|
|
|
Scris: 1955 |
|
|
Vastele mecanisme şi angrenaje ale „informaţiei“ mondiale, care stau cu înfrigurare, cu pricepere gata pentru orice alimentare cu mari prilejuri propice desfacerii ştirii, cu nenumăratele ei mirodenii, coloraturi şi scenografii, au pornit, desigur, într-un ritm alert după anunţul că marele savant fusese răpus de o eroare grosolană de diagnostic medico-chirurgical, înainte, poate, de sorocul aşteptat.
Materialul ce trebuia revărsat era deopotrivă de prim rang şi de o îmbelşugată bogăţie de resurse, şi a fost servit cu dărnicie de către toate sursele, pe tonurile previzibile şi îngroşând tuşa asupra locurilor comune la care publicului modern îi place să se adape la nesfârşit. În naivitatea sa existenţială (în realitate trebuie să felicităm biata Opinie, socotită regina lumii moderne, dacă în atâta tărăboi mai ajunge încă la concluzia că singurul lucru sigur este că o ţinem tot aşa, că o ducem de azi pe mâine), acest public din toate ţările, dresat să citească, să asculte şi să privească după regii standardizate înghite licoarea-informaţie şi „cultură“ ca pe toate celelalte turnate pe gât de atotputernica publicitate: nu pentru că şi-ar potoli setea, ci pentru că îi revine şi mai violent spasmul de a se adăpa.
Trupul lui Einstein nici nu avusese timp să fie incinerat, că marea orchestră şi bătea într-un infernal crescendo pe banalităţile răsuflate: cea mai înaltă minte a timpurilor moderne făcuse acestei rătăcite omeniri darul cumplit al bombei atomice, cauză sigură a exterminării ei; aplecându-se apoi să mediteze asupra unei asemenea uriaşe responsabilităţi, lansase lamentaţii filantropice, iar în testamentul său spiritual (originalitatea găselniţelor stă într-adevăr la temelia stilului crainicilor moderni!) conjurase ca panaceele moraliste şi pietismele democratice să evite ruina.
Mare arhitect al unei revoluţii ştiinţifice, lansată în ediţie vulgarizată drept „faliment al ştiinţei“ şi „sfârşit al determinismului“, şi prin urmare pretins călău al materialismului istoric marxist şi revoluţionar — se putea foarte bine ca, în mocirla contemporanei ramoliri ideologice şi teoretice universale, el să fie trecut din izolarea sa mizantropă pe scena politică, drept prieten prin afinitate al jumătăţii „marxiste“ a lumii, pentru a recita, alături de mişcarea mondială a comuniştilor columbofili şi dulceag-mieroşi, cel mai laş şi mai imposibil imn închinat păcii, aceea care este predicată ca decurgând dintr-o generală sacralitate a autonomiei individului-persoană.
Nu este de mirare că aripa roşie a duelului mondial privind cea mai bună utilizare a acestei monstruoase înşelăciuni a căutat să se folosească de o asemenea resursă, astăzi, când eclectismul său faţă de principiile în care încă se mai preface că crede (mai cu seamă în privinţa legăturilor dintre ştiinţă şi filozofie, ştiinţă şi politică) a adus-o să speculeze pe seama consensurilor din toate direcţiile, până la cuvântul pontifului catolic.
Astfel, cel pe care vulgaritatea teatrală americană pretinsese să-l măsoare, prin testele sale de iarmaroc sătesc, drept cea mai înaltă maşină cerebrală în funcţiune pe această lume, cel pe care rasismul (strivit sub rasismul arian al lui Hitler) îl ridicase drept stindard al poporului ales, dăruitor lumii al celor mai mari Învăţători (Moise, Hristos, Marx, Einstein...), sfârşea în ultimii săi ani ca un biet colportor, în materie socială, de idei de doi bani.
Acest lucru îi place opiniei. Într-o epocă în care se încearcă din toate părţile revendicarea ei drept maşină motrice a lumii şi cârmuitoare a societăţii şi a naturii fizice, ea se arată plastică şi docilă ca terciul, rămânându-i întipărite toate urmele dibace de degete ale amăgirii demagogice. Nimic nu este mai manipulabil şi mai fleşcăit decât poza afişată de „lumea liberă“ lăudată dinspre Vest şi de democraţia populară „de jos“ preamărită dinspre Est.
Ea se rânduieşte de minune printre materiile prime ale producţiei moderne, roabă a capitalului. Nu are fibră, nu are nervură; nu are coloană vertebrală asemenea materialelor de construcţie clasice, poate fi făcută să cedeze sau să se rigidizeze după bunul plac în orice direcţie, este „izotropă“, pasivă şi inaptă de luptă la toate temperaturile, la toate latitudinile. Virtutea ei de adaptare şi laşitatea ei de turmă, în cotitura pe care o traversează lumea, au depăşit orice limite imaginabile şi au lăsat în umbră vechile basme retorice despre ignoranţa generală şi obscurantismul epocilor apuse.
Ca om politic, bietul bătrân Einstein nu avea cum să ne sperie. Dar ca exponent suprem al unei etape istorice a cunoaşterii ştiinţifice, este oare el un duşman?
Epoca modernă, aceea pe care Lenin, la scară istorică, a numit-o a Imperialismului — etapă recentă a Capitalismului —, adică ivirea formei masive, ultracentralizate şi ultra-antisociale, stabilită de doctrina marxistă drept premisă a prăbuşirii sale, este caracterizată de un val de autocritică corozivă a ştiinţei oficiale, ideologie a clasei dominante.
Este de toată evidenţa opoziţia dintre siguranţa, trufia şi pasul triumfal al ştiinţei laice din perioada postrevoluţionară a burgheziei, întemeiate pe baza somptuoasă a demolării filozofice a gândirii medievale, bisericeşti, autoritare, înfăptuită încă dinaintea revoluţiilor liberale de către iluminişti, senzualişti, criticişti, în toate naţiunile înaintate ale Europei, şi ezitarea, îndoiala, înverşunarea revizuirilor, năzuinţa de a restaura idolii sfărâmaţi, caracteristice mai recent „gânditorilor“ de la începutul secolului al XX-lea.
