|
|
|
Scris: 1946 |
|
|
În Primul Război imperialist, propaganda dezlănţuită care voia să ducă la armistiţiu şi la dezarmarea antagonismelor de clasă în numele sacrei unităţi naţionale făcea pârghie mai ales pe caracteristicile anumitor ţări în conflict, considerate în mod convenţional ca avangardă politică a lumii şi citadelă a libertăţilor revoluţionare.
Mussolini, exponentul clasic al acestei tendinţe în Italia, s-a lăsat clătinat în campania antirăzboinică de schelălăielile social-patrioţilor: „Veţi lăsa să fie sugrumată Franţa?“. Şi când a anunţat decisa schimbare de direcţie, a înălţat imnuri liberalismului tradiţional englez, Franţei celor zece revoluţii şi Belgiei cea liberă şi democratică. În zadar li s-a răspuns acestora că, în gruparea pe care propaganda intervenţionistă o idealiza, figura nimeni alta decât Rusia ţarilor şi că întreprinderile coloniale ale burgheziilor engleză şi franceză nu erau cu nimic inferioare celor germane, în timp ce micuţa Belgie era ţara celor mai nemiloşi negustori de sclavi din Africa.
În prezentarea analogă a celui de-al Doilea Război imperialist, s-a ridicat în faţa criticii de clasă ferme a nu puţinor grupuri proletare conştiente un argument în aparenţă mult mai notabil: prezenţa, în alianţa imperialiştilor anglo-saxoni, a Rusiei sovietice, Rusia lui Lenin şi a Revoluţiei din Octombrie, Rusia, primul exemplu de dictatură revoluţionară a proletariatului. Nu ar fi oare această nouă situaţie, definită de prezenţa într-unul dintre cele două fronturi burgheze a unui stat în care proletariatul deţine puterea politică, un motiv suficient pentru a justifica tactica politică de a renunţa la opoziţie şi la lupta de clasă, cu scopul de a împiedica victoria acelui grup militar care, copleşindu-şi duşmanii, ar fi suprimat şi puterea revoluţionară în primul stat al proletariatului?
Şi această diferenţă istorică substanţială nu ar fi oare atât de importantă încât să excludă, chiar şi într-o analiză riguros marxistă, paralelismul dintre oportunismul social-patriotic şi trădător al războiului din 1914—1918 şi atitudinea recentă a partidelor comuniste care, în ţările aliate, au susţinut cu toată forţa lor războiul antigerman?
La o obiecţie de această natură nu este suficient să se răspundă cu o invocare formală şi literală a formulelor istorice ale internaţionalismului de clasă, ale solidarităţii partidelor proletare împotriva tuturor burgheziilor în pace şi în război.
Trebuie admis fără îndoială, aşa cum de altfel făcea deja Lenin în tezele din 1916 împotriva social-patriotismului, că marxiştii nu intenţionează să spună că războaiele sunt toate în mod normal egale şi că rezultatele lor, în sensul prevalenţei unuia sau altuia dintre grupurile în conflict, sunt indiferente faţă de efectele devenirii sociale şi ale drumului revoluţionar al proletariatului.
Chestiunea este evident mai complexă şi trebuie rezolvată cu capacitatea critică a conştiinţei proletare de a discerne în fiecare situaţie istorică concretă şi în noianul de interpretări propagandistice ale războaielor, liniile directoare ale interpretării de clasă a procesului istoric.
Este deci necesară o analiză exhaustivă a procesului desfăşurat în Rusia pentru a putea elimina orice îndoială cu privire la condamnarea oportunismului din ultimii ani, ca fiind nu numai similar, ci chiar mai grav şi mai dăunător decât cel care a făcut ravagii în Primul Război imperialist.
În primul rând, trebuie remarcat faptul că argumentul alinierii întregii forţe politice internaţionale comuniste în acel câmp în care acţionează Rusia Sovietelor a condus la atitudini contradictorii, deoarece în prima perioadă a războiului, din septembrie 1939 până în iunie 1941, Rusia a dus o politică de înţelegere cu Germania hitleristă şi a realizat, de comun acord cu aceasta, împărţirea Poloniei, a cărei invazie de către germani fusese tocmai faptul determinant al intervenţiei în război a englezilor şi a aliaţilor lor.
Gravitatea enormă a acestei politici duplicitare a rezultat din criza la care a condus mişcarea comunistă în Franţa şi în multe alte ţări, când partidele comuniste lucrau deschis la defetismul războiului antigerman, provocând represiunile burgheziilor democratice pentru acuzaţia de filofascism, şi nu puţini dintre liderii lor au ajuns să caute refugiu solidar la nazişti.
Odată cu noua cotitură a războiului, după izbucnirea ostilităţilor între Germania şi Rusia, partidele comuniste au fost nevoite să-şi inverseze în modul cel mai brusc politica, trecând de la sabotajul militar la cea mai făţişă propagandă patriotardă cu lozinca războiului împotriva nazismului, pericol mondial.
Consecinţele asupra organizării şi orientării proletariatului au fost ruinătoare. Şi o astfel de fază foarte importantă ar fi mai mult decât suficientă pentru a pune la îndoială poziţia politică care invocă uniunea naţională cu aliaţii burghezi ai statului proletar şi ar justifica abordarea corectă a unor grupuri internaţionaliste de stânga, potrivit cărora Rusia este încă un stat pur proletar, dar apărarea sa internaţională împotriva imperialismului agresor este posibilă numai prin lupta de clasă revoluţionară a proletariatului din toate ţările împotriva capitalismului lor. Dar însăşi teza că Rusia este încă un regim proletar trebuie examinată şi discutată într-o analiză care să se raporteze la originea procesului dificil parcurs de regimul sovietic de la revoluţie până astăzi.
În enunţările fundamentale ale Internaţionalei a III-a şi ale bolşevismului leninist nu a fost niciodată disimulat, ci a fost în fiecare moment pus în evidenţă, că Rusia era una dintre ţările cele mai puţin mature din punct de vedere economic pentru revoluţia socialistă şi că victoria revoluţionară din octombrie 1917, tocmai în această ţară înapoiată, avea o importanţă cu atât mai mare cu cât, în desfăşurarea internaţională a războiului de clasă, trebuia să deschidă calea victoriei proletare a ţărilor mai avansate. Numai după victoria în aceste ţări, transformarea societăţii ruse în sens socialist ar fi putut lua un ritm decisiv: Lenin a spus chiar că revoluţionarii ruşi, după ce ar fi condus şi câştigat prima mare bătălie a revoluţiei mondiale, ar fi trecut, în astfel de ipoteze, pe locul al doilea faţă de proletariatul comunist din Germania, Anglia şi Franţa. Desfăşurările ciocnirii forţelor istorice au fost diferite şi, deşi a fost respins asaltul contrarevoluţionar dat regimului rus de către gărzile albe, organizate cu o concordie admirabilă atât de militarismul german, cât şi de democraţiile anglo-franceze, a rezultat, pe de altă parte, imposibilitatea pentru forţele revoluţionare europene să cucerească în anii înflăcăraţi din 1918 până în 1920 alte poziţii stabil victorioase.
