Amadeo Bordiga

Roma şi Moscova

Presa s-a ocupat de un articol al preşedintelui Mussolini din revista fascistă Gerarchia, care schiţează în câteva rânduri o comparaţie între „Roma şi Moscova“.

Şeful guvernului fascist, care vrea să rămână şi rămâne şeful partidului său, încearcă, prin scurte menţiuni, să schiţeze o teoretizare a relaţiilor dintre fascism şi stat. Pentru a face acest lucru într-o manieră mai sistematică îi lipseşte, credem noi, mai degrabă decât voinţa şi timpul, materialul însuşi. Conducătorii statului rus ne-au oferit volume întregi despre problemele comunismului.

Dar nu este vorba de a stabili comparaţii şi antiteze istorice între bolşevism şi fascism în sensul de a acorda aceeaşi măsură de importanţă istorică misiunii unor oameni şi ţări din lumea modernă. În acest caz, s-ar cădea într-o disproporţie caraghioasă a termenilor. Comparaţia poate fi încercată dacă se pune problema astfel: bolşevismul este o mostră de politică pe care proletariatul tinde să o aplice în toate ţările; se poate spune acelaşi lucru despre fascism ca metodă a clasei burgheze?

Înainte de a spune aceasta, constatăm că punctul de pornire doctrinar nu este căutat de liderul fascist în criterii originale ale unei ideologii politico-istorice a fascismului — care, după părerea noastră, nu există ca o construcţie nouă —, ci este împrumutat din prezentarea problemei proprie criticii comuniste: în relaţiile dintre un partid care preia puterea şi „maşinăria de stat“. Însăşi terminologia ne aparţine.

Pusă astfel problema, Mussolini stabileşte o diferenţă incontestabil de exactă între sarcina fascismului şi cea a bolşevismului. În loc să sfărâme, aşa cum a făcut acesta din urmă, vechea maşinărie de stat, fascismul se pregăteşte să o repare piesă cu piesă.

Acceptând fără rezerve o asemenea distincţie, noi trebuie totuşi să refuzăm calificativul de „revoluţie“ în cazul venirii fascismului la putere. Prin ce se defineşte o revoluţie politică? Nu este suficientă, pentru a o defini, trecerea conducerii maşinăriei de stat de la un partid la altul. Această trecere, în cazul de faţă, nu a fost nici măcar, aşa cum se spune în articolul pe care îl analizăm, subită şi violentă. Nu subită, deoarece, dimpotrivă, ea a reprezentat corolarul unei lungi perioade de influenţare treptată din exterior a maşinăriei guvernamentale, nici violentă, deoarece partidele sau coteriile înlăturate de la putere nu au opus nicio rezistenţă prin intermediul acelei maşinării care se afla în mâinile lor, ci, dimpotrivă, s-au înţeles făţiş cu succesorul lor.

Pentru a recunoaşte o revoluţie, trebuie să ne aflăm în faţa acestor două trăsături evidente: un conflict deschis al forţelor politice şi sfărâmarea maşinăriei de stat de către învingătorul care a pus stăpânire pe ea. Această sfărâmare se exteriorizează în schimbarea relaţiilor instituţionale ale statului şi, într-un mod deosebit de evident, în formele de reprezentare politică. Or, este bine cunoscut că fascismul nu a desfiinţat (sau să admitem chiar că nu a vrut, de vreme ce această formulare estetică nu schimbă sensul faptelor concrete) parlamentul şi legea formal-democratică.

Dintre cele două trăsături care se cer într-o revoluţie — conflictul armat şi schimbarea bruscă a instituţiilor —, niciuna nu se verifică în cazul venirii fasciştilor la putere. Şi nu este nevoie să insistăm aici asupra afirmaţiilor care ne completează concepţia despre fenomen, potrivit cărora nu poate exista revoluţie fără o bază de luptă de clasă economică şi socială, şi că însuşi faptul de a tinde spre sfărâmarea maşinăriei de stat exclude posibilitatea unei acaparări paşnice a acesteia de către partidul revoluţionar.

Recunoaşterea de către fascism a faptului că nu este protagonistul unei demolări a maşinăriei de stat îl conduce în mod logic la renunţarea de a se mai declara revoluţionar; declaraţie şi ostentaţie care derivă nu dintr-o conştiinţă critică a propriei misiuni, ci din necesitatea de a recurge la demagogia obişnuită. Dar în acelaşi timp în care şeful guvernului fascist anunţă, sau mai bine zis mărturiseşte, că maşinăria de stat nu va fi demolată, el face o altă admitere preţioasă: aceea că maşinăria este uzată.