Pentru noi, marxiştii, acest lucru coincide cu faptul social că, la ivirea liberalismului — apărut în faţa lumii ca un fapt de gândire, în câmpul filozofic, juridic şi politic —, marile revoluţii deschid calea marilor ritmuri ale modului burghez de producţie, care, atunci când se naşte, îmbină un interes de clasă cu un interes social general. În comparaţie cu cel vechi, el garantează mai multe servicii pentru mai puţin chin social de muncă; sporeşte productivitatea muncii sociale şi ridică prin salturi mari nivelul general al activităţilor şi al satisfacţiilor. Însă îşi va epuiza într-un ciclu nu prea lung faza fecundă, devenind tot mai parazitar.
Există, în plus, latura luptei de clasă, apărarea contrarevoluţionară şi rezistenţa la teoria noului protagonist: proletariatul. Burgheziei i se pare că i-a oferit asemenea arme inamicului său — şi pe bună dreptate —, în măsura în care noua doctrină se dovedeşte a fi întemeiată pe o dezvoltare a prea marilor îndrăzneli ale gândirii burgheze timpurii. De un secol, noi, revoluţionarii proletariatului, revendicăm determinismul în istorie, şi pe el întemeiem legile declinului acelui sistem pe care burghezia îl visa veşnic, şi îi anticipăm înmormântarea pe care ea însăşi a dansat-o şi a cântat-o pe ruinele tronurilor şi ale altarelor.
La un secol de la Primul Napoleon, burghezia îl reneagă pe temerarul blasfemiator Laplace, care formulase teorema de bază a determinismului în domeniul naturii: fiind date toate poziţiile şi mişcările particulelor de materie la un moment dat, vom fi în măsură să calculăm matematic poziţiile şi mişcările lor în orice moment viitor din viaţa cosmosului.
Noua clasă stăpână a văzut cu teroare o parafrază a profeţiei cosmice în profeţia socială a lui Marx: fiind cunoscute relaţiile economice şi sociale dintre clase şi contradicţiile lor, precum şi mişcările care au transferat puterea de la clasele feudale la cele capitaliste, suntem în măsură să stabilim legile viitoarei treceri a puterii de la burghezie la proletariat şi ale distrugerii formei economice a capitalismului.
Privilegiul modern şi gândirea modernă ale cărei cercetări, vorbind sub aspect social, sunt alimentate de cel dintâi, astăzi, când au epuizat în mare măsură elanul spre cuceririle viitorului şi când li se pare că au distrus prea mult, au fost gata să dea totul pentru ca să treacă de la ele coşmarul noii palingeneze.
Asupra materialismului şi a pozitivismului burghez din secolul al XIX-lea — nu în domeniul filozofiei, a cărei importanţă acea orientare o făcea să decadă treptat, ci chiar în acela al ştiinţelor naturii —, s-a năpustit o critică (desigur deloc lipsită de o adâncă pătrundere) care a pus la îndoială soliditatea făgaşului metodei experimentale şi validitatea cercetării ştiinţifice, repunând în forme actualizate întreaga îndoială străveche asupra relaţiilor dintre obiect şi subiect, realitate şi experienţă, natură şi cunoaştere umană.
Această vastă mişcare cuprinzând multiple şcoli, de la Mach la Bergson, de la James la Poincaré, de la Avenarius la Le Roy etc., se sprijină oare pe Einstein ca maestru, îl are drept discipol, primeşte contribuţii din concepţia sa fizico-matematică? Niciuna dintre aceste teze nu este exactă, nici cronologic, nici teoretic. Nu Einstein este stegarul antideterminismului, al anticauzalismului, campionul teoriei filozofice a incertitudinii sau chiar al imposibilităţii cunoaşterii ştiinţifice, şi nici măcar al metodei probabiliste, cunoscută de altfel clasicilor şi studiată în legile ei încă de Laplace însuşi, care nu s-ar fi mulţumit — dacă ar fi cochetat cu politica — să spună: este doar foarte probabil ca burghezia şi ideologia ei să se ducă dracului.
Opera lui Einstein ca fizician este foarte complexă. Poate că lucrul cel mai remarcabil la el a fost acela de a nu se închide într-un singur domeniu, ci de a lucra în toate cu o forţă de campion al muşchiului-creier. Chiar şi bătrân, nu rumegă la nesfârşit un sector restrâns, nu se pierde în amănunte, nu face paradă de erudit şi nu publică opere monumentale. În tinereţe abordează diferitele domenii ale fizicii, îşi însuşeşte cu o excepţională capacitate de selecţie rezultatele esenţiale din mijlocul pestilenţialei literaturi universitare moderne (într-adevăr mai puţin de dispreţuit acum o jumătate de veac), elaborând apoi scurte expuneri unde problema este redusă la esenţial, iar soluţia ei este întotdeauna fermă şi nouă. De difuzare, popularizare, traducere în limbaj filozofic şi, mai rău, vulgarizator şi de semicultură, s-a ţinut întotdeauna ferit şi departe, abia tolerând câteva dintre lucrările răsărite ca ciupercile după ploaie şi pline de nenumărate digresiuni, având oroare de orice „extrapolare“ (lucrul pe care omul de ştiinţă care nu e şarlatan îl detestă cel mai mult, iar profesorii anului 1950 îl îndrăgesc cel mai tare) cu iz literar, retoric, de „roman poliţist“ şi de „literatură ştiinţifico-fantastică“.
Măreaţa şi strălucita sa construcţie a relativităţii restrânse, care ţine de domeniul mecanicii, îl aşează pe marile trepte ale căii clasice, alături de Galilei, Descartes şi Newton, ale căror metode şi măreţe intuiţii le continuă.
Deşi problemele tradiţionale sunt puse aici şi mai radical, nu are o mai mică însemnătate, într-o istorie a ştiinţei, doctrina — mai anevoioasă ca aparat matematic şi mult mai puţin pretabilă la formulări de tip „taifas“ — a relativităţii generale.
În această privinţă el este relativist aşa cum este gândirea clasică modernă antiteologică: a sfărâma vechile absoluturi prea înguste pentru a construi noi şi mai valabile adevărate absoluturi. Dar nu mai sunt absoluturi de la care se porneşte ca de la o condamnare pusă ca premisă oricărei cuceriri; sunt absoluturi care se dobândesc, la care se ajunge, prin care se trece. Acesta este drumul operei lui Einstein, care nu a păşit, atât timp cât lucrul a fost cu putinţă, pe făgaşul scepticismului reacţionar al aşa-zişilor „gânditori“ de astăzi. Tocmai de aceea el nu a mers de la absolut la relativ, ci de la restrâns la general.