În 1921, Lenin, anunţând ceea ce a fost numită noua politică economică (NEP) a bolşevicilor ruşi, a clarificat că multe măsuri economice aplicate rapid de puterea proletară imediat după constituirea şi consolidarea sa, nu puteau avea decât un caracter de „comunism de război“, făcut posibil şi necesar de situaţia care, pe de o parte, era de luptă deschisă împotriva asalturilor armatelor contrarevoluţionare, iar pe de altă parte, era de aşteptare foarte atentă a dezvoltărilor luptei revoluţionare europene.
Odată încheiată această primă perioadă, sarcina constructivă economică a dictaturii politice comuniste nu se mai punea, aşa cum se sperase, în faţa tabloului complexului economic european cu imensele sale resurse capitalist-industriale, ci era în schimb constrânsă să-şi coordoneze programele cu domeniul exclusiv al economiei ruse.
Lenin a clarificat că în aceasta convieţuiau elemente din toate fazele istorice ale economiei, de la comunismul primitiv al mirului la economia patriarhală asiatică, la economia feudală a iobăgiei, la capitalismul cel mai avansat al centrelor în care era concentrată marea industrie, la primele forme socialiste pe care puterea Sovietelor le realizase.
Deoarece se punea problema de a aştepta în continuare devenirea revoluţionară mondială, era necesar, în jocul acestor forţe complexe, să se ducă o politică care să garanteze continuarea puterii politice proletare fără renunţări sau abdicări, dar care, în acelaşi timp, să permită viaţa materială a populaţiei ruse, să neutralizeze forţele adverse născute din mediile economice retrograde şi să permită demararea industrializării economiei într-o măsură cel puţin nu inferioară acelui minim care s-ar fi realizat chiar dacă revoluţia anti-ţaristă s-ar fi oprit la formele burgheze ale puterii.
Având în vedere importanţa socială enormă a ţăranilor mici şi mijlocii, NEP a trebuit să determine un cadru de raporturi în care numărul mare de mici întreprinderi agricole să poată asigura o producţie de bunuri alimentare capabilă să satisfacă nevoile proletariatului din fabrici şi ale armatei revoluţionare.
În prima perioadă a comunismului de război, această soluţie de compensare fusese căutată în afara sistemului mercantil, iar aprovizionarea oraşelor fusese asigurată printr-o distribuţie de stat, aşa cum fuseseră făcute nemercantile şi gratuite o serie de servicii administrate de puterea centrală, de la locuinţe la transporturi.
Revoluţia a trebuit să recunoască faptul că aceste cuceriri nu puteau fi menţinute şi a fost necesar să se tolereze, după prelevarea unei părţi din produsul rural (care a constituit impozitul în natură), libertatea de comerţ a produselor reziduale şi posibilitatea pentru ţărani de a găsi pe piaţă, contra monedă, produsele manufacturate ale industriei sau ale meşteşugului supravieţuitor, de care aveau nevoie.
Acest proces, prin care, în contrast cu unele caracteristici socialiste ale noii economii (etatizarea băncilor, monopolul comerţului exterior, etatizarea marilor industrii de către proletariatul ajuns la putere), se lăsa să subziste un larg câmp de distribuţie de tip mercantil, a fost definit în mod sugestiv de Troţki ca fiind utilizarea unui sistem de contabilitate capitalistă pentru a înregistra raporturile economiei socialiste.
De atunci, de fapt, chiar şi întreprinderile industriale şi cele câteva agrare dependente de administraţia centrală şi-au înregistrat intrările şi ieşirile cu echivalente monetare şi au fost, luate individual, constrânse să se organizeze în aşa fel încât să facă activă diferenţa dintre cifra monetară a intrării şi cea a ieşirii, aşa cum fac întreprinderile economiei private capitaliste.
Cu toate acestea, acestor întreprinderi nu le era posibil să acumuleze diferenţa activă pentru formarea unui capital privat, deoarece această diferenţă era absorbită de casele generale ale Statului.
Nu la fel se întâmpla, însă, pentru micile întreprinderi periferice, nu numai rurale, ci şi comerciale, meşteşugăreşti şi de mică industrie. Asemenea întreprinderi, deşi sub controlul strict al puterii centrale, care le limita expansiunea în limitele fixate de un plan general, aveau în realitate permisiunea de a acumula marjele lor active, ceea ce ducea la formarea unui nou capital, şi nu era exclus de legea sovietică ca, deşi în limite reduse, astfel de întreprinderi să poată avea prestatori de muncă remuneraţi cu salariu.
În acest plan, deşi nu aveau o mare importanţă cantitativă, au fost incluse aşa-numitele „concesiuni“ acordate capitaliştilor străini, cărora li s-a permis la început, şi chiar în unele cazuri notabile în perioada mai recentă, sub limitări precise, să deschidă în Rusia întreprinderi productive de care avea nevoie economia ţării, cu facultatea de a-şi exporta profitul.
Lenin, Troţki şi partidul bolşevic nu au disimulat, ci, dimpotrivă, au declarat întotdeauna deschis că acest tablou economic amfibiu între elemente capitaliste şi socialiste ale producţiei şi distribuţiei permitea, din punct de vedere economic, acumularea capitalistă şi, din punct de vedere social, formarea de noi pături cu interese antiproletare, dar îşi propuneau să facă faţă influenţei politice a acestora cu puterea solidă a partidului şi a statului muncitoresc, şi cu scopul de a câştiga, evitând căderea poporului rus în foametea economică care ar fi însemnat victoria contrarevoluţiei externe, anii necesari pentru a aştepta victoria mondială a proletariatului, pentru a trece la extirparea radicală a oricărei baze sociale capitaliste.
În realitate, distribuţia mercantilă nu poate coexista în mod stabil cu economia socialistă, iar construcţia acesteia, deşi este un proces lung ulterior victoriei politice revoluţionare, nu este posibilă decât prin smulgerea, aproape zi de zi, a unor noi câmpuri de activitate de la distribuţia anarhică mercantilă pentru a o înlocui cu distribuţia organizată socială.
