|
|
|
Scris: 1955 |
|
|
Raportorul a legat, ca de obicei, expunerea de faţă de prezentările verbale anterioare din cadrul altor reuniuni şi de publicarea în acest ziar a dărilor de seamă ample şi periodice. A amintit cum, după o serie de studii organice asupra problemelor mişcării şi teoriei sale, sub aspecte economice, istorice, sociale şi politice — în care totuşi fuseseră puse de mai multe ori în toată amploarea lor problemele legate de situaţia şi dezvoltarea Rusiei —, şi în urma publicării unei serii de articole din rubrica „Filo del Tempo“ apărute în 1953 pe aceste pagini sub titlul „Dialog cu Stalin“, s-a dorit consacrarea sistematică a unei serii de reuniuni interregionale chestiunii ruse. La Bologna, pe 31.10 şi 01.11.1954, tema a fost: „Rusia şi revoluţia în teoria marxistă“, iar darea de seamă pe larg (care, aşa cum s-a precizat de mai multe ori, este o nouă elaborare, ulterioară expunerii verbale şi maturizată după întâlnirea cu ascultătorii, după impresiile lor şi cererile de aprofundare) a fost publicată în „Programma Comunista“ în 11 episoade, între nr. 21 din 1954 şi nr. 8 din 1955. Din punct de vedere istoric, această tratare ajunge până la data primului război mondial. La Napoli, pe 23–24 aprilie 1955, tema a fost „Structura economică şi socială a Rusiei de astăzi“ şi a cuprins o expunere sintetică a evoluţiei revoluţiei din Rusia în fazele anului 1917, urmată de o examinare a structurii sociale a Rusiei prezente, demonstrând teza noastră centrală: că acolo funcţionează o economie capitalistă aflată în plină edificare pe întreg teritoriul.
Raportorul a declarat că la reuniunea de la Genova va relua cele expuse la Napoli, în special începând de la nivelul atins în darea de seamă amplă publicată în şase episoade din „Programma“ între nr. 10 şi nr. 15 ale anului în curs. În felul acesta, darea de seamă va fi unică, în continuarea sa, pentru reuniunile de la Napoli şi Genova, având în vedere şi faptul că la prima au participat numeroşi tovarăşi din sudul Italiei, în timp ce la aceasta au venit cu precădere cei din nord.
A anunţat apoi, fidel metodei repetării temelor fundamentale, că va face în prealabil o scurtă recapitulare a tezelor dezvoltate la Bologna şi a celor dezvoltate la Napoli şi în cele şase episoade de dări de seamă menţionate mai sus, desfăşurând apoi pe larg tot ceea ce se spusese deja la Napoli despre istoria revoluţiei sovietice (începând cu Tezele din Aprilie 1917 formulate de Lenin la întoarcerea sa în Rusia) şi despre evoluţia formelor economice, pornind deci de la Aprilie, tratând Octombrie şi victoria politică bolşevică, lunga perioadă a războiului civil; şi, în cele din urmă, conţinutul activităţii de guvernare în diferitele sale perioade, de la „Comunismul de război“ la „NEP“ şi la a treia perioadă, definită, printr-o blasfemie doctrinară, drept construire a socialismului, dar pe care noi o definim ca perioadă de formare a economiei şi structurii sociale capitaliste depline pe ruinele celor feudale şi asiatice.
Auditoriul a urmărit, în ciuda oboselii şi a anotimpului, cu un interes extrem şi în unele momente cu o reală tensiune succesiunea deducţiilor în continuitatea lor hotărâtă, dat fiind că tema nu era dintre cele mai uşoare, iar perspectivele desprinse din ea puteau părea uneori temerare; întrucât nu puţini tovarăşi cu o îndelungată activitate de partid şi o temeinică pregătire (chiar şi în faţa neîncetatului aport de texte şi documente care susţin cealaltă arhicunoscută teză a noastră, anume că nu aducem niciodată deducţii noi sau originale, care să surprindă sau să răstoarne patrimoniul teoretic al partidului) s-au arătat vădit interesaţi şi impresionaţi de punctele de sosire, acum limpede vizibile, ale acestei complexe şi aprofundate dezvoltări, aşa încât efortului vorbitorului de a atinge organicitatea şi exhaustivitatea într-un arc atât de vast de tranziţii i-a răspuns o concentrare deloc obişnuită a atenţiei celor prezenţi, socotim util să prezentăm darea de seamă în modul pe care îl arătăm de îndată.
Într-un număr viitor al ziarului, darea de seamă completă, care va putea foarte bine să poarte numele de Napoli-Genova 1955, va fi reluată şi elaborată în detaliu, pornind de la Tezele din Aprilie. În acest număr oferim prima parte a unei sinteze succinte a întregului ciclu de expuneri pe tema rusă, de la Bologna la Napoli şi Genova, pe care o credem utilă pentru buna orientare a tuturor celor care urmăresc cu maximă dăruire munca de profunzime pe care întregul partid, în ansamblul său, s-a angajat cu tenacitate să o susţină.
Suntem astfel siguri că răspundem aşteptărilor tuturor tovarăşilor, şi mai cu seamă ale celor care nu au putut fi de faţă, precum şi satisfacţiei vădite de întregul auditoriu, numeros şi extrem de angajat, faţă de modul sistematic şi solid de a pune la ordinea zilei şi de a soluţiona toate marile şi vitalele chestiuni specifice temei, fără cel mai mic menajament fie faţă de prejudecăţile pe care societatea înconjurătoare le aruncă mereu în calea şi sub privirile chiar şi ale celor mai buni marxişti, fie şi mai ales faţă de mizerabilele speculaţii demagogice ale bandelor adverse, precum şi — last but not least — faţă de jalnicele rătăciri ale unor mici grupuleţe care, deşi lovite în subconştient de duhoarea copleşitoare a oportunismului triumfător, reacţionează într-un mod insuficient şi degradant, căzând, prin elucubraţiile intelectuale ale unor inşi sau ale unor dubioase cenacluri şi cercuri de „liberă discuţie“, în derapaje teoretice cu siguranţă mai vătămătoare decât bălăceala grosolană în josnica târguială cu principii, care distinge „comunismul“ oficial al acestor vremuri amare.
Odată apărut sistemul unitar marxist în dublul şi inseparabilul său aspect de ştiinţă a economiei moderne mercantile capitaliste (Anglia, Europa Occidentală şi Centrală) şi de teorie a dezvoltării istorice care face ca formele şi luptele politice să depindă de infrastructura economică şi de succesiunea modurilor de producţie tipice, chiar şi adepţii săi, în faţa unei Rusii în care revoluţia liberală întârzia, şi odată cu ea marea trecere de la modul feudal la cel burghez de economie, s-au oprit în faţa întrebării: este oare valabilă doctrina materialismului istoric pentru a explica şi desfăşurarea istoriei ruse? Sau este aceasta originală, particulară, străină schemelor de clasă şi modelului succesiunilor istorice fundamentat de Marx pe datele istoriei ţărilor ajunse în secolul al XIX-lea la forma capitalistă deplină?
Răspunsul nostru: teoria materialistă a istoriei şi legile ştiinţei economice sunt, pentru şcoala marxistă, aplicabile deopotrivă Rusiei şi Europei. Ele au valabilitate pentru toate locurile şi toate timpurile devenirii sociale umane, pentru toate trecerile de la un mod de producţie la altul, atât pentru popoarele cele mai dezvoltate, cât şi pentru cele mai înapoiate.
La începutul mişcării muncitoreşti moderne, după marile revoluţii burgheze din Anglia (sec. al XVII-lea) şi Franţa (secolul al XVIII-lea), şi în epoca marelui incendiu revoluţionar de la mijlocul secolului al XIX-lea, care trebuia să extindă revoluţia liberală în Europa continentală şi în care este deja prezent un proletariat înzestrat cu trăsături organizatorice şi teoretice, precum şi pe parcursul întregii perioade ulterioare până la Comuna din Paris (războiul franco-prusac din 1870—1871), cum evaluează oare mişcarea muncitorească internaţionalistă născândă şi doctrina sa marxistă rolul Rusiei?
Răspunsul este că într-o astfel de fază istorică şi într-o astfel de zonă geografică (arie), marxiştii, deşi având scopul clar de a declanşa revoluţia socialistă şi de a dezrădăcina forma capitalistă acolo unde aceasta este matură, sprijină orice mişcare pentru organizarea liberală şi de independenţă naţională a Europei, ca o condiţie inseparabilă a lichidării reacţiunii feudale, şi prin urmare susţin războaiele de eliberare naţională ale germanilor, italienilor, maghiarilor, polonezilor şi aşa mai departe. Statul rus este considerat nematurizat pentru o revoluţie internă, fie ea şi burghezo-liberală, şi este definit drept „rezerva contrarevoluţiei“. Înainte chiar de a studia forţele sale interne, este o teză marxistă certă aceea de a favoriza înfrângerea sa militară în orice ciocnire cu puterile europene, ca înfrângere a aliatului sistematic al reacţiunii, atât atunci când o capitală europeană se ridică împotriva absolutismului feudal, cât şi — mai ales — atunci când clasa muncitoare, ca forţă nouă şi distinctă, coboară pe baricade.
Prin urmare, cu o riguroasă consecvenţă teoretică, Internaţionala I şi dascălul său, Karl Marx, sunt pentru victoria împotriva Rusiei, fie ea obţinută de insurgenţii polonezi, de armatele europene aliate cu turcii sau de Turcia de una singură (deşi mai mult decât feudală), la fel ca în viitorul mare război prevăzut al Germaniei împotriva slavilor şi latinilor. De aici decurg toate minciunile despre pretinsa poziţie antislavă a lui Marx din motive naţionale şi rasiale.
Din 1871 încoace, după căderea lui Napoleon al III-lea, aliatul Rusiei, şi după ridicarea eroică a proletariatului din Paris, marxismul este pentru victoria proletariatului împotriva tuturor armatelor europene, inclusiv a celei ruse, confederate împotriva sa, deşi a salutat încă în 1877 înfrângerea trupelor ţariste la Plevna.
Din interiorul imensei ţări răzbat acum, de neînăbuşit, ecourile unei lupte revoluţionare a claselor şi ale răzvrătirii împotriva regimului ţarului şi al moşierilor feudali. Cum se va desfăşura acest proces? Va da el naştere unei revoluţii liberale, puterii parlamentare a burgheziei şi unei dezvoltări economice capitaliste care să creeze un proletariat puternic, în pas cu cel european? O teorie revoluţionară nemarxistă susţine o perspectivă cu totul diferită, vrând să se sprijine pe supravieţuirea în Rusia a formei primitive a satului agricol comunist, supus, desigur, nobilimii şi statului autocratic, şi trasează calea unei treceri la economia colectivă prin „saltul“ peste faza capitalistă. Cum privesc oare Marx şi Engels o asemenea teză, care ridică ţărănimea la rangul de clasă revoluţionară în locul muncitorilor salariaţi?
Răspunsul lui Marx este că sprijinirea unei economii comuniste pe rămăşiţele comunismului primitiv este de conceput doar dacă revoluţia rusă va fi contemporană cu o revoluţie victorioasă europeană a proletariatului modern, care să pună stăpânire, pe o scară totală, pe mijloacele de producţie capitaliste.
În scurt timp, el declară că o asemenea ocazie istorică este pierdută pentru Rusia: însuşi ţarismul introduce acolo industria urbană, iar reforma agrară din 1861, în realitate, mai mult decât să-i elibereze pe iobagi, i-a transformat pe vechii cultivatori în devălmăşie în mici agricultori proprietari sau aspiranţi la această condiţie, ceea ce face din ei nu revoluţionari, ci reacţionari.
Analiza internă a Rusiei este condusă apoi de Engels în studiile din 1875 şi 1894. Aceasta duce la excluderea joncţiunii istorice între vechiul mir comunist şi socialism, a capacităţii revoluţionare a ţăranului — decât doar în vederea unei revoluţii pur burgheze ai cărei protagonişti nu se află încă pe teren —, şi constată afirmarea puternică a formelor de capitalism deplin într-o industrie a oraşelor, într-o reţea feroviară modernă şi în uzine mecanice de prim ordin în scopuri militare. Îi atribuie aşadar Rusiei aceeaşi dezvoltare ca a naţiunilor mai avansate din Europa şi reafirmă teza centrală a marxismului: Rusia poate accelera cursa către socialism, poate fructifica ocaziile pe care revoluţiile antifeudale le oferă istoric proletariatului, pe o singură bază: sprijinul unei revoluţii sociale triumfătoare în Europa.