Înainte de a schiţa — nicidecum de a demonstra pe deplin — toate acestea, trebuie să facem un pas înapoi, cel puţin în cronica biografică, ce este în realitate şi istorie a ştiinţei. Înainte de a da osatura construcţiei sale geometrico-mecanice, Einstein intră în domeniul opticii — sediu al unui străvechi dualism clasic de teorii, ce merge de la atomiştii greci până la Newton —, şi tot el este cel dintâi care trasează aici expresia matematică a noii concepţii despre fotoni (dezvoltată apoi de alţi fizicieni, precum Planck şi Bohr), adică despre „grăunţii de lumină“. Aceşti fizicieni vor fi cei care vor aplica această teorie „granulară“ oricărei forme de energie, ei vor fi cei care vor vrea să celebreze acest triumf al „discontinuului“ în toate domeniile fizicii drept proba filozofică a inaccesibilităţii adevărului: Einstein a urmat însă între timp, oricum ar sta lucrurile cu această anevoioasă dezbatere „la nivel înalt“, o cu totul altă direcţie.
Această luptă dualistă în optică a continuat, ca să spunem aşa, pe cont propriu, între concepţia corpusculară şi cea ondulatorie, iar după ce prima părea să triumfe, marele fizician de Broglie (destul de departe de gaşca idealistă) le-a sistematizat într-o concepţie organică, în timp ce alţi fizicieni, precum Schrödinger şi mai ales Heisenberg, le-au împins la paroxism în sens indeterminist. Einstein, să ne limităm a spune, a rămas în afara acestei încăierări, dar şi-a folosit ultimele decenii de muncă pentru a realiza o sinteză între două grupuri de fenomene, de legi şi de ecuaţii ce păreau de neîmpăcat: acelea care guvernează optica şi electromagnetismul, aşadar formele radiante de energie (inclusiv cele atomice şi nucleare), şi acelea ale mecanicii sale generale. A anunţat că şi-a atins scopul, pe care l-a rezumat într-o schemă succintă de formule: ne vom feri să le discutăm, dacă până şi un de Broglie are rezerve în privinţa lor, dar vom spune că Einstein a murit după ce le-a scris nu în limbajul indeterminist al lui concretum, ci în cel clasic al lui continuum.
În cazul în care calculul infinitezimal întemeiat de Newton şi Leibniz — prin aplicarea sa la reprezentarea geometrică a lui Descartes — ar fi abolit prin lege, împreună cu întreaga fizică matematică de trei secole încoace, şi s-ar reveni la simpla numărătoare aritmetică a misticului Pitagora, nu Albert Einstein va fi fost cel care, ca să vorbim pe şleau, a vrut acest lucru.
Acestea fiind spuse — şi nicidecum cu pretenţia de a da o nouă expunere în proză a relativităţii —, ne vom putea explica poate mai bine pe terenul determinismului.
În sânul mişcării marxiste, bătălia pentru filozofia „noastră“ a fost întotdeauna considerată vitală. Ca filozofie, marxismul nu este doar o concepţie despre societatea economică şi despre istorie, ci şi despre lume, despre viaţa socială şi cosmică în sensul cel mai larg. La aceasta Marx a adus contribuţii fundamentale, punând la locul lor marile curente ale filozofiilor burgheze: din Franţa, Germania, Anglia, Italia (despre Vico, Bruno, Telesio, Campanella ar trebui făcut un studiu „de partid“ mai aprofundat, dacă partidele nu s-ar fi dedat lui Loyola şi Toma de Aquino — totuşi gânditori remarcabili în felul lor); [1] Engels i-a consacrat celebra operă împotriva lui Dühring, clasic exemplu de astupare a spărturilor căscate anapoda în economia politică şi, prin urmare, în filozofie.
Plehanov a introdus în Rusia economia marxistă şi concepţia marxistă despre istorie, dar a dedicat părţii filozofice o importantă operă privind apărarea Filozofiei Moniste (Materialistă, întrucât reduce dualismul dintre materie şi spirit la unicul element material). O astfel de operă, pe care s-a format şi Lenin, a constituit un stăvilar necesar împotriva inevitabilelor tendinţe burgheze şi mic-burgheze ale gândirii ruse de opoziţie sub ţari.
Când, într-o epocă ulterioară, după cum este bine cunoscut, nu puţini marxişti ruşi, chiar de stânga, au căzut în păcatul idealismului, al voluntarismului (care este antideterminism) şi s-au sprijinit pe „noua“ filozofie empiriocriticistă ce readucea speculaţia „din cap“ cu întâietate asupra experienţei materiale, într-o reeditare de vechi idei revopsite, Lenin a fost cel care şi-a suflecat mânecile şi ne-a dat opera despre Materialism şi empiriocriticism. Este oare definitivă punerea la punct realizată de o asemenea operă? Dacă citim Istoria oficială a Partidului Bolşevic, acest lucru este dat drept sigur, la fel ca în atâtea declaraţii staliniene ce au reconfirmat materialismul istoric drept teorie a societăţii umane şi materialismul dialectic drept teorie a ştiinţei despre cosmos. Această ortodoxie redusă la un hortus conclusus al arenei filozofice, după ce, în materie de ştiinţă economică şi de doctrină istorico-politică, nu există pagină din Marx, Engels şi Lenin care să nu fi trecut prin cabinetele obscure, nu poate decât să stârnească zâmbete. Ce prostie ar fi materialismul nostru dialectic dacă, sacrosanct în filozofie, ar lăsa să i se alăture concluziile cele mai nedeterminate şi de nedeterminat în domeniul economic, juridic, politic, tactic şi ar tolera cele mai slugarnice plecăciuni în faţa celor mai sfruntate ideologii burgheze: ce Mach, ce Berkeley, aici filozofăm într-un mod mai vulgar decât cerşetorii de la San Gennaro! sau terţiarii Sfântului Francisc!
Întrebarea care s-ar putea pune — a putut oare Materialism şi empiriocriticism să-i răspundă lui Einstein? — nu ne-ar tulbura prea mult. Dar întrebarea dacă a putut oare să răspundă celorlalte teorii fizico-cosmologice în care spiritul şi transcendenţa reapar cu steagul desfăşurat, pretinzând că au sortit ştiinţa fizică — şi de o sută de ori mai mult pe aceea a omului social — unei condamnări fără apel, mărginirii şi erorii, aceasta este o chestiune care rămâne deschisă, care nu se rezolvă printr-o circulară adresată activiştilor şi căreia mişcarea îi va consacra cu totul altă muncă decât aceste note de circumstanţă.
