falimentelor, care arată o creştere enormă faţă de ultimii ani. De asemenea, indicele costului vieţii în marile oraşe este în creştere. Este clar că întreaga situaţie economică din Italia se înrăutăţeşte; nu este deloc stabilizată. Iar ceea ce a produs fascismul prin enorma presiune exercitată de burghezie este doar o stabilitate exterioară. Indicii oficiali arată că tot ceea ce s-a obţinut este doar expresia acestei teribile presiuni exercitate asupra proletariatului; că totul a fost realizat numai pe seama clasei proletare şi în interesul pur al clasei dominante. Şi nu trebuie uitat că însuşi faptul acestei presiuni fără îndurare lasă să se prevadă o explozie din partea acelor clase care au fost sacrificate tentativei fasciste de a restabiliza situaţia economică în interesul exclusiv al marii burghezii.

Trec acum la atitudinea guvernului fascist faţă de muncitori. Am observat deja mai sus că marile procese politice înscenate împotriva noastră au oferit o dovadă a insuficienţei aparatului judiciar al statului fascist. Dar persecuţii grave împotriva proletariatului au avut loc de îndată ce tovarăşii noştri au putut fi acuzaţi nu de delicte considerate de cod drept „politice“, ci de infracţiuni comune.

Au avut loc şi au loc încă numeroase ciocniri între fascişti şi proletari, adică în primul rând comunişti; iar în aceste ciocniri există de obicei morţi şi răniţi de ambele părţi. Este arhicunoscut că încă mult timp după cucerirea puterii de către fascism, fasciştilor care uciseseră muncitori le era asigurată o completă impunitate chiar şi atunci când existau împotriva lor probe zdrobitoare. În schimb, muncitorii care răneau sau ucideau fascişti în legitimă apărare erau condamnaţi la pedepsele cele mai grele. Amnistia decretată este în exclusivul avantaj al celor care au comis infracţiuni comune pentru scopuri naţionale: cu alte cuvinte, este o amnistie pentru asasinii fascişti, în timp ce acei infractori comuni care urmăresc scopuri antinaţionale, adică luptă împotriva fascismului, trebuie să se aştepte la pedepsele cele mai teribile. Este o pură amnistie de clasă.

O altă amnistie a redus sentinţele care ajungeau până la 2-3 ani; dar trebuie ştiut că tovarăşii noştri au fost aproape întotdeauna condamnaţi la 10, 15 şi 20 de ani de detenţie. Sute şi sute de muncitori, de tovarăşi italieni, se află astăzi în închisoare pentru că nu au putut trece la timp graniţa după ciocnirile armate cu fasciştii, la care participaseră şi cărora aproape întotdeauna fasciştii le dăduseră ocazia. Actualul guvern italian înfăptuieşte în acest mod cele mai feroce persecuţii împotriva clasei muncitoare.

Clasa muncitoare nu poate nici măcar încerca să se apere împotriva terorii fasciste fără ca justiţia să treacă imediat la acţiune împotriva ei, şi într-un mod care se îndepărtează de procesele politice clasice pentru „trădare“. Pe tărâmul justiţiei rămân formal valabile ca şi înainte toate garanţiile pentru existenţa partidului comunist, a mişcării anarhiste etc. Ce anume nu este posibil în teorie?

În mod similar stau lucrurile în ceea ce priveşte presa. Oficial domneşte libertatea presei. Toate partidele sunt autorizate să-şi publice organele de presă, dar, deşi nu există temeiuri juridice pentru aceasta, chestorii pot interzice apariţia unui ziar. Până acum s-a procedat doar împotriva organelor comuniste. Cotidianul nostru Il Lavoratore din Triest a fost interzis în virtutea unei legi austriece încă în vigoare în acel oraş. Astfel, vechile legi austriece sunt folosite împotriva revoluţionarilor, adică împotriva celor care în timpul războiului erau desemnaţi, pentru defetismul lor, drept complici ai Austriei!

Se adaugă la aceasta cunoscutul sistem al suprimării ziarelor de către bande armate, al alungării redacţiilor etc., prin care se face imposibilă publicarea presei proletare; sabotajul asociaţiilor jurnalistice etc. Chiar şi astăzi ziarele noastre, ca şi organele opoziţiei, sunt adesea distruse sau arse când ajung la destinaţie.

Guvernul fascist exercită o presiune teribilă asupra sindicatelor. Muncitorii sunt obligaţi prin forţă să intre în sindicatele fasciste. Sediile sindicatelor roşii au fost distruse. Cu toate acestea, nu s-a reuşit strângerea maselor în organizaţiile economice fasciste. Cifrele pe care fasciştii le publică în acest domeniu sunt un bluf. În realitate, astăzi proletariatul este neorganizat din punct de vedere sindical.

Uneori masele urmează mişcările conduse de sindicatele fasciste, dar numai pentru că aceasta le oferă singura posibilitate de a face grevă în general. Anumiţi muncitori, anumite categorii, care în mare majoritate nu sunt adepţi ai sindicatelor fasciste şi care la alegerile pentru C.I. votează în mare majoritate împotriva fasciştilor şi pentru candidaţii revoluţionari, sunt obligaţi să adere la sindicatul fascist pentru a putea chiar şi numai să încerce să lupte împotriva burgheziei.

De aici rezultă un conflict grav în interiorul mişcării sindicale fasciste. Aceasta nu poate împiedica grevele şi este târâtă la luptă împotriva organizaţiilor fasciste ale patronilor. Acest conflict din interiorul organelor fasciste şi guvernamentale se rezolvă întotdeauna în dauna muncitorilor. De aici nemulţumirea, grava criză pe care liderii mişcării sindicale fasciste nu au mai putut-o ascunde în adunările din ultimele luni. Încercările lor de organizare a proletariatului industrial au avut un eşec complet. Acţiunea lor tinde să creeze un pretext — superfluu — pentru a frâna activitatea sindicatelor libere şi a menţine proletariatul într-o stare de dezorganizare.

În ultima vreme a fost luată chiar o măsură guvernamentală împotriva sindicatelor libere: s-a introdus un control oficial al puterii de stat asupra activităţii organizatorice şi administrative interne a sindicatelor. Acesta este un pas foarte grav, dar nu schimbă în mod substanţial nimic în situaţie, pentru că activitatea sindicatelor libere era deja aproape complet paralizată din cauza altor măsuri.

Sindicatele libere continuă să existe şi tot aşa camerele muncii, federaţiile de breaslă etc., dar este absolut imposibil de furnizat cifrele actuale ale membrilor lor, chiar şi acolo unde ele au reuşit să se menţină în contact cu masele, pentru că încasarea ordonată şi continuă a cotizaţiilor şi activitatea de prozelitism sunt aproape complet interzise. Până astăzi nu a fost posibil în Italia să se reconstruiască cadrele organizaţiilor sindicale. Dar marele avantaj al fascismului ar consta tocmai în faptul că nu mai există greve. Acesta este, pentru burghezie şi pentru filistinii păturii de mijloc, punctul decisiv.

Se afirmă că în 1920, când fascismul nu exista, în fiecare zi se vedeau mase de muncitori pe străzi. Ba pentru o grevă, ba pentru o demonstraţie, ba pentru o ciocnire directă. Astăzi nu mai există greve, nu mai există agitaţii. În fabrici se lucrează neîntrerupt, domnesc pacea şi ordinea. Acesta este punctul de vedere al patronilor.

Cu toate acestea, unele greve sunt încă proclamate şi în cursul lor s-au verificat incidente demne de notat, decurgând din relaţia dintre sindicatele fasciste, muncitorii revoluţionari, guvern şi patroni. Situaţia este hotărât instabilă. Lupta de clasă continuă şi îşi arată prezenţa printr-o serie de evenimente semnificative; nu există nicio îndoială că, în ciuda tuturor obstacolelor, ea continuă să se dezvolte. Acţiunea guvernului fascist se îndreaptă şi împotriva muncitorilor din întreprinderile de stat. De exemplu, împotriva feroviarilor se exercită o adevărată teroare. Un mare număr dintre ei a fost concediat. Fireşte, s-a scăpat mai întâi de toate de membrii activi ai organizaţiilor revoluţionare: organizaţiile feroviarilor aparţineau numărului de sindicate a căror conducere era de departe cel mai la stânga. În mod similar s-a procedat într-o serie de alte întreprinderi dependente de stat.

Fasciştii ripostează: dar le-am dat proletarilor o mare cucerire, ziua de muncă de 8 ore! Am stabilit prin lege ziua de muncă de 8 ore! Spuneţi-ne un alt guvern burghez al unui mare stat care să fi promulgat o asemenea lege!

Dar această lege conţine clauze de aplicare care anulează din nou în totalitate principiul zilei de muncă de 8 ore. Ba mai mult, ar fi posibil, chiar aplicând-o fidel literei legii, să se introducă o durată medie a zilei de muncă de departe superioară zilei de 8 ore. În plus, legea nu este aplicată. Cu aprobarea sindicatelor fasciste, patronii fac în întreprinderi tot ce vor. În sfârşit, proletariatul din Italia cucerise deja prin organizaţiile sale ziua de muncă de 8 ore, iar diferite federaţii profesionale obţinuseră chiar o durată de muncă mai scurtă. Nu este vorba, prin urmare, deloc de un „cadou“ pe care fascismul l-ar fi făcut proletariatului italian. În realitate se poate constata că şomajul creşte pentru că în fabrici muncitorii sunt obligaţi de patroni să lucreze zilnic mult mai mult de 8 ore.

Celelalte „cuceriri“ nici nu merită să fie citate. Muncitorii care îşi asiguraseră deja anterior anumite drepturi, o anumită libertate de mişcare şi de agitaţie în fabrici îndură acum o disciplină de fier. Muncitorul italian lucrează astăzi sub cnut.

În ceea ce priveşte situaţia economică, toate cifrele de care se dispune arată că salariile au scăzut enorm după ce atinseseră temporar un nivel care corespundea scumpirii produselor de primă necesitate, ale căror preţuri sunt astăzi de 4 sau 5 ori superioare celor din antebelic. Nivelul de trai al muncitorilor s-a înrăutăţit. Este adevărat că în întreprinderi a fost restabilită „ordinea“, dar este o ordine a reacţiunii, o ordine în interesul general al exploatării exercitate de patronat. Există exemple care oferă dovada palpabilă a faptului că întreaga acţiune a fasciştilor, inclusiv cea a sindicatelor lor, se află în slujba patronilor din uniunea industriaşilor.