Scrierile marilor marxişti europeni şi ruşi ne-au fost de folos, în vederea aprecierii celor mai recente forme şi faze social-politice din Rusia, pentru a combate afirmaţia că în istoria rusă, de la origini, puternica teorie Marx-Engels-Lenin despre societate şi stat ar da greş. Statul nu apare decât în societăţi deja stabilite în mod sedentar pe un teritoriu. Dar nu apare acolo neapărat imediat, ci doar atunci când aceste prime societăţi, mai ales din cauza insuficienţei pământului disponibil în raport cu forţa numerică umană, se descompun în clase şi în ciocniri interne şi externe. Densitatea umană, natura solului în ceea ce priveşte posibilităţile de mişcare, clima şi fertilitatea au dat naştere aşadar unor diferite tipuri de dezvoltare, în care statul s-a ivit în stadii foarte diferite.
O aplicare paralelă a teoriei materialismului istoric, desfăşurată în studiul nostru, ne face să asistăm la naşterea statului în diferitele mari câmpuri. În cel asiatic rarefiat, statul ia naştere atunci când, în luptele dintre ginţile comuniste libere prea apropiate, un popor războinic le asupreşte pe celelalte şi formează clase de sclavi „personali“, mase de forţă de muncă rurală şi urbană în slujba căpeteniilor, monarhilor şi familiilor nobiliare. În câmpul asiatic dens, statul central se întemeiază pe tributul şi aservirea colectivă a unor sate agricole sedentare, în care munca şi consumul sunt comune şi colectiviste; o formă deosebit de statică timp de milenii. În câmpul clasic greco-roman, statul este democratic pentru o clasă de oameni liberi, stăpâni în grade diferite peste pământ şi sclavi, posedaţi nu colectiv, ci ca posesiuni individuale (oameni şi sol) ale indivizilor din clasa liberă. Un stat tardiv, dar avansat şi cu un drept dezvoltat. Acest stat, devenit imperiu, se va dizolva în feudalism, odată cu eliberarea sclavului devenit prea costisitor, sfârşitul marii producţii şi al comerţului general şi fărâmiţarea periferică a puterilor. În câmpul germanic, poporul nomad se va aşeza sedentar pe pământurile imperiului căzut sau în decădere, iar statul nu va apărea decât ca putere feudală dispersată. Statul va reapărea în această Europă — a celor două câmpuri, mediteranean şi nord-central — atunci când naţiunile burgheze, după ce a fost desfiinţată, la fel ca sclavia, şi iobăgia, vor înlocui puterea nobilimii, deja ştirbită de statul monarhic naţional centralizat.
Ce este diferit în aria rusă? Cântărind elementele fizice de climă, distanţe, comunicaţii, raporturile dintre mări, câmpii şi munţi, elementele istorice ale stabilirii celor mai diverse seminţii în turbulentele vicisitudini ale invaziilor şi exterminărilor de popoare nehrănite de pământul steril, se conturează premisa precoce a apariţiei maşinii-stat, pe care legenda spune că neamuri fără de pace au cerut-o, nu acum două sute, ci acum o mie de ani, cuceritorului şi exploratorului viking Ruric. Acest stat politic şi militar nu se dizolvă în feudalism; el stăpâneşte peste mirurile libere pe care le transformă în tributare; nobilimea autohtonă sau alogenă nu vor aservi satele decât în paralel şi aproape la egalitate statistică (până în 1861) cu statul (Coroana) şi parţial cu mănăstirile.
Concluzia acestei scheme, amintite aici succint, este că, din raţiuni desprinse exclusiv din elemente materiale şi deterministe, se vede limpede că în Rusia feudalismul nu a fost niciodată antistatal, ci a fost un veritabil feudalism de stat; ceea ce ne face să vedem, fără surpriză, un capitalism care se naşte statal şi învinge în formă statală, „în mod direct“, fără forma privată individuală aparentă. Aceasta din urmă constituie, în doctrina noastră, o variantă juridico-politică, nu socială, deoarece ivirea originară a capitalismului este ivirea producţiei sociale; faptul că împotriva Societăţii producătoare şi consumatoare se ridică, aşa cum arată teoria dialectică a lui Engels, clasa dominantă sau Statul, nu este decât exprimarea prin cuvinte diferite a aceluiaşi factor istoric.
Orice comunism al ginţilor primordiale, din momentul în care au apărut clasele şi, odată cu ele, un Stat exterior şi centralizat în raport cu comunitatea producătorilor, a încetat să mai fie comunism şi a sfârşit în sclavie, în iobăgie sau în clasica mică proprietate a oamenilor liberi, în funcţie de arii, dar întotdeauna în lumina aceleiaşi ştiinţe a istoriei umane.
De la 1800 încoace, formarea de sus în jos a unei industrii în Rusia — iniţiată istoric de timpuriu de ţarii războinici —, ieşind forţat din primele forme de industrie cu iobagi, generează la oraşe proletariatul salariat, în rândurile căruia dezastruoasa reformă a iobăgiei, creatoare doar de pauperi, aruncă noi armate ale muncii. Se naşte marxismul teoretic ilustrat prin mari nume, dintre care de prim rang este Gheorghi Plehanov, dascălul lui Lenin, care îşi însuşeşte teoria revoluţiei muncitoreşti şi conduce critica neiertătoare a populismului ţărănesc. Expunerea noastră a arătat că, de-a lungul unui proces îndelungat, marxismul rus se descotoroseşte de aceleaşi forme degradate pe care, pentru Occident, le demască capitolul final al Manifestului din 1848. „Marxismul legal“ al lui Struve, economismul, sutele de şcoli ţărăniste, populiste, libertare au aceeaşi natură ca socialismul feudal, reacţionar, burghez, mic-burghez, pe care Karl Marx le spulberase pentru totdeauna în bătălii îndelungate. Marxiştii ruşi se adună în cele din urmă în Partidul Social-Democrat, care are drept fundament declararea falsităţii tezei: revoluţia rusă are o cale a sa particulară, nu va avea drept protagonişti nici burghezia, nici muncitorii, ci numai ţăranii. Căci o revoluţie ţărănească poate apărea într-adevăr în istorie, dar numai ca o dublură a celei mai josnice revoluţii burgheze.
Însă asupra perspectivelor acestei revoluţii antifeudale — pe care ţăranii nu o vor face singuri şi care, cu atât mai puţin (chiar dacă ar face-o), nu s-ar transforma din această cauză dintr-una capitalistă într-una socialistă —, se naşte foarte curând în partidul marxist o divergenţă fundamentală.
Istoria mişcării ne arată că bătrânul Engels, ca persoană şi conducător politic, s-a străduit să aplaneze această divergenţă şi chiar neînţelegerile cu „socialiştii revoluţionari“, şcoală derivată din populismul agrar. Motivele sunt evidente.
Cu toate acestea, versiunea lui Lenin asupra perspectivei istorice — avem dreptul să o spunem şi am demonstrat-o în partea a doua de la Bologna („Partidul proletar de clasă şi aşteptarea dublei revoluţii“) — este fiica întâi născută a poziţiei clasice marx-engelsiene şi i se cuvine o adeziune de o mie la mie.
În epoca marii polemici din 1903—1912 şi în preajma grandioasei perioade revoluţionare din 1905, era limpede că Rusia de la începutul secolului al XX-lea nu era încă la nivelul Germaniei din 1850, în care Marx şi Engels afirmaseră joncţiunea dintre revoluţia burgheză şi cea muncitorească, în cazul în care statul reacţionar germano-prusac s-ar fi clătinat. Dacă burghezia germană a fost definită atunci drept laşă ca forţă de clasă şi naţională, tradiţiile ei — de la Reformă şi dinainte de ea —, urbane, comunale, civice, culturale, nu erau nicidecum nule; şi nu era de subestimat moştenirea de pregătire istorică transmisă proletariatului născând, chiar înainte ca răspândirea industriei să capete ritmul copleşitor din a doua jumătate a secolului, favorizată de imediata vecinătate şi influenţă a Franţei şi Angliei.
În Rusia, dacă Troţki a fost aproape singurul care s-a îndrăgostit de teoria Revoluţiei permanente — fundamentată (moştenire teoretică şi politică deloc de dispreţuit) în timpurile glorioase ale Ligii Comuniste europene —, cele două puncte de vedere opuse au fost următoarele. Pentru menşevici, Revoluţia care l-ar fi răsturnat pe ţar ar fi întemeiat o republică parlamentară şi burgheză şi ar fi dat un impuls puternic capitalismului. Deşi luptând pentru o asemenea revoluţie, partidul proletar ar fi lăsat burghezia să guverneze în această republică, devenind un partid de opoziţie, evident „legal“. Ar fi urmat o fază istorică burgheză, de tip european.
Cu totul diferită era viziunea lui Lenin. Pe scurt, şi făcând trimitere la nenumăratele documente furnizate, teza este că burghezia rusă nu poate menţine singură puterea şi nici burghezia aliată cu partidele ţărăneşti, fără a cădea pradă contrarevoluţiei feudale (şi fără a readuce la viaţă acea rezervă reacţionară europeană al cărei sfârşit se cerea cu ardoare de decenii). Nu este de ajuns, aşadar, să fie răsturnată puterea ţaristă, să se contribuie doar la răsturnarea ei: trebuie ca partidul proletar să preia puterea. El nu va deveni un partid de opoziţie şi nici de guvernare parlamentară, ci va fixa în revoluţie obiectivul: la putere, fără partidele burgheze şi împotriva lor! La puterea revoluţionară, având drept aliaţi partidele ţărăneşti şi chiar pe cel menşevic, dacă se situează pe terenul excluderii burgheziei! Această dictatură a alianţei muncitorilor şi ţăranilor se numeşte democratică pentru că nu va servi la făurirea socialismului (delir populist), ci la zădărnicirea contrarevoluţiei despotice şi feudale; se numeşte dictatură pentru că puterea va fi cucerită în lupta revoluţionară şi refuzată partidelor burgheze: conţinutul său, în sute de declaraţii ale lui Lenin, este supravegherea ţăranilor pentru momentul inevitabil în care aceştia vor trece la conservarea burgheză şi la împotrivirea faţă de socialism.
Această dictatură va guverna pentru a accelera transformarea capitalistă a ţării şi transformarea democratică, în sens strict, a orânduirilor sale putrede, pentru a aştepta revoluţia socialistă din Occident, eliberată de acum de spectrul că la Varşovia, la Viena şi Berlin, sau poate chiar la Paris, vor sosi cazacii.
Această teză a fost valabilă pentru Lenin de-a lungul întregii sale vieţi, este perfect valabilă pentru istorie şi astăzi, dialectic adevărată, deşi s-au răsturnat împrejurările pentru care se aştepta ridicarea proletariatului din Europa şi s-au răsturnat teoria şi politica puterii dominante din Rusia.
Dezvoltarea noastră urmăreşte să distrugă această teză: că prima revoluţie rusă din februarie 1917 ar fi fost revoluţia burgheză, câştigată de socialişti; şi că în a doua, din Octombrie, ar fi fost depăşită vechea formulă bolşevică de a merge la putere cu unicul scop de „a păzi democraţia şi capitalismul“ până la revoluţia occidentală, pentru a trece direct la o revoluţie socialistă integrală, de nivelul pe care l-ar fi putut avea, să zicem, revoluţia germană dacă nu ar fi fost zdrobită.
Noi am demonstrat că revoluţia din februarie a reprezentat formula menşevică, cu o nouă cădere a populiştilor şi social-democraţilor în oportunism, prin intrarea în guvernul provizoriu burghez şi aservirea faţă de acesta a Sovietelor muncitoreşti, apărute, ca şi în 1905, în fruntea luptei revoluţionare. Revoluţia din Octombrie a readus formula bolşevică: alianţa cu ţăranii, alungarea burgheziei de la putere, amânarea socialismului în Rusia până la revoluţia europeană, dezrădăcinarea miilor de rămăşiţe feudale — ceea ce, chiar şi pentru marxiştii care refuză „democraţiei“ orice valoare absolută, se face parcurgând rapid etapele democraţiei împinse până la capăt: abia după aceea este ea cu adevărat aruncată la o parte.
În partea deja dezvoltată în darea de seamă a reuniunii de la Napoli am ţinut să reafirmăm de ce negăm că ar fi corect să se spună că Octombrie a fost o revoluţie burgheză. Revoluţie burgheză este aceea în care guvernează burghezia, desigur ca o clasă naţională, dar şi extra-naţională şi mondială.
Am arătat trei trăsături radicale ale revoluţiei bolşevice care o despart din principiu de orice revoluţie burgheză: le amintim pe scurt.
În primul rând: condamnarea războiului imperialist încă din 1914, condamnarea socialiştilor trădători care au aderat la el, directiva defetismului în fiecare ţară luată şi individual, ca singură cale pentru prăbuşirea capitalismului. Dimpotrivă, orice revoluţie burgheză a fost naţională, patriotică şi războinică, aşa cum au încercat să procedeze oportuniştii ruşi după februarie.