Antimaterialiştii nu au încetat să dea bătaie de cap în celelalte partide europene. Întreaga gândire a lui Bernstein, părintele revizionismului, este numai voluntarism şi pragmatism; în Franţa, ortodoxul Lafargue a trebuit să se bată cu Jaurès, idealist istoric; despre soţii Webb din Anglia nu vom mai vorbi; iar în Italia, în timp ce dragului Antonio Labriola îi rămân mereu de puricat câteva scăpări filozofice, am fost pândiţi, o ştiţi prea bine, de pericolul de nespus de a-l avea drept maestru de marxism chiar pe don Benedetto Croce, a cărui şcoală a înrâurit nu puţin, în numele comunului béguin pentru unitatea patriei, ordinovismul subalpin.
Neavând aşadar aripi critice pentru marile zboruri cosmice şi neputându-i invidia pe cei care, luându-şi o mină serioasă, le schiţează caraghios fâlfâind din aripi de boboc de raţă, ne vom limita să mânuim metrul modest al militantului de partid, pentru a afirma că marele drum al concepţiei marxiste nu intră în contradicţie cu rezultatele doctrinelor einsteiniene, pentru cel care reuşeşte să citească întrucâtva dincolo de manşetele promoţionale de pe copertele din vitrine.
Kant trece drept fondatorul gândirii moderne, şi chiar este. Între Aristotel şi el, pe umerii învăţatului fusese aşezată mantia Revelaţiei. El a vrut să şi-o smulgă de pe umeri pentru a trece orice dat arbitrar sub bisturiul criticii, redescoperind şi rescriind totul. Nemaicontestând faptul că trebuiau utilizate datele experienţei umane, a adăugat la aceasta travaliul unui cap-uzină de nu puţini cai-putere şi a căutat să elimine tot ceea ce era reductibil la un dat antecedent. Odată admis că eficacitatea cunoaşterii nu mai consta în harul lui Dumnezeu care să dăruiască o parte din patrimoniul său infinit de gândire, a tras concluzia că ceva tot trebuia acceptat din afară, mereu ca un dat a priori, adică găsit acolo de-a gata. Chiar dacă bunul Dumnezeu nu mai este dătătorul (chestiune mai mult de limbaj: în cel al lui Einstein Dumnezeu s-a întors), în orice caz acest ceva se găseşte acolo, în străfundul capului, prin virtute proprie: de aceea s-a vorbit la şcoală despre imanenţă, nu despre transcendenţă. Kant s-a oprit în faţa a două date ale oricărei cunoaşteri, adică ale oricărui act de a experimenta asupra lumii exterioare şi a specula în cea interioară (cutia craniană): noţiunile primordiale, „categoriile“ de spaţiu şi de timp.
Toată lumea ştie să spună că, prin relativitatea restrânsă, Einstein a redus cele două forme la una singură şi prin aceasta a făcut necesar un limbaj nou şi diferit, mai întâi în formulele matematice, apoi — lucru nicidecum simplu — în vorbirea obişnuită.
Trebuie însă înţeles că Einstein nu a fost împins la acest pas de o cerinţă gnoseologică, adică de un studiu asupra teoriei cunoaşterii umane, ci de o cercetare fizică, de cu totul altă necesitate: aceea de a da o formă satisfăcătoare rezultatelor obţinute din fenomene reale, pe care doctrinele, legile, formulele şi ecuaţiile precedente nu reuşeau să le concilieze.
Să dăm în cel mai simplu mod o idee despre dificultatea ce se ivea: ceea ce ne interesează este că aceasta, laolaltă cu multe altele, se punea pe terenul metodei experimentale şi al definirii de legi cauzale, adică de aşa natură încât, odată găsite, permit prevederea sigură a anumitor grupuri de fapte viitoare, de evenimente. Încă din vremea lui Laplace totul este limpezit sau rezolvat pentru mecanica cerească, ştiinţă ce studiază mişcările aştrilor, şi aceasta pe baza legii gravitaţiei a lui Newton.
Această formă de energie care este gravitaţia, atracţia dintre corpurile materiale îndepărtate, s-a lăsat mai întâi redusă la o lege, ceea ce nu-i răpeşte „misterul“ lăuntric. Ce anume transmite atracţia reciprocă între două corpuri imens de îndepărtate? Îşi transmit mesaje? Călătoresc unde de la unul la altul? În vorbirea curentă, această actio in distans, influenţă asupra unui corp îndepărtat, cere doar prezenţa, nu pierde timp pentru a se stabili.
Însă epoca modernă a descoperit alte forme de energie, cea electrică şi cea magnetică, iar visul fizicii este de a le reduce sub aceeaşi normă cu gravitaţia. Vis ce părea gata să se realizeze când Coulomb a dat legea prin care sarcinile de semn opus se atrag, identică cu legea lui Newton.
Cu toate acestea, lucrurile s-au complicat când Hertz şi alţii au descoperit că astfel de energii se transmit în spaţiu sub formă de unde electromagnetice (pe care Marconi le-a utilizat apoi pentru telegrafia fără fir). Această descoperire a permis asimilarea luminii la acest grup de fapte, rămânând dovedit că undele electromagnetice şi cele optice aveau în vid aceeaşi viteză bine-cunoscută, de trei sute de mii de kilometri pe secundă.
Cuvântul undă (în mintea noastră slabă) cere un mediu care unduieşte, precum apa mării sau aerul în care se transmite un sunet, fapte pe deplin mecanice şi cunoscute. Mediul nu călătoreşte, ci freamătă, vibrează, şi unda este cea care se transmite de la un punct la altul. Însă lumina şi electromagnetismul se transmit şi în vid, prin natura sa surd, mut. Fizicienii au numit eter mediul necunoscut în care toate corpurile ar fi „scufundate“ şi care ar sta nemişcat faţă de stelele fixe.
Prin aceasta a avut dreptate Fresnel cu teoria ondulatorie a luminii, şi nu celor care, de la Democrit până la Newton, au asimilat raza cu o serie de corpusculi infimi ce vin să lovească ochiul (teoria emisiei).