În ceea ce priveşte organizaţia marinarilor, aceasta, deşi condusă de oportunişti notorii ca Giulietti (sau poate tocmai de aceea), reuşise până la un anumit punct să opună rezistenţă puterii fasciste şi să supravieţuiască marşului asupra Romei. Alături de această organizaţie exista o cooperativă a docherilor cu numele Garibaldi, care, pentru noul contract ce urma să fie semnat între guvern şi armatori, intenţiona să facă oferte foarte consistente. Aceasta însemna pentru marii armatori o concurenţă periculoasă. Ei ar fi fost obligaţi să prezinte, la rândul lor, oferte mai puţin profitabile. Ce au făcut? Grupul armatorilor, al regilor navigaţiei, a dat un ordin guvernului fascist, iar guvernul fascist s-a grăbit să-l execute: sub pretextul unui conflict provocat de autorităţile locale, a trimis detaşamente de poliţie să ocupe birourile cooperativei şi a obligat-o astfel să-şi întrerupă activitatea.

Situaţia este foarte complicată, dar semnificaţia ei generală este următoarea: este clar că aparatul de stat fascist se află în slujba grupurilor capitaliste care luptă împotriva clasei muncitoare. Întreaga viaţă a proletariatului, întreaga viaţă industrială din Italia oferă astăzi exemplul cel mai zdrobitor şi demonstraţia cea mai clară a faptului că la noi s-a realizat forma cea mai extremă de dezvoltare a unui guvern în organ conducător şi comitet care administrează treburile obşteşti ale capitaliştilor. Aceleaşi fenomene trebuie semnalate cu privire la salariaţii agricoli. Citez ca exemplu greva condusă de sindicatul fascist şi dusă până la capăt în orezării de aşa-numitele „mondine“ din Lomellina. Această grevă fusese proclamată cu aprobarea sindicatului fascist, dar apoi s-a năpustit împotriva ei întreaga teroare a reacţiunii; grevistele au fost atacate de poliţie şi de miliţie, adică de organele guvernului fascist, iar greva a fost înăbuşită în sânge.

Există sute de exemple similare, care oferă un tablou al situaţiei în care se află astăzi proletariatul italian. Politica sindicală fascistă le permite muncitorilor să încerce să ducă lupte; dar de îndată ce conflictul dintre proletari şi patronat izbucneşte, guvernul intervine cu violenţă brutală în interesul exploatării capitaliste.

Care sunt relaţiile dintre fascism şi păturile de mijloc? O întreagă serie de fapte oferă dovada zdrobitoare a dezamăgirii păturilor de mijloc. Într-un prim moment, acestea au văzut în fascism propria lor mişcare şi începutul unei noi epoci istorice. Ele credeau că timpul dominaţiei marii burghezii şi a liderilor ei politici încetase, fără totuşi să se profileze încă dictatura proletară, revoluţia bolşevică în faţa căreia tremuraseră în 1919 şi 1920; credeau că este pe cale să se realizeze dominaţia păturilor de mijloc, a combatanţilor, a celor care purtaseră victorios războiul, credeau că pot crea o puternică organizaţie pentru a lua în propriile lor mâini frâiele statului. Voiau, pentru apărarea intereselor lor, să ducă o politică proprie şi autonomă care, pe de o parte, să se îndrepte împotriva dictaturii capitaliste, iar pe de altă parte, împotriva dictaturii proletare.

Falimentul acestui program este demonstrat de măsurile guvernului fascist care lovesc dur nu numai proletariatul, ci şi păturile de mijloc, care se amăgiseră că au creat o putere proprie, o dictatură proprie şi se lăsaseră chiar antrenate în demonstraţii împotriva vechiului aparat de dominaţie burgheză pe care credeau că l-au răsturnat datorită revoluţiei fasciste. Prin toate măsurile sale de guvernare, fascismul demonstrează că se află în slujba marii burghezii, a capitalului industrial, financiar şi comercial, şi că puterea sa este îndreptată împotriva intereselor tuturor celorlalte clase; nu numai ale proletariatului, ci, pe lângă aceasta, şi ale claselor mijlocii.

De exemplu, măsurile în domeniul locuinţelor lovesc toate clasele fără deosebire. În timpul războiului fusese introdus un moratoriu care impunea proprietarilor de case anumite limitări la mărirea chiriilor. Fasciştii le-au desfiinţat, dând astfel proprietarilor posibilitatea de a mări chiriile. Este adevărat că, după ce au restabilit în acest domeniu o libertate nelimitată, s-au văzut nevoiţi să emită o nouă lege care limitează drepturile proprietarilor de case. Dar această nouă lege este de o natură pur demagogică. Scopul ei este doar de a potoli mânia pe care o stârnise prima lege. Până acum, criza de locuinţe rămâne enormă.

Acelaşi lucru este valabil pentru reforma şcolii, „cea mai fascistă dintre toate reformele“, cum a definit-o Mussolini, care a fost pregătită de cunoscutul filozof Gentile. Este vorba aici de o reformă care, din punct de vedere tehnic, trebuie într-adevăr luată în serios. Pentru a rezolva problema pe baza unor noi criterii, s-a făcut o muncă cu adevărat remarcabilă. Dar întreaga tendinţă a reformei este aristocratică: ea face imposibilă o bună instruire pentru copiii muncitorilor, ai celor fără mijloace, ai mic-burghezilor. Ea înseamnă că numai cei avuţi, adică familiile care pot plăti pentru copiii lor taxele şcolare mari, vor avea privilegiul culturii. De aceea, această reformă a fost întâmpinată cu mari nemulţumiri în pătura de mijloc şi în mica burghezie, ba chiar şi printre învăţători şi profesori, ale căror condiţii economice s-au şi înrăutăţit şi care sunt supuşi unei discipline mai severe.

Un alt exemplu: pentru a rezolva problema reformei birocraţiei, fascismul a procedat la o revizuire a salariilor funcţionarilor de stat după principiul: micşorarea salariilor celor mai mici şi mărirea celor ale funcţionarilor superiori. Şi această reformă a provocat în rândurile personalului subaltern al birocraţiei de stat o stare de spirit de nemulţumire faţă de guvernul fascist.

Se adaugă chestiunea impozitelor, care nu poate fi tratată aici în profunzime, dar care demonstrează cu claritate caracterul de clasă al guvernului fascist. Acesta voia să restabilească echilibrul bugetar. Dar, în acest scop, nu a luat nicio măsură împotriva capitaliştilor. Pentru a spori veniturile, a sporit pur şi simplu povara ce apasă asupra proletariatului, asupra consumatorilor, asupra păturii de mijloc şi asupra micii burghezii.

Una dintre cauzele principale ale nemulţumirii faţă de fascism constă în tratamentul pe care acesta l-a rezervat populaţiei agricole, micilor ţărani arendaşi etc.

Fascismul este inamicul proletariatului industrial, dar clasei ţărăneşti i-a adus o înrăutăţire nu mai puţin simţitoare a condiţiilor ei. Deja guvernele precedente dăduseră dispoziţii, care însă nu fuseseră niciodată aplicate, pentru reglementarea impozitelor funciare. De realizarea lor s-a îngrijit acum ministrul fascist De Stefani într-un mod atât de draconic, încât o povară fiscală de-a dreptul insuportabilă apasă asupra întregii mici proprietăţi funciare şi chiar asupra veniturilor micilor ţărani, arendaşi şi lucrători agricoli. Ea este agravată de impozitele comunale şi provinciale pe care altădată administraţiile locale socialiste le manevraseră în sens anticapitalist şi favorabil muncitorilor. Astăzi, în schimb, impozitele pe vite şi alte taxe fac cât se poate de grele condiţiile micilor ţărani. De curând, impozitul pe vin a suferit o uşoară reducere, reducere menită să mai atenueze nemulţumirea la sate. Dar toate aceste impozite reprezintă, acum ca şi înainte, o povară înspăimântătoare pentru populaţia agricolă.

Voi aduce doar exemplul unui tovarăş din delegaţia italiană care este el însuşi mic ţăran. Pentru o suprafaţă de 12 hectare, aflată în parte în proprietatea sa, în parte luată în arendă, el trebuie să plătească 1.500 de lire la un venit de 12.000 de lire, adică 12,5%. Este uşor de dedus din aceasta ce ar trebui stors din pământ pentru a asigura existenţa familiei şi a personalului!

În Sud s-a constatat un fenomen demn de notat. Anul trecut, culesul viilor a mers foarte bine. Preţurile au scăzut enorm, iar anul acesta vinul se vinde la preţuri minime. Arendaşii, care acolo sunt extrem de numeroşi, declară că nu mai realizează niciun câştig. Într-adevăr, acolo unde în afară de viţa-de-vie se mai cultivă altceva, arendaşii în general contează că această altă cultură va acoperi de bine sau de rău costurile de producţie, în timp ce viticultura le furnizează veniturile din care trăiesc. Dar, cu preţul actual al vinului, cu impozitele şi costurile de preparare a vinului etc., lor nu le mai rămâne nimic.

Costurile de producţie şi preţurile de vânzare se egalizează; ţăranul nu are cu ce să asigure consumul său şi al familiei sale. El este prin urmare silit să se îndatoreze, să ceară avansuri mic-burghezilor din centrele rurale sau marilor proprietari şi, în acest din urmă caz, să pună ipoteci pe pământul său. În perioada imediat următoare războiului, mărirea arendelor era interzisă prin lege. Această lege a fost desfiinţată de fascişti; astăzi micii arendaşi trebuie să plătească proprietarilor funciari arende mărite de la 100 până la 400%.

Şi clauzele privitoare la împărţirea recoltei între proprietari şi arendaşi au fost modificate hotărât în dauna acestora din urmă. Pentru a trăi, micul proprietar este silit să vândă o parte din terenul său sau să renunţe la lotul pe care îl cumpărase cu plata imediată în numerar a unei jumătăţi din preţul de cumpărare şi plata eşalonată a celeilalte jumătăţi. Dacă astăzi nu poate plăti, el pierde imediat atât terenul cumpărat, cât şi banii deja achitaţi.

Are loc o adevărată expropriere a micilor proprietari. Aceştia, care în perioada postbelică plătiseră terenul la preţuri mari, neavând astăzi lichidităţi, sunt siliţi să-l revândă la preţuri mai mici. Repet că este vorba despre o autentică expropriere a micilor proprietari de către cei mari, un fenomen care tinde să se generalizeze tot mai mult. Toate măsurile guvernului fascist în acest domeniu au avut singurul rezultat de a înrăutăţi condiţiile proletariatului agricol.