În al doilea rând: lichidarea nemiloasă şi extralegală, în lupta internă din Rusia, a tuturor partidelor oportuniste, inclusiv a celor ţărăneşti şi muncitoreşti, şi scoaterea lor în afara legii. Aceasta a urmat (cu dialectica proprie acelei faze istorice) refuzului — prevăzut în teoria leninistă — al acelor forţe de a guverna într-o formă dictatorială fără şi împotriva burgheziei; aşa încât, chiar şi într-un cadru social în care socialismului îi lipseau bazele economice, s-a afirmat guvernul revoluţionar şi totalitar al singurului partid al proletariatului: o lecţie de forţă şi anvergură mondială, o lovitură dată oportunismului deloc mai mică decât aceea aplicată social-patriotismului renegaţilor.
În al treilea rând: restabilirea teoriei statului şi a revoluţiei conform lui Marx, precum şi a dictaturii proletariatului ca tranziţie către dispariţia claselor şi a statului însuşi; restabilirea teoriei partidului de clasă aşa cum a fost stabilită de Marx şi Lenin — conform căreia numai partidul, fără consultări de tipul escrocheriei burgheze, reprezintă clasa şi conduce revoluţia, statul şi desfiinţarea ulterioară a statului —, împotriva devierii muncitoriste şi trade-unioniste sau chiar „demoproletare“. Rezultate de anvergură mondială cărora, în anii glorioşi care au urmat după Octombrie, li s-a alăturat construirea noii Internaţionale şi denumirea ei de Comunistă.
Evocarea întregii lupte a marxiştilor radicali la izbucnirea războiului nu era doar indispensabilă pentru înţelegerea etapelor revoluţiei din Rusia, ci şi pentru a stabili valoarea exactă a poziţiei lui Lenin. Într-adevăr, oportunismul stalinist dominant de astăzi, cu scopul de a-i atribui lui Lenin falsa paternitate a ipocritei formule: se poate şi trebuie să se construiască socialismul într-o singură ţară, a speculat pe marginea formulei leniniste a defetismului în războiul imperialist, formulă care avea o cu totul altă bătaie.
Această formulă nu era nouă, şi am dovedit-o prin aceleaşi citate pe care Lenin le foloseşte în scrierile sale, la care s-a recurs, pentru a se sprijini pe autoritatea lui Marx şi Engels.
Oportuniştii au spus: partidul socialist nu poate să nu sprijine războiul propriei ţări, fiindcă, dacă refuză, poate provoca invazia din partea unei ţări mai puţin avansate, în care vetoul socialist nu ar putea funcţiona. În pofida acestui fapt, a spus Lenin, trebuie să sabotăm chiar şi de unii singuri şi unilateral: în timp ce armata inamică înaintează, proletariatul defetist va tinde să preia puterea şi va aplica măsuri revoluţionare. Va urma fie revoluţia şi în cealaltă ţară, fie un nou război care va fi — acesta da — un război socialist şi revoluţionar. Acest punct dificil a fost dezvoltat de Lenin pentru a reacţiona împotriva formei pacifiste de aversiune faţă de război, bazată pe lozincile mic-burgheze de dezarmare universală şi pace generală, pe „suntem împotriva tuturor războaielor pentru că se varsă sânge“, pe predicarea refuzului individual al serviciului militar şi aşa mai departe. Pacifismul, a stabilit Lenin în tezele sale pe urmele fidele ale lui Marx, nu este mai puţin contrarevoluţionar decât naţionalismul: noi, marxiştii, am fost pentru multe războaie şi vom fi aproape sigur pentru viitoare războaie: am sprijinit războaiele de eliberare şi organizare naţională, va trebui să susţinem războaiele revoluţionare dintre ţările avansate dincolo de capitalism şi ţările rămase în capitalism sau mai înapoiate. Ne împotrivim acestui război blestemat al perioadei imperialiste şi tuturor celor similare din viitor.
Această învăţătură fundamentală este falsificată în mod ruşinos tocmai de cei care au uitat-o, în cele mai josnice campanii de astăzi despre posibilitatea păcii universale — declarată de Marx şi Lenin imposibilă între state capitaliste — şi despre posibila coexistenţă şi alianţă perpetuă între state burgheze şi socialiste!
Prin această amplă referire la fapte şi date documentate am putut clarifica diferitele formule între care se creează o oribilă confuzie deliberată.
Prima confuzie este între formula „socialism într-o singură ţară“ şi „socialism într-o ţară necapitalistă“ şi, prin urmare, „socialism doar în Rusia“.
Formula marxistă este că socialismul este istoric posibil pe baza a două condiţii, ambele necesare. Prima este ca producţia şi repartiţia să se desfăşoare în general în forme capitaliste şi mercantile, adică să existe o largă dezvoltare industrială, inclusiv a întreprinderilor agricole, şi o piaţă naţională generală. A doua este ca proletariatul şi partidul său să ajungă să răstoarne puterea burgheză şi să preia dictatura.
Dacă sunt date aceste două condiţii, nu trebuie spus că este posibil să se înceapă construirea socialismului, ci că bazele sale economice sunt deja construite, şi se poate şi trebuie să se înceapă imediat distrugerea relaţiilor burgheze de producţie şi de proprietate, sub pedeapsa contrarevoluţiei.
Acolo unde condiţia tehnico-economică de primul tip există în mod cert, niciun marxist nu a afirmat vreodată că cucerirea puterii politice de către partidul proletar ar fi condiţionată de simultaneitatea în toate „ţările civilizate“, cum spune în mod stupid formula stalinistă, sau într-un grup dintre ele. În anumite condiţii istorice ale forţei proletariatului este admisibilă cucerirea puterii politice într-o singură ţară. Iar dacă această condiţie de primul tip există, după cum s-a spus, aceasta înseamnă că începe imediat transformarea socialistă — fapt distructiv mai mult decât constructiv, şi pentru care în Europa avansată (şi în America) forţele productive sunt de multă vreme suficiente, ba chiar excedentare.
Dacă vorbim însă despre o ţară în care lipseşte prima condiţie, a dezvoltării productive şi mercantile, atunci transformarea socialistă nu va fi posibilă. Aceasta nu înseamnă că, în anumite condiţii istorice şi raporturi de forţe, nu ar fi posibil să se încerce şi să se înfăptuiască cucerirea proletară a puterii politice (Octombrie roşu) fără un program de transformare socialistă, până când revoluţia nu va câştiga alte câteva ţări care îndeplinesc prima condiţie, a dezvoltării economice.
În plus, în situaţia unui război imperialist (care aşa era atât pentru Europa, cât şi pentru Rusia), fiecare partid proletar trebuie să ducă acţiunea defetistă internă, chiar şi de unul singur, şi dacă poate, până la cucerirea puterii.
Teza condamnată din punct de vedere marxist nu este aşadar: chiar şi într-o singură ţară este posibilă cucerirea proletară a puterii — şi — chiar şi într-o singură ţară de capitalism deplin este posibilă transformarea socialistă. Teza condamnată este că într-o singură ţară necapitalistă ar fi posibilă, prin simpla cucerire a puterii politice, transformarea socialistă.
Falsa teză stalinistă se formulează astfel: este posibilă construirea socialismului (termen greşit pentru: transformare socialistă) chiar şi într-o singură ţară, înapoiată şi feudală precum Rusia, fără sprijinul transformării socialiste din câteva ţări capitaliste deja dezvoltate.
Lenin a enunţat corect şi ca un marxist ortodox teza defetismului şi a cuceririi puterii într-o singură ţară, precum şi teza măsurilor care „eliberează“ transformarea socialistă a ţării capitaliste avansate, chiar dacă aceasta duce la un război, care va fi un război de clasă.
Prin aceasta, el nu a visat niciodată să spună sau să scrie: se poate ca doar în Rusia să se dea curs, prin defetism în război şi cucerirea puterii fără burghezie, transformării economiei în sens socialist.
Dimpotrivă, în acele teze din 1915, confirmate în cele două faimoase articole împotriva ideologiei Statelor Unite [ale Europei] şi a refuzului oricărui război, este scris încă o dată ce anume urma să se întâmple în Rusia după defetism şi lichidarea războiului şi după cucerirea puterii: întemeierea unei republici democratice, în mod explicit.
Acest fals colosal va fi scos mai departe şi mai bine în lumină.
La scurt timp de la căderea guvernului ţarist, în Rusia exista un guvern provizoriu format din cadeţi, socialişti-revoluţionari şi menşevici, iar Sovietul deputaţilor muncitori şi ţărani recunoscuse că un astfel de guvern trebuia să păstreze puterea până la convocarea unei adunări constituante.
Acest guvern simpatiza deschis cu cei care fuseseră aliaţii ţarului în războiul mondial, era influenţat de sprijinul burgheziilor occidentale — singurele care îi dăduseră celei ruse puterea de a urca la guvernare —, se orienta spre continuarea războiului antigerman „democratic şi naţional“ şi nici măcar nu ridicase lozinca republicană, înclinând spre o monarhie constituţională cu un frate al ţarului!
Partidul bolşevic nu participase, e adevărat, la un astfel de guvern, dar nici nu-i făcuse o opoziţie aprigă, îi acordase o aşteptare binevoitoare, invitându-l doar să acţioneze pentru tratative de pace generală, şi cu atât mai puţin îi demascase pe oportunişti pentru înjugarea lor la carul burgheziei naţionale şi străine şi pentru devalorizarea şi subminarea autorităţii Sovietelor de către aceştia.
Sosirea lui Lenin marchează o aspră mustrare adusă acestor poziţii ale partidului bolşevic şi ale conducătorilor săi din Rusia, printre care Stalin şi Kamenev în prima linie.
Prin ample referiri care sunt recente şi pe care nu le mai rezumăm, am dovedit că nemiloasa punere sub acuzare inerentă Tezelor din Aprilie nu are semnificaţia: aţi omis să treceţi de la revoluţia democratică la revoluţia comunistă, pe care războiul o pune astăzi la ordinea zilei.
Conţinutul dojenii este cu totul altul: nu este atât de extins şi doar celor săraci cu duhul le-a părut temerar şi nebunesc; el s-a limitat la critica arzătoare: acolo unde teoria partidului vă arăta limpede drumul, aţi ezitat şi aţi deviat. În loc să aplicaţi tactica corectă din „Două tactici ale social-democraţiei în revoluţia democratică“, aţi urmat-o pe cea menşevică sau cel puţin v-aţi lăsat influenţaţi de ea, crezând în faimoasa „valoare absolută“ a democraţiei, care pentru noi este doar o trecere obligatorie, dar contingentă, un pod pe care trebuie să-l ardem în spatele nostru. Aţi încălcat învăţătura despre război: acolo unde aceasta stabilise că războiul era imperialist şi trebuia sabotat din toate părţile — franceză, germană, rusă etc. —, aţi făcut concesii politicii conform căreia căderea ţarului şi venirea la putere a burghezilor ar fi transformat războiul într-unul drept, şi sunteţi pe cale să treceţi la „defensism“.
Tezele lui Lenin, deşi au uluit, au reconstruit întreaga politică revoluţionară a partidului: o forţă inerentă nu omului ca atare — oricât de excepţională ar fi fost maşinăria creierului său —, ci teoriei prealabile, internaţionale şi ruse, a partidului, trecută prin filtrul unor cutremurătoare încercări istorice.
Împotriva războiului şi pentru defetism, mai departe. Împotriva guvernului provizoriu, denunţându-l de îndată ca agent al capitalului. Împotriva aliaţilor săi populişti-ţărănişti şi împotriva menşevicilor, care condamnaseră în congrese nu doar preluarea puterii, ci şi participarea la ea. Pentru trecerea întregii puteri către Soviete. Nu luptă împotriva Sovietului — majoritar de dreapta —, ci pătrundere şi cucerire a lui până la demascarea menşevicilor şi a asociaţilor lor. Nu obiectivul Adunării parlamentare, ci dictatura Sovietului, adică a proletariatului şi a ţărănimii. Nu gogoriţa de a propune instaurarea socialismului, ci propagarea socialismului, care va fi dăruit Rusiei doar de revoluţia europeană. Acţiune legală astăzi, ilegală şi insurecţională într-un mâine deloc îndepărtat. Naţionalizarea imediată a pământului, controlul industrial, noua Internaţională şi numele de Comunist dat partidului, pentru a distruge pe plan internaţional războiul şi capitalul.
(În acest punct a ajuns darea de seamă amplă, la care cititorul este trimis pentru detalii suplimentare şi mai ales pentru materialul istoric şi documentar pregătit şi reprodus).