Dacă capitalismul nu este singurul tip de economie mercantilă, deoarece adaugă la simplul mercantilism caracterele specifice ale concentrării mijloacelor de producţie şi ale muncii asociate, nu este însă posibil să se dezrădăcineze capitalismul fără a se dezrădăcina mercantilismul distribuţiei.
Un loc comun banal despre marxism este că acesta ar fi epuizat întreaga critică a producţiei capitaliste, abia atingând-o pe cea a distribuţiei. Dimpotrivă, întreaga doctrină a plusvalorii şi a acumulării capitaliste se bazează pe analiza şi critica distribuţiei mercantile, iar întreaga construcţie a Capitalului porneşte de la faptul monetar şi mercantil. Marx spune: „Am văzut cum [în societatea capitalistă] banii se transformă în capital, cum capitalul produce plusvaloare şi cum pe seama plusvalorii sporeşte capitalul“. Şi adaugă: „Raportul oficial dintre capitalist şi salariat are un caracter pur mercantil“.
Întreaga explicaţie a fenomenului capitalist porneşte de la întrebarea istorică care cercetează cum se face că o cantitate de monedă se schimbă într-un echivalent de marfă, această marfă se schimbă din nou într-un echivalent de monedă, iar moneda se găseşte mărită.
Se citeşte într-un alt pasaj din Capitalul:
„În aceeaşi măsură în care, dezvoltându-se după propriile ei legi imanente, [producţia de mărfuri] se transformă în producţie capitalistă, în aceeaşi măsură legile proprietăţii proprii producţiei de mărfuri se transformă în legi ale aproprierii capitaliste. Ce demnă de admirare este deci ingeniozitatea lui Proudhon, care vrea să desfiinţeze proprietatea capitalistă, opunându-i... legile eterne ale proprietăţii proprii producţiei de mărfuri“.
Atâta timp cât produsul va fi o marfă, producătorul va fi un exploatat. Formula curentă de socializare, adică de suprimare a proprietăţii private a mijloacelor de producţie, trebuie înainte de toate extinsă în mod inseparabil la mijloacele de schimb, şi prin acestea nu trebuie înţelese doar mijloacele de transport material al mărfii de la fabrici la locurile de consum, ci întreaga organizare specifică a comerţului burghez cu ridicata şi cu amănuntul. În al doilea rând, nu trebuie confundată socializarea cu etatizarea, deoarece etatizarea este perfect realizabilă în regim capitalist. Statul burghez nu expropriază, ci cumpără, contra indemnizaţie, mari întreprinderi private (căi ferate, mine şi altele) şi le gestionează cu aceeaşi tehnică a întreprinderilor capitaliste private, chiar dacă, din întâmplare, în unele cazuri, le acoperă pasivul din motive politice cu alte resurse din bugetul său. Muncitorii din astfel de întreprinderi nu încetează să fie salariaţi şi exploataţi. Generalizarea acestui sistem, care, într-un anumit sens, se realizează odată cu evoluţia imperialismului monopolist, duce nu la o primă formă de socialism, ci la capitalismul de stat.
Criteriul discriminant pentru a vorbi de socialism ar părea să se reducă la acesta: că puterea etatizatoare să fie nu cea a burgheziei capitaliste, ci cea a proletariatului victorios. Totuşi, adevărata distincţie este mai profundă. Tezele marxiste, conform cărora economia determină politica şi puterea politică proletară este condiţia pentru a construi economia socialistă, nu sunt contradictorii, cu condiţia să fie exact înţelese în sens dialectic.
Criteriul discriminant fundamental este tehnico-economic, deşi identificarea clasei care deţine puterea este o condiţie necesară şi prealabilă. Întreprinderile administrate cu criteriu capitalist (chiar dacă sunt proprietatea statului) îşi calculează intrarea şi ieşirea în monedă şi îşi reglează întreaga dinamică astfel încât să facă maximă diferenţa dintre prima şi a doua, adică profitul. În schimb, întreprinderile din sistemul de economie colectivă nu îşi calculează mişcarea în monedă, nici în fapt, nici în scopuri contabile, ci dinamica lor este reglată dinamic împreună cu cea a tuturor celorlalte întreprinderi, astfel încât să devină maxim nu profitul local, ci produsul general.
Un astfel de calcul este posibil doar prin reunirea într-un birou director general central a tuturor datelor şi elementelor privind resursele productive periferice şi prin rezolvarea problemei de a deduce din acestea distribuţia materiilor prime, a maşinilor, a forţelor de muncă etc. între diferitele sectoare şi diferitele întreprinderi. Ar exista în economia unei ţări, de exemplu a Rusiei, o zonă de producţie proletară şi socialistă, dacă acest mecanism ar fi pus în aplicare cel puţin pentru un grup de întreprinderi, de exemplu pentru industria mecanică, sau cel puţin dacă muncitorii din aceste întreprinderi nu ar mai primi salariu în monedă, ci alocarea, pe cât posibil necontingentată, a tuturor bunurilor de consum de care au nevoie.
Acest concept al economiei viitoare nu numai că nu este deloc abstract, dar este în totală coerenţă cu conţinutul criticii demolatoare pe care marxismul a aplicat-o economiei actuale. Regimul economic burghez, de fapt, este acuzat şi condamnat nu pentru faptul brut al consumului întregului profit al întreprinderilor de către minoritatea patronală, ceea ce în esenţă ar constitui o uşoară inegalitate distributivă socială, ci pentru risipa de o sută de ori mai mare a forţelor de producţie, care derivă tocmai din tendinţa întregii structuri economice şi sociale actuale de a asigura şi garanta profitul privat şi nu produsul social. Mai mult: în critica economică a lui Marx se arată că, dacă capitalistul ar consuma întregul produs şi nu doar o parte, ar exista o acumulare constantă şi nu progresivă de capital şi o exacerbare mai puţin rapidă a exploatării de clasă. „Abţinându-se“ de la a consuma totul, capitalistul devine şi mai exploatator. Chiar dacă nu ar consuma nimic, ar supravieţui totuşi caracterul de clasă al economiei burgheze şi opresiunea muncitorilor. Sunt, de asemenea, clasice exemplele extreme de distrugere a produsului cu unicul scop de a provoca scumpirea preţurilor şi creşterea marjei de profit. Producţia de război în epoca actuală a imperialismului constituie o adevărată orgie în metoda capitalistă, pentru care scopul nu este consumul uman, ci producţia speculativă, iar economia ideală este cea care distruge frenetic mase fabuloase de produse, în cadrul indigenţei generale a majorităţii consumatorilor.
