|
|
|
Scris: 1951 |
|
|
După spusele meseriaşilor reformismului şi ale parlamentarilor „programului minim“, care conduceau masele muncitoreşti europene la începutul secolului, socialiştii „nu se ocupau de politica externă“ şi nu aveau nicio idee despre problema războiului dintre state. Fireşte, până ce războiul nu a stăpânit scena şi câmpul de luptă, „erau împotriva tuturor războaielor“, iar în această privinţă nu au ştiut să spună mai mult decât genericul „pacifism“, aşa cum era el cultivat de burghezi sau de anarhişti.
Această practică a fost demna premisă a politicii de „sprijinire a tuturor războaielor“ în care s-au prăbuşit principalele partide socialiste europene când s-a dezlănţuit ciclonul din 1914. Atunci, escrocii oportunismului, deveniţi aliaţi şi miniştri ai puterilor imperiale burgheze, au început să umble cu sofisme şi să trişeze pe seama faptului că marxismul „nu condamna toate războaiele“, ci admitea unele dintre ele: era, fireşte, cazul celui al lor, al aceluia care i-a avut drept susţinători în Germania pe Scheidemann & Co., în Franţa pe Guesde & Co., în Austria pe Renner & Co., în Belgia pe Vandervelde & Co., în Rusia pe Plehanov & Co., în Marea Britanie pe Macdonald & Co., în Italia pe Mussolini şi... nimeni.
Lenin, cu aceeaşi rigoare a gândirii şi cu aceeaşi lipsă de demagogie şi de afectare, lucrează neobosit pentru a pune lucrurile la locul lor: din 1914 până în 1917 în cea mai solitară umbră, iar din 1917 înainte în lumina orbitoare.
Prima grijă a marelui revoluţionar este aceea de a reconecta temeinic tratarea problemei la bazele doctrinei şi ale politicii socialiste, la textele sale, precum şi la precedentele sale de luptă.
Continuitatea „firului“ este prima preocupare a lui Lenin. El însuşi, care a fost cel mai mare cercetător al „celei mai recente faze a capitalismului“ în desfăşurarea sa economică şi socială spre formele imperiale, demonstrează înainte de toate că numai pentru trădători a fost vorba despre „perspective neaşteptate“, despre „situaţii imprevizibile“ care să sugereze şi să autorizeze „noi analize“ şi „noi metode“ ale socialismului.
Tocmai maniacii actualizărilor — complex şarlatanesc al intelectualilor burghezi — şi ai revizuirilor, care doriseră să corecteze marxismul de la extrema dreaptă, precum Bernstein, sau de la falsa extremă stângă sindicalistă, precum Léon Jouhaux, au fost primii care au trecut în tabăra şovină.
Calea pe care am parcurs-o din nou cu Engels în privinţa războaielor din Europa, în dezvoltările istorice fundamentale studiate de marxism nu mai puţin atent decât procesele economice şi productive, o găsim reconfirmată cu o certitudine absolută în toate scrierile leniniste, baza reorganizării programatice internaţionale, încă din tezele din 1915 despre „Principiile socialismului şi războiul“.
După ce a înlăturat evaluarea abstractă şi insuficientă a pacifiştilor, a filantropilor şi a anarhiştilor, potrivit cărora toate războaiele (şi noi înşine, cu siguranţă, gândim la fel) sunt barbare şi bestiale, Lenin retrasează doctrina privitoare la „Tipurile istorice de războaie“.
Distraţii şi uitucii — nimic de sperat de la cei care şterg cu buretele convertirile şi răsucirile în serie din cariera lor trecută — pot să recitească şi să reflecteze. Neobosiţi, noi repetăm.
„Marea revoluţie franceză a deschis o epocă nouă în istoria omenirii. Unul dintre tipurile de războaie care au avut loc de atunci şi până la Comuna din Paris, din 1789 şi până în 1871, au fost războaiele cu caracter burghezo-progresist, de eliberare naţională. Cu alte cuvinte, conţinutul principal şi semnificaţia istorică a acestor războaie au fost răsturnarea absolutismului şi feudalismului, subminarea lor, răsturnarea jugului străin. De aceea erau războaie progresiste, şi, atunci când se duceau asemenea războaie, toţi democraţii cinstiţi, revoluţionari, precum şi toţi socialiştii [au fost de partea lor]“.
Şi în privinţa unor astfel de războaie, Lenin ţine să stabilească foarte clar sensul „aprobării“ sau al „justificării“ marxiste, şi să explice în ce măsură s-a spus că era vorba despre sprijinirea unui război de „apărare“ sau „pentru patrie“, termeni doar în parte adecvaţi. Într-adevăr, acele războaie au fost de multe ori de „atac“ şi de „invazie“. Am citit-o, fără ochelari coloraţi, la Engels; să facem la fel şi la Lenin.