Altădată, socialiştii duceau o agitaţie a cărei metodă nu ne putea găsi pe deplin de acord: ei căutau să facă guvernul să execute mari lucrări de îmbunătăţiri funciare pentru a da de lucru muncitorilor şi salariaţilor agricoli şi a combate şomajul, decongestionând piaţa muncii la sate. Guvernul fascist a suspendat acum aceste lucrări pentru a restabili echilibrul bugetar. Un mare număr de lucrători agricoli a fost prin urmare aruncat pe piaţa forţei de muncă, mizeria la sate s-a acutizat, iar condiţiile de existenţă ale proletariatului rural s-au înrăutăţit şi mai mult.

Nemulţumirea se îndreaptă direct împotriva guvernului. Fasciştii au făcut mult caz de parazitismul vechilor cooperative roşii, care, prin intermediul unei presiuni parlamentare în favoarea lucrărilor publice, exploatau sistematic statul. Dar astăzi ei fac exact acelaşi lucru. Caută, folosind cooperativele lor fasciste (aproape întregul aparat cooperatist al socialiştilor a trecut cu forţa în mâinile lor), să ducă o politică analogă în interesul noii birocraţii fasciste.

Condiţiile în care fascismul a aruncat ţărănimea sunt de aşa natură încât astăzi această clasă recunoaşte în guvernul fascist o putere ostilă intereselor sale şi ia treptat faţă de acesta o poziţie de luptă. Există deja exemple de răscoale ţărăneşti armate împotriva impozitelor şi împotriva administraţiilor comunale fasciste, care au dus la ciocniri sângeroase. Acesta este un fapt extrem de important care caracterizează bine situaţia.

După aceste observaţii asupra politicii sociale a fascismului, trec la alte sectoare şi mai întâi de toate la politica fascismului în domeniul religios. Atitudinea fascismului în această materie este un exemplu al mobilităţii sale teoretice. La origine, pentru a exploata anumite stări de spirit tradiţionale din pătura de mijloc şi din rândul intelectualilor, fascismul îşi dăduse un program anticlerical; în acest mod a combătut Partidul Popular catolic pentru a-i submina influenţa la sate. Într-o a doua perioadă, fascismul, intrat în concurenţă cu Popularii, a devenit partidul oficial al religiei şi al catolicismului. Este un fapt remarcabil din punct de vedere istoric şi teoretic. Vaticanul duce o politică filofascistă. El a acceptat cu satisfacţie concesiile pe care guvernul fascist i le-a făcut, îmbunătăţind condiţiile clerului şi restabilind predarea religiei în şcoli. Mussolini, editor în Elveţia al unei mici biblioteci antireligioase — o colecţie de broşurele de doi bani în care se demonstra inexistenţa lui Dumnezeu şi se puteau citi nelegiuirile papilor, istoria femeii alese pe tronul pontifical şi toate celelalte prostii cu care, timp de multe secole, s-au întunecat creierele muncitorilor —, acelaşi Mussolini invocă astăzi, când îi pare potrivit, pe Atotputernicul şi proclamă că guvernează Italia în numele lui Dumnezeu.

Oportunismul politic al Vaticanului voalează totuşi un antagonism fundamental care apare în schimb la lumina zilei în relaţiile dintre fascişti şi populari (care reprezintă un fel de democraţie creştină): ideea catolică ca atare este ostilă fascismului, pentru că fascismul reprezintă o exaltare a patriei, a naţiunii, o divinizare a acesteia, ceea ce, din punct de vedere catolic, este o erezie. Fascismul ar vrea să facă din catolicism o chestiune naţională italiană. Dar Biserica Catolică desfăşoară în mod fundamental o politică internaţională, universalistă, pentru a-şi extinde influenţa politică şi morală dincolo de orice graniţe. Acest contrast extrem de semnificativ a fost pentru moment rezolvat printr-un compromis.

Trecem acum pe scurt la politica externă fascistă. Fasciştii susţin că au găsit Italia, din punctul de vedere al politicii internaţionale, într-o situaţie extrem de nefavorabilă; pe atunci se râdea de ea, dar de când fascismul se află la putere, de când Italia are un guvern puternic, ea este tratată într-un mod cu totul diferit, iar poziţia ei în chestiunile internaţionale s-a schimbat profund.

Faptele arată totuşi că politica externă a fascismului nu poate decât să continue vechea tradiţie a burgheziei italiene. În mod material nu s-a schimbat nimic, nu a intervenit nimic nou. După ce şi-a jucat cartea principală cu celebrul episod Corfu, ^[1] Mussolini a renunţat îndată la lovituri de acest gen, a revenit la raţiune şi a fost primit în rândurile diplomaţiei ortodoxe, ferindu-se bine ca în celelalte chestiuni să repete prima greşeală. Marile ziare franceze şi engleze scriu că Mussolini este un politician extrem de abil şi că, după expediţia din Corfu, care era un fel de copilărie, a devenit foarte înţelept şi prudent. În realitate, politica internaţională a lui Mussolini este singura care se poate face astăzi în Italia, adică o politică de rangul al doilea, pentru că în lupta marilor puteri mondiale Italia joacă un rol subaltern. În chestiunea reparaţiilor de război şi în conflictul franco-german, Mussolini a luat întotdeauna o atitudine intermediară, care nu a exercitat nicio influenţă într-un sens sau în altul asupra raportului de forţe existent. Atitudinea sa oscilantă a fost primită cu satisfacţie, când de Germania, când de Franţa, când de Marea Britanie.

Este adevărat că fascismul a putut modifica, ba chiar răsturna de-a dreptul, raportul de forţe în interiorul graniţelor italiene. Dar nu a putut repeta jocul pe scară internaţională, pentru că nu are nicio influenţă asupra relaţiilor dintre state. Lipsind premisele istorice şi sociale necesare pentru aceasta, nu se poate vorbi astăzi în mod serios despre un imperialism italian.

Unele fapte pun în adevărata ei lumină modestia extremă la care Mussolini este silit în politica sa externă. Chestiunea oraşului Fiume a fost rezolvată printr-un compromis cu Iugoslavia. Ameninţările cu războiul împotriva Iugoslaviei au lăsat locul unei politici de compromisuri şi de reconciliere cu această ţară. Şi aici, naţionalismul imperialist a trebuit să se plece în faţa faptelor reale ale politicii externe. De asemenea, recunoaşterea Rusiei sovietice arată că este cât se poate de posibil să se ducă o politică de extremă dreaptă în Italia, dar că faptul preluării puterii de către fascişti nu este de ajuns pentru a duce această politică şi pe plan internaţional.

Ce impresie a făcut asupra proletariatului italian recunoaşterea Rusiei sovietice? Proletariatul italian are o educaţie revoluţionară destul de bună şi nu a muşcat din momeala manevrelor presei fasciste, care până în ziua respectivă aduna toate calomniile împotriva bolşevicilor, toate poveştile despre Rusia, iar apoi, dintr-odată, la ordin, s-a apucat să scrie totul exact invers: adică faptul că nu mai este vorba despre o revoluţie comunistă, că bolşevismul este lichidat şi că Rusia este o ţară burgheză ca oricare alta, că între Italia şi Rusia există interese comune, că Rusia şi Italia fascistă pot colabora foarte bine etc. S-a făcut chiar tentativa grosolană de a se spune: ne aflăm în faţa a două revoluţii, a două dictaturi, a două exemple ale aceleiaşi metode politice de eliminare a democraţiei, care prin natura lor trebuie să ajungă la o acţiune paralelă etc. Dar este o explicaţie care stârneşte doar ilaritate. În realitate, este vorba despre interese capitaliste foarte precise: neştiind cum să evite dezvoltarea nefavorabilă a industriei pe terenul comerţului exterior, pentru a găsi noi pieţe de desfacere, capitaliştii italieni aveau tot interesul să intre în relaţii cu Rusia.

Proletariatul italian a judecat acest eveniment drept o dovadă a slăbiciunii fascismului, nu a Rusiei sovietice. Sunt însă silit să remarc că interpretarea politică corectă a acestui eveniment internaţional de primă importanţă de către proletariatul italian a fost tulburată de un incident neplăcut: anumiţi tovarăşi ruşi au făcut declaraţii care mergeau prea departe în explicarea acestui act politic şi conţineau declaraţii de prietenie faţă de Italia care puteau fi interpretate ca declaraţii de prietenie faţă de Italia oficială, faţă de marele duce Mussolini, lucru care trebuia neapărat să provoace o anumită stânjeneală în rândul proletariatului persecutat şi hăituit de fascişti. Dacă s-ar fi evitat acest pas greşit, tot restul s-ar fi petrecut cu deplina înţelegere politică a proletariatului revoluţionar italian.

Ajungem acum la relaţiile dintre aparatul de partid fascist şi aparatul de stat sub noul guvern. Aceste relaţii au ridicat probleme foarte spinoase, care au avut ca efect o criză gravă şi continue contradicţii chiar în rândurile fascismului. Viaţa internă a organizaţiilor fasciste a fost de la bun început foarte agitată. De altfel, este vorba despre o organizaţie foarte vastă, ce cuprinde 700.000 de membri, iar într-o asemenea organizaţie conflictele sunt fireşte inevitabile. Dar asprimea şi violenţa contradicţiilor interne ale mişcării fasciste din Italia sunt excepţionale. La început, problema relaţiilor dintre partid şi stat a fost rezolvată într-un mod foarte defectuos, alăturând autorităţilor statale comisari politici proveniţi din rândurile partidului, care exercitau o anumită influenţă asupra funcţionarilor statului şi, prin urmare, aveau în mâini puterea de fapt. Au rezultat, fireşte, fricţiuni. Această metodă organizatorică a fost prin urmare revizuită şi a trebuit să i se restituie vechile drepturi aparatului de stat, eliminându-se comisarii fascişti. Dar criza, depăşită doar cu mare greutate, nu este definitiv rezolvată, pentru că în mişcarea fascistă s-au format două curente: unul care tinde spre revizuirea fascismului extremist, vrea să se întoarcă la legalitate şi declară: „Avem în mâini puterea, îl avem pe marele nostru conducător politic Mussolini, acum ne putem limita la a guverna prin exercitarea normală şi legală a puterii; întregul aparat de stat este la dispoziţia noastră, noi formăm guvernul, ducele nostru se bucură de încrederea tuturor partidelor; prin urmare, partidul nu mai are nevoie să se amestece direct în treburile administrative“. Acest curent ar vrea să renunţe la lupta violentă, la folosirea mijloacelor de forţă ilegale şi să revină la relaţii normale. El încearcă să-l atragă de partea sa pe Mussolini, izolându-l de elementele fasciste extremiste. Aceste elemente extremiste se recrutează din rândul ierarhilor locali, pe care i-au desemnat cu termenul abisinian de „Ras“. Rasismul [sistemul rasilor] este pentru dictatura locală a trupelor de ocupaţie fasciste în întreaga Italie, ba chiar pentru un „al doilea val“ de teroare împotriva opozanţilor. Unul dintre reprezentanţii săi caracteristici este deputatul Farinacci, care de curând a propus de-a dreptul pedeapsa cu moartea pentru antifascişti.