Există puţine exemple ale unei potriviri mai precise a evenimentelor cu un traseu care şi-a căutat călăuza într-o puternică şi neobosită muncă de decenii, pe care se fundamentează. Oare Lenin a fost cel care a supus evenimentele planului său genial — sau, pentru duşmani, diabolic —, sau nu cumva datoria imensă a mişcării faţă de el stă în afirmarea că doctrina de partid trebuie să ne călăuzească mişcările, şi nu oportunităţile şi convenienţele situaţiei speciale care se conturează şi în care, privind cu atenţie, s-ar putea întrezări — după spusele naivilor şi după lăudăroşenia fiecărui lider politicianist — fisuri subtile în care să strecoare palida pârghie a acţiunii? Toţi au ridicat împotriva lui Lenin un cor de proteste, i-au reproşat sosirea recentă şi lipsa studierii faptelor noi şi a unei Rusii originale şi neprevăzute. Însă Lenin a coborât din tren, a intrat în adunare şi a vorbit „cu ochii închişi“, urmând o linie inflexibilă: mai târziu, ascultătorii au aflat că orbii erau, în cvasitotalitatea lor, chiar ei.
Câteva săptămâni mai târziu, la Conferinţa din Aprilie, Lenin îşi reia conceptele şi îşi rescrie mai pe larg formulele lapidare, precizând sarcina viitoare: muncitorii, partidul se simt aşezaţi pe calea sigură şi înaintează în front compact.
Curând, evenimentele au arătat ce dezastru ar fi înghiţit revoluţia fără acea lovitură hotărâtă de cârmă.
Se sărbătoreşte în întreaga Rusie liberă ziua de 1 Mai, dată la care Miliukov, ministrul de externe, angajează poporul rus în promisiunea făcută aliaţilor de a continua războiul.
La 3 mai, bolşevicii protestează prin demonstraţii armate împotriva notei lui Miliukov. La 14 mai, Sovietul votează din nou pentru guvernul de coaliţie. La 15 mai demisionează Miliukov. La 16 mai soseşte Troţki şi, în faţa Sovietului, îşi exprimă printr-un discurs adeziunea totală la politica lui Lenin, care pe 17 mai, într-o scrisoare deschisă către Congresul Ţăranilor, îndeamnă la un război nemilos împotriva burgheziei imperialiste şi a „social-împăciuitoriştilor“ care o susţin. Se formează guvernul de coaliţie, avându-l pe socialistul-revoluţionar de dreapta Kerenski ca ministru de război. Acesta ordonă la 20 iunie ofensiva pe front: oportuniştii înscenează demonstraţii împotriva lui Kerenski şi a războiului. În timp ce pe 19 iulie ofensiva de pe front eşuează şi germanii străpung la Tarnopol, la Petrograd izbucneşte insurecţia armată, deşi bolşevicii încearcă să o amâne. Lenin şi Zinoviev sunt vânaţi de poliţia lui Kerenski — devenit prim-ministru — ca agenţi germani. Mulţi conducători bolşevici, printre care Troţki, sunt arestaţi; partidul, prin grija lui Stalin, îl ascunde pe Lenin.
În august, Congresul al VI-lea al partidului bolşevic, în absenţa multor tovarăşi aflaţi în ilegalitate, alege noul comitet central (cei 32 din Octombrie) şi confirmă în totalitate linia Tezelor din Aprilie.
La 31 august frontul se rupe şi cade Riga. Kornilov, care îl înlocuise pe Brusilov în fruntea armatei, este demis de Kerenski, care se teme că a stârnit forţele reacţionare: Kornilov înaintează spre Petrograd. Urmează reacţia maselor din toate partidele muncitoreşti şi predominanţa în luptă a forţelor bolşevice, care au oferit la timp frontul unic. Kornilov este arestat la cartierul general, iar conducătorii bolşevici sunt eliberaţi din închisoare. La 18 septembrie, în Soviet (planul înaintează matematic), este adoptată prima rezoluţie a fracţiunii bolşevice: prezidiul menşevico-eser demisionează.
24 septembrie: pentru preşedinţia Sovietului Capitalei, Troţki îl răstoarnă de pe scaun pe faimosul menşevic Ciheidze. În timp ce Sovietul cere convocarea Congresului general al Sovietelor, o conferinţă democratică, privită cu neîncredere de bolşevici, alege un Consiliu al Republicii sau preparlament. Din acesta ies imediat bolşevicii şi socialiştii-revoluţionari de stânga, care încheie un pact de acţiune.
La 22 octombrie, Sovietul alege un comitet militar, prezidat de Troţki. La 23 octombrie, Comitetul Central al partidului bolşevic votează insurecţia. Lenin propune, Zinoviev şi Kamenev votează împotrivă. La 29 octombrie, Comitetul îi condamnă pe cei doi, care răspund în presă. Menşevicii amână de la 2 la 7 noiembrie Congresul general al Sovietelor. Forţele din fortăreaţa Petru şi Pavel se alătură Sovietului din Petrograd.
La 7 noiembrie, guvernul lui Kerenski, văzându-se pierdut, ordonă arestarea Comitetului Militar al Sovietului: este sfârşitul; va cădea după două zile de lupte de stradă. Lenin apare la Congresul general. Guvernul este arestat.
În a doua etapă, Revoluţia a învins, pe drumul pe care îl trasase forţa doctrinei revoluţionare.
Odată realizată, la 25 octombrie - 7 noiembrie 1917, cucerirea puterii politice prin doborârea Guvernului Provizoriu de coaliţie burghezo-menşevico-populistă, se deschide în toată amploarea ei chestiunea sarcinilor acestei Revoluţii, nouă şi originală în istorie. Le va plăcea poate adepţilor idealismului istoric să identifice Revoluţia cu un foarte burghez „apel telefonic“ al lui Lenin, dar noi nu ne vom pierde timpul cu asemenea banalităţi, cărora le-ar putea urma ipoteza aruncată astăzi ca hrană milioanelor de cominformişti, a unui alt apel telefonic al lui Stalin: să se construiască socialismul! Sarcinile, o revoluţie şi le stabileşte, nu le primeşte. Nimeni nu se gândeşte într-un asemenea moment să „instaureze comunismul“. Seria istorică este cu totul alta.
Vom distinge, pentru claritatea expunerii (aici în linii mari), sarcinile politice — şi mai curând militaro-politice — şi sarcinile social-economice ulterioare.
O primă sarcină este integrarea, desăvârşirea Revoluţiei. Ca raport de forţe politice, Revoluţia are doar două posibilităţi: Totul sau Nimic. O a doua sarcină (toate se ivesc în realitate suprapuse, inseparabile) este lupta pentru anihilarea războiului internaţional, a războiului naţional. O a treia este respingerea valului feroce al celor douăzeci de contrarevoluţii — războiul civil. Aceste sarcini, care nu sunt încă economice în sens general, vor dura: primul an pentru primele două; cel puţin alţi doi ani, alături de prima, pentru a treia.
Când Partidul Comunist ajunge la putere — după faza de cucerire paşnică a Sovietului şi după cea a insurecţiei armate —, partidele burgheze şi social-oportuniste sunt scoase în afara legii, dar rămân două lucruri: blocul de guvernare cu socialiştii-revoluţionari de stânga şi alegerile în curs pentru Adunarea constituantă, căreia, teoretic, ar trebui să i se atribuie puterea. Prima care dispare este această a doua poziţie hibridă. „Din fericire“, partidul este în minoritate în Constituantă, iar la 19 ianuarie 1918 Lenin trebuie să ordone (forţa lui stă aici şi este o forţă de partid: pentru a face aceasta, nu trebuie să depăşească niciun obstacol teoretic) ca ea să fie măturată din cale de un pluton de marinari roşii. Al III-lea Congres general al Sovietelor se declară câteva zile mai târziu drept unicul depozitar al puterii, numeşte Comitetul Executiv permanent (nu este nici Parlament, nici Antiparlament: este negarea istorică, sfârşitul parlamentelor, fiindcă este dictatura de clasă împotriva ficţiunii caruselului interclasist), iar acesta desemnează Consiliul Comisarilor Poporului, care este guvernul. Cuvântul Popor ne dovedeşte că se ştie foarte bine că nu este vorba despre o revoluţie proletară pură nici din punct de vedere social.
În aceste trei organe se află şi eserii de stânga. Numai desfăşurarea celei de-a doua sarcini — distrugerea războiului naţional — îi va mătura şi pe ei (un pas din nou necontradictoriu şi deloc stânjenitor în teorie, impus nu de conducători, ci de istorie).
Trebuind să urmărim înalta funcţie doctrină-istorie, cronologia nu este de o rigoare absolută. După Brest-Litovsk (despre care vom vorbi îndată), eserii, care fuseseră până atunci expresia blocului ţărănesc aliat cu revoluţia, rup legăturile în mod brutal: în martie 1918 ieşiseră din guvern, în iulie îi denunţă pe bolşevici drept duşmani, îl asasinează pe Mirbach, ambasadorul german, pentru a declanşa războiul naţional antigerman, şi se răscoală cu armele în mână la Moscova, în timp ce pe alte fronturi presează germanii şi primele armate contrarevoluţionare. La 30 august trag asupra lui Lenin, îl ucid pe marele tovarăş Uriţki.
Este ceasul în care — şi să crape de ciudă partizanii frunzelor de viţă — Revoluţia devine în sfârşit pe deplin ea însăşi: Dictatura de Partid se desăvârşeşte în Teroare de Partid. Înainte ca numeroşii duşmani să obţină alte avantaje, la 17 iulie familia imperială fusese deja lichidată. Burghezia mondială (cu lacheii ei kauţkişti), uitând de propriile origini, urlă scandalizată de înfiinţarea poliţiei roşii, de sistemul ostaticilor de clasă şi de represaliile împotriva „nevinovaţilor“. Dar există oare, pentru marxism, vinovaţi în istorie? Nu, la fel cum nu există oameni merituoşi şi taumaturgi.
Marile chestiuni ale Dictaturii şi Terorii sunt rezolvate, încă o dată, aşa cum orice marxist ştia. Entuziasmul revoluţionarilor din întreaga lume creşte ca un flux.
Din aprilie până în octombrie, bolşevicii au pus pe primul plan situaţia internaţională, războiul imperialist, pentru a explica formula lor istorică consecventă şi viguroasă a revoluţiei ruse. Este vorba despre o revoluţie burgheză antifeudală: că ea interesează proletariatul se ştie încă din abecedarul din 1848. În acea situaţie de capitalism emergent (ceea ce, în determinismul istoric, înseamnă socialmente util, benefic, factor de creştere — de neînlocuit — al productivităţii muncii şi al intensităţii consumului, propulsor înainte al capacităţilor de clasă proletare), exista o alianţă deschisă, o luptă comună, o solidaritate nu doar pentru răsturnarea iobăgiei feudale şi a absolutismului, ci şi pentru întemeierea statului naţional şi pentru războaiele purtate în acest scop. În epoca revoluţiei ruse, în lume există un capitalism parazitar, dezvoltat până la a deveni nu un impuls, ci o piedică pentru economia productivă, generator de războaie care nu aduc o organizare în forme moderne mai bune, ci un pur banditism exploatator.
În acest caz, trebuie să se lucreze chiar şi la o revoluţie antidespotică ce trebuie să rămână în faza capitalistă, dar nu poate exista o alianţă cu războiul burgheziei, o solidaritate care să nu se limiteze doar la războiul civil (antiţarist), ci să se extindă şi la războiul extern. În formă tranşantă, nu obosim să o spunem, proletariatul îşi asumă să facă revoluţia burgheză, îşi asumă călăuzirea ţărănimii în cadrul acesteia, dar nu se aliază cu partidele burgheze, ci tinde să preia întreaga putere împotriva burgheziei locale, a tuturor aliaţilor ei oportunişti şi a complicilor ei internaţionali.
Bolşevismul îşi îndeplineşte acest angajament dur, oricât de teribilă ar fi miza. O scurtă invitaţie la negocieri mondiale; aliaţii tac; îndată oferta unilaterală adresată germanilor, care presează la frontieră.
Prima delegaţie, condusă de Ioffe, în decembrie 1917. Condiţii inacceptabile. A doua delegaţie, condusă de Troţki, în ianuarie 1918. Condiţii dure, care implică anexarea unor popoare slave. Trei formule: Lenin (inamic înverşunat al anexărilor active): acceptarea şi semnarea păcii. Buharin: război revoluţionar împotriva germanilor; Troţki: nici pace, nici război, nesemnarea. Congresul Sovietelor este pentru această teză. Delegaţia se retrage fără a semna tratate. Armata germană se năpusteşte înainte. În Comitetul Central, Troţki aduce în discuţie apelul la aliaţi pentru ajutor militar. La 23 februarie, Berlinul impune un ultimatum şi mai aspru: în C.C., 7 pentru Lenin (acceptare), 4 cu Buharin (refuz), care demisionează, 3 abţineri alături de Troţki. 3 martie: semnarea tratatului. Congresul partidului aprobă, condamnându-i pe „comuniştii de stânga“ ai lui Buharin: după cum s-a spus, partidul comunist rupe legăturile cu eserii, ultimii aliaţi.