Nu este o soluţie socialistă, totală sau parţială, confiscarea profitului şi distribuirea sa mai mult sau mai puţin egalitară muncitorilor din întreprinderea individuală (cooperare, asociaţionism, acţionariat social), aşa cum nu este socialism distribuirea acestuia tuturor cetăţenilor, chiar admiţând că statul, în loc să fie în mâinile claselor minoritare, a trecut în mâinile proletariatului: acesta este tot capitalism de stat. Caracterul discriminant al realizărilor socialiste în economie (care sunt posibile numai în regim de dictatură a proletariatului şi invadează în mod necesar doar unul după altul şi într-un proces prelungit diferitele sectoare economice) este eliberarea unei mase de forţe productive de mecanismul monetar mercantil şi organizarea lor în funcţie de cel mai înalt randament al produsului devenit social. O astfel de economie socialistă este în mod necesar planificată, dar planificarea sa se impune prin evidenţă tehnică şi ştiinţifică, care s-ar putea spune matematică, într-o fază istorică mai matură şi ulterioară celei, preliminar indispensabile, a intervenţiilor despotice ale politicii revoluţionare în corpul bolnav al vechii economii a exploatării.
Dimpotrivă, nu orice economie planificată este economie socialistă, justificată sau nu de exigenţe militare sau de cele ale reconstituirii resurselor distruse. Un capitalism privat şi un capitalism de stat sunt foarte susceptibile de experimente de economie planificată; şi acesta este, de fapt, sensul economic al regimurilor fasciste.
Între etatizarea întreprinderilor şi socializarea economiei există, aşadar, o diferenţă atât de substanţială, încât nu numai în timpul puterii burgheze ele sunt în antiteză deschisă, dar chiar şi după trecerea puterii la proletariatul revoluţionar nu coincid automat, ci numai în măsura în care suprimarea proprietăţii private a întreprinderilor este însoţită de cea a mecanismului privat şi mercantil de organizare a întreprinderii şi de distribuţie.
Statul este indispensabil revoluţiei proletare ca armă politică, dar nu ca bază a economiei viitoare. Dictatura este pentru proletariat instrumentul revoluţiei tocmai pentru că clasa învingătoare, aflându-se în faţa tentativelor de revanşă ale elementelor învinse ale vechilor clase dominante şi în faţa aceloraşi influenţe pe care regimul căzut şi le asigurase asupra claselor oprimate cu miile sale de instituţii (de la şcoală la presă, la propaganda radioului şi a spectacolelor, la multiplele încadrări ale tineretului — forţe toate nu de emancipare, ci de conservare), se află în necesitatea de a avea o gardă armată, o poliţie de clasă, instituţii de represiune, închisori pentru a învinge şi a lovi tentativele contrarevoluţionare. Un astfel de aparat realizează acele intervenţii în economie pe care Marx nu a ezitat să le definească drept despotice şi care servesc la sfărâmarea legăturilor cu care orânduirea burgheză învinsă comprima şi tiraniza, în scopul exploatării sale, forţele economice debordante.
Privind sarcina economică a revoluţiei nu în latura sa negativă, de rupere a vechilor învelişuri şi a lanţurilor tradiţionale, ci în sarcina sa constructivă, deja funcţia statului, pe cât de inevitabilă şi indispensabilă, pe atât de trecătoare şi tranzitorie în cadrul devenirii istorice, începe să-şi piardă conţinutul, aşa cum va trebui să-l piardă cu totul, sau cel puţin să tindă la limita golirii totale, pe măsură ce vor dispărea rezistenţele vechilor regimuri şi supravieţuirile vechii economii.
Sistemul economic care, într-un proces lung şi dificil, va înlocui pe cel capitalist, nu trebuie înţeles ca o gestionare arbitrară de către un centru de autoritate statală a oricărei ramificaţii periferice a activităţii economice. El va avea caracterul de muncă socială şi nu doar asociată, de sistem de coordonare tehnică şi administrativă a producţiei şi distribuţiei pe baze strict raţionale şi ştiinţifice, planificat pe directive unitare şi centralizat în sensul că o legătură sigură cu organele de compensare va urma tuturor actelor economiei.
În domeniul reflexelor sociale, într-o realizare cu un caracter proletar definit, nu va trebui să se determine contrapoziţia dintre un organism de stat, care angajează un număr mare de agenţi formând o ierarhie birocratică cu tratament privilegiat, şi întregul organism exterior al întreprinderilor economice, în care îşi prestează munca lucrătorii din toate ramurile, cu supunerea celui de-al doilea faţă de primul.
Deja Comuna din Paris, aşa cum a remarcat Lenin, a pus în lumină această exigenţă atunci când a proclamat revocabilitatea în orice moment a funcţionarilor publici şi le-a plafonat remuneraţia la nivelul celei a muncitorului: ceea ce, de altfel, fusese realizat în prima constituţie sovietică.
Introdusă din necesitate istorică în devenirea transformării economice o fază de aşteptare şi contra-val, era inevitabil ca statul proletar să ameninţe să se transforme dintr-un organism elastic de luptă revoluţionară într-un aparat greoi de birocraţie privilegiată.
Şi, de fapt, în timp ce înregistrarea de tip capitalist obligă întreprinderile periferice să conţină salariile corespunzătoare angajaţilor, nu există o frână egală în retribuirea birocraţiei de stat.
Acest pericol, deja întrezărit de la început, trebuia combătut în domeniul politic şi în cel social.
În domeniul politic trebuiau să servească puternicele tradiţii ale partidului bolşevic şi rigurosul său aparat de stat. Dar raportul de influenţă s-a inversat, iar alarmele pe care grupuri din partid le-au tras la congresele naţionale şi internaţionale au fost reduse la tăcere şi reprimate în numele disciplinei şi al unităţii, în realitate cu mijloace care dezvăluiau prevalenţa noii structuri birocratice asupra celei vitale de partid. Asemenea mijloace au fost exact caracterizate de opoziţia troţkiştilor, atunci când aceştia au denunţat procedurile prin care măsuri de stat îi loveau pe tovarăşii care, în sânul partidului, exprimau critici la adresa politicii generale.
Această inversare de influenţă, prin care partidul înceta să mai fie organul dictaturii de clasă, a fost mai manifestă atunci când, reduse la tăcere opoziţiile, conducerea partidului, după dezacordul decisiv dintre Stalin şi Troţki, a abandonat în mod deschis platforma leninistă, declarând că politica economică internă nu se baza pe necesitatea de a aştepta revoluţia internaţională, ci ar fi constat în construirea socialismului doar în Rusia, independent de revoluţia mondială.