Primele războaie „lăudabile“ sunt cele ale Franţei împotriva coaliţiilor, dar trebuie precizat că Marx, Engels şi Lenin (iar noi, modeşti meditatori pentru elevii pe bună dreptate picaţi la examen) includ în acelaşi „grup de războaie“, considerate utile fiindcă au răspândit în întreaga Europă organizarea capitalistă modernă, atât primele războaie ale sanculoţilor, care i-au entuziasmat pe poeţi prin caracterul de apărare, în acelaşi timp, a Revoluţiei şi a pământului francez călcat în picioare de armatele invadatoare, cât şi războaiele lui Napoleon, cu caracter de agresiune şi de invadare a ţărilor feudale.
Şi într-adevăr:
„În războaiele revoluţionare (remarcaţi definiţia: revoluţionare în sensul revoluţiei burgheze, dar totuşi revoluţionare) purtate de Franţa, de pildă, a existat elementul de jaf (sic) şi de acaparare (sic) a unor teritorii străine de către francezi; dar asta nu schimbă cu nimic semnificaţia istorică esenţială a acestor războaie, care distrugeau şi zdruncinau temeliile feudalismului şi absolutismului din Europa veche, feudală“.
Din acest motiv, aşadar, marxiştii „justifică“ acele războaie. Ei nu au aplicat, prin urmare, metoda puerilă: cine este agresorul, invadatorul, devastatorul? acesta nu are dreptate, noi suntem „împotriva războiului său“; mai rău, ne înrolăm pentru războiul împotriva lui. Id est, am fi fost recruţii lui Dumouriez la Valmy, ai lui Gebhard Blücher la Waterloo...
Cel care gândea astfel — demn de respect, fiindcă nu a pretins niciodată că ar fi marxist — era, de pildă, Garibaldi, care, „uitând de Roma şi de Mentana“ şi de gloanţele bonapartiste, a alergat în Ardeni să apere Franţa în 1870, când a văzut-o invadată de prusaci.
Cum este văzut, în schimb, un astfel de război de către marxist? Îi ţine el oare isonul lui Bonaparte sau lui Bismarck? Nici vorbă. Am văzut analiza engelsiană. Acum, Lenin:
„În războiul franco-prusian, Germania a jefuit Franţa (anexarea Alsaciei şi Lorenei, despăgubiri de război de miliarde ale vremii); dar asta nu schimbă semnificaţia istorică esenţială a acestui război, care a făcut ca zeci de milioane de germani să scape de fărâmiţarea feudală şi de asuprirea celor doi despoţi, ţarul rus şi Napoleon al III-lea“.
Lenin ne-a „silabisit“ evaluarea lui Engels; iar acesta din urmă a fost tot atât de puţin împins la invectiva sa de patriotismul german, pe cât putea să fie primul de patriotismul... rus. Călăuziţi în egală măsură de raţiunile devenirii mişcării de clasă şi socialiste, ei consideră deschis drept „eliberatoare“ războaie care au avut caracter de devastare, jaf, invazie, cucerire şi spoliere: sunt cuvintele lor.
Aici examinarea lui Lenin ajunge la dilema „război defensiv şi război ofensiv“. Iar el explică limpede: în acea perioadă 1789—1871, care a lăsat „urme adânci şi amintiri revoluţionare“, lupta proletară nu se putuse desfăşura pentru socialism, ci trebuise să sprijine eforturile de eliberare ale burgheziei de sub feudalism.
„Prin război «de apărare», socialiştii înţelegeau întotdeauna un război «drept» în acest sens“.
Sublinierile îi aparţin lui Lenin, care adaugă: „aşa s-a şi exprimat odată W. Liebknecht“.
Marele şi tânărul revoluţionar a trebuit, aproape singur, să susţină polemica cu toţi marxiştii social-democraţiei germane, trecuţi la murdara alianţă cu Kaiserul în 1914. Aceştia nu au ezitat să-i opună previziunile marxiste despre „războiul împotriva raselor slave şi latine coalizate“ şi despre ameninţarea despotismului rus — aceeaşi, spuneau ei, ca în 1870. Au susţinut teza extremă a „apărării“. Se ştie cum s-a precipitat războiul: asasinarea arhiducelui austriac la Sarajevo, mobilizarea Austriei împotriva Serbiei, răspunsul imediat prin mobilizarea rusă; armatele ţarului încep în mod vădit ofensiva, nu pe direcţia Vienei şi pe bastionul Carpaţilor, ci prin câmpiile baltice spre Berlin: prin urmare, Germania se mobilizează „pentru apărarea sa“; din punct de vedere militar, conform logicii planurilor sale, se aruncă spre Rin.