Între aceste două extreme, între tendinţa care cere un „al doilea val“ de ofensivă împotriva opoziţiei, care spune: dacă Mussolini spune că revoluţia nu este încă desăvârşită, atunci trebuie desăvârşită, atunci trebuie ordonate îndată (cum se spune) „cinci minute de foc pentru a nimici definitiv toţi inamicii fascismului“; şi cealaltă, care ar dori o apropiere între fascism şi anumite elemente de opoziţie şi chiar reformişti de talia conducătorilor Confederaţiei Muncii, Mussolini a menţinut până acum un anumit echilibru prin concesii abile când unora, când altora. El a restituit vechile drepturi funcţionarilor şi aparatului de stat, dar nu intenţionează să renunţe ca punct de sprijin la organizaţiile independente de aparatul de stat, pe care se sprijină forţa fascismului şi posibilitatea sa de apărare împotriva atacurilor revoluţionare.

Fascismul nu a dizolvat parlamentul. Vechea Cameră, cum s-a spus deja, i-a acordat în repetate rânduri votul de încredere lui Mussolini, i-a acordat depline puteri şi tot ce cerea pe deasupra. Cu toate acestea, fascismul a vrut să modifice dreptul electoral. În Italia era în vigoare reprezentarea proporţională. Fascismul dorea să-şi asigure majoritatea. În opinia mea, acest lucru ar fi fost posibil chiar şi cu mecanismul vechiului sistem electoral. Chiar şi cu reprezentarea proporţională, fascismul ar fi obţinut, pe baza numărului de voturi, ceea ce a obţinut astăzi. Pe baza noii legi electorale, lista care adună cele mai multe voturi şi care obţine în total 25% din voturile totale ale ţării are dreptul la două treimi din locurile noului parlament. Aceasta înseamnă că un sfert din voturile efective este de ajuns pentru a ocupa două treimi din locuri, fireşte cu condiţia ca o altă listă să nu atingă 26 sau 27% din voturile totale; în acest caz, premiul de majoritate i-ar reveni acestei din urmă liste. Pe lista naţională de majoritate figurau 375 de nume. În realitate, prin urmare, aceşti deputaţi au fost aleşi de Mussolini însuşi, fiind sigur că lista ar fi obţinut peste 25% din voturi. Pentru candidatură s-a aprins în sânul partidului fascist o adevărată bătălie. Aproximativ 10 mii de rasi fascişti aveau ambiţia de a aparţine celor 375 de aleşi. Nici măcar nu se putuseră rezerva toate locurile de pe lista de candidaţi pentru fascişti.

Tactica electorală utilizată a fost dublă. În Nord, unde organizaţiile fasciste sunt foarte puternice, s-a respins orice compromis, s-au prezentat liste compuse exclusiv din membri ai partidului fascist. În Sud, unde organizaţia fascistă este mult mai slabă, s-au văzut siliţi la un compromis cu anumite personalităţi politice ale vechiului regim şi li s-a dat un spaţiu generos pe lista naţională. În acest mod, candidaţii erau alcătuiţi în parte din oameni noi veniţi din rândurile partidului fascist şi în parte dintr-un anumit număr de personalităţi politice, ca să spunem aşa, tradiţionale.

Alegerile au avut loc. Nu voi vorbi despre ele în detalii. Este cunoscut faptul că teroarea fascistă nu a mers până la a face complet imposibilă pentru opoziţie exercitarea dreptului de vot. Guvernul fascist a manevrat cu o anumită abilitate, pentru că se ştia că, eliminând orice posibilitate de vot pentru opoziţie, alegerile şi-ar fi pierdut imediat orice semnificaţie politică. Prin urmare, guvernul s-a limitat la a influenţa rezultatele în interesul său. Mussolini spune acum: „Alegerile au avut loc. Enorma majoritate a votat pentru noi; acest consens al enormei majorităţi a poporului italian ne legalizează puterea. Nu se mai poate vorbi despre dominaţia unei minorităţi“.

În aprecierea desfăşurării şi a rezultatelor alegerilor, trebuie să se distingă net între nordul şi sudul Italiei. În Nord, fascismul dispune de organizaţii foarte puternice mai ales la sate, dar şi în oraşele industriale. Aici, el îşi putea supraveghea alegătorii şi putea controla ca membrii partidului să voteze conform ordinelor, adică să desfiinţeze aproape totalmente secretul votului. Desigur, fasciştii şi-au combătut fără milă adversarii, dar în definitiv au trebuit să-i lase să-şi exercite dreptul de vot, pentru că se bazau pe propria lor forţă. De aceea, în Nord, fascismul a obţinut o majoritate foarte slabă, adică majoritatea în sens propriu, majoritatea în sensul de peste 50%; nu vorbesc aici, fireşte, de majoritatea artificială de 25% care fusese stabilită. În unele oraşe ca Milano, se ştie foarte bine că lista naţională fascistă a rămas în minoritate faţă de listele de opoziţie.

În Sud, în schimb, fascismul a adunat în jurul listei sale o puternică majoritate de voturi. Numărul total de voturi efective în întreaga Italie a fost de 7,3 milioane; fasciştii au obţinut 4,7; jumătatea voturilor totale este de 3,65 milioane, prin urmare fasciştii au depăşit această jumătate cu circa 1 milion. Această majoritate enormă a fost obţinută în Sud, unde fascismul nu se poate baza pe organizaţii solide. Acesta este aspectul cel mai straniu al lucrurilor.

Cu excepţia câtorva districte, unde conflictele agrare s-au desfăşurat analog celor din valea Padului, în Sud nu a existat niciodată un fascism propriu-zis. Fascismul a prins rădăcini acolo în modul următor: după preluarea puterii de către fascişti, clicile burgheze locale au considerat nimerit să adere formal la fascism pentru a păstra în propriile mâini aparatul administrativ şi a continua să-l exploateze. În Sud nu există o organizaţie fascistă serioasă; şi totuşi, tocmai în Sud, cu mijloace foarte simple, s-a obţinut marea majoritate sus-menţionată. Aici alegerile s-au desfăşurat după bunul plac; au fost alungaţi reprezentanţii listelor adverse, s-au organizat echipe fasciste, au fost dotate cu certificate electorale puse la dispoziţie de administraţiile comunale, iar fiecare membru al acestor echipe a votat de 30, 40 şi chiar de 50 de ori. În aceste împrejurări, Mussolini s-a văzut constrâns la afirmaţia extraordinară că Sudul Italiei ar fi salvat patria, că în Sud ar fi pregătite forţele cele mai călite pentru lupta împotriva democraţiei revoluţionare, că în 1919 şi 1920 Sudul nu s-a lăsat rătăcit etc. A răsturnat astfel întreaga sa interpretare politică anterioară asupra situaţiei italiene, şi anume că Nordul era partea cea mai avansată şi civilizată a ţării, sprijinul cel mai solid al statului. În ultimele sale discursuri, este adevărat, el revine la această veche teorie şi pare că uită să-şi pună în acord cuvintele cu semnificaţia rezultatelor statistice şi oficiale ale votului. În Sud, fascismul este extrem de slab; se poate spune chiar că, în cazul Matteotti, Sudul s-a pronunţat cu absolută unanimitate împotriva guvernului. Acest fapt important demonstrează prin ce mijloace artificiale se menţine fascismul la putere.

Încă câteva precizări despre celelalte partide care au participat la alegeri. Înainte de a trece la partidele filofasciste, vreau să amintesc partidul naţionalist, care astăzi este oficial fuzionat total cu partidul fascist. Partidul naţionalist exista deja cu mult înainte de a se vorbi despre fascism; a exercitat o mare influenţă asupra dezvoltării acestuia din urmă; el a fost cel care i-a dat mizerabilul arsenal teoretic de care dispune. Şi aripa dreaptă a liberalilor condusă de Salandra s-a unit complet cu fascismul; membrii ei erau candidaţi pe lista fascistă; alte personalităţi şi grupuri „liberale“, neprimite pe listele fasciste, au prezentat alături de acestea liste paralele pur fasciste, pentru a înşfăca, dacă era posibil, unele dintre locurile rezervate minorităţii.

Alături de listele oficiale şi de aceste liste paralele existau liste liberale sprijinite neoficial de guvern şi altele, cum erau cele ale lui Giolitti, nefiind făţiş antifasciste, cărora guvernul, având faţă de ele o atitudine neutră, le-a lăsat să cucerească locuri fără a le combate.

În ceea ce priveşte opoziţia, trebuie mai întâi de toate subliniată înfrângerea partidelor parlamentare în care se divizase „democraţia“, altădată atât de puternică prin numărul de deputaţi. Bonomi (social-reformist de extremă dreaptă) nu a fost reales. Di Cesare şi Amendola, în urma luptei aspre pe care guvernul o purtase mai ales împotriva acestuia din urmă, au salvat doar un mic grup de adepţi.

Şi Partidul Popular a suferit o înfrângere gravă. În Vechea Cameră, el participase chiar la guvernul fascist; atitudinea sa fusese întotdeauna echivocă şi abia prin lupta sa împotriva noii legi electorale rupsese deschis cu Mussolini, iar acesta din urmă se debarasase de miniştrii populari. Criza deschisă în urma acestui fapt l-a silit pe conducătorul partidului, don Sturzo, să demisioneze oficial din funcţia sa; dar, în realitate, el continuă să conducă politica partidului. Din aceasta a rezultat un fel de sciziune. Un grup de dreapta, popularii naţionali, s-a desprins din partid, alăturându-se listei fasciste. Masa partidului îl urmează ca şi înainte pe don Sturzo. Extrema stângă condusă de Migliori s-a desprins şi ea; caracteristică acesteia din urmă este agitaţia pe care a dus-o la sate şi care, uneori, s-a apropiat de cea a organizaţiilor revoluţionare. În cadrul partidului a rămas predominantă influenţa marilor proprietari funciari sub forma centrismului mediator al lui don Sturzo. Dar mişcarea popularilor a suferit o lovitură dură.

Un alt partid mic demn de notat care a participat la alegeri este Partidul Ţărănesc, care a prezentat liste proprii în două sau trei circumscripţii. Acest partid este compus din micii ţărani nemulţumiţi care nu voiau să încredinţeze reprezentarea intereselor lor niciunuia dintre partidele existente şi au preferat să formeze un partid autonom. Se poate ca această mişcare să aibă un viitor. Poate că ea este destinată să câştige o importanţă naţională. Micul Partid Republican, care trebuie considerat în parte ca un partid proletar, are o atitudine destul de confuză, dar duce împotriva guvernului fascist o opoziţie destul de energică. El a cucerit două locuri în plus în parlament: în Vechea Cameră avea 5 deputaţi, acum are 7.