Acest eter imobil era un pas înapoi faţă de gândirea uriaşă a lui Galileo. I se spunea, folosind limbajul simţului comun la care ajunsese specia umană: noi însă simţim că pământul stă nemişcat; ce soi de experimentalist mai eşti şi tu, care vrei să ne convingi că se mişcă cu o viteză incredibilă? Acesta a fost obstacolul pe care savantul din Pisa l-a doborât prin principiul său de relativitate, principiu ce rămâne valabil în doctrina restrânsă şi generală a lui Einstein, cucerind însă domenii noi şi imense.
Mult mai puţin îngrijorătoare era obiecţia scolasticii oficiale cum că, din moment ce Iosua a oprit Soarele, aceasta dovedeşte că, potrivit Scripturilor, Soarele nu stă nemişcat, ci se mişcă. Biserica însăşi a abandonat acest argument; lui Galileo nu-i păsa defel ca Soarele să stea nemişcat; Galileo întemeia teza (pe care Engels se va sprijini într-un scop filozofic şi materialist): imobilitatea este un cuvânt fără sens, numai mişcarea există. Formula cristalină prin care Engels închide gura flecară a celor de teapa lui Dühring leagă relativitatea lui Galileo de — dacă aveţi răbdare — cea generală a lui Einstein: mişcarea este modul de existenţă al materiei.
Principiul relativităţii este simplu; să-l enunţăm fără a mai căuta dovezile în operele galileiene clasice, fără a vă plimba pe puntea corăbiei ce aleargă de-a lungul ţărmului, fără a vă pune să aruncaţi pălăria în râu...: „Cel care se mişcă laolaltă cu tot ceea ce îl înconjoară (sistem de referinţă) nu îşi dă seama de mişcare, ba chiar nu poate face niciun experiment care să-i dezvăluie mişcarea“.
Repausul şi mişcarea nu sunt concepte absolute, ci relative. Repausul absolut nu există, mişcarea absolută este de nedefinit.
Prin acest concept, care astăzi nu mai este contestat din nicio tabără, ipoteza creaţionistă primea o lovitură mortală; într-adevăr, haosul primordial, depozit imobil de materie în mijlocul întunericului, este de neconceput. Cosmosul nu are o „manetă de pornire“, căci cosmosul nu este altceva decât mişcare.
Dar Galileo enunţă principiul şi îl demonstrează cu o condiţie restrictivă. Imposibilitatea de a defini direcţia şi viteza mişcării este valabilă doar pentru mişcările rectilinii şi uniforme. Dorm liniştit în autobuzul care înaintează în linie dreaptă, dar la o frânare sau la o curbă strânsă a vehiculului mă simt deplasat şi mă trezesc. Un dat al simţului comun ce pare sigur, la fel ca acela de a călca pământul cu piciorul şi a spune că e nemişcat (se spune că Galileo, ieşind de la abjurarea impusă, a bătut din picior exclamând: proştilor, se mişcă!). Einstein îi va deschide ochii celui ce doarme în troleibuz: relativitatea este valabilă pentru orice fel de mişcare.
Aşadar, nu este posibil să dovedim prin experimente mecanice interne că cititorul, ziarul şi camera se află în mişcare şi să ştim cu ce viteză, de vreme ce vitezele nu sunt decât relative la un anumit alt corp de referinţă (sistem), pe care îl vedem mişcându-se faţă de noi.
Dar odată găsit eterul, s-a putut spune: o clipă, dacă Eterul este imobil, iată că se poate afla, nu prin experimente mecanice, ci de-acum prin unele optice sau electromagnetice, viteza sistemului nostru (camera, Pământul) în raport cu eterul. Dacă aceea este viteza luminii în eter şi dacă eterul este nemişcat, dacă Pământul se roteşte de la Torino spre Milano, un semnal optic sau un semnal radio are nevoie de mai mult timp de la Torino la Milano decât în sens invers; ştiind diferenţa dintre cei doi timpi şi distanţa, pot afla viteza pământului.
Dar toate acestea au căzut în gol. Odată făcut experimentul (Michelson: nu de la Milano la Torino, ci între grupuri de oglinzi şi folosind interferenţa razelor...), s-a văzut că viteza luminii este mereu aceeaşi şi nu se poate stabili prin aceasta care este mişcarea sistemului în care se experimentează. Avea dreptate Galileo, părintele relativităţii.
Maxwell studiase între timp temeinic teoria energiei radiante. Lorentz a rezolvat, prin ceea ce a crezut poate a fi un artificiu de formule, punctul în care Maxwell se oprise: legile sale nu rămâneau aceleaşi dacă, în loc de a se mulţumi cu un sistem unic, adică relativ nemişcat faţă de observator, se efectuau măsurători într-un alt (dintr-un alt) sistem, aflat în mişcare faţă de primul. Lorentz a descoperit că socoteala ieşea complicând puţin „transformarea“ lui Galileo.
Galileo trece de la un sistem la altul, aflate în mişcare uniformă unul faţă de celălalt, adăugând sau scăzând din distanţe un acelaşi segment determinat de timp şi de viteza relativă. Nu este vreo enigmă: pasagerul parcurge 20 de metri pe punte în timp ce corabia parcurge 40 faţă de mal; el va fi parcurs 60 faţă de copacul de pe mal, cu o viteză triplă.
Lorentz a făcut să iasă socoteala micşorând puţin distanţa pe care eu, stând sub copac, o atribui plimbării călătorului şi — ceea ce este şi mai ciudat — chiar şi timpul pe care îl citesc pe ceasul meu.
Acest rezultat a înlăturat, mai întâi, unul dintre obstacolele din calea unificării diferitelor „fizici“; pe de altă parte, unei minţi precum cea a lui Einstein i-a pus o problemă mai profundă. De vreme ce nu mai calculez cu micile formule ale lui Galileo, ci cu cele ale lui Lorentz, care în majoritatea cazurilor îmi dau numere diferite — cu foarte puţin, dar diferite —, nu trebuie oare să încep să scriu altfel nu doar formulele, ci şi enunţarea în cuvinte, nu trebuie oare să încep să gândesc altfel, gata să abandonez vreuna dintre regulile gândirii încetăţenite până acum, dintre legile ei, dintre faimoasele categorii? Dacă şi-a pus această problemă, poate pentru prima dată, el a procedat nu ca un metafizician (categoriile gândirii sunt eterne şi imuabile!), ci ca un dialectician; nu ca un spiritualist sau idealist (la început a fost gândirea divină, a fost ideea imanentă), ci ca un materialist.