Vechea maşinărie de stat birocratică mergea de la sine, de bine, de rău, în timp ce ministerele se succedau în ritm cinematografic. Prin urmare, nu politica diferitelor guverne din ultimii ani a ruinat-o, ci, evident, un fenomen mai profund şi mai grav. Îi va întrerupe cursul metoda de guvernare fascistă? Iată ceea ce noi nu credem, repetându-ne convingerea că la capătul acestui fenomen de ruginire a maşinăriei, istoria de mâine nu va putea aşeza altceva decât intervenţia unei revoluţii adevărate, care să nu dea înapoi în faţa demolărilor nemiloase.

Ce este, aşadar, această nouă metodă fascistă de conducere a maşinăriei? Admitem bucuros că guvernul fascist, în comparaţie cu cele precedente, aduce un coeficient mult mai mare de voinţă, decizie şi putere în mânuirea volanului. Dar toate acestea nu sunt suficiente. Sunt necesare alte resurse pentru rezolvarea problemei conducerii maşinăriei de stat, care nu reprezintă încă întreaga problemă a conducerii şi reglementării vieţii sociale italiene. Şi în zadar s-ar căuta asemenea resurse în expunerile doctrinare ale fascismului. Răspunsul că acesta nu este o mişcare de teorii, ci de fapte, este facil, dar nu ascunde altceva decât impotenţa.

Am dori să ne oprim asupra acestei teze: de multe ori au eşuat mişcări care îşi îngăduiau luxul unui aparat teoretizator complet şi elegant, dar niciodată în istorie nu a lăsat o amprentă durabilă o mişcare politică ce nu avea o tablă de principii clară şi solidă, care nu ştia să prezinte o conştiinţă teoretică a misiunii sale. Agnosticismul şi empirismul sunt prea puţin pentru a se prezenta ca aducătoare ale unei noi ere pe scena zbuciumată a politicii mondiale contemporane.

Or, punctul de pornire pe care liderul fascismului îl trasează pentru metoda sa de guvernare nu este, nici el, embrionul unei ştiinţe noi. De unde au fost luate formulele: „Procedarea treptată, piesă cu piesă“, „Proces şi dezvoltare logică, sigură, regulată“, „Nulla dies sine linea“? Răspunsul este imediat: din bagajul doctrinar al reformismului şi al democraţiei sociale.

Mişcarea ce ar trebui să lichideze marxismul revoluţionar şi democraţia socialistoidă nu reuşeşte decât să vadă problema istorică şi politică în termenii puşi de primul, şi să viseze că o va rezolva prin metodele îndelung cultivate de cea de-a doua. Iată un bilanţ simplu şi exact.

Antiteza dintre Roma şi Moscova, astfel pusă, devine, aşadar, aceeaşi antiteză care există între reformismul conservator şi colaborator cu capitalul, şi comunismul revoluţionar al societăţii actuale.

Noi am susţinut de mult timp că există o zonă de contact între fascism şi reformism. Din punct de vedere politic, lucrul acesta devine tot mai evident, în ciuda aerului paradoxal al acelor prime judecăţi critice. Totuşi, recunoaştem fascismului meritul de a fi adus în politica de guvernare un element nou care nu se găseşte în programele stângii burgheze reformiste, după cum, pe de altă parte, nu se găseşte nici în programele partidelor tradiţionale de dreapta. O teoretizare a acestei sarcini fascismul nu ştie să şi-o ofere şi, chiar dacă ar şti, nu i-ar conveni să facă din ea stindardul său. Şi este simptomatic faptul că fascismul nu îşi fabrică o teoretizare diferită şi nouă pentru a-şi masca adevărata esenţă, aşa cum ştiu să o facă liberalismul, democraţia şi reformismul. Aceasta se întâmplă, în cadrul explicaţiei noastre, tocmai pentru că fascismul nu înlocuieşte acele mişcări tradiţionale, ci le absoarbe în sine, într-un anumit sens, continuându-le şi completându-le într-o sinteză a vechilor lor expediente.

Care este, aşadar, acest element nou, identificabil într-o interpretare generală a fascismului?

Cel care scrie aceste rânduri a încercat să-l pună în lumină în raportul despre fascism prezentat la Congresul al IV-lea comunist mondial, şi să-l dezvolte tocmai sub forma unei analogii între metoda fascistă şi cea comunistă, analogie care ar putea deveni o antiteză dacă, aşa cum este foarte posibil, exercitarea politicii de guvernare de către clasa burgheză ameninţată de o criză revoluţionară va conduce în alte ţări la aceleaşi experienţe şi la aceleaşi evoluţii din care a apărut fascismul italian.