Există apoi cele trei partide care s-au dezvoltat din vechiul partid socialist tradiţional: Partidul Socialist Unitar, Partidul Socialist Maximalist şi Partidul Comunist. Este arhicunoscut că aceste partide, când erau încă unite într-un singur partid, deţineau împreună 150 de locuri. Astăzi unitarii (reformiştii) au 24, maximaliştii 22, iar comuniştii 19. Comuniştii prezentaseră o listă comună cu fracţiunea adepţilor Internaţionalei a III-a din partidul maximalist sub steagul unităţii proletare. Se poate spune că Partidul Comunist este singurul dintre toate partidele de opoziţie care nu numai că a revenit în parlament cu vechea sa forţă, dar a şi cucerit locuri noi. În 1921 aveam 15; astăzi avem 19. Este adevărat că un mandat este încă contestat şi poate vom rămâne 18, dar acestea sunt fleacuri. Pe lângă micile liste iredentiste ale germanilor şi slavilor anexaţi Italiei, există un partid sard, născut cu câţiva ani în urmă în Sardinia, care invocă, dacă nu o separare completă de Italia, cel puţin o largă autonomie regională. Este vorba despre o mişcare care urmăreşte descentralizarea statului, o slăbire simţitoare a legăturii statale italiene şi a naţiunii italiene, şi care poate va duce la mişcări paralele în alte regiuni ce se află într-o situaţie mai rea. Se pare că în Basilicata se constituie un partid afin. Mişcarea se află şi într-un anumit raport cu cea pur intelectuală din Torino care publică, pe baza unor teorii liberale şi în parte federaliste, revista Rivoluzione Liberale. Acest grup duce o energică opoziţie împotriva fascismului şi a strâns în jurul său un anumit număr de simpatizanţi din rândul păturilor intelectualilor şi ai profesiunilor libere. După cum se vede, opoziţia este divizată într-un mare număr de grupuleţe. Trebuie de asemenea citate unele curente politice care nu au desfăşurat nicio acţiune electorală.

Există, de exemplu, mişcarea condusă de D’Annunzio, adică o mică elită care se strânge în jurul lui D’Annunzio şi aşteaptă semnalul conducătorului său pentru a intra în acţiune. Dar în ultimul timp atitudinea lui D’Annunzio a fost destul de contradictorie. O vreme el a tăcut. Mişcarea sa s-a născut din mişcarea originară a claselor mijlocii şi a combatanţilor care nu voiau să se supună mobilizării oficiale înfăptuite de marea burghezie şi care — văzând că fascismul îşi renega programul pentru a se orienta într-un sens net conservator — s-au dat la o parte. Există de asemenea mişcarea „Italia libera“, adică opoziţia antifascistă din cadrul organizaţiei Combatanţilor, a cărei influenţă tinde acum să crească într-o măsură notabilă. O altă mişcare antifascistă care lucrează intens este masoneria. Lojile masonice au traversat, în faţa fascismului, o criză gravă. A avut loc chiar o sciziune, de altfel de mică importanţă: se încerca separarea de masonerie a unui mic grup de opoziţie care se declarase filofascist.

Fasciştii au desfăşurat o campanie împotriva masonilor. Mussolini fascist a făcut să se aprobe aceeaşi decizie privind incompatibilitatea cu masoneria pentru care luptase ca socialist în 1914. Masoneria nu a ezitat să răspundă energic acestor atacuri. Ea a desfăşurat în străinătate, în cercurile burgheziei, o muncă notabilă de clarificare împotriva fascismului prin intermediul propagandei sale împotriva terorii fasciste. Şi în Italia o operă de luminare este în curs printre mica burghezie şi intelectuali, în ale căror cercuri masonii sunt foarte influenţi; iar aceasta are o anumită importanţă.

Mişcarea anarhistă nu joacă astăzi în politica italiană un rol de mare însemnătate. După cum se vede, diferitele curente de opoziţie faţă de puternica majoritate fascistă oferă un tablou foarte complicat.

Dar ce înseamnă această opoziţie — chiar dacă reprezintă o anumită forţă în presă — pe terenul organizaţiei politice şi militare, adică în ceea ce priveşte posibilitatea practică a unui atac împotriva fascismului în viitorul previzibil? Aici nu reprezintă aproape nimic. Este foarte adevărat că anumite grupuri, cum sunt republicanii şi masonii, ar dori să facă să se creadă că posedă în realitate o organizaţie ilegală antifascistă. Dar acestea sunt zvonuri ce nu trebuie luate în serios. Ceea ce trebuie luat în serios este doar puternicul curent de opoziţie din opinia publică şi din presă. Opoziţia burgheză dispune de o presă destul de importantă, iar anumite organe de presă foarte răspândite în Italia iau o atitudine care — deşi nu este făţiş de opoziţie — se îndreaptă totuşi fără echivoc împotriva fascismului. Astfel, Corriere della Sera din Milano şi La Stampa din Torino influenţează opinia publică mai ales a burgheziei mijlocii în sensul unei opoziţii tenace, deşi nu zgomotoase. Toate acestea dovedesc că nemulţumirea faţă de fascism a crescut după preluarea puterii de către acesta.

Deşi este dificil de definit şi clasificat cu exactitate diferitele grupuri de opoziţie, este totuşi posibil să se traseze o linie de demarcaţie foarte netă între starea de spirit a proletariatului şi cea a păturii de mijloc.

Proletariatul este antifascist pe baza conştiinţei sale de clasă; el vede în lupta împotriva fascismului o bătălie puternică destinată să răstoarne radical situaţia şi să înlocuiască dictatura fascismului cu dictatura revoluţiei. Proletariatul îşi vrea răzbunarea, nu în sensul banal şi sentimental al cuvântului; îşi vrea răzbunarea în sens istoric.

Proletariatul revoluţionar înţelege din instinct că la intensificarea şi predominanţa forţelor reacţiunii trebuie să se răspundă prin contraofensiva forţelor de opoziţie; proletariatul simte că doar printr-o nouă perioadă de lupte dure şi — în caz de victorie — prin dictatura proletară starea de fapt va putea fi schimbată radical. Proletariatul aşteaptă acest moment pentru a-i restitui adversarului de clasă, cu o energie înzecită de experienţe, loviturile pe care astăzi este silit să le îndure.

Antifascismul păturilor de mijloc are un caracter mai puţin activ. Este vorba, ce-i drept, despre o opoziţie puternică şi sinceră, dar la baza acestei opoziţii se află o orientare pacifistă: s-ar dori din tot sufletul restabilirea în Italia a unei vieţi politice normale, cu deplină libertate de opinie şi discuţie... dar fără lovituri de ciomag, fără folosirea violenţei. Totul trebuie să revină la normalitate, atât fasciştii, cât şi comuniştii trebuie să aibă dreptul de a-şi profesa convingerile. Aceasta este iluzia păturilor de mijloc, care aspiră la un anumit echilibru al forţelor şi la libertate democratică.

Între aceste două stări de spirit ce izvorăsc din nemulţumirea faţă de fascismul din Italia trebuie să se facă o distincţie netă. Cea de-a doua prezintă pentru acţiunea noastră dificultăţi pe care nu trebuie să le subestimăm.

Chiar şi în sânul burgheziei în sens restrâns domnesc astăzi îndoieli privind utilitatea mişcării fasciste. Se nutresc preocupări al căror purtător de cuvânt sunt, până la un anumit punct, cele două organe de presă citate. Acestea se întreabă: este aceasta metoda corectă? Nu este exagerat? În interesul scopurilor noastre de clasă noi am creat un anumit aparat care trebuia să răspundă unor exigenţe. Dar nu va merge el dincolo de funcţiile pe care i le atribuiam şi de scopurile pe care ni le propunem? Nu va fi el silit să facă mai mult decât este bine? Păturile cele mai inteligente ale burgheziei italiene sunt pentru o revizuire a fascismului şi a derapajelor sale reacţionare, de teama ca acestea să nu ducă în mod necesar la o explozie revoluţionară. Fireşte, este în interesul declarat al burgheziei ca aceste pături ale clasei dominante să ducă în presă o campanie împotriva fascismului pentru a-l readuce pe terenul legalităţii, pentru a face din el o armă mai sigură şi mai flexibilă a exploatării clasei muncitoare. Ele sunt favorabile politicii viclene a unor aparente concesii făcute proletariatului, în timp ce îşi exprimă entuziasmul pentru rezultatele fascismului, pentru restabilirea ordinii burgheze şi pentru salvarea temeliei acesteia, proprietatea privată. Aceste stări de spirit au totuşi o mare greutate.

De exemplu, senatorul Agnelli, directorul celei mai mari case italiene de automobile şi cel mai puternic capitalist al Italiei, este un liberal. Dar când, aşa cum s-a întâmplat cu anumiţi tovarăşi ai noştri, se supraevaluează acest fapt, te loveşti îndată de reacţia muncitorilor de la Fiat, care dau asigurări că în uzinele Fiat domneşte exact aceeaşi reacţiune ca în alte fabrici aflate sub conducerea unor capitalişti care aparţin personal partidului fascist. Agnelli, de altfel, este un magnat inteligent; ştie că ar fi periculos să provoace masele muncitoreşti; îşi aminteşte momentele neplăcute prin care a trecut când muncitorii i-au ocupat uzinele şi au arborat pe ele steagul roşu; dă prin urmare fascismului sfaturi binevoitoare pentru ca acesta să ducă într-un mod mai inteligent lupta împotriva proletariatului. Evident, fascismul nu este surd la asemenea sfaturi.

Înainte de cazul Matteotti, fascismul o luase pe calea spre stânga. În ajunul asasinării lui Matteotti, Mussolini ţinuse un discurs în care, adresându-se opoziţiei, spunea:

„Voi formaţi noua Cameră. Noi nu am fi avut nevoie de alegeri; am fi putut exercita puterea dictatorială, dar am vrut să ne adresăm însuşi poporului, iar voi trebuie să recunoaşteţi astăzi că poporul ne-a dat ca răspuns deplina sa adeziune, o majoritate zdrobitoare“.