Tot sub aspect politic, fenomenul s-a agravat odată cu persecuţia deschisă a celor mai încercaţi vechi bolşevici, care se aliniaseră împotriva politicii dominante, care au fost — lideri şi membri de rând — persecutaţi, judecaţi, executaţi, defăimaţi ca agenţi contrarevoluţionari, împingând falsificarea extrem de îndrăzneaţă până la a susţine că ei acţionaseră în această calitate încă din anii în care, în plină colaborare cu Lenin, conduseseră revoluţia în fazele decisive, cu adeziunea şi consimţământul tuturor comuniştilor, inclusiv al lui Stalin şi staliniştilor de astăzi.
În domeniul social este evident că, abandonată perspectiva de a bate pasul pe loc pentru a aştepta revoluţia în străinătate şi de a destina energiile maxime ale partidului şi ale Internaţionalei acestui scop, pretinsa construcţie progresivă a socialismului într-o singură ţară constituia în realitate, şi în etape succesive, o involuţie în care formele private ale economiei renaşteau una după alta şi reocupau domenii deja cucerite de economia proletară.
Permisă încă din 1921 autonomia micilor întreprinderi agrare şi posibilitatea de acumulare de monedă, de economii private, de depozite în bancă, nu s-a mai putut lupta eficient împotriva îmbogăţirii anumitor pături ţărăneşti, deşi politic se ostenta combaterea influenţei acestora.
S-au desfăşurat planuri impunătoare de industrializare, atingând şi apoi depăşind nivelul productiv al Rusiei de dinainte de război; dar aceasta nu este o caracteristică socialistă, deoarece, odată cu răsturnarea ţarismului şi a predominanţei aristocraţiei funciare, chiar şi un regim burghez şi kerenskian ar fi dat naştere, poate chiar într-o măsură mai mare, industrializării economiei ruse, pentru care bogăţia ţării în materii prime şi forţă de muncă oferea condiţii excelente.
În domeniul agriculturii, întreprinderile agrare colective (care au avut o largă răspândire, absorbind mulţi mici ţărani, printre care, evident, pe cei ruinaţi de acumularea în favoarea celor mai bogaţi) nu numai că nu constituie o formă de economie colectivizată, dar nici măcar de economie de stat, fiind în fond simple cooperative de cultivare a pământului, analoage celor care pot exista şi care există în regim burghez, şi a căror generalizare nu constituie o directivă economică comunistă, ci se reduce la programul democraţiilor burgheze, fie ele mazziniene sau catolice, program realizat practic în regim capitalist, ca de exemplu în fermele colective din Palestina. Programul comunist nu constă în identificarea prestatorilor de muncă cu patronii întreprinderii, ci în suprimarea patronatului, a tratării forţei de muncă drept o marfă şi a extorcării plusvalorii, care se verifică întotdeauna când întreprinderea îşi vede activităţile administrate cu sistemul monetar mercantil, fie că titularul său juridic este un particular, o societate de particulari, statul sau chiar asociaţia tuturor angajaţilor întreprinderii.
Însăşi legislaţia socială şi politică a suferit o serie de transformări care au urmat involuţiei economiei. Dreptul ereditar a fost restabilit, în măsura în care fiecare îşi poate transmite proprietăţile (bunuri mobile, opere de artă, case de vacanţă, numerar, depozite bancare, titluri de stat) cui crede de cuviinţă; în timp ce la origine totul revenea statului. Şcolile nu mai sunt toate gratuite, ci cele superioare sunt cu plată şi la îndemâna familiilor privilegiate, cu excepţia câtorva burse de studiu acordate prin concurs, ca în ţările burgheze.
Radical schimbate sunt, lăsând la o parte problemele internaţionale şi alianţele de război cu ţările capitaliste, uneori fasciste, alteori antifasciste sau pretinse ca atare, raporturile cu biserica şi însăşi constituţia electorală, care acum, fără a pune cu siguranţă în pericol dominaţia birocraţiei centrale, admite la paritate juridică şi la sufragiul universal secret cetăţenii din toate clasele, astfel încât, chiar şi teoretic, nu se mai poate vorbi de dictatura proletariatului.
În realitatea practică, s-a distrus un alt criteriu distinctiv atribuit de Lenin aparatului statului muncitoresc, şi anume indisolubilitatea funcţiei executive şi a celei legislative în toate straturile reprezentanţelor sovietice, de la micile unităţi periferice la centrul suprem. Un astfel de caracter diferenţiază substanţial sistemul de guvernare al clasei muncitoare de cel al democraţiei burgheze, în care delegarea electorală, prezentată în mod înşelător din punct de vedere juridic ca pivot al suveranităţii fiecărui cetăţean, prin care statul ar fi servitorul poporului, constituie atât în substanţă, cât şi în formă, o spoliere totală de putere, deoarece alegătorul, odată depus buletinul de vot, devine pasiv, întreaga putere trecând în mâinile statului poliţienesc, singurul care are posibilităţi executive.
Nici nu se poate spune că dictatura proletariatului a devenit inutilă din cauza inexistenţei unei clase burgheze şi privilegiate, întrucât clasa exploatatoare a proletariatului rus, care poate într-un viitor nu foarte îndepărtat va putea apărea la lumina zilei în interiorul aceleiaşi ţări, este astăzi constituită din două forţe istoric evidente, capitalismul internaţional şi însăşi oligarhia birocratică internă dominantă, pe care se sprijină ţărani, negustori, speculatori îmbogăţiţi şi intelectuali gata să-şi atragă bunăvoinţa celui mai puternic.
Raportul economic cu capitalismul străin are aceste caractere: statul proletar a proclamat din primul moment şi a menţinut monopolul comerţului exterior; ceea ce înseamnă că în Rusia nu este posibil ca un particular să acumuleze capitaluri plasând pe piaţa internaţională marfă rusească şi invers. La aceste schimburi prezidează statul, numai el le negociază şi le acceptă condiţiile, şi primeşte beneficiul sau pierderea. Dacă statul proletar este puternic din punct de vedere politic, dacă în ţările burgheze este puternică ameninţarea păturilor sociale solidare politic cu el şi dacă economia internă nu se află într-o criză gravă, condiţiile de schimb internaţionale vor putea fi favorabile, în caz contrar vor fi nefavorabile. Trebuind să se evalueze în bani mărfurile intrate şi ieşite şi fiind nevoit statul muncitoresc, prin măsura tranzitorie a etatizării băncilor, să-şi dea o monedă comercializabilă pe pieţele internaţionale, de fiecare dată când va avea o nevoie imperioasă de produse străine pentru a-şi integra economia, va trebui să accepte o pierdere în raportul monetar dintre mărfurile cedate şi mărfurile primite. O astfel de diferenţă echivalează cu o diferenţă a forţelor de muncă, al căror produs este trecut în beneficiul capitalului industrial şi comercial străin, astfel încât muncitorul care lucrează în Rusia, aparent fără patroni, cedează o plusvaloare exploatării străine şi nu s-a eliberat de dominaţia burgheză.