Partidul este Singur. Războiul este Distrus.
Să fie de ajuns această scurtă menţiune despre o cotitură atât de mare. Notăm doar că stânga revoluţionară a partidului socialist italian şi-a însuşit toate poziţiile din Octombrie: cucerirea puterii, dictatura, dizolvarea Constituantei, ruptura cu eserii, strategia teroristă; ar fi de ajuns să avem la dispoziţie o colecţie a ziarului L'Avanguardia al tineretului socialist, cu comentariile, am spune înflăcărate, săptămână de săptămână. În Avanti!, un articol de aceeaşi provenienţă pleda necondiţionat pentru teza lui Lenin: „Revoluţia rusă într-o fază decisivă“, menit să combată ezitările tovarăşilor care considerau această poziţie prea „de dreapta“, prea conciliatoare.
Şi o singură remarcă la atâta distanţă în timp: Troţki este acuzat astăzi că ar fi fost atunci un „agent al imperialismului german“. În mod evident, la onoarea acestei râncede calomnii burgheze, cunoscută tuturor revoluţionarilor din acea vreme, Lenin era cel mai îndreptăţit! Dar el prevăzuse efectul asupra evenimentelor ulterioare şi asupra prăbuşirii germane, care nu putea surveni dacă nu ar fi fost făcută evidentă poziţia antitetică a imperialismului germanic şi a revoluţiei ruse — împotriva căreia imperialismele din celălalt lagăr s-au năpustit în acelaşi timp.
Urmează o altă fază teribilă de lupte, ciocniri, războaie efective pentru apărarea puterii cucerite. Iar dificultăţile nu sunt doar cele militare în sens tehnic: economia, producţia decad tot mai mult, se coboară sub nivelul dezastruos din epoca ţaristă, sub cel din timpul guvernului provizoriu: foamete şi epidemii pe teritorii întinse, înfometare în oraşe, lipsă de arme, muniţii, uniforme şi tot restul.
Să fie de ajuns aici sumara înşiruire a fronturilor de atac contrarevoluţionar şi de contraatac bolşevic.
Încă din ianuarie 1918, Congresul al III-lea se declară în război cu Rada ucraineană, legată de germani, şi cu forţele generalilor: Alekseev (sud-est), Kaledin (Don), Kornilov (Kuban). Dar „izbucnesc“ alte fronturi. Aprilie: japonezii la Vladivostok. Mai: înaintarea lui Mannerheim în Finlanda. Revolta cehoslovacilor pe Volga. Iunie: Albii (ţarişti) ameninţă Ţariţînul. August: aliaţii debarcă la Arhanghelsk. Englezii înaintează prin Persia spre Baku. Americanii în Siberia. Noiembrie: flota aliată în Marea Neagră. Albii la Iaşi, în România, îl proclamă pe generalul Denikin dictator al Rusiei, Kolceak preia puterea în Urali, răsturnând „guvernul Constituantei“, burghez-oportunist. Decembrie: francezii la Odesa.
1919 va fi anul contraatacurilor. Încă de după armistiţiu şi căderea monarhiei germane, bolşevicii anulează tratatul de la Brest şi îl răstoarnă în Ucraina pe hatmanul Skoropadski, progerman.
În martie 1919, Kolceak înaintează din nou, trecând Uralii. Francezii urcă dinspre Odesa, dar în aprilie o evacuează. Mai: Armata Roşie îl respinge pe Kolceak, dar între timp, dinspre apus, Iudenici, creatura englezilor, ameninţă Leningradul. Iudenici este respins de acolo, dar în sud este ocupat Harkovul [de către Denikin]. În septembrie, Denikin este la Kiev. În octombrie ocupă Oriolul şi Gatcina: înaintează spre Moscova. Dar la 21 octombrie forţele roşii îi înfrâng pe Iudenici la Pulkovo şi pe Denikin la Oriol. În noiembrie, o mare ofensivă îl aruncă pe Kolceak dincolo de Urali; în decembrie, cele trei armate ale contrarevoluţiei sunt în plină destrămare, lichidate cu energie şi fără cruţare. În februarie 1920, Kolceak, predat de francezi, este executat.
Dar 1920 este anul războiului ruso-polonez, care a stârnit în zadar atâtea iluzii. Estonia, Lituania şi Polonia, susţinute de englezi şi francezi, pornesc să invadeze Rusia: numai prima acceptă pacea. În mai, în sud, baronul Vranghel formează o nouă armată albă, după înfrângerea lui Denikin, şi înaintează din Crimeea. În iunie este respinsă ofensiva poloneză. Tuhacevski îi conduce pe roşii la Vilna, la Brest şi sub zidurile Varşoviei, dar manevra defensivă condusă de generalul francez Weygand sparge încercuirea roşie, iar în septembrie, după eşecul planului de a lovi în inima Europei, se negociază pacea cu Polonia. În noiembrie, şi Vranghel este zdrobit. Georgia, Armenia sunt de acum roşii. Războiul civil s-a sfârşit: în martie 1921 izbucneşte o revoltă a garnizoanei din Kronstadt, înăbuşită rapid şi ale cărei origini nu sunt clare nici astăzi. Întreaga Rusie — dar abia după mai bine de patru ani de la victoria din Octombrie — este în sfârşit controlată de partidul comunist.
Până atunci, întrebarea: ce trebuie să facă partidul ajuns la putere? a avut în fond un singur răspuns: să lupte pentru a nu o pierde!
Deşi tema a cărei dezvoltare este rezumată aici ne împinge spre chestiunile de structură economică, mai rămâne un aspect politic fundamental al acestei mari epopei, care priveşte Internaţionala proletară.
În fond, nu era „nimic de făcut“ în transformarea socială a Rusiei, fiindcă starea de război continuu nu lăsa timp pentru aceasta şi fiindcă se ştia deja ce trebuia făcut, dincolo de a asista la germinarea formelor capitaliste eliberate — de către proletariat — de cătuşele feudale: trebuia să se mizeze pe mişcarea proletariatului din străinătate, pentru lichidarea războiului, pentru revoluţia socialistă. Acesta era punctul central al perspectivei lui Lenin, identic cu cel al desprinderii Rusiei din angrenajul imperialist.
Mişcări împotriva războiului, în pofida trădării atâtor lideri socialişti, nu lipsiseră în niciuna dintre naţiunile Europei, iar evenimentele de la sfârşitul războiului îi făceau pe toţi să le presimtă şi mai vaste. Din păcate, revoluţia nu se poate naşte doar din oboseală şi exasperare, ci are nevoie de apărarea liniei de clasă continue, pe care trădarea din 1914 o frânsese pe aproape întregul front mondial.
Episoadele cele mai relevante din perioada postbelică au rămas mişcarea spartachistă de la sfârşitul anului 1918 din Germania, zdrobită de guvernul nou-născutei republici burghezo-social-democrate, marile acţiuni de masă din Italia din 1919 şi 1920, înecate în orgia democrat-parlamentară la care au aderat chiar şi socialiştii care se lăudau că nu acceptaseră războiul, şi încercările efemere din Ungaria şi Bavaria, care, după scurte succese, au cedat în faţa represiunii burgheze.
Internaţionala Comunistă, invocată de Lenin încă din 1914, a fost fondată la primul congres de la Moscova din 2-4 martie 1919. Ea a fost consolidată la al doilea congres, din 21 iulie - 5 august 1920, care i-a definit baza teoretică şi organizatorică, poate deja cu întârziere faţă de valul revoluţionar.
De la acest congres încoace a fost tot mai evident că, în ciuda marii victorii din Rusia, oportunismul din Occident avea încă o influenţă considerabilă asupra clasei muncitoare şi că boala din 1914 nu putea fi vindecată atât de repede.
Chestiunea atitudinii care trebuia adoptată în faţa acestei situaţii şi a divergenţelor apărute cu grupurile de stânga, şi în special cu Partidul din Italia fondat în ianuarie 1921, va fi tratată într-un viitor raport la o altă întâlnire a noastră, pe baza bogatei documentaţii de care dispunem; şi se va pune în evidenţă cum totala noastră adeziune la perspectiva lui Lenin şi a ruşilor de atunci privind căile revoluţiei în Rusia a devenit o deschisă disensiune cu privire la strategia revoluţiei europene — care nu trebuia, din motive evidente, să calce pe aceleaşi căi de incitare a unor clase şi partide neproletare, dat fiind că gradul de dezvoltare a formelor sociale era cu totul altul —, însoţită de denunţarea pericolelor de degenerare revoluţionară pe care, din păcate, viitorul avea să le confirme.
Astăzi dorim, înainte de a trece la partea de natură economico-socială şi la cele trei faze în care se obişnuieşte a fi examinată, să amintim ce evaluare a adoptat comunismul mondial, după primii ani postbelici, în faţa întrebărilor: Care este cursul revoluţiei internaţionale? Ne aşteaptă o lungă stabilizare a sistemului capitalist? Care este, într-un asemenea caz, sarcina partidului şi a puterii roşii?
La această cotitură a apărut problema care se discută astăzi. Până în 1924 ştim cu toţii, în ciuda falsurilor organizate sistematic, că se punea doar întrebarea cum s-ar putea declanşa revoluţia germană şi occidentală. Dar din 1926 se impune cu stringenţă problema conduitei de urmat în ipoteza în care ridicarea clasei muncitoare din Europa, aşteptată în zadar timp de nouă ani întregi, nu avea să se producă.
Ciocnirea opiniilor pe acest teren a fost deosebit de elocventă în reuniunea Executivului lărgit al Internaţionalei, care a avut loc în noiembrie 1926, după cea din februarie; iar în raport ne-am oprit asupra acestui punct înainte de a trata despre societatea rusă sub profil economic, despre evoluţiile pe care le-a prezentat şi le prezintă; căci dezbaterea este aceeaşi ca astăzi, problemele au fost clar puse — şi doar astăzi este mult mai uşor pentru toată lumea să verifice confirmarea abordării marxiste integrale şi ortodoxe.
Ne vom folosi — la locul potrivit, pe larg — de trei discursuri: Stalin, Troţki, Zinoviev, şi de un al patrulea, ce reprezintă un ecou servil, dar ciudat de expresiv, al italianului Ercoli. Se ştie că divergenţele din Rusia începuseră mai demult: încă din vremea lui Lenin exista opoziţia muncitorească; în 1924, Troţki se afla deja într-o opoziţie făţişă, însă vocea lui nu trecuse de la congresele partidului la cel al Internaţionalei: îl combăteau cu înverşunare, aliaţi cu Stalin, Zinoviev şi Kamenev. În 1926, Zinoviev şi Kamenev trecuseră în opoziţie: cine cunoştea bine realităţile ruseşti îi aşeza încă din februarie alături de Troţki, în ciuda recentelor polemici violente. Dar aceasta era prima oară când se discuta în mod deschis chestiunea rusă, care era totuşi, în mod evident, cea mai înaltă chestiune a comunismului mondial! În februarie fusese înăbuşită, după cum am relatat la timpul potrivit.
Pentru prima oară se pune problema: de vreme ce revoluţia europeană nu a venit, să ne apucăm să facem Rusia socialistă. Este formula lui Stalin; Buharin, care va înţelege mai târziu — şi întotdeauna prea târziu —, este alături de el.
Prima disensiune priveşte faptele: până în 1924, cât timp a trăit Lenin, această divergenţă nu a existat; toţi erau de părere că sarcina era menţinerea puterii bolşevice şi grăbirea revoluţiei europene şi nu vedeau o altă cale pentru a ajunge la „socialism“ în Rusia în afară de aceasta. În schimb, Stalin şi ai săi susţin, după cum ştim deja, că teza „socialismului într-o singură ţară“ — cum numesc ei în mod stângaci pretenţia de „socialism numai în Rusia“ — ar fi fost enunţată de Lenin în 1915 şi în 1917, şi de mai multe ori după Octombrie.
Dezbaterea în contradictoriu este totală şi viguroasă. Stalin îşi înaintează teza încă cu prudenţă. Troţki nu a putut vorbi până la capăt, a pierdut timp apărându-se de cunoscute atacuri la persoană, apoi a fost întrerupt pentru că îşi epuizase timpul alocat. Rămâne discursul lui Zinoviev, complet şi impecabil din punct de vedere teoretic. Pentru prima oară, conciliantul, împăciuitorul Zinoviev simte că s-a cedat prea mult şi revine, ca un marxist viguros, pe terenul revoluţionar al principiilor, pe care le enunţă fără ezitare şi cu o demonstraţie de o eficienţă desăvârşită. El va încheia spunând: nu sunt alături de voi, majoritatea, nu pot accepta linia voastră, eliberaţi-mă din funcţia de preşedinte al Internaţionalei, deţinută atâţia ani. Acest discurs este cea mai strălucită pagină a vechiului tovarăş al lui Lenin: el se va căi, formal, mai târziu, apoi va muri pentru linia sa de opoziţie, iar alături de el, ca inculpat de neclintit, va sta celălalt marxist, Buharin, care — aici — îl combate cu înverşunare...