A fost tocmai Matteotti cel care l-a contestat, declarând că, din punct de vedere democratic şi constituţional, fascismul rămăsese înfrânt, că guvernul fusese pus în minoritate, că majoritatea sa era artificială şi amăgitoare. Fireşte, fascismul nu a recunoscut acest lucru. Mussolini a argumentat:

„Pe baza cifrelor oficiale, noi avem majoritatea. Mă adresez opoziţiei. Se poate face opoziţie în două moduri. Primul, în modul comuniştilor. Acestor domni eu nu am nimic să le spun. Ei sunt complet logici. Obiectivul lor este de a ne răsturna într-o zi prin violenţa revoluţionară şi de a instaura dictatura proletariatului. Noi le răspundem: vom ceda doar în faţa unei forţe superioare. Vreţi să riscaţi lupta cu noi? Foarte bine! Celorlalte grupuri de opoziţie le spunem: folosirea violenţei revoluţionare nu este prevăzută în programul vostru; voi nu pregătiţi o insurecţie împotriva noastră; ce căutaţi deci? Cum vă gândiţi să puneţi mâna pe putere? Legea ne dă 5 ani ca legislatură a acestei Camere. Noi alegeri ne-ar da de altfel acelaşi rezultat. Cel mai bine este, prin urmare, să ajungem la o înţelegere. Poate am exagerat, poate am întrecut măsura. Am folosit metode ilegale pe care mă străduiesc să le reprim. Vă invit la colaborare! Faceţi propuneri, expuneţi-vă gândirea! Vom găsi o cale de mijloc“.

Era un apel la colaborare adresat tuturor grupurilor de opoziţie nerevoluţionare. Doar comuniştii erau excluşi din oferta lui Mussolini. De altfel, el a declarat că o înţelegere cu CGL ar fi posibilă, pentru că aceasta nu se află pe terenul teoriei demagogice a revoluţiei, pentru că bolşevismul ar fi de-acum lichidat etc.

Aşa stăteau lucrurile. Această atitudine a lui Mussolini arată forţa pe care o demonstrase opoziţia antifascistă. Guvernul se vedea silit la o cotitură spre stânga. Dar iată că izbucneşte bomba.

Cazul Matteotti a schimbat complet situaţia din Italia. Faptele sunt cunoscute: într-o zi, deputatul reformist Matteotti a dispărut. Timp de două zile, familia sa a aşteptat în zadar să se întoarcă. Apoi s-a adresat poliţiei. Aceasta a declarat că nu ştie nimic. După ce ziarele aduseseră vestea dispariţiei lui Matteotti, unii martori oculari au povestit că l-au văzut fiind atacat pe stradă de cinci inşi şi urcat cu forţa într-un automobil care s-a depărtat îndată după aceea cu foarte mare viteză.

O mare agitaţie a cuprins opinia publică. Poate că Matteotti era ţinut prizonier, poate nu era vorba decât despre o revenire la teroarea individuală, la politica ciomagului, poate că se dorise doar să fie silit să semneze o declaraţie. Era doar atât, sau ceva mai rău? Cumva un asasinat?

Guvernului i s-a cerut insistent să răspundă. Mussolini a declarat imediat: îi vom căuta pe vinovaţi. S-au operat câteva arestări; dar nu a trecut mult timp până când s-a înţeles că Matteotti fusese ucis de membrii unei bande fasciste în legătură cu organizaţia teroristă a partidului. Fasciştii au luat îndată această atitudine: este vorba despre un gest regretabil al curentului ilegal pe care noi îl combatem şi împotriva căruia Mussolini s-a năpustit întotdeauna. Este un act individual, o crimă de drept comun. Vom acţiona împotriva vinovaţilor. Dar opinia publică nu s-a mulţumit cu atât. Întreaga presă s-a grăbit să demonstreze că iniţiativa crimei nu putea fi pur personală, că asasinii făceau în realitate parte dintr-o ligă secretă, o specie de „bandă neagră“, care deja în alte ocazii comisese crime analoge; crime care rămăseseră nepedepsite pentru că nu avuseseră răsunetul uciderii lui Matteotti. Este acuzat un număr crescând de persoane. Se începe atacarea unor personalităţi ale regimului. Se dovedeşte că automobilul în cauză fusese furnizat de organul fascist-extremist „Corriere italiano“. Este acuzat un membru al directoratului celor patru, Cesare Rossi; este acuzat subsecretarul de la interne, Aldo Finzi. Urmează mai multe arestări de personalităţi fasciste. Antifasciştii duc o violentă campanie de presă.

Se ridică întrebarea: cine este responsabil de omor? Căci nu există nicio îndoială că este vorba despre un omor, deşi cadavrul nu a fost încă găsit. Suntem în faţa unei crime a fanatismului politic, a unei crime politice, a unei răzbunări pentru discursul pe care Matteotti l-a ţinut în Cameră împotriva fascismului? Sau este vorba doar despre o eroare în executarea ordinelor? Această din urmă ipoteză, în opinia mea, nu este câtuşi de puţin exclusă. Este posibil ca Matteotti să fi trebuit ţinut prizonier câteva zile, dar apoi, în urma rezistenţei opuse de el, să fi fost ucis de bandiţii care îl sechestraseră. Sau este vorba despre ceva încă şi mai suspect? Se spune că Matteotti deţinea anumite documente despre corupţia personală a unei întregi serii de membri ai guvernului fascist şi că voia să le publice. Poate că se dorea eliminarea lui din acest motiv? Dar această ipoteză nu are o mare probabilitate în favoarea sa. Matteotti nu ar fi comis cu siguranţă imprudenţa de a purta asupra sa asemenea documente şi, chiar dacă ar fi făcut-o, ar fi existat fără îndoială copii ale acestora. Cu toate acestea, în cursul campaniei de presă s-a susţinut că Ministerul de Interne a devenit un local de afaceri în care capitaliştii italieni şi străini pot cumpăra de la guvern orice concesiune. S-a vorbit despre mari sume încasate de înalţi funcţionari, de exemplu în cazul Sinclair, adică tratatul petrolier pe baza căruia o firmă străină a obţinut monopolul extracţiei de petrol în Italia. Se spune că şi Cazinoul din Monte Carlo ar fi predat o sumă enormă pentru a fi emisă legea care limitează permisele de deschidere a caselor de jocuri de noroc în Italia. În urma acestor zvonuri, Finzi a fost de-a dreptul silit de fascişti să-şi prezinte imediat demisia. Rămâne deschisă întrebarea: este vorba despre o crimă politică în sens restrâns sau despre o crimă provocată de necesitatea de a închide gura martorilor corupţiei morale a guvernului fascist? Oricare ar fi situaţia, atitudinea opoziţiei burgheze şi cea a opoziţiei comuniste faţă de cele două posibilităţi sunt cu totul diferite.

Ce spune opoziţia burgheză? Pentru ea nu este vorba decât despre un caz judiciar. Ea cere guvernului pedepsirea vinovaţilor. Punctul ei de vedere este că guvernul nu se poate limita la a-i stabili pe asasinii direcţi, ci că justiţia trebuie să facă lumină asupra întregii afaceri şi că trebuie trase la răspundere şi personalităţile înalt plasate, ba poate chiar membri ai guvernului, implicaţi în afacere. De exemplu, pe baza descoperirii unor co-responsabilităţi, a fost acuzat generalul De Bono, şeful suprem al poliţiei, care a fost silit să demisioneze. Aceasta arată până la ce treaptă a ierarhiei fasciste ajunge răspunderea. De altfel, De Bono este şi acum unul dintre cei mai înalţi conducători ai „Miliţiei Naţionale“.

Aşadar, opoziţia burgheză consideră întreaga chestiune ca un fapt judiciar, ca o chestiune de morală politică, de restabilire a liniştii şi a păcii sociale în ţară; consideră că trebuie să se pună capăt terorii şi unor asemenea acte de violenţă. Pentru noi, dimpotrivă, este vorba despre o chestiune politică şi istorică, despre o chestiune de luptă de clasă, despre o consecinţă crudă, dar necesară a ofensivei capitaliste pentru apărarea burgheziei italiene. Răspunderea pentru faptul că asemenea orori sunt posibile astăzi cade asupra întregului partid fascist, asupra întregului guvern, asupra întregii clase burgheze din Italia şi asupra regimului ei. Trebuie declarat deschis că doar acţiunea revoluţionară a proletariatului poate lichida o asemenea situaţie; o situaţie ce prezintă astfel de simptome nu mai poate fi asanată prin simple măsuri judiciare, prin restabilirea filistină a legii şi ordinii. În acest scop este dimpotrivă urgentă distrugerea ordinii existente, o răsturnare completă pe care doar proletariatul o poate duce la capăt. În primul moment, comuniştii s-au alăturat protestelor opoziţiei parlamentare în Cameră. Dar foarte curând a fost necesar să se traseze o linie de demarcaţie între opoziţia noastră şi aceea, iar comuniştii nu au mai participat la declaraţiile ulterioare ale celorlalte partide.

Şi maximaliştii sunt reprezentaţi în comitetul opoziţiei parlamentare. Trebuie să semnalăm în această privinţă un fapt foarte caracteristic. PC-ul propusese îndată, ca acţiune de protest împotriva asasinării lui Matteotti, declanşarea grevei generale în întreaga Italie. Greve spontane izbucniseră deja într-o serie de oraşe, ceea ce dovedeşte că era vorba despre o propunere foarte serioasă şi concretă.

Celelalte partide, cu aprobarea maximaliştilor, au propus dimpotrivă ca acţiune de protest în onoarea lui Matteotti proclamarea unei greve de zece minute. Dar reformiştilor, maximaliştilor, CGL-ului şi celorlalte grupuri de opoziţie le-a fost dat ghinionul ca Confederaţia Industrială şi sindicatele fasciste să accepte îndată propunerea şi să participe oficial la protest! Astfel, protestul a pierdut, fireşte, orice semnificaţie ca acţiune de clasă. Este astăzi limpede ca lumina zilei că doar comuniştii au făcut o propunere care ar fi permis proletariatului să intervină în mod decisiv în cursul evenimentelor.

Ce perspective oferă situaţia actuală guvernului Mussolini? Înainte de ultimele evenimente, noi eram siliţi să constatăm că, deşi nu lipseau semne impresionante ale unei nemulţumiri crescânde faţă de fascism, organizaţia sa militară şi statală era totuşi prea puternică pentru a lăsa să apară o forţă capabilă să lucreze practic pentru răsturnarea fascismului în viitorul apropiat. Nemulţumirea creştea, dar eram încă departe de criză.