În ceea ce priveşte raportul dintre birocraţia de stat şi economia internă, atunci când sistemul mercantil supravieţuieşte şi se dilată în fiecare zi (aşa cum se laudă chiar statisticile oficiale ruseşti privind economiile şi volumul afacerilor), este inevitabil ca birocraţia să se mişte într-o sferă de privilegiu economic şi să preia treptat caracteristicile unei pături patronale.
În ţările burgheze, fenomenele imperialismului (parazitism capitalist, monopolism, concentrare financiară, control central al indicilor economici) conduc în fiecare zi, ca la una dintre caracteristicile fascismului, la o osmoză între birocraţia de stat şi clasa patronatului.
Speculaţia periferică şi de iniţiativă privată trăieşte foarte bine între schemele şi limitele controlului statal, cu condiţia să cedeze o mare parte din profitul său agenţilor birocraţiei de stat, care administrează concesiuni, permise şi derogări. Acesta este un fapt economico-social general, oricât de mult banalitatea democraţiilor antifasciste, nu mai puţin deschise în ierarhiile lor la corupţie, îl defineşte cu emfază filistină ca pe un fapt de ordin moral şi criminal.
Pe o cale istorică diametral opusă, un raport analog s-a stabilit în mod inevitabil în Rusia, deoarece capitalismul monetar privat, tocmai pentru că este împiedicat în orice fel să se investească în mod deschis în gestionarea directă a mijloacelor de producţie, găseşte un avantaj în a-şi deschide câmpuri de speculaţie, retribuind în forme mai mult sau mai puţin ilicite sau ilegale entităţile atotputernice ale birocraţiei de stat, care supraveghează diversele sectoare ale economiei.
Acest raport, prin care masa claselor neavute muncitoare a găsit, din păcate, noi stăpâni exploatatori, a fost agravat de război, nu numai pentru că cheltuielile enorme ale acestuia au înghiţit o parte enormă a producţiei, ci şi pentru că exigenţele de aprovizionare belică au îndatorat enorm statul rus faţă de aliaţii săi capitalişti. Dobânzile şi amortizarea acestei datorii vor fi plătite de munca proletară, deoarece Rusia de astăzi nu va putea renega datoria de închiriere şi împrumut faţă de aliaţi, aşa cum a renegat în 1917 pe cea faţă de statele burgheze, pe atunci toţi duşmanii săi. Şi nu o va putea face pentru că va avea în mod necesar nevoie de alte închirieri şi împrumuturi de la capitalul străin, pentru opera enormă de reconstrucţie a teritoriilor sale devastate şi a aceloraşi teritorii pe care burghezia străină este largă în a i le concede pentru a satisface noul spirit naţionalist şi imperial, şi care nu sunt teritorii exploatabile, ci zone devastate de flagelul războiului, pe care capitalismul dominant al Americii l-a văzut dezlănţuindu-se asupra unor posesiuni care nu erau ale sale.
Ce caractere ale economiei sale autorizează, aşadar, astăzi să se considere Rusia un regim proletar?
Raţiunile politice şi internaţionale pot, desigur, să facă să se considere ca regim politic proletar cel care se află chiar şi numai pe calea ce duce de la economia privată la cea socialistă şi care din aceasta din urmă a realizat chiar şi numai o parte din pietrele de temelie. Dar când în orice sector al economiei, chiar şi în cel mai avansat, cum ar fi marea industrie, lipsesc caracteristicile sociale proletare, problema se rezolvă în sens negativ.
Pentru a nu mai vorbi de micul ţăran, de micul meşteşugar, de micul comerciant şi, mai rău, de angajaţii acestora, în ce raporturi de economie non-capitalistă se află muncitorul din fabrica rusă? El, ca şi muncitorul din ţările burgheze, nu dispune de produsele muncii sale (raport social propriu producţiei capitaliste, în măsura în care a depăşit-o pe cea artizanală, şi care persistă în regimul socialist) şi nu încetează să fie retribuit cu monedă, prin care trebuie să cumpere produsele necesare consumului său. Nivelul său de trai este limitat şi el nu vede produsele sale devenite produs social în loc de marfă capitalistă; rămâne un vânzător de forţă de muncă, iar o parte din aceasta îi este sustrasă în beneficiul capitalismului din toate ţările.
Situaţia, devenită permanentă, de izolare economică a Rusiei pentru pretinsa construcţie a socialismului, a avut drept consecinţă extinderea fenomenului militarist, care, împreună cu formele exterioare de stil burghez patriotic şi naţionalist, reprezintă o povară economică colosală şi inevitabilă asupra efortului claselor producătoare. Planurile de industrializare a Rusiei, îndreptând patru cincimi din această industrializare spre potenţarea armatelor pentru adevărate cuceriri imperialiste, au supus muncitorul din fabrici la un efort spasmodic. Aşa-numitul „stahanovism“, cu concursurile sale de randament şi premiile acordate muncitorilor care acumulează cel mai mare produs, este echivalentul sistemelor „ştiinţifice“ burgheze de organizare a muncii, care tind să stoarcă de la muncitor până la ultimele fărâme din forţa sa de muncă; şi se desfăşoară în sens opus celui al colectivismului economic, care trebuie să elimine tensiunea efortului de muncă, reducând progresiv timpul de muncă şi intensitatea angajamentului fizic şi nervos al muncitorului, astfel încât munca să înceteze să mai fie o condamnare şi să devină o contribuţie socială pe cât de necesară colectivităţii, pe atât de utilă fiecărui individ. Prin biciuirile, fie ele şi propagandistice, care tind să atingă maximele de randament în muncă, marea masă recade într-o mai severă cheltuire de supramuncă, iar cei puţini aleşi sau premiaţi dobândesc psihologia conservatoare a unei aristocraţii muncitoreşti.