Stalin. Pune problema edificării socialismului pe baza exclusivă a forţelor interne ale Uniunii Sovietice. Apoi întreabă ce înseamnă aceasta, şi explică: înseamnă victoria forţelor proletare asupra burgheziei ruse! Dacă acest lucru nu ar fi posibil, afirmă el, ar trebui să cedăm puterea şi să devenim o mişcare de opoziţie. Asistăm la o deplasare completă a chestiunii economice pe plan politic. Victoria politică — spune Stalin — o avem prin dictatura proletariatului, adică avem baza politică pentru drumul spre socialism. Prin urmare, putem acum
„crea cu propriile noastre forţe baza economică a socialismului, noua temelie economică necesară construirii socialismului“.
Până în acest punct, Stalin îşi stăpâneşte cotitura teoretică. Lenin definise drept o prostie „construirea socialismului“. Stalin vorbeşte despre a construi nu socialismul, ci bazele sale economice. Formula era încă acceptabilă.
Căci în ce constă baza economică a socialismului? Simplu: în capitalismul industrial.
Pentru a merge mai departe: noi negăm că socialismul se edifică şi că ar putea lua naştere în Rusia fără revoluţia socialistă internaţională. Noi nu negăm că se poate edifica în Rusia baza economică ce îi lipsea anterior pentru viitorul socialism: adică industria capitalistă. În Rusia se construieşte tocmai capitalism, lucru limpede şi logic, fiind totodată, în sens istoric, un fapt revoluţionar. Dar totul ar fi în regulă dacă nu s-ar pretinde că relaţiile economico-sociale apărute din 1926 până astăzi ar fi proprii unei societăţi socialiste.
Zinoviev. Documentarea sa, bazată mai ales pe Lenin — anume că înainte de 1924 nimeni nu prevăzuse transformarea socialistă integrală numai în Rusia —, a fost zdrobitoare. El îi demonstrează lui Stalin că şi acesta afirma acelaşi lucru. Reconstituirea făcută de el, pe baza lui Marx, Engels şi Lenin, a tezelor despre caracterul internaţional al revoluţiei socialiste şi despre dezvoltarea inegală a capitalismului în lume este, pe întreaga linie teoretică, cea dezvoltată de noi până aici, adică singura abordare admisibilă. Chestiunea ţărănească este în sfârşit pusă de el în toată claritatea ei: alianţa proletariatului cu ţărănimea în revoluţia rusă este cu totul altceva decât utilizarea ţărănimii în scopuri socialiste. Apoi el revendică în mod strălucit această sarcină pentru partidul clasei muncitoare salariate şi demonstrează că a identificat întotdeauna dictatura de clasă cu cea a partidului, respingând acuzaţiile de liberalism organizatoric şi fracţionism. Nu mai puţin ferm este în privinţa chestiunii pesimismului sau optimismului faţă de revoluţia mondială: în sfârşit, poziţia lui devine aceea pe care i-am prezentat-o de atâtea ori în zadar: conduita revoluţionară nu depinde de situaţii, nu se schimbă după cum bate vântul.
Troţki. În discursul său, rămas incomplet fără vina sa, este şi mai categorică perspectiva sa asupra revoluţiei socialiste şi respingerea ieftinului expedient polemic al lui Stalin: atunci să cedăm puterea.
Noi nu admitem o stabilizare a capitalismului decât ca pe un val precar intercalat între crize inevitabile şi credem în prăbuşirea lui. La ce distanţă în timp? L-am aşteptat din 1917 până în 1926, când părea mai apropiat decât acum. Partidul proletar din Rusia, deşi nu-şi ascunde faptul că singur nu poate ajunge la societatea socialistă, apără puterea revoluţionară şi poate, dacă este nevoie, să o apere timp de alte decenii, luptând împotriva forţelor burgheziei mondiale şi împotriva tentativelor acesteia de a recuceri puterea în Rusia. El fixează o limită de 50 de ani, stârnind cu mult curaj râsul gnomilor acelei majorităţi.
În expunerea rezumată aici, raportorul a dezvoltat această dată, ilustrând punctul dificil al previziunii istorice. A îndrăznit să spună că al treilea val contrarevoluţionar era atunci pe bună dreptate anticipat, că treizeci de ani de la acea dezbatere au trecut şi că diferite alte inducţii ale noastre — pe care poate mulţi cred că n-ar fi fost nimerit să le riscăm — converg spre o dată în jurul anului 1975 pentru un al treilea război mondial şi pentru un nou curs revoluţionar proletar. Aceasta concordă cu îndelungata jumătate de secol de la discursul lui Troţki.
În încheiere. Comentariul amănunţit al acestei discuţii din 1926, orientat în întregime spre susţinerea tezei arzătoare că este posibilă o previziune ştiinţifică marxistă a viitorului, s-a oprit asupra discursului lui Ercoli, care a vrut să-i dea Leului căluşat lovitura de graţie. El a atacat pesimismul oportunist, a afirmat că ei — „centriştii“, cum le spunem noi — se grăbeau mult mai tare şi că se vor întoarce mult mai repede la declanşarea intransigentă a revoluţiei europene. De vreme ce Ercoli este Togliatti, [1] va fi nostimă confruntarea acelor cuvinte cu poziţiile sale de astăzi, în fapte şi în vorbe; dovada că el vede cursul societăţii italiene şi europene de astăzi — când Troţki a fost eliminat, rebel ca şi atunci — nu la o scară de 50, ci de 500 de ani, amânând cu ani de zile simpla intrare a partidului său într-un guvern alături de clericali şi promiţând pentru o jumătate de secol şi chiar mai mult respectarea integrală a Constituţiei burgheze.
Din 1917 până în 1921, ţeava carabinei nu a încetat să frigă în mâini. Care a fost formula economică? Ar trebui să amintim nenumărate episoade din aproape 40 de ani, pentru a susţine neobosita campanie împotriva insidioasei pretenţii că am fi mers în Rusia ca să vedem ce este socialismul. Marxistul nu face ca Toma, care a vrut să-şi bage degetele în rana din coasta lui Hristos. Noi ştim ce va fi socialismul fără să-l fi văzut şi fără pretenţia de a-l vedea. La întâlnire a fost din nou dezbătută o temă asemănătoare: carnetul de militant nu este un bilet de cinematograf; banii nu se returnează în caz de spectacol ratat.
Cu toate acestea, era frumos la Moscova să auzi că nu se plătea pâinea, tramvaiul, trenul, să nu vezi magazine propriu-zise (astăzi scânteiază de lumini mai mult decât la New York), în afara vreunei tarabe cu mere, să auzi glume pe seama asemănării dintre lămâie şi milion (limon / milion), care se spun cam ca la noi, să auzi că nu se plătea locuinţa (împotriva lui Engels!) şi alte asemenea măsuri. Această situaţie a fost descrisă de nenumărate ori drept comunism de război, cu aluzie evidentă la războiul civil, de vreme ce războiul mondial se încheiase după câteva luni pentru Rusia, iar aici ne referim la întregul an 1920.
Se vrea oare să se spună, prin expresia comunism de război, că s-ar fi crezut posibilă adoptarea imediată a unor măsuri comuniste şi că abia la un moment dat s-a constatat că era vorba despre o anticipare iluzorie, iar după trecerea primei exaltări s-a început definirea mai exactă a fundalului economic al situaţiei? Nicidecum: comunismul de război nu este un fapt original al Rusiei sau al anului 1917; este universal şi vechi: a funcţionat în orice oraş asediat. Aşa cum întreţinerea armatei, mai ales a celei moderne, se face după o formulă nu de economie individuală, ci colectivă, iar soldatul care în evul mediu primea o soldă nu are salariu în epoca burgheză, tot aşa în vreme de război, în oraşele asediate, piaţa este înlocuită de raţionalizare: şobolanii prinşi în canalele Parisului în 1870 nu se cotau la bursă, ci se împărţeau în natură. Comunism de război: nu pentru că la putere se aflau chiar comuniştii şi ardeau de nerăbdare să-i pună în practică pe Marx sau pe Morus, [2] ci pentru că Rusia, redusă la un moment dat la un cerc cu diametrul de 200 de kilometri în jurul Moscovei, era ca un oraş asediat. Soldaţii şi cetăţenii trebuiau să mănânce: grupuri de muncitori comunişti sau de ostaşi roşii mergeau la ţară şi luau grâul de unde se găsea, lăsând sau nu o chitanţă. Hitler, în ultimul război, a făcut ceva nu foarte diferit, iar într-o formă mai ipocrită au făcut-o americanii, tipărind hârtie-monedă. Formula: la guerre est la guerre, valorează cât cealaltă: je prends mon bien où je le trouve. [3]
Această perioadă, atât la Napoli, cât şi la Genova, a fost tratată pe baza faimosului discurs al lui Lenin despre impozitul în natură din 1921, precum şi a unui discurs al lui Troţki despre NEP şi despre capitalismul de stat.
Aceste texte, precum şi altele, dovedesc că nu a existat, aşa cum poate părea de obicei din formularea populară şi simplificatoare, nicio „rectificare a tirului“, ci s-au aplicat date şi norme cunoscute şi anticipate de multă vreme.
Trecerea de la rechiziţionarea grâului prin forţă armată la impozitarea unei cote pe care ţăranii trebuiau să o predea statului exprimă doar diferenţa conjuncturală dintre o situaţie în care statul asigură în mod esenţial o apărare militară chiar şi împotriva duşmanilor de clasă ai ţăranului care munceşte, seamănă şi culege, însă urgenţele războiului nu lasă timp pentru prea multe explicaţii, şi o situaţie de mai mică urgenţă, în care statul revoluţionar începe să-l facă pe ţăran să înţeleagă că, pe de o parte, îl plăteşte şi prin servicii civile şi publice de care are nevoie, iar pe de altă parte îl poate lăsa liber să vândă la lumina zilei ceea ce depăşeşte consumul său direct, aşa cum înainte o făcea către reţeaua de neînlăturat a „speculanţilor“. De neînlăturat pentru o revoluţie economică nesocialistă, cum era aceea.
Lenin, pe cât de răbdător, pe atât de explicit, schiţează tabloul istoric mai întâi cu cuvinte preluate dintr-o scriere a sa din 1918, aşadar imediat ulterioară preluării puterii. Ce este Rusia acum din punct de vedere social? Iată răspunsul.
În locul unei analize complete, sunt de ajuns acum câteva repere. Obişnuita explicaţie dată celor nerăbdători: „Republică Sovietică Socialistă“ înseamnă hotărârea puterii sovietice de a realiza trecerea la socialism şi nu înseamnă nicidecum că rânduielile actuale ar fi socialiste. (Astăzi, e limpede, nu mai înseamnă nici măcar primul lucru).
Dacă am trece la capitalismul de stat, ar fi un mare pas înainte, deşi nu ar fi încă deloc socialism. Urmează apoi faimoasa înşiruire a elementelor sociale din macrocosmosul rus: 1. Economia ţărănească patriarhal-naturală; 2. Mica producţie agricolă de mărfuri; 3. Capitalismul privat; 4. Capitalismul de stat; 5. Socialismul. Lupta din 1921, stabileşte Lenin, nu se dă între treptele 4 şi 5, ci între 2 şi 3 împotriva lui 4 şi 5. Ţărănimea este de partea capitalismului privat, împotriva capitalismului de stat şi a socialismului.
Urmează apoi clarificarea naturii capitalismului de stat, prin exemplul Germaniei. Dacă am reuni — spunea Lenin — puterea politică pe care o avem în Rusia cu dezvoltarea capitalismului de stat german, abia atunci am fi pe calea spre socialism. Dar dacă acest lucru nu există, ţinta noastră este doar un capitalism de stat care să ajungă (drum lung) să semene cu cel german. El dovedeşte că scrisese acest lucru încă din 1917.
Statul revoluţionar rus nu poate aşadar împiedica comerţul privat cu produse agroalimentare. Schimbul, enunţă Lenin, înseamnă libertate a comerţului, înseamnă capitalism. Nimic de speriat.
Alături de industriile controlate deja de stat la acea vreme şi în perspectiva trecerii celor mai mari întreprinderi în gestiunea directă a statului — adică a ajungerii la marele capitalism de stat —, sunt permise în continuare, pe lângă meşteşuguri, şi mica industrie, ambele având acces la piaţa liberă, prin schimb monetar. Există pericolul economic al unei reacumulări de capital privat? Cu siguranţă. Poate fi el înfruntat prin forţa puterii politice, chiar şi în ipoteza acordării de concesiuni de exploatare industrială unor firme private străine? Cu siguranţă, tot după Lenin.