Faptele recente sunt un exemplu zdrobitor pentru modul în care cauze mici determină efecte mari. Asasinarea lui Matteotti a accelerat extraordinar dezvoltarea situaţiei, chiar dacă, fireşte, premisele acestei dezvoltări erau deja latente în condiţiile sociale. Ritmul crizei fasciste s-a accelerat puternic, guvernul fascist a suferit, din punct de vedere moral, psihologic şi într-un anumit sens şi politic, o înfrângere usturătoare. Această înfrângere nu s-a răsfrânt încă pe terenul organizaţiei politice, militare şi administrative, dar este clar că o asemenea înfrângere morală şi politică este primul pas spre o desfăşurare ulterioară a crizei şi a luptei pentru putere. Guvernul a trebuit să facă concesii însemnate, cum a fost aceea de a ceda portofoliul Internelor vechiului conducător naţionalist, iar acum fascist, Federzoni; s-a văzut silit la alte concesii încă, dar păstrează mai departe puterea în mâini. În discursurile sale din Senat, Mussolini a spus deschis că îşi va păstra postul şi se va servi de toate mijloacele de putere de care mai dispune împotriva oricui îl va ataca.

Potrivit ultimelor ştiri, valul de indignare din opinia publică nu a scăzut încă. Dar situaţia obiectivă a devenit mai stabilă. Miliţia Naţională, care fusese mobilizată la două zile după asasinarea lui Matteotti, a fost din nou demobilizată, iar membrii ei se întorc la ocupaţiile lor obişnuite. Aceasta înseamnă că guvernul consideră îndepărtat pericolul imediat. Dar este clar că, într-un moment mult mai apropiat decât prevedem înainte de cazul Matteotti, se vor produce evenimente notabile.

Este de asemenea clar că poziţia fascismului pe viitor va fi mult mai dificilă şi că posibilităţile practice de acţiuni antifasciste sunt astăzi, pe baza evenimentelor survenite, altele decât înainte.

Cum trebuie să ne comportăm în faţa noii situaţii care s-a deschis în mod neaşteptat? Voi expune schematic părerea mea.

P.C. trebuie să sublinieze rolul independent pe care situaţia din Italia i-l atribuie şi să lanseze o lozincă cu următorul conţinut: lichidarea grupurilor de opoziţie antifascistă existente şi înlocuirea lor cu acţiunea directă şi deschisă a mişcării comuniste. Ne aflăm astăzi în faţa unor evenimente care împing P.C. pe avanscena interesului public. O vreme după preluarea puterii de către fascişti au avut loc arestări în masă ale tovarăşilor noştri. S-a spus atunci că forţele comuniste şi bolşevice erau anihilate, împrăştiate în vânt, că mişcarea revoluţionară era complet lichidată. Dar de la o vreme, după alegeri şi alte fapte, partidul a dat semne prea puternice de viaţă pentru a se mai putea menţine în picioare o asemenea afirmaţie. În toate discursurile sale, Mussolini este silit să-i citeze pe comunişti. În polemica privind cazul Matteotti, presa fascistă trebuie să se apere în fiecare zi şi să ia poziţie împotriva comuniştilor.

Aceasta atrage toate privirile asupra partidului nostru şi asupra sarcinii deosebite şi independente ce-i revine în comparaţie cu toate celelalte grupuri de opoziţie unite printr-o înrudire strânsă. Partidul nostru, prin poziţia deosebită pe care a adoptat-o, trasează o linie de demarcaţie netă între sine şi acele alte grupuri. De altfel, în rândul proletariatului italian, datorită experienţelor luptelor de clasă trecute în Italia în timpul războiului şi în postbelic şi datorită cruntelor dezamăgiri pe care le-a suferit, conştiinţa necesităţii unei lichidări complete a tuturor curentelor social-democrate — de la stânga burgheză până la dreapta proletară — este temeinic înrădăcinată. Toate aceste curente au avut posibilitatea practică de a acţiona şi de a se afirma. Experienţa a arătat că toate sunt insuficiente şi incapabile. Avangarda proletariatului revoluţionar, partidul comunist, este singura care nu a cedat niciodată.

Dar pentru a putea duce în Italia o politică independentă, este absolut necesar ca în partidul însuşi să nu domnească niciun fel de defetism. Nu trebuie să li se povestească proletarilor italieni, care au încredere în partid şi în eforturile sale, că încercările de acţiune făcute până acum de comunişti înseamnă un eşec şi un faliment!

Dacă vom arăta prin fapte că partidul ştie să organizeze lupta şi să pună în aplicare o tactică autonomă a sa, dacă vom arăta prin fapte că partidul trăieşte încă ca singurul partid de opoziţie, dacă vom şti să lansăm lozincile potrivite pentru a indica o cale practicabilă de atac, ne vom realiza cu succes sarcina de lichidare a grupurilor de opoziţie şi, în primul rând, a socialiştilor şi maximaliştilor. În acest sens situaţia actuală trebuie, în opinia mea, să fie valorificată de noi.

Munca în această direcţie nu trebuie totuşi să se limiteze la polemică; trebuie desfăşurată o muncă practică pentru cucerirea maselor. Scopul acestei munci este gruparea unitară a maselor pentru acţiunea revoluţionară, frontul unic al proletariatului de la oraşe şi sate sub conducerea partidului comunist. Doar prin această grupare unitară noi vom fi realizat condiţia care ne va permite să angajăm lupta directă împotriva fascismului. Este o muncă uriaşă ce poate şi trebuie să fie desfăşurată menţinând independenţa partidului.

Există posibilitatea ca, în urma afacerii Matteotti, fascismul să dezlănţuie un „al doilea val de teroare“, o nouă ofensivă împotriva opoziţiei. Dar nici acesta nu va fi decât un episod în dezvoltarea situaţiei. Poate vom asista la o retragere a opoziţiei, la o încetinire a exprimării publice a nemulţumirii din cauza acestei noi terori. Cu timpul însă, opoziţia şi nemulţumirea vor reîncepe să crească. Fascismul nu poate păstra puterea prin intermediul unei presiuni durabile şi neîncetate. Există poate şi cealaltă posibilitate: de a grupa toate masele muncitoreşti din iniţiativa P.C. şi de a lansa lozinca reconstituirii sindicatelor roşii. Poate că mâine va fi posibil să se înceapă această muncă.

Oportuniştii nu îndrăznesc să desfăşoare această muncă. Există în Italia oraşe în care muncitorii ar putea fi invitaţi cu succes sigur să reintre în sindicatele roşii. Dar fiindcă această reintrare ar însemna în acelaşi timp semnalul luptei, fiindcă concomitent ar trebui să fii gata să lupţi împotriva fasciştilor, partidele oportuniste nu au nicio grabă să reconstituie organizaţiile de masă ale proletariatului. Dacă P.C. va fi primul care va valorifica momentul prielnic pentru lansarea acestei lozinci, se va oferi posibilitatea ca reorganizarea mişcării muncitoreşti italiene să aibă loc în jurul P.C. ca centru.

Chiar şi înainte de situaţia creată de cazul Matteotti, atitudinea noastră independentă a fost cea mai bună manevră pe care o puteam executa. De exemplu, la alegeri, chiar şi elemente necomuniste au votat pentru listele comuniste fiindcă vedeau în comunism, aşa cum spuneau ele, antifascismul cel mai clar şi cel mai radical, refuzul cel mai net a ceea ce ele urau. Poziţia noastră independentă este prin urmare un mijloc de a exercita o influenţă politică chiar şi asupra păturilor care nu sunt legate direct de noi. Tocmai faptului că noi am prezentat un program clar i se datorează marele succes al P.C. la alegeri, în ciuda ofensivei guvernamentale lansate mai întâi de toate împotriva listelor noastre şi împotriva muncii noastre electorale. Noi am apărut oficial cu lozinca „Unitatea proletariatului“, dar masele ne-au dat votul pentru că eram comunişti, pentru că declaram deschis război fascismului, pentru că adversarii ne defineau ca fiind de neîmpăcat. Această atitudine ne-a asigurat succese notabile.

Acelaşi lucru este valabil pentru cazul Matteotti. Toţi ochii sunt îndreptaţi spre Partidul Comunist, care vorbeşte un limbaj cu totul diferit de al oricărui alt partid de opoziţie. Urmează de aici că doar o atitudine cu totul independentă şi radicală atât faţă de fascism, cât şi faţă de Opoziţie, ne va permite să valorificăm evoluţiile în curs pentru a răsturna puterea uriaşă a fascismului.

Aceeaşi muncă trebuie desfăşurată pentru cucerirea maselor ţărăneşti. Noi trebuie să elaborăm o formă de organizare a ţărănimii care să ne permită să lucrăm nu doar printre salariaţii agricoli, care se află fundamental pe aceeaşi linie cu salariaţii industriali, ci şi printre arendaşi, micii cultivatori etc., în cadrul organizaţiilor care le apără interesele. Situaţia economică este de aşa natură încât nicio presiune, oricât de mare, nu poate împiedica formarea unor asemenea organizaţii. Trebuie să căutăm să punem această chestiune în faţa micilor proprietari ţărani şi să prezentăm un program clar împotriva asupririi şi exproprierii lor. Trebuie s-o rupem complet cu atitudinea ambiguă a partidului socialist în acest domeniu. Trebuie folosite curentele existente pentru formarea de organizaţii ţărăneşti şi împinse pe calea apărării intereselor economice ale populaţiei rurale. Căci dacă aceste organizaţii s-ar transforma în aparate electorale, ar cădea în mâinile agitatorilor burghezi, ai politicienilor şi ai avocaţilor din orăşele şi târguri. Dacă în schimb noi vom reuşi să chemăm la viaţă o organizaţie de apărare a intereselor economice ale ţărănimii (nu un sindicat, fiindcă în teorie ideea unui sindicat al micilor proprietari se loveşte de obiecţii serioase), vom dispune de o asociaţie în cadrul căreia vom putea desfăşura o muncă de grup, pe care o vom putea pătrunde cu influenţa noastră şi în care vom găsi un punct de sprijin pentru blocul proletariatului urban şi rural sub conducerea unică a Partidului Comunist.

Nu este vorba câtuşi de puţin de a prezenta un program terorist. S-au creat legende în jurul nostru. S-a spus că noi vrem să fim un partid de minoritate, o mică élite sau lucruri similare. Noi nu am susţinut niciodată această teză. Dacă există o mişcare care, prin critica ca şi prin tactica sa, s-a străduit neobosit să distrugă iluziile despre minorităţile teroriste, altădată răspândite de ultra-anarhişti şi sindicalişti, aceasta a fost tocmai partidul nostru. Noi ne-am opus întotdeauna acestei tendinţe, iar a ne prezenta drept terorişti sau partizani ai acţiunii unor minorităţi înarmate, eroice etc. înseamnă tocmai a răsturna lucrurile!

Suntem însă de părere că în problema dezarmării gărzilor albe şi a înarmării proletariatului, de care partidul nostru se ocupă astăzi, este necesar să se adopte o poziţie de principiu clară.