Mai presus de toate, a procedat ca un fizician experimentalist, întrucât, dacă experimentul lui Michelson ar fi dat un rezultat opus, nu s-ar mai fi deranjat să fantazeze. Iar apoi a „fantazat“ ca unul convins că va găsi legi cauzale şi universale, scrise doar întrucâtva diferit de cum le scrisese Galileo, dar, la fel ca ale lui, covariante. Covariante înseamnă că au aceeaşi formă, aceeaşi construcţie pentru diferiţi observatori (sau mai bine, am spune, pentru diferite observatoare înzestrate cu mişcări diferite între ele). Şi a mers în direcţia — pe care se pare că a parcurs-o în cele din urmă până la capăt — a formulei unice care să cuprindă cauzalitatea mecanică şi optică. Opera sa poate fi respinsă, dar nu se poate contesta faptul că este temeinic ancorată într-o formulă antisubiectivistă şi strict deterministă.
La Galileo, transformarea timpului este extrem de simplă: t este egal cu t’. Ceasurile indică aceiaşi timpi între două evenimente sau treceri, fie că se află în buzunarul de la piept al cârmaciului aşezat la pupă, al pasagerului ce se plimbă pe punte sau al omului de la tulpina copacului de pe mal. La Lorentz-Einstein acest lucru se întâmplă doar dacă nava aruncă ancora, iar pasagerul se lăfăie în fotoliu. Pornind de la Galileo, Kant putea deduce intuiţia temporală a priori: definirea simultaneităţii evenimentelor în întregul univers, cu ora cosmică luată din buzunarul bunului Dumnezeu sau dintr-o intuiţie ce trebuie acceptată fără discuţie.
Albert Einstein a pus-o în discuţie. Nu ca un contrarevoluţionar al gândirii critice ştiinţifice moderne, ci mai revoluţionar (relativist) decât Galilei şi mai revoluţionar (criticist) decât Kant.
Dacă doborâm caracterul absolut al Timpului, distrugem lucrul pe care omenirea a jurat dintotdeauna: misteriosul dangăt care, marcând prezentul, ridică o barieră rigidă, pe cât de mişcătoare, pe atât de netrecut, între Trecut şi Viitor. Prin această bătălie memorabilă, Einstein nu se înscrie în rândul celor două degenerări contemporane ale gândirii burgheze, care subminează deopotrivă teoria naturii şi pe aceea a societăţii. Una este pozitivismul, înţeles în sens îngust şi neglijent, pentru care ştiinţa consemnează doar ceea ce se află în Trecut şi nu îşi asumă altă răspundere, nefiind în stare să construiască nimic în Viitor. Cealaltă este existenţialismul trivial şi indecent până la care a alunecat şi mai adânc o societate putredă, de mult matură pentru purificatoarea Revoluţie — existenţialism ce cunoaşte doar Prezentul şi neagă legile şi structurile constructive nu doar ale Viitorului, ci şi ale Trecutului însuşi, de care trăitorului de azi pe mâine intoxicat îi pasă în egală măsură de puţin. Odată înlocuit timpul universal cu timpul local, mecanica se poate rescrie cu formule noi, dar pe aceleaşi principii ale lui Galileo, Newton şi d’Alembert, cu aceleaşi ecuaţii canonice. Ele marchează cotitura pe care filozofia naturală a luat-o faţă de Aristotel şi de Toma. Principiul inerţiei — care este un alt mod de a distruge distincţia dintre materia în repaus şi cea în mişcare (dintre materia neînsufleţită şi cea însufleţită) —, principiul cantităţii de mişcare — care afirmă că un corp asupra căruia nu acţionează forţe nu îşi modifică mişcarea — şi principiul forţei vii — care afirmă că un corp îşi măreşte viteza, încetineşte sau deviază numai atunci când intervine o forţă nouă — au un sens istoric, social şi „marxist“ dacă ne amintim că, în filozofia peripatetică şi în scolastică, un corp lăsat în voia lui se opreşte, şi doar dacă se cheltuieşte o forţă şi se „consumă“ o energie împingându-l, numai atunci îşi păstrează el parcursul şi viteza.
Schimbarea concepţiei despre diferitele „mărimi“ de masă, viteză, cantitate de mişcare şi energie rămâne aceeaşi în teoria relativităţii a lui Einstein, atât în cea restrânsă, cât şi în cea generală, şi conţine cotitura care a avut loc între Evul Mediu şi epoca modernă.
Ceea ce în fizică este energie, în sociologie este muncă omenească. În vechile societăţi statice se credea că munca nu este altceva decât o osândă atavică, că ea este ineluctabilă pentru a menţine constantă viteza mişcării istorice, tonalitatea, „potenţialul“ cursului social. Prin doctrina marxistă a producţiei capitalului, noi aplicăm muncii principiul energetic, vedem în ea izvorul valorii, acumulatorul rezervelor de energie socială şi deducem din aceasta consecinţe revoluţionare.
Sub creionul (înainte chiar de a fi în mintea?) lui Einstein, care rescrie în relativitatea sa — încă doar restrânsă — mecanica clasică după canoanele impulsului şi energiei, prinde viaţă o nouă relaţie, un nou adevăr. Aşa cum în mişcare intervalele de spaţiu şi de timp descrise de mobil, privite din diferite sisteme, nu mai sunt constante, tot astfel nu mai sunt constante, între diferitele sisteme de citire, masa şi energia sa.
Să fie oare cele două principii clasice ale ştiinţei cauzaliste privind caracterul constant al totalurilor de mase şi de energii cele care se prăbuşesc? O veche poveste. Este, dimpotrivă, clarificarea teoretică a altor enigme apărute de când au fost descoperite corpurile radioactive: cel dintâi fiind radiul, spre începutul secolului, de către soţii Curie. Aceste corpuri emit energie care „nu costă nimic“ sub formă electrică, termică etc. Dar ele pierd treptat materie, scad în greutate. Aceasta concordă cu ideea că radiaţiile care provin de la ele sunt erupţii de particule infime din acel edificiu tot mai bine explorat care este ansamblul atomului, considerat anterior omogen şi punctiform.
Relaţia dintre energia dăruită şi materia cheltuită este aceea din „magicele“ mici formule ale mecanicii din relativitatea restrânsă, desprinse din calcule elementare: orice corp ţine ascunsă atâta energie cât este produsul dintre masa sa şi pătratul vitezei luminii.