Caracterul de salariat al muncitorului rus este recunoscut implicit prin faptul că este admisă organizarea sindicală a muncitorilor care depind de fabricile etatizate, ceea ce nu ar avea niciun sens într-un sector de economie socialistă, în care nu există interese economice antipatronale de susţinut şi nici diferenţe de interese de la o categorie la alta. Dimpotrivă, aceste sindicate nu au nici măcar posibilitatea de a revendica îmbunătăţiri salariale şi alte beneficii, deoarece sunt absorbite şi încadrate în eşafodajul birocratic statal, care le dictează ierarhic condiţiile de tratament ale muncitorilor, conform aceluiaşi curent care prevalează în ţările capitaliste.
Stahanovismul, cu exploatarea intensificată a forţelor de muncă, într-o situaţie în care cuceririle sindicale sunt imposibile, a determinat chiar reacţii violente ale muncitorilor, care, aşa cum demonstrează numeroasele procese din perioada 1933—36, au recurs la metoda primordială de a sabota maşinile.
Definiţia economiei ruse actuale, în concluzie, nu este cea de socialism, ci de un vast şi puternic capitalism de stat, cu distribuţie de tip privat şi mercantil, limitată de controale în toate domeniile aparatului birocratic central şi de contingentare de război, şi are deci caractere convergente, deşi mai rămâne multă distanţă de parcurs de ambele părţi, cu cele ale economiei mondiale moderne de intervenţionism statal al marilor ţări burgheze. Modelul cel mai raţional al punctului de convergenţă al acestor economii este cel realizat în Germania de naţional-socialism, care, în pace şi în război, a oferit un randament foarte înalt în utilizarea tuturor energiilor.
Procesul degenerativ şi involutiv de transformare a Rusiei sovietice de la regimul proletar al primilor ani la capitalismul de stat actual, pune şi rezolvă o problemă istorică originală şi importantă, nouă pentru aplicaţiile teoriei marxiste.
Doctrina marxistă a stabilit caracteristicile modului univoc prin care revoluţia proletară poate învinge: şi istoria le-a confirmat. Proletariatul poate ajunge la emanciparea sa doar prin ruperea violentă a tuturor relaţiilor orânduirii capitaliste, şi o realizează mai întâi cucerind puterea politică şi apoi folosind-o pentru a sfărâma multiplele rezistenţe pe care vechea orânduire le opunea la apariţia societăţii socialiste. Pe ce căi se poate desfăşura însă procesul opus, cel care duce la înfrângerea revoluţiei proletare?
Înainte de 1920 nu lipseau exemplele de înfrângere a revoluţiilor muncitoreşti, de la Comuna din Paris la Ungaria, Bavaria etc., dar întotdeauna cu prevalenţa unei acţiuni armate a forţelor contrarevoluţionare burgheze, care doborau statul proletar în devenire, le masacrau apărătorii şi restaurau vechile instituţii. Chiar şi revoluţiile burgheziei au prezentat exemple de reveniri şi restauraţii reacţionare, cel mai adesea cu acţiuni armate deschise, sau prin înfrângerea în războaie.
Dezvoltarea internaţională a capitalismului şi puterea formelor sale de dezvoltare au făcut să nu avem exemple de restauraţie definitivă a regimului politic pre-burghez şi feudal, deoarece noi revoluţii au succedat restauraţiilor legitimisite, iar aceleaşi ţări feudale victorioase în războaie au fost ulterior teatru de revoluţii în sens capitalist.
În ceea ce priveşte însă regimul proletar rus, trebuie să se concluzioneze că acesta, salvându-se glorios din asalturile teribile ale forţelor contrarevoluţionare ale capitalismului, a fost supus unei alte forme istorice de înfrângere, nu rapidă şi violentă, nu cu caracterul brusc al contrarevoluţiei armate şi însoţită de o schimbare repentină a ierarhiei statale, ci printr-o lungă perioadă de involuţie, care a distrus progresiv caracteristicile şi cuceririle revoluţionare.
Acest al doilea tip de înfrângere revoluţionară a proletariatului după ajungerea la putere a fost posibilă datorită concomitenţei mai multor factori: 1) eficienţa de clasă a burgheziei capitaliste şi a statelor sale care, deşi zguduite de crize teribile, au împiedicat, în ciocnirea forţelor internaţionale, clasa muncitoare să ocupe puterea în ţările industrializate cele mai avansate. 2) Colaborarea contrarevoluţionară cu burghezia din partea oportuniştilor social-democraţi care, după cea mai feroce campanie împotriva sovietismului rus, îl acceptă pe bună dreptate, în forma sa involutivă actuală, ca aliat. 3) Dispersarea mişcării politice proletare a Internaţionalei Comuniste, în relaţie cu contraofensiva reacţiunii capitaliste şi cu imaturitatea demonstrată în a nu şti să desfăşoare, ca răspuns la aceasta, o politică de atac puternic şi paralel împotriva forţelor burgheze, aşa-zise de dreapta şi de stânga.
Unul dintre cele mai dezastruoase aspecte ale căii urmate în destrămarea sa de către revoluţia proletară rusă constă în posibilitatea ca neo-oportunismul să continue să exploateze simbolurile şi tradiţiile exterioare ale revoluţiei victorioase care, după 1917, a stârnit o undă copleşitoare de entuziasm în proletariatul cel mai avansat din toate ţările, prezentându-i, în realitatea puternică a istoriei, viziunea procesului său de emancipare, care până atunci fusese doar o aspiraţie teoretică şi critică.
Conducătorii eşafodajului statal rus vorbesc încă, în ciuda enormei schimbări suferite, în numele Revoluţiei din Octombrie, al bolşevismului, al leninismului, folosesc emblemele, simbolurile şi steagurile care au vorbit atât de mult în anii avansului către sufletele generoase ale proletarilor. Una dintre cele mai eficiente chei manevrate de neo-oportunism a fost sugestia victoriilor armatei ruse, aceeaşi a lui Lenin şi a lui Troţki, cea care i-a învins pe Wrangel, Kolceak, Denikin, Iudenici, campionii reacţiunii capitaliste germane şi anglo-franceze, ţariste, militariste, democratice şi social-democrate. Chiar şi ajungând să condamne anumite directive politice şi economice ale liderilor Rusiei de astăzi, grupurile proletare au sperat că, pe urmele avansurilor trupelor sovietice, va trece, revenind pe câmpurile Europei, revoluţia socialistă.