În Rusia, maşinăria de stat este condusă de un partid care reprezintă o clasă, clasa proletară, în unitatea ei. Partidul comunist rezolvă problema forţei sale revoluţionare în măsura în care reuşeşte să fie partidul clasei muncitoare, în a cărui centralizare se realizează unitatea de acţiune a tuturor grupurilor proletariatului, precum şi ale semiproletariatului. În cadrul acestor clase există categorii, grupări de natură socială şi locală ale căror interese nu coincid.

Partidul de clasă rezolvă problema unificării efortului ce izvorăşte din acele interese într-o direcţie unică, amuţind, în interesul general şi în cel al succesului final, poftele secundare contradictorii. Atunci partidul conduce maşinăria de stat în acest sens şi realizează forţa maximă a clasei pe care o reprezintă în lupta împotriva duşmanilor externi şi interni. Aceasta este, în doctrină şi în prima înfăptuire rusă, funcţia politică a partidului comunist.

Or, sarcina organizaţiei fasciste poate fi considerată analoagă în ceea ce priveşte clasa burgheză şi diferitele pături semiburgheze. Între interesele acestora şi ale tuturor fracţiunilor burgheziei există nenumărate conflicte care pun în grav pericol succesul apărării împotriva revoluţiei proletare. Printr-o organizaţie unitară ca partid de guvernământ, fascismul intervine pentru a însuti forţa de rezistenţă contrarevoluţionară. Iar partidul fascist, aşezat în fruntea statului burghez, înlocuieşte vechile grupări de politicieni cu o sinteză unitară a forţelor sociale care se aflau, în haosul dezorganizării politice burgheze, în spatele acestora din urmă.

Nu vom repeta aici expunerea tuturor faptelor care vin să sprijine o asemenea explicaţie a fascismului. Menţionăm doar evidenţa analogiei în anumite practici pe care fascismul, scandalizându-i pe conformişti, le-a introdus în politica sa de partid de guvernământ, cum ar fi numirea de comisari încadraţi în disciplina sa organizaţională în toate posturile importante de conducere ale maşinăriei de stat, la fel cum face partidul comunist în Rusia; metoda de a supune problemele de stat consiliilor de partid şi de a trece apoi soluţiile în organele de stat printr-o campanie unitară şi disciplinată a membrilor lor fascişti ş.a.m.d.

Prin urmare, conform unei astfel de interpretări, fascismul este partidul unitar, cu o organizaţie centralizată şi puternic disciplinată, al burgheziei şi al claselor care gravitează în orbita acesteia. El este statul democratic-burghez completat de o organizaţie a cetăţenilor. Aşa cum statul tuturor a servit de minune administrării intereselor celor puţini, tot aşa va servi acestui scop un partid de masă. Şi pentru a scoate acest partid din şovăielile reale ale tuturor vechilor partide sau semipartide burgheze, metodele violenţei reacţionare sunt îmbinate fără opoziţie cu demagogia democratică. Această confluenţă cu reformismul este clară. Comuniştii resping reformismul ca pe un agent al cauzei burgheze în rândurile clasei proletare. Fascismul pretinde că îl respinge ca pe un agent al cauzei revoluţionare în instituţiile burgheze. Dar, întrucât reformismul este exact primul lucru menţionat, el va sfârşi prin a fi încadrat în sinteza fascistă a mijloacelor burgheze de apărare contrarevoluţionară, căreia îi va fi oferit nu puţine pretexte şi expediente, cum ar fi ideea de a repara treptat maşinăria de stat uzată, scontând astfel poliţe pe seama răbdării maselor, şi practica unui sindicalism corporativ castrat de orice rodnicie revoluţionară şi capacitate de atac împotriva patronatului. La toate acestea el va putea oferi nu o doctrină nouă, ci o umbră de mit, ideea naţională, neteoretizată clar ca în gândirea „naţionalistă“ propriu-zisă, ci doar schiţată astfel încât să poată fi atât imperialismul capitalistului îmbuibat, cât şi colaboraţionismul de clasă al mic-burghezului reformist.