Extrăgând din recile simboluri acest rezultat uluitor, Einstein nu a făcut decât să contribuie — dacă vrem să găsim sensuri filozofice — la înălţarea monumentului monismului. Fie îl lăsaţi pe omul de ştiinţă în seama anevoioasei elaborări „tehnice“ a rezultatelor sale, în căutarea instrumentelor de laborator şi în calculul matematic răbdător, fie încercaţi să daţi un sens universal noii forme pe care el a dat-o legilor naturale. Dacă bucăţica din materia cea mai rece, inertă şi indiferentă la transformări conţine asemenea torente de energie, dualismul dintre pasiv şi activ, dintre agent şi rezistent a fost desfiinţat — dualism ce începuse să pălească de când Galileo a consemnat egalitatea dintre acţiune şi reacţiune. Odată depăşit dualismul dintre materie şi energie, dintre moarte şi viaţă, cine va mai salva dualismul dintre materie şi spirit, cine va mai putea susţine că rămâne sustras cercetării necruţătoare a unei ştiinţe impersonale — şi nesclave a unor limite autoimpuse de sugestii străvechi — misterul secretării energiei-gândire din celulele şi fibrele nervoase şi din convulsiile atomilor ce le alcătuiesc?
Nu putem, desigur, să urmărim anevoioasa trecere de la relativitatea restrânsă la cea generală, ci ne limităm să continuăm pe tema că ea păstrează orientarea obiectivistă a relativităţii galileiene. Filozofii care au atins tangenţial sistemul lui Einstein pentru a extrage din el negarea realităţii lumii exterioare, „relativizarea“ oricărei viziuni reproductive asupra lumii la subiectul observator şi gânditor, arbitrariul oricărei tentative de descriere a naturii (cum au făcut Tilgher şi alţii) [2] nu au făcut decât să comită o eroare uriaşă.
Galileo spune: de vreme ce legile noii mecanici — în care „nu mişcarea este viaţă şi valoare, ci acceleraţia“ — se dovedesc valabile în toate sistemele, să găsim o „transformare“ de la un sistem la altul astfel încât legea să rămână identică cu sine însăşi. Va fi aşadar indiferent, pentru construirea ştiinţei mecanice, să ne aşezăm în cutare sau cutare sistem şi punct de vedere.
Pentru a putea extinde această universalitate a legii — ce leagă mase, acceleraţii şi energii — într-un dublu sens: mai întâi incluzând fenomenul optic, iar apoi făcând indiferentă chiar şi situarea în sisteme ce se mişcă cu o mişcare oarecare, Einstein scrie noi formule de transformare.
El lasă neclintită ipoteza lui Descartes şi Leibniz, adică măsoară totul prin mărimi variabile treptat, aşadar continue, aplicând în consecinţă calculul infinitezimal şi sistemele de coordonate.
El cere totuşi matematicii un nou aparat matematic ce poate fi indicat aici, un aparat mai general decât cel al lui Euclid: geometriile lui Gauss şi Riemann, în care nu mai este valabilă teorema lui Pitagora, ci o teoremă formal asemănătoare şi cu rezultate practice deloc îndepărtate în domeniul perceptibil; calculul diferenţial absolut al italianului Ricci.
Cum nu avem de cercetat aici dacă Einstein a greşit sau nu, ci doar de spus unde a ajuns şi de ce parte a baricadei se află, ne interesează doar concluziile.
El a găsit formulele generale ale mecanicii universului, valabile pentru un observator aflat în orice fel de mişcare, dar a trebuit să le exprime într-un sistem cu patru coordonate. A revoluţionat aşadar, odată cu timpul, şi spaţiul; nu s-a mulţumit cu cele trei dimensiuni inerente noţiunii noastre deprinse a intuiţiei spaţiale, ci a asimilat acestora variabila timp. Mărimea timp, mai întâi, a fost transformată din constantă în variabilă de la un punct la altul (aşa cum este variabilă distanţa dintre mine, cel ce privesc, şi corabia care se îndepărtează). Apoi a fost fuzionată cu celelalte trei, scriind şi calculând după ceea ce matematicienii numesc varietate cu patru dimensiuni.
Este oare cu adevărat de neconceput o varietate cu patru dimensiuni? Să nu ne speriem şi să încercăm să arătăm că nu este aşa. Să ne imaginăm că suntem într-un mare birou meteorologic care urmăreşte temperatura atmosferei pe întregul pământ. Pentru fiecare înregistrare notăm în registre: În primul rând, latitudinea. În al doilea rând, longitudinea. În al treilea rând, altitudinea. În al patrulea rând, temperatura. Apoi întocmim tabele, diagrame, găsim relaţii calculabile între aceste patru mărimi. Ne putem imagina chiar că ne aflăm pe o planetă unde temperatura, prin absurd, nu se schimbă niciodată în timp. Să zicem: la cutare latitudine şi longitudine, la câţi metri înălţime de la sol se constată o anumită temperatură? Cine ştie să rezolve această problemă, nicidecum „transcendentă“, operează într-o varietate cu 4 dimensiuni.
Şi aici este un mare adevăr ceea ce scrie de Broglie: „nu înseamnă a diminua meritul marilor inovatori să observi că descoperirile lor se produc întotdeauna la momentul potrivit, pregătite într-un fel sau altul de un întreg ansamblu de lucrări anterioare. Fructul este copt, dar nimeni nu ştiuse să-l culeagă înainte“. Şi, mai determinist: trebuia să se maturizeze cel ce avea să-l culeagă cel dintâi.
Minkowski descrisese deja noul „univers“ cu patru dimensiuni, spaţiul-timp, ceea ce a fost numit cronotopul.
Ceea ce în universul spaţial obişnuit este punctul, în noul univers este evenimentul. Punctul este fixat prin trei măsuri: lungime, lăţime şi înălţime, ca să ne exprimăm pe înţelesul tuturor, sau mai bine, ca mai înainte, de exemplu: latitudine, longitudine, altitudine. În acel punct astăzi plouă, mâine este furtună, mai târziu se lasă întunericul: al patrulea dat care alcătuieşte evenimentul este timpul. A scăpărat un fulger: ştire incompletă; la cutare latitudine, la cutare longitudine, la cutare altitudine deasupra mării, în cutare zi, oră şi minut. Iată evenimentul punctual, în cronotopul infinit.