Mai mult decât analiza critică, faptele vor demola şi deja demolează o astfel de iluzie. Solidaritatea organelor statale ruse cu cele ale celorlalte state învingătoare în ceea ce priveşte organizarea politică şi socială postbelică apare completă şi necondiţionată, la fel ca şi încrederea burghezilor anglo-americani în inofensivitatea revoluţionară a regimului lui Stalin. Dificultăţile şi contrastele care apar între cele două grupuri se datorează evident rivalităţilor în împărţirea imperialistă a prăzii victoriei.
Statul revoluţionar poate avea o armată de clasă sau de partid, care să lupte pentru conştiinţă politică, spre deosebire de armatele burgheze, în care un mecanism atotputernic ia acţiunii combatantului individual orice contribuţie de adeziune voluntară sau spirituală pentru a-l reduce la o piesă pasivă a unei maşini monstruoase de distrugere, dar o poate avea doar cu condiţia ca fundamentarea de clasă şi revoluţionară a conştiinţei muncitorilor combatanţi să fie alimentată de desfăşurarea plenară a politicii clasiste şi internaţionaliste a partidului care a condus revoluţia şi menţine statul şi armata pe linia integrală a tradiţiilor sale.
Aceste armate de combatanţi nu vor trebui să se arunce asupra unui popor inamic, şi nici să se preteze la încadrarea şi controlul popoarelor care se declară eliberate, ci vor trebui să suscite la fiecare pas al înaintării lor războiul de clasă al exploataţilor împotriva asupritorilor. Acest lucru nu mai este posibil astăzi, când tradiţiile de doctrină şi de acţiune ale partidului bolşevic au fost sparte, astăzi când Internaţionala revoluţionară, denaturată progresiv, a fost lichidată în mod inglorios, iar rămăşiţele sale puse în slujba politicii burgheze.
Proletariatul revoluţionar, chiar şi cu un efort dureros, trebuie să declare că victoriile militare ale armatelor ruse nu au semnificaţia şi efectul de victorii ale revoluţiei.
Aparatul militar, emanaţie directă a aparatului de stat, ale cărui dispoziţii le execută în modul cel mai rafinat şi imediat mecanic, este o forţă istorică acţionând în acelaşi sens cu cea întruchipată de statul politic. Statul rus neavând caracterul de regim politic al proletariatului, imensa forţă exprimată de armatele Rusiei de astăzi nu este aplicată istoric în direcţia revoluţiei proletare, ci colaborează fără conflict de natură clasistă cu forţele militare ale celor mai mari state capitaliste, într-un plan mondial cu finalităţi conservatoare.
Acest bilanţ economic, politic şi militar al acţiunii Rusiei în momentul istoric decisiv examinat acum este cu siguranţă opusul a ceea ce a aşteptat timp de mulţi ani clasa muncitoare mondială. În timp ce revoluţionarii nu trebuie nicidecum să tacă asupra gravităţii unei astfel de situaţii, critica acesteia nu trebuie însă să fie îndreptată în sensul unei condamnări a unor grupuri şi oameni a căror acţiune deplorabilă ar fi condus la aceste rezultate dureroase. Cauzele acestora sunt atât de profunde şi de vaste, încât nu pot fi reduse la erori de aplicare a directivelor juste în organismele statale şi poliţieneşti ale Rusiei Sovietelor, şi nici nu pot fi lichidate cu condamnarea morală a lui Stalin şi a clicii sale.
Dacă revoluţia mondială ar fi mers înainte, în statul şi în partidul rus ar fi prevalat directivele şi grupurile comuniste; situaţia contrară a făcut să prevaleze grupurile oportuniste.
Nicio reţetă organizatorică nu putea evita acest lucru, şi cu atât mai puţin cea, invocată de multe părţi, a unei „adevărate“ democraţii în organele sovietice şi în rândurile partidului comunist. Sistemul electoral majoritar, care nu are nicio valoare serioasă în societatea burgheză, nu are nici în sânul organelor proletare. Există situaţii — şi cea mai clasică a fost cea din 1917 — în care minoritatea partidului împotriva majorităţii impune politica justă, aşa cum a susţinut în Comitetul Central doar Lenin împotriva tuturor, inclusiv a lui Stalin.
Soluţia democraţiei interne duce la frazele banale că socialismul este democraţie şi duce la recăderea în condamnarea conceptului de bază al dictaturii revoluţionare, pentru care în momentele decisive ale istoriei evenimentele cele mai fecunde au loc în ciuda părerii şi rezistenţei celor mai mulţi, precum şi împotriva interesului opresiv al celor foarte puţini.
Puterea socialistă a proletariatului, odată constituită, îşi va datora stabilitatea nu unei profilaxii de apărare de tip moral sau juridic, împotriva egoiştilor, ambiţioşilor, samavolnicilor care, din poftă de privilegiu şi de dominaţie, reuşesc să reconstituie noi raporturi de exploatare. În timp ce dictatura politică proletară va servi la sfărâmarea revenirii vechilor pături privilegiate, apariţia de noi exploatatori va fi împiedicată de devenirea economiei socialiste, în măsura în care aceasta exclude progresiv, chiar şi în grupuri restrânse, nevoia şi interesul de a realiza noi relaţii de dependenţă economică.
Astfel, sclavagismul nu a dispărut pentru că în conştiinţa morală generală credinţa creştină a condamnat coborârea persoanei umane la rangul de marfă, ci pentru că acel raport de exploatare, datorită randamentului său social depăşit, nu mai convenea nimănui. Atât de adevărat este acest lucru, încât el a reapărut după secole în America, prin acţiunea coloniştilor creştini, prin reînnoirea unor condiţii economice speciale, caracterizate de o populaţie limitată cu enorme întinderi de pământ disponibile; şi abia ulterior, prin saturarea acelei societăţi cu elemente economice capitaliste, a fost din nou condamnat şi desfiinţat.
Primul capitalism, care nu cunoştea indemnizaţiile pentru accidente de muncă, comparând omul şi catârul în transporturile riscante, îl prefera pe om, deoarece catârul mort accidental este o pierdere de capital, iar omul nu.
Aşa cum munca salariată a înlocuit sclavagismul şi nimeni nu are interes să-l restabilească, tot aşa noile forme de producţie socialistă vor rezista degenerărilor contrarevoluţionare atunci când expansiunea lor şi randamentul lor foarte înalt vor exclude ca orice pătură socială să aibă interes să restabilească vechile relaţii.
Economia rusă nu a putut atinge un asemenea grad şi din acest motiv a recăzut în sistemele de exploatare împotriva cărora luptase revoluţia, dar un astfel de proces, înţeles în mod realist, chiar dacă marchează o înfrângere a cauzei proletare, nu contrazice bazele fundamentale şi triumful viitor al comunismului.