Într-o asemenea interpretare reapare, aşadar, o analogie cu Moscova. Discutând cu unul dintre liderii bolşevici, îi prezentam previziunea mea privind o prăbuşire deloc apropiată a fascismului, bazată pe considerentul că, prin intermediul unui partid centralizat şi al unei forţe militare compacte, statul sovietic depăşise dificultăţile enorme ale unor condiţii economice deplorabile. La obiecţiile evidente ale tovarăşului meu cu privire la avantajele intrinseci ale poziţiei noastre istorice şi sociale — care constau în ceea ce se va spune în curând —, eu am observat că, pe de altă parte, partidul comunist luptase împotriva sabotajului întregii maşinării de stat pe care fusese nevoit să o distrugă, în timp ce fascismul se bucură, în esenţă, de solidaritatea acestei maşinării tradiţionale (armată, poliţie, magistratură, înaltă birocraţie etc.). Faptul de a nu fi demolat maşinăria de stat este un avantaj intrinsec situaţiei istorice şi cu siguranţă nu gândurilor la care a ajuns ducele fascismului. Şi tocmai aici diferenţa de metode completează analogia trasată de noi: două partide care au pus mâna pe stat — unul, cel bolşevic, pentru a sfărâma aparatul; celălalt, cel fascist, pentru a-l repara. Cum se prezintă perspectivele?

Mussolini le schiţează în scurtul său articol, cum este şi firesc, în totalitate în avantajul său şi printr-un raţionament pur... turatian. Moscova a vrut să forţeze posibilităţile reale şi va capitula în faţa întoarcerii la trecut. Roma înaintează încet, dar sigur. Să lăsăm la o parte imaginea pendulului aruncat la celălalt capăt, care se întoarce, căreia nici măcar imaginificii nu i-ar putea opune altceva decât o greutate imobilă lipsită chiar şi de posibilitatea de a oscila. Dar pretinsul avantaj în realitate nu există.

Partidul comunist a realizat în Rusia unificarea forţelor politice şi disciplinarea lor centrală şi se află în faţa unui program teribil, dar nu imposibil: construirea organizaţiei centrale a forţelor economice. Pornind de la unificarea unor interese secundar diferite, el înaintează pe calea logică a administrării intereselor colective. Procesul nu este ferit de înfrângeri şi retrageri, deoarece problema este, prin natura ei, mondială. Dar din orice răsturnare de situaţie din celelalte ţări, efortul revoluţionar din Rusia nu poate decât să câştige, lărgind câmpul istoric şi geografic al construirii unei economii colective în detrimentul celei a economiei private capitaliste zdruncinate.

În schimb, mişcarea fascistă, în Italia şi, să zicem, mâine în altă parte, a creat, prin intermediul unui partid politic unitar, o disciplină a intereselor şi a poftelor grupurilor burgheze. Însă logica liniei sale se frânge. Şi se frânge tocmai în legătură cu acea orientare istorică datorită căreia fascismul nu a trecut la sfărâmarea maşinăriei de stat. Unitatea organizaţională a partidului, proiectată în stat, trebuie să fie folosită pentru a apăra economia liberă, descentralizarea activităţilor economice: într-un cuvânt, capitalismul, adică dezorganizarea producţiei şi a vieţii sociale. Fascismul este, în mod natural, descentralizator în economie şi liberal.

Conflictul de interese pe care fascismul, printr-un efort considerabil al claselor conducătoare, a reuşit să-l reducă la tăcere prin victoria sa nu va fi depăşit, ci tot mai mult alimentat. Iată contradicţia intrinsecă a tentativei fasciste, în ciuda anvergurii ei pe care o putem numi chiar formidabilă.

Fascismul nu va fi ajutat de victorii „fasciste“ în străinătate. Deoarece el nu tinde spre organizarea internaţională a intereselor, ci duce la conflictul dintre ele şi la război.

Iată de ce, pe scurt, Moscova, care a îndrăznit să sfărâme maşinăria de stat, a deschis căile unei noi istorii. Roma, prin tentativa de a o înnoi, nu va face decât să marcheze acelaşi ritm spre înfrângerea patimei reacţionare şi a delirului reformist.

Şi Roma este o dictatură puternică şi a vorbit aspru împotriva slăbiciunilor liberale şi reformiste, mânuind fără prejudecăţi toate armele luptei politice. Dar ea apără o formă de organizare economică ce reprezintă liberalismul însuşi şi aplică o metodă politică care este reformismul pur. Şi de aceea este o dictatură care va apune fără a naşte o ordine nouă.

Nouă ni se pare că semnele contradicţiei fundamentale dintre libertatea acordată forţelor economice capitaliste şi centralizarea organizaţională a activităţilor politice burgheze încep să se manifeste în sânul partidului fascist însuşi prin fricţiuni şi conflicte. Şi totuşi, după cum s-a văzut, nu credem că procesul va fi extrem de rapid.

În orice caz, Moscova este cea care va supravieţui. ^[1]

[1]. Desigur, nu este vorba de o previziune în sensul viitoarei doctrine buharinisto-staliniste a „socialismului într-o singură ţară“ (doctrină respinsă în mod clar anterior), ci de un act de credinţă general în proletariat şi în comunism.

MIA  |  Secţiunea română  |  Amadeo Bordiga