Punct spinos. În mecanica relativităţii generale, ecuaţiile se scriu într-un spaţiu-timp neeuclidian; s-a folosit imaginea că reţeaua ce trasează diferitele coordonate, care ne permit să facem acele măsurători, se deformează. Şi unde anume? Acolo unde în spaţiu se găseşte materie ponderală, unde reţeaua dreaptă a fost alterată de prezenţa unui „câmp gravitaţional“.
Sunt alte dualisme care au fost distruse, aşa cum a fost cel dintre spaţiu şi timp. Se elimină dualismul dintre geometrie şi fizică, deoarece geometria ce se aplică drept „proprietate a spaţiului“ depinde de prezenţa materiei, şi nu de proprietăţi ce s-ar afla în gândire. O activitate matematică raţională desfăşurată în lipsa experimentării fizice este redusă la absurd. În realitate, cunoaşterea pe care o posedă specia umană s-a dezvoltat prin contactul cu materia şi cu natura, nicicând printr-un travaliu autonom al gândirii. Aşa pun problema marxiştii.
Până şi autoritatea lui de Broglie ne vine în ajutor în a nega că în universul de tip Minkowski ar predomina indeterminismul:
„În spaţiul-timp, tot ceea ce pentru fiecare dintre noi constituie trecutul, prezentul şi viitorul este dat în bloc, iar întregul ansamblu de evenimente succesive pentru noi din care este alcătuită existenţa unei particule de materie este reprezentat printr-o linie, linia de univers a particulei. Această nouă concepţie respectă principiul cauzalităţii şi nu ştirbeşte determinismul fenomenelor“.
A readus oare Einstein la unitate, într-un sistem suplimentar de ecuaţii cosmice (care, repetăm, sunt aceleaşi pentru observaţiile făcute din orice observatoriu aflat în mişcare şi care sunt scrise sub formă de derivate, adică presupun că mărimile pot varia prin „infinitezimi“ evanescenţi, şi nu doar prin cantităţi extrem de mici, dar finite şi numărabile precum electronii, protonii, fotonii etc.), toate fenomenologiile studiate de fizică, inclusiv acelea care pentru Planck şi ceilalţi indeterminişti sunt susceptibile doar de o descriere de tip statistic şi probabilistic? În această privinţă, el poate să fi utilizat tocmai doctrina lui de Broglie, care a conciliat corpusculii şi undele, exprimând mişcarea particulelor dotate nu doar cu masă, ci şi cu sarcină electrică, precum şi cuantele de energie, într-un anumit sens, sub grandioasa egidă a ecuaţiilor canonice ale impulsului şi energiei. Să ne limităm a presupune că acest lucru a fost consfinţit în ultimele sale manuscrise, în jurul misterului cărora ar vrea să se dezlănţuie o publicitate de bâlci.
Nu ar fi aceasta o mare etapă pe calea Monismului, a concepţiei noastre despre lume? Dacă formele mecanice, electrice, magnetice, optice ale energiei, ale materiei-energie (printre care se numără acelea care ţin laolaltă complexele construcţii atomice şi care se eliberează din ele atunci când nucleele sunt sparte de proiectile corpusculare) răspund unei singure legi din care se deduce atât orbita lui Sirius, aflat la milioane de ani-lumină, cât şi traiectoria protonului în inima nucleului de milionimi de milimetru, atunci Albert Einstein a ajuns foarte aproape de asimilarea unitară chiar şi a acelei forme încă puţin cunoscute de energie vitală pe care o numim gândire.
Făcând nu doar din materie şi energie o singură substanţă, ci ştergând, prin geniala construcţie a spaţiului deformat de gravitaţie, bariera dintre orice substanţă şi orice formă, el a înscris în cele din urmă identitatea monistă şi materialistă dintre materie şi gândire, eliminând din lume şi din om orice suflet care să aibă o lege şi o teorie originar independente de cele ale Fizicii Totale.
Pretenţia burgheză că ştiinţa nu este posibilă decât în cătuşele unei limitări constituţionale, atitudinea burgheză de a-i concede (şi aceasta cu un scepticism tot mai mare) doar descrierea trecutului răspund aserţiunii că o construire a viitorului istoric al societăţii nu ar fi de atins, exprimând teroarea faţă de marxism şi faţă de profeţia revoluţionară.
Determinismul istoric se poate prezenta drept investigarea legilor proprii unei anumite traiectorii, care este Linia de univers a formelor sociale de producţie.
Şi Marx a spulberat interdicţia conform căreia nu ar exista lege, ştiinţă şi puternică certitudine a viitorului, afirmând că însăşi cercetarea ce arată cum a apărut capitalismul serveşte la a stabili cum va sucomba şi va dispărea acesta, precum şi la a trasa liniile structurale majore ale societăţii comuniste.
Le-am strigat de atâtea ori celor însetaţi de succesul politic conjunctural, facil şi palpabil, că suntem revoluţionari nu pentru că am avea nevoie să trăim şi să vedem revoluţia din postura de contemporani, ci pentru că o trăim şi o vedem astăzi, ca „eveniment“, pentru diferitele ţări, pentru „câmpurile“ şi „ariile“ de evoluţie socială în care pământul locuit este clasificat de către marxism, fapt deja susceptibil de demonstraţie ştiinţifică. Coordonatele sigure ale revoluţiei comuniste sunt înscrise, ca soluţii valide ale legilor demonstrate, în spaţiul-timp al Istoriei.
Dacă este nevoie de o dovadă că nu geniile supreme călăuzesc viaţa lumii, aceasta se poate găsi şi în faptul că, atunci când Einstein a vrut să scruteze prin negura deasă a viitorului social uman, nu a atins concluzii de o veritabilă înălţime şi a recăzut în formulele deloc geniale pe care i le transmitea un trecut perimat, şi nici măcar nu a încercat — el, puternic iconoclast al gândirii — să-i desfacă jalnicele laţuri.
[1]. Referinţa vizează atât tomismul oficial al Democraţiei Creştine, cât şi oportunismul Partidului Comunist Italian, pe care stânga comunistă îl acuza de „iezuitism“ politic şi de abandonarea tradiţiei materialiste a Renaşterii italiene prin pactizarea cu Biserica Catolică.
[2]. Adriano Tilgher (1887—1941) — influent critic şi eseist idealist italian. În cartea sa Relativisti contemporanei (1921), el a încercat să asimileze teoria fizică a lui Einstein relativismului subiectivist şi „pirandellismului“ (conform căruia fiecare individ are propriul adevăr subiectiv, iar realitatea obiectivă exterioară nu există).