Sigur, lupta este posibilă doar cu participarea maselor. Marea masă a proletariatului ştie foarte bine că problema nu poate fi rezolvată prin ofensiva unei avangarde eroice. Aceasta este o concepţie naivă, pe care orice partid marxist trebuie să o respingă. Dar dacă lansăm în rândul maselor lozinca dezarmării gărzilor albe şi a înarmării proletariatului, trebuie să prezentăm aceste mase muncitoreşti înseşi ca purtătoare ale acţiunii; trebuie să respingem iluzia că un „guvern de tranziţie“ ar putea fi atât de naiv încât să permită, prin mijloace legale sau manevre parlamentare, prin subterfugii mai mult sau mai puţin abile, ocolirea poziţiilor burgheziei, adică luarea în posesie legală a întregii sale maşinării tehnice şi militare şi distribuirea paşnică a armelor către proletari; şi că, odată făcut acest lucru, s-ar putea da liniştit semnalul luptei. Aceasta este într-adevăr o concepţie infantilă şi naivă! Nu este atât de uşor să faci revoluţia!

Noi suntem absolut convinşi de imposibilitatea de a întreprinde lupta cu câteva sute sau câteva mii de comunişti înarmaţi. P.C. din Italia este ultimul care să se lase în voia unor asemenea iluzii. Suntem ferm convinşi de necesitatea de neocolit de a atrage în luptă marile mase. Dar înarmarea este o problemă care poate fi rezolvată doar prin mijloace revoluţionare. Noi putem valorifica încetinirea dezvoltării fascismului pentru a crea formaţiuni revoluţionare proletare. Dar trebuie să lichidăm iluzia că o manevră oarecare ne va pune într-o zi în situaţia de a pune mâna pe aparatul tehnic şi pe armele burgheziei, adică de a lega mâinile adversarilor noştri înainte de a trece la atac împotriva lor.

A combate această iluzie ce împinge proletariatul la lenevie în sens revoluţionar nu înseamnă terorism. Este dimpotrivă o atitudine cu adevărat marxistă şi revoluţionară. Noi nu spunem câtuşi de puţin că suntem nişte comunişti „aleşi“ şi că vrem să zdruncinăm echilibrul social prin acţiunea unei mici minorităţi. Dimpotrivă, vrem să cucerim conducerea maselor proletare, vrem unitatea de acţiune a proletariatului; dar vrem de asemenea să folosim experienţele proletariatului italian care ne învaţă că luptele purtate sub conducerea unui partid neconsolidat — chiar dacă de masă — sau a unei coaliţii improvizate de partide duc în mod necesar la înfrângere. Vrem lupta comună a maselor muncitoare de la oraşe şi sate, dar vrem conducerea acestei lupte de către un stat-major cu o linie politică clară, adică de către partidul comunist.

Aceasta este problema pe care o avem în faţă.

Situaţia se va desfăşura într-un mod mai mult sau mai puţin complicat, dar încă de pe acum există premisele pentru lansarea de lozinci şi pentru agitaţie în sensul că P.C. îşi asumă iniţiativa şi conducerea revoluţiei şi declară deschis că este necesar să se meargă înainte pe ruinele grupurilor de opoziţie antifascistă existente. Proletariatul trebuie avertizat că în momentul în care preluarea puterii de către clasa muncitoare din Italia se va înfăţişa din nou clasei capitaliste ca un pericol acut, toate forţele burgheze şi social-democrate se vor uni cu fascismul. Acestea sunt perspectivele luptei pentru care trebuie să ne pregătim.

În încheiere, vreau să adaug câteva cuvinte despre fascism ca fenomen internaţional, bazându-mă pe experienţele pe care le-am făcut noi în Italia.

Noi suntem de părere că fascismul tinde într-un anumit mod să se răspândească şi în afara Italiei. Mişcări similare din alte ţări, cum sunt Bulgaria, Ungaria şi poate chiar Germania, au fost probabil sprijinite de fascismul italian. Dar dacă este sigur că proletariatul din întreaga lume trebuie să înţeleagă şi să folosească învăţămintele pe care fascismul le-a dat în Italia în cazul în care mişcări similare s-ar forma în alte ţări ca mijloace de luptă împotriva muncitorilor, nu trebuie totuşi uitat că în Italia existau anumite premise particulare care au permis mişcării fasciste să atingă o forţă atât de gigantică. Voi aminti printre aceste premise, mai întâi de toate, unitatea naţională şi religioasă.

Acum eu cred că ambele premise sunt indispensabile pentru mobilizarea păturilor de mijloc de către fascism. Pentru o mobilizare sentimentală este nevoie, ca bază, de unitate naţională şi unitate religioasă. În Germania, formării unui mare partid fascist i se opune în mod evident prezenţa a două confesiuni diferite şi a diferitelor naţionalităţi cu tendinţe în parte separatiste. În Italia, fascismul a găsit premise excepţional de favorabile: Italia aparţinea statelor învingătoare; şovinismul şi patriotismul atinseseră acolo o stare de supraexcitare, în timp ce avantajele materiale ale victoriei lipseau. De acest fapt se leagă strâns înfrângerea proletariatului. Păturile de mijloc au aşteptat o vreme pentru a se convinge dacă proletariatul are sau nu forţa de a învinge. Când totuşi s-a dovedit impotenţa partidelor revoluţionare ale proletariatului, ele au crezut că pot acţiona în mod independent şi că pot lua în propriile mâini guvernul. În acest timp, marea burghezie a avut posibilitatea să înhame la carul propriilor sale interese aceste forţe.

Pe baza acestor fapte, eu cred că nu trebuie să ne aşteptăm încă în alte ţări la un fascism atât de declarat precum cel italian, un fascism în sensul unei mişcări unitare a păturilor superioare exploatatoare şi al unei mobilizări a marilor mase ale păturii de mijloc şi ale micii burghezii în interesul acelor pături. Fascismul din celelalte ţări se deosebeşte de cel italian. În asemenea ţări, el se limitează la o mişcare mic-burgheză, cu o ideologie reacţionară pe deplin mic-burgheză şi cu unele formaţiuni înarmate; o mişcare care însă nu reuşeşte să se identifice complet cu marea industrie şi mai ales cu aparatul de stat. Acest aparat de stat poate, ce-i drept, să intre în coaliţie cu partidele marii industrii, ale marilor bănci şi ale marii proprietăţi funciare, dar faţă de pătura de mijloc şi mica burghezie rămâne mai mult sau mai puţin independent. Este clar că şi acest fascism reprezintă pentru proletariat un duşman. Dar este un duşman mult mai puţin periculos decât fascismul italian. În opinia mea, problema relaţiilor cu o asemenea mişcare este pe deplin rezolvată: este o nebunie să te gândeşti la vreo legătură cu ea. Tocmai o asemenea mişcare oferă bazele pentru mobilizarea politică contrarevoluţionară a maselor semiproletare şi prezintă pericole grave de a aduce pe aceste baze însuşi proletariatul.

În general, noi ne putem aştepta în străinătate la o copie a fascismului italian care se va încrucişa cu forme de manifestare ale „valului democratic şi pacifist“. Dar fascismul va îmbrăca forme diferite decât în Italia. Reacţiunea şi ofensiva capitalistă ale diferitelor pături aflate în luptă cu proletariatul nu vor fi supuse acolo unei conduceri atât de unitare.

S-a vorbit mult despre organizaţii ale antifascismului italian în străinătate. Aceste organizaţii au fost create de burghezi italieni emigraţi. La ordinea zilei este şi chestiunea judecării fascismului italian de către opinia publică internaţională, a campaniei de propagandă duse împotriva lui de ţările civilizate. Se crede de-a dreptul că se vede în indignarea morală a burgheziei din celelalte ţări un mijloc pentru a lichida mişcarea fascistă.

Comuniştii şi revoluţionarii nu se pot lăsa în voia acestei iluzii privitoare la sensibilitatea democratică şi morală a burgheziei din celelalte ţări. Chiar şi acolo unde astăzi se mai prezintă tendinţe pacifiste şi de stânga, mâine fascismul va fi folosit fără scrupule ca metodă de luptă de clasă. Noi ştim că capitalul internaţional nu poate decât să se bucure de isprăvile fascismului din Italia, de teroarea pe care el o exercită acolo împotriva muncitorilor şi ţăranilor.

Pentru lupta împotriva fascismului noi putem conta exclusiv pe Internaţionala revoluţionară proletară. Este vorba despre o chestiune de luptă de clasă. Noi nu ne adresăm partidelor democratice din celelalte ţări, asociaţiilor de idioţi şi de ipocriţi precum Liga pentru Drepturile Omului, pentru că nu vrem să facem să se nască iluzia că ar fi vorba pentru ele de ceva substanţial diferit de fascism sau că burghezia din celelalte ţări nu ar fi în stare să-i pregătească propriei sale clase muncitoare aceleaşi persecuţii şi să comită aceleaşi atrocităţi ca fascismul în Italia.

Noi contăm prin urmare, pentru o ridicare împotriva fascismului italian şi pentru o campanie internaţională împotriva terorii din ţara noastră, exclusiv pe forţele revoluţionare din Italia şi din străinătate. Muncitorii din toate ţările sunt cei care trebuie să-i boicoteze pe fasciştii italieni. Tovarăşii noştri persecutaţi în timpul luptei şi fugiţi în străinătate vor participa într-un mod deloc neglijabil la această bătălie şi la crearea unei stări de spirit antifasciste internaţionale a proletariatului.

Reacţiunea şi teroarea din Italia trebuie să stârnească o ură de clasă, o contraofensivă a proletariatului care să ducă la gruparea internaţională a forţelor revoluţionare, la lupta pe scară mondială împotriva fascismului internaţional şi împotriva tuturor celorlalte forme ale asupririi burgheze.

[1]. Este vorba despre criza diplomatică şi militară declanşată la 27 august 1923, când generalul italian Enrico Tellini şi suita sa (membri ai comisiei internaţionale pentru delimitarea graniţei albano-greceşti) au fost ucişi pe teritoriul Greciei de autori necunoscuţi. Folosind atentatul ca pretext pentru o demonstraţie de forţă naţionalistă, Mussolini a adresat Greciei un ultimatum draconic, iar la 31 august 1923 a ordonat bombardarea şi ocuparea militară a insulei greceşti Corfu. Sub presiunea fermă a Marii Britanii, a Franţei şi a Ligii Naţiunilor, Italia a fost silită să renunţe la anexare şi să evacueze insula la 27 septembrie 1923, mulţumindu-se doar cu o compensaţie financiară din partea Greciei. Incidentul a demonstrat neputinţa regimului fascist de a purta o politică imperialistă agresivă în detrimentul intereselor marilor puteri europene.

MIA  |  Secţiunea română  |  Amadeo Bordiga