O apărare a acestei certitudini politice se regăseşte în discursul citat al lui Troţki. El afirmă că statul sovietic controlează fabrici cu un milion de muncitori (1921), faţă de numai 50.000 în întreprinderile libere mai mici. În ambele cazuri, în fapt, muncitorii sunt salariaţi, îşi cumpără bunurile de consum cu bani de pe piaţa liberă, iar întreprinderile de stat sunt subordonate ierarhic, dar autonome din punct de vedere al bilanţurilor; adică trebuie să respecte faimoasa rentabilitate activă (revendicată şi astăzi de stalinişti): ele trebuie să predea, de regulă, un beneficiu, un profit, către visteria statului.
Din punct de vedere economic, lui Troţki i s-a părut că aceasta nu era decât o concesie făcută contabilităţii, calculului contabil capitalist. Dar era şi este, în realitate, o deplină concesie făcută economiei capitaliste. Acolo unde există salariu, bani, excedent al vânzărilor faţă de cheltuieli, acolo există capitalism, fie el privat sau de stat.
Pe plan politic însă Troţki are dreptate. Marea industrie aflată în mâinile statului înseamnă forţă politică şi mai ales militară. Din punct de vedere economic, capitalismul de stat este, conform lui Lenin, doar ultima treaptă de pe care se poate trece la socialism, atunci când s-a urcat până la ea pe întreg terenul, de la treptele mărunt-ţărăneşti, mercantile şi private. Dar este cu totul altceva dacă statul capitalist este din punct de vedere politic burghez sau proletar. În acest caz, marea industrie (şi comerţul exterior) deţinute în mod monopolist (Lenin) reprezintă un factor politic (Troţki) de prim rang. Ele înseamnă a avea armata, armamentul, posibilitatea de a opri revoltele şi contrarevoluţia. Posibilitatea de a aştepta — va spune Troţki în 1926 — socialismul din Occident. Ele sunt toate acestea, având o uriaşă greutate istorică; dar nu sunt socialismul, la fel cum nu este socialism etatizarea înfăptuită de Otto, de Bismarck, de Ebert sau de Hitler.
NEP-ul însemna cale liberă pentru comerţul cu produse agricole. Dacă pământul era naţionalizat şi cumpărarea lui era interzisă, nu era totuşi împiedicată formarea, din venitul obţinut din vânzarea produselor, a unui capital de exploatare agricolă: unelte, seminţe, îngrăşăminte, vite, chiar şi locuinţe în anumite limite. Capitalistul rural sau ţăranul bogat (chiaburul) putea renaşte şi îi putea transforma în salariaţi ai săi pe ţăranii lipsiţi de capital, chiar dacă aceştia aveau în folosinţă pământ de la stat. S-a mers până la teoria că: acest lucru nu contează, dacă de la capitalismul privat agrar vom putea trece chiar la agricultura de stat (reprezentată pe atunci de rare gospodării model), şi a fost lansată lozinca lui Buharin: îmbogăţiţi-vă! Începând din 1928 a fost reluată lupta împotriva chiaburilor şi s-a urmărit exproprierea lor: sistemul „colhozurilor“ a început să le ia locul. S-a spus că chiaburul a fost lichidat: statul a putut face acest lucru fără să se teamă de o revoltă la sate, atât datorită presiunii ţăranilor săraci, cât şi forţei pe care i-a dat-o dezvoltarea industrializării (planurile cincinale). După ce se studiază structura socială a colhozului, se cuvine să ne întrebăm: cu ce preţ a fost plătită înfrângerea chiaburilor? A fost oare aceasta cu adevărat o urcare de la treapta agriculturii de mărfuri şi a capitalismului privat agrar la capitalismul de stat în agricultură?
În realitate, sensul social al celei de-a treia perioade este acesta: În producţia de mărfuri industriale şi în serviciile generale, răspândirea capitalismului de stat într-un ritm alert, dar întotdeauna pe baza muncii salariate şi a schimbului bănesc, inclusiv într-un sector de comerţ de stat. În producţia agricolă, coexistenţa următoarelor forme: o treaptă de capitalism de stat, limitată la gospodăriile sovietice (sovhozuri); o treaptă de cooperativism privat, pe pământurile comune ale colhozului; o treaptă de economie de mărfuri, pe lotul individual al colhoznicului, şi aici, laolaltă, o treaptă şi mai joasă de economie naturală familială. Este oare această formă — din care treapta socialistă lipseşte cu desăvârşire — mai evoluată decât agricultura din ţările burgheze? Şi acest lucru este discutabil.
O atenţie deosebită trebuie acordată comparaţiei dintre cele două Constituţii ale Republicii Sovietelor: cea din 1918, imediat următoare revoluţiei bolşevice, şi cea din 1936, declarată drept corespunzătoare unei consolidări a formelor sociale sovietice, căreia i s-a dat denumirea de socialism. Constituţia din 1918 se întemeiază pe „Declaraţia drepturilor poporului muncitor şi exploatat“, formulată de partid la 15 noiembrie 1917 şi ratificată de Congresul al III-lea al Sovietelor în martie 1918; textul integral a fost adoptat de Congresul al V-lea la 10 iulie 1918.
Diferenţa dialectică dintre cele două texte este următoarea: în 1918, socialismul este scopul care trebuie atins de statul proletar — şi aceasta este constituţia dictaturii, constituţia cu adevărat revoluţionară. În 1936, „socialismul“ este prezentat ca o cucerire realizată, constituţia devine un act static, se declară durabil democratică şi este, dimpotrivă, expresia istorică şi juridică a unei situaţii conservatoare.
Analiza completă scoate limpede în evidenţă această antiteză de nedepăşit, iar aici sunt oferite doar câteva repere.
În 1918 se declară, încă din preambul, că muncitorul este încă exploatat. Sunt definite sarcinile statului politic pe care muncitorii l-au întemeiat: desfiinţarea exploatării (care există) — a împărţirii societăţii în clase (care există) — victoria socialismului şi organizarea socialistă a societăţii „în toate ţările“ (care încă nu există) — stârpirea exploatatorilor (care de asemenea există).
Măsurile economice imediate nu sunt socialiste: naţionalizarea pământului, a apelor şi a subsolului — controlul muncitoresc şi de stat asupra industriei „în scopul de a asigura puterea poporului muncitor asupra exploatatorilor“ (care aşadar există) — anularea datoriilor de stat — banca de stat — munca obligatorie — înarmarea muncitorilor şi dezarmarea claselor avute (care aşadar, încă o dată, există). Titlul III consfinţeşte condamnarea războiului imperialist, a asupririi coloniale, a asupririi naţionale. Titlul IV proclamă că exploatatorii nu pot participa în niciun fel la putere.
Întreaga parte referitoare la mecanismul Sovietelor se bazează pe poziţia diferită a proletarilor de la oraşe şi a ţăranilor de la sate. În componenţa Sovietelor de district şi, prin urmare, în cea a Sovietului central, votul unui muncitor echivalează cu voturile a 5 ţărani: aceasta stabileşte că dictatura, deşi se sprijină pe două clase, acordă în mod categoric poziţia de clasă dominantă salariaţilor autentici, iar sensul său este că, pe parcursul întregii etape istorice de desfiinţare a formelor burgheze — etapă care nu se va putea încheia decât după triumful unei revoluţii internaţionale —, păturile mărunt-burgheze sunt subordonate proletariatului salariat, căruia, într-o dictatură pe deplin socialistă, îi va aparţine întreaga putere, până la dispariţia claselor şi a statului.
În 1936, constituţia este complet denaturată sub pretextul că transformarea socială este mult mai avansată, iar exploatarea a fost desfiinţată. La momentul potrivit vom dezvolta descrierea societăţii sovietice ca fiind întemeiată pe doar două clase: muncitori şi ţărani (intelectualii nu sunt numiţi o clasă veritabilă, şi pe bună dreptate). Acum, una din două: ori nu mai există clase burgheze, şi atunci dictatura trebuie să continue exclusiv în mâinile muncitorilor, ori ele mai există, şi atunci dictatura împotriva burghezilor trebuie să continue, iar participarea mai largă a muncitorilor la ea în raport cu ţăranii trebuie deopotrivă menţinută. În schimb, sub pretextul desfiinţării claselor exploatatoare, votul este extins la toţi, în deplină conformitate cu modelul juridic burghez: este proclamat universal, egal, direct şi secret, lăudându-se cu promulgarea celei mai democratice constituţii din lumea de azi (ceea ce este adevărat).
Dictatură înseamnă vot nu universal, ci de clasă. În republica lui Lenin, votul era plural, nu egal: un proletar adevărat valorează cât 5 producători săraci. Era indirect, nu direct: de la sat la district, la gubernie, la nivelul statului — singura formă în care separaţia burgheză dintre puterea legislativă şi cea executivă este desfiinţată. Era public, nu secret, ca în adunările Comunei din Paris, ridicată la rang de model de către Marx şi Lenin. Constituţia din 1936 este pe deplin democratică pentru că este constituţia unei republici burgheze.
La timpul potrivit vom trata pretinsul angajament al lui Lenin de a reda în scurt timp votul tuturor. Dictatura trebuia, după Lenin, să dureze până la instaurarea republicii socialiste în Europa; după aceasta, ea se va desfiinţa pentru că se va desfiinţa statul, iar odată cu desfiinţarea acestuia va dispărea orice democraţie şi orice drept de vot.
Studierea noii constituţii în raport cu codul civil serveşte la a arăta câte forme supravieţuiesc al căror conţinut constă în profit ce nu provine din muncă şi, prin urmare, în acea „exploatare“ care se pretinde a fi fost desfiinţată.
Articolele fundamentale declară că, după lichidarea sistemului capitalist al economiei, este în vigoare o dublă formă de „proprietate socialistă“ (noi nu cunoaştem decât o singură formă socialistă: non-proprietatea): una de stat, cealaltă cooperatist-colhoznică (a fiecărui colhoz în parte).
Sunt proprietate a statului: pământul, subsolul, apele, fabricile şi uzinele, băncile, marile gospodării agricole de stat (sovhozurile) şi „fondul principal de locuinţe din oraşe şi centre industriale“. Ele sunt (se explică) „bun al întregului popor“. Or, cât timp va exista statul muncitoresc, va exista un patrimoniu al statului; dar el nu va fi patrimoniu al poporului, ci de clasă. Când nu vor mai exista clase, nu vor mai exista proprietăţi şi patrimonii. Cuvintele îşi au greutatea lor: oriunde găseşti popor, găseşti un sistem burghezo-capitalist.
Pământul, inclusiv cel al colhozului, este de stat; proprietate a colhozului este gospodăria cooperativă, cu inventarul viu şi mort şi clădirile colective. Aceasta este numită proprietate socialistă, deşi este o proprietate asupra unui capital şi, în plus, asupra unor imobile (clădiri), nici măcar de stat, ci aparţinând unei cooperative private.
În plus, fiecare familie membră a colhozului are pământul nu în proprietate, ci în folosinţă. Ea deţine apoi în proprietate personală (art. 7) gospodăria auxiliară amenajată pe lotul său: casa de locuit, vitele productive, păsările şi animalele de curte şi un mic inventar agricol.
Şi nu este totul: la art. 8 este consfinţită proprietatea privată personală a micilor ţărani cu lot individual şi a meşteşugarilor, cu excluderea muncii străine.
Să ne oprim acum asupra ponderii proprietăţii de stat, fie ea şi sub o formă nu socialistă, ci de capitalism de stat. Se admite că în industria prelucrătoare (cu serioase rezerve în ceea ce priveşte sectorul construcţiilor în general) ea este totală, făcând abstracţie de ceea ce ar putea exista ca mică industrie privată şi admiţând, de asemenea, că în Rusia producţia meşteşugărească nu a avut niciodată o pondere însemnată.
Dar ce anume reprezintă o veritabilă proprietate de stat în agricultură, înţelegând prin aceasta nu pământul-patrimoniu, ci capitalul investit în pământ? Doar sectorul sovhozurilor şi cel al staţiunilor de maşini şi tractoare (SMT). Or, se admite că acesta reprezintă o parte foarte mică, poate o zecime, în raport cu sectorul colhoznic.
O altă zecime se află sub formă ţărănească individuală, între economie naturală şi de mărfuri, încă privată şi personală, şi trebuie în mod firesc să urce mai întâi la capitalism, fie el şi de stat.
Rămâne sectorul impunător al colhozurilor. Cât pământ aparţine unităţilor-colhoz şi cât gospodăriilor familiale libere? Să presupunem (în acest studiu sumar) jumătate, jumătate din muncă, jumătate din capitalul mobil. În mod evident, mult mai mult de jumătate din forţa de muncă agrară a populaţiei se desfăşoară încă în forme care sunt fie naturale, fie liber-mercantile, şi mai puţin de jumătate în forma cooperatistă a colhozului — care este întotdeauna o formă de întreprindere privată capitalistă, fie ea şi colectivă, care, deşi plăteşte impozite statului, dispune de propriul produs şi are un bilanţ întemeiat pe profitul de întreprindere.
Agricultura rusă se află aşadar în proporţie de peste jumătate sub nivelul capitalismului privat, în proporţie de mai puţin de jumătate la acest nivel, şi poate într-o zecime la nivelul capitalismului de stat. De vreme ce toate produsele se comercializează în bani (vezi Dialog cu Stalin), ea nu se situează în nicio parte a sa pe treapta „socialistă“.
Să adăugăm raportul dintre populaţia industrială şi cea agrară şi vom vedea cât de departe este Rusia de capitalismul de stat integral — treaptă de pe care se poate (făcând abstracţie de condiţiile politice deja tranzacţionate) urca la socialism. La momentul potrivit va veni comparaţia dintre aceşti indici şi cei ai unor ţări capitaliste precum Germania sau America.
Acesta este un punct delicat. Ca în orice ţară modernă, partea cea mai vie a potenţialului capitalist se îndreaptă astăzi spre construcţiile private şi publice, înţelese nu doar în raport cu clădirile de locuit, ci cu orice lucrare edilitară şi serviciu public (drumuri, căi ferate, canale, centrale, baraje etc.). Cum funcţionează acest mecanism în Rusia? Doar prin organe de stat şi exclusiv prin întreprinderi care răspund de câştigul lor în faţa statului?
Pentru a rezolva această întrebare, trebuie subliniat că în întreaga lume, în acest domeniu, întreprinderea privată capitalistă este de acum complet mimetizată. Nu deţine o proprietate imobiliară titulară, nu are uzine şi fabrici, nu are sedii fixe, nu are titulari siguri; are şantiere volante şi utilaje relativ insignifiante în raport cu cifra colosală de afaceri. Nu are nici măcar capital financiar, pe care statul — şi prin el banca — i-l pune la dispoziţie doar pe baza „comenzii de stat“. Aici se consumă cea mai dulce idilă modernă între iniţiativa privată şi monopolismul de stat. În proporţie de nouă zecimi, sub această formă bântuie astăzi omenirea, în timp de pace şi în timp de război, capitalul — mai anonim ca oricând, aşa cum l-a descris Marx.
Trebuie să remarcăm că în dreptul civil rus, în timp ce statul acordă pământul agricol în folosinţă chiar perpetuă, în privinţa terenurilor urbane şi a construcţiilor urbane forma este mai complexă. Există un sector municipalizat, care coincide cu o veche formă capitalistă de reformă urbanistică. Dar chiar şi în acest sector se fac concesiuni de construcţie pe termen lung care, la fel ca acelea burgheze pe domeniul public, coaste, porturi etc., implică o restituire îndepărtată către administraţia publică, după o amplă „amortizare“.
O examinare mai amplă a acestui punct va sluji la a stabili că în acest domeniu — care absoarbe cele mai mari investiţii de capital acumulat de statul industrial şi patron pe seama unui proletariat cu consum redus — are loc o generare masivă de plusvaloare şi de profit privat subteran.
Pe de altă parte, dreptul civil permite posesiunea privată a unei game foarte largi de bunuri individuale: case, vile, parcuri, obiecte de artă, mobilier, colecţii, şi în plus titluri de stat purtătoare de dobândă, conturi curente de economii, bani lichizi acumulaţi şi aşa mai departe.
Când statul deţine proprietatea titulară şi controlul asupra pământului, terenurilor, fabricilor, construcţiilor de orice fel, zăcămintelor etc., şi le acordă în diferite stadii în folosinţă, păstrând asupra lor o proprietate teoretică şi simbolică, nu avem nicidecum un sistem socialist.
Chiar şi în dreptul comun şi în economia financiară este uşor de arătat că proprietatea şi folosinţa coincid: faptul real este cea de-a doua, la prima ajungându-se printr-un simplu proces cantitativ.
Folosinţa faţă de proprietate este ceea ce este venitul faţă de capital, dobânda faţă de banii fructificaţi. Proprietatea, capitalul şi banii înscrişi pe un titlu şi păstraţi sub un clopot de sticlă nu hrănesc pe nimeni. Ele sunt de dorit în măsura în care se obţine din ele o folosinţă: rentă, profit, dobândă. Au o valoare estimabilă în măsura în care calculul porneşte de la un cumul de folosinţe ce pot fi dobândite într-un viitor cert. Vă amintiţi de Petty? De ce valorează pământul 20 de rente (capitalizând renta la o medie de 5%)? Pentru că — spunea el — acesta este timpul de viaţă dintre două generaţii de muncitori manuali. Astăzi, prin formulele obişnuite ale dobânzii compuse, ştim că un capital de o sută provine dintr-o dobândă de cinci nu pentru că am avea douăzeci de ani de dobândă, ci pentru că anii sunt foarte mulţi, la nesfârşit, iar ratele de cinci lire valorează cu atât mai puţin cu cât sunt mai îndepărtate: însumate toate, dau o sută.
Aceasta înseamnă: păstraţi-vă proprietatea şi daţi-mi mie folosinţa, şi voi fi obţinut totul. Cu „nuda proprietate“, voi, donatorul, sau statul donator, rămâneţi cu zero. La fel de adevărat este şi pentru folosinţa „viageră“: pentru un om tânăr, conform tabelelor de probabilitate, se constată că ea valorează peste 90%; restul este ceea ce i se atribuie proprietăţii avute în folosinţă („Ah! Te-ai bucurat de ea, Giannettaccio!“, urlă Neri înnebunit în Cina farselor). [4]
A suprima proprietatea şi a distribui drepturi de folosinţă este o „Cină a farselor“ a socialismului. Am explicat că desfiinţarea proprietăţii asupra mijloacelor de producţie — aşa cum se laudă ruşii că au făcut — nu are alt sens decât desfiinţarea proprietăţii asupra produselor. Dar mijloacele sunt proprietate, iar produsele sunt folosinţe. Socialismul este o desfiinţare a proprietăţii juridice numai în măsura în care este cu adevărat o desfiinţare a folosinţei fizice abia proiectate în ziua de mâine. Folosinţa nu este altceva decât consum fără muncă. Vrem să le luăm proprietatea exploatatorilor pentru ca ei să nu se mai bucure de ea. În 1918 am scris ceva mai bun: trebuia să-i stârpim. Astăzi îi tratăm cu folosinţă... socialistă.
Ea, care pretinde că se află în socialism, aleargă cu o viteză vertiginoasă spre capitalism. Are secole de recuperat. Putem aminti în această sinteză doar două cifre: în plin război civil, producţia se afla la o treime din randamentul anului 1914; în 1936 se declara că era de şapte ori mai mare. Aşadar, în circa 16 ani, capitalul a crescut de 21 de ori faţă de punctul de plecare, adică cu 2100%. Un ritm (nemaivăzut în istorie) de acumulare progresivă, care s-a menţinut şi a crescut fără îndoială până la războiul din 1939—1945 şi după aceea. Acest capital de stat investeşte cu atât mai mult cu cât consumă mai puţin o burghezie considerată de acum ca persoane absente. Plusvaloarea nu se mai împarte între consumul clasei posesoare şi reinvestirea în producţie: ea este în întregime — în afara acelor vile, a acelor tablouri şi a acelor colecţii — o nouă investiţie. Din acest motiv, nivelul de trai şi timpul de muncă ale proletariatului rămân bătute în cuie. A construi, a înarma, a reconstrui, a industrializa — toate acestea înghit totul. Pe lângă sacrificarea nivelului de trai, proletariatul rus a adăugat sacrificiul propriei vieţi, care este o plusvaloare potenţială scontată la banca războiului şi dăruită aliaţilor imperialismului democratic.
În anii eroici i-am ucis pe burghezi, dar nu pentru a face socialism, ci pentru a face mai mult şi mai repede capitalism. Istoria îşi cunoaşte căile. Chiar dacă am fi ştiut că Revoluţia rusă trebuia să fie aşa în mersul ei viitor, deopotrivă am fi susţinut-o şi am fi aplaudat-o.
Fenomenul contrarevoluţionar de astăzi nu este această goană spre industrializare şi această viteză teribilă de acumulare, şi nu este, cu atât mai puţin, extinderea ei asupra Asiei. Fenomenul contrarevoluţionar constă în masca de socialism cucerit suprapusă peste tot; constă în distrugerea potenţialului proletar mondial orientat spre autentica cucerire socialistă; constă în posibilitatea oferită tuturor felurilor de capitalism de a persista sub valurile cutremurelor istorice, consfinţită în campaniile pacifiste, în ruşinoasele întreceri de emulaţie.
Va trebui — şi vor trebui să o facă generaţiile proletare viitoare — să înfruntăm capitalismul din Occident într-o bătălie care trebuie să fie de natură teoretică înainte de a fi una a armelor. În timp ce cel din Răsărit se laudă cu „ocuparea deplină a forţei de muncă“ în oraşe şi sate de oameni semi-înfometaţi, satrapii din Occident şi de peste Atlantic se laudă — furându-ne secretul şi limbajul marxist — că au reuşit, multiplicând productivitatea muncii până la automatizare (pe care o descoperă astăzi în paginile noastre de acum un secol, unde era sinonimă cu capitalismul) şi multiplicând şi mai mult, prin nevoi artificiale şi nebuneşti, volumul consumului (inclusiv pe credit şi neplătit de nimeni), să înalţe bunăstarea şi nivelul de trai, să reducă timpul de muncă. „Boom“-ul economic ce duce la ziua neagră. [5]
Dar nu este prea mult o generaţie pentru ca această clasă muncitoare să revendice din nou întregul teren al productivităţii sporite, al unei producţii organice cu un consum raţional, al unei foarte drastice reduceri a timpului de muncă, şi să spulbere monstruoasele maşinării din Răsărit şi din Apus. Nu este prea mult o generaţie de capacitate de muncă — cei 20 de ani ai bătrânului Petty —, începând de acum, din 1955.
[1]. Palmiro Togliatti (1893—1964) — lider istoric al Partidului Comunist Italian şi secretar general al acestuia (1927—1964), a activat în conducerea Cominternului sub pseudonimul „Ercoli“. Artizan al alinierii Cominternului la linia stalinistă şi promotor după război al „căii italiene spre socialism“ (caracterizată prin reformism parlamentar şi colaborare cu partidele burgheze), Togliatti a fost constant combătut de Stânga Comunistă italiană pentru abandonarea principiilor revoluţionare.
[2]. Thomas Morus (1478—1535) — umanist şi om de stat englez, autor al celebrei lucrări „Utopia“ (1516), în care descrie o societate ideală bazată pe proprietatea comună, fiind considerat unul dintre principalii precursori ai socialismului utopic.
[3]. Expresia „la guerre est la guerre“ (fr. „războiul e război“) exprimă recurgerea inevitabilă la măsuri excepţionale, drastice şi expeditive impuse de starea de necesitate militară. Formula „je prends mon bien où je le trouve“ (fr. „îmi iau bunul de unde îl găsesc“), devenită celebră prin dramaturgul Molière, desemnează în acest context rechiziţionarea directă şi fără formalism juridic a rezervelor de hrană din mediul rural, necesară pentru supravieţuirea oraşelor şi a armatei revoluţionare.
[4]. „Cina farselor“ („La cena delle beffe“, 1909) — celebră dramă teatrală în versuri de Sem Benelli (ecranizată în 1942 de Alessandro Blasetti), a cărei acţiune se petrece în Florenţa renascentistă. În piesă, violentul Neri Chiaramantesi o ţine în captivitate pe tânăra Ginevra ca pe o proprietate a sa, dar rivalul său, poetul Giannetto Malespini, printr-un şir de farse diabolice, reuşeşte să se culce cu ea („să se bucure de ea“). Replica turbată a lui Neri („Ah! tu me l’hai goduta, Giannettaccio!“) a devenit proverbială în limba italiană.
[5]. „Ziua neagră“ — aluzie la crahul bursier de pe Wall Street din octombrie 1929 („Joia neagră“ din 24 octombrie şi „Marţea neagră“ din 29 octombrie 1929), care a curmat brusc iluzia prosperităţii eterne şi a consumului pe credit din anii postbelici („anii nebuni“), declanşând Marea Criză economică mondială (1929—1933). Bordiga avertizează că „boom“-ul postbelic al anilor ’50, bazat pe extinderea artificială a consumului şi a creditului, va conduce inevitabil la o nouă prăbuşire catastrofală a economiei capitaliste.