Franţa, aşadar, se mobilizează pentru apărare şi ea: se apărau toţi, aceste guverne de măcelari! Cel mai ipocrit dintre „Tartuffe“-ii istoriei a mobilizat la rândul său: Anglia a ales drept motiv apărarea micii Belgii, prin care treceau forţele germane. Şi în aceeaşi toamnă a anului 1914, istoria a consemnat două mari bătălii de oprire, două victorii „defensive“: Foch pe Marna, Hindenburg la Lacurile Mazuriene. Miniştri socialişti la Berlin şi la Paris erau aliniaţi pentru „apărarea naţională“. Social-trădătorii din Berlin vor să-l strivească pe Liebknecht (când au fost la putere l-au împuşcat, pe când Kaiserul doar îl băgase la închisoare) cu argumentul marxist al „războiului defensiv“. „Agent provocator al ţarului!“, îi strigă ei: „îţi trântim în faţă adresa Primei Internaţionale despre războiul din 1870, aşternută pe hârtie de mâna lui Marx: «În ceea ce priveşte Germania, ea duce un război de apărare... Cu adâncă mâhnire şi durere ne vedem târâţi într-un război de apărare... clasa muncitoare germană a sprijinit acest război cu toată energia... Muncitorii industriali germani împreună cu muncitorii de la sate au fost aceia care au alcătuit nucleul unor trupe eroice...»“.
Karl Liebknecht, despre care nu ştii ce să admiri mai mult: pregătirea de teoretician sau eroismul de luptător împotriva unei întregi mase îmbătate de demagogie patriotardă, a arătat clar că folosirea politică a termenului de război „de apărare“ şi obişnuita citare a unor pasaje rupte din context nu trebuiau să întunece raţiunea istorică limpede şi evaluarea fundamentelor şi a efectelor sociale ale războaielor, şi că după războiul din 1870, odată atins scopul — indicat în aceleaşi texte — de „independenţă a Germaniei şi de eliberare a Franţei şi a Europei de coşmarul apăsător al celui de-al doilea Imperiu“, scop care justifica războiul chiar şi ca invazie, cucerire şi pradă, se deschisese o perioadă istorică cu totul diferită. Dacă, prin urmare, chiar şi înainte era falsă distincţia dintre războiul de apărare şi cel de ofensivă, deoarece era cu totul altul caracterul social şi istoric al „diferenţierii“ dintre război şi război, în 1914 este vorba despre cu totul altceva: despre sălbatica dispută dintre grupuri imperialiste pentru exploatarea lumii, iar socialiştii nu mai întrezăresc niciun război de sprijinit, nicio patrie de apărat, de o parte sau de alta a Rinului ori a Vistulei.
Lenin nu doar că socoteşte de o importanţă capitală clarificarea acestui punct, ci vrea să stabilească prin documente că o asemenea viziune a fost aceea a adevăraţilor marxişti, chiar şi înainte de războiul european din 1914 şi încă de la deschiderea acelei noi perioade a capitalismului dominant în întreaga Europă.
El stabileşte de asemenea, prin exemple de războaie „posibile“ la data de 1914, care dintre acestea ar putea părea „progresiste“ şi justificabile. El clarifică acest lucru (iar aici superficialii trebuie să citească cum grano salis, ca întotdeauna când marxiştii avansează ipoteze istorice şi nu analizează evenimente concrete) cu scopul de a dovedi că în niciunul dintre statele Europei din 1915 nu se poate pălăvrăgi despre „război drept“, şi că în orice caz criteriul este cel social, nu cel al agresiunii sau apărării, al invaziei sau rezistenţei, al cuceririi sau eliberării.
Exemplul lui Lenin este acesta: dacă o ţară nu are un guvern local, ci se află sub dominaţia politică a unei alte ţări străine, apropiate sau îndepărtate, atunci ar fi chiar şi astăzi cazul să i se justifice războiul. Dar luaţi seama, acesta nu este, nu era la data de 1915, cazul nici pentru Franţa împotriva Germaniei — pe care o considerăm din 1871 organizată definitiv într-un regim capitalist —, nici viceversa şi nici chiar pentru Germania împotriva Rusiei ţariste! Iată cazurile pe care le presupune Lenin: Marocul împotriva Franţei, India împotriva Angliei, Persia şi China împotriva Rusiei, fiindcă este vorba de colonii sau semicolonii în care lipsa de autonomie naţională împiedică dezvoltarea modernă a societăţii. Dar Lenin adaugă îndată: ar fi războaie drepte şi de apărare (în sensul că urmăresc alungarea unui cuceritor străin), însă aceasta independent de către care dintre părţi a fost început războiul. Şi atâta timp cât sistemul de dominaţie se menţine „în ordine“, este limpede că aceste ipotetice războaie drepte nu ar putea fi decât de insurecţie, de răscoală şi, prin urmare, de atac împotriva forţelor militare străine ocupante.
În Europa, aşadar, perioada războaielor de organizare pe baze naţionale se încheie la 1871: istoriceşte, astfel de războaie ar mai putea avea loc, dar în afara Europei. Războiul din 1914 se înscrie în tipul războaielor imperialiste şi este comparat de Lenin cu o dispută nu între sclavi şi asupritori, ci între cel care „are 100 de sclavi“ şi „alt proprietar de sclavi, care are 200 de sclavi, pentru o reîmpărţire mai «dreaptă» a sclavilor“. Pentru a masca o asemenea josnicie, „recurgând la ideologia «naţională» şi la noţiunea de apărare a «patriei», burghezia imperialistă de astăzi înşeală popoarele“.
Nu vom repeta încă o dată trăsăturile analizei imperialismului. Reamintim câteva puncte care aduc din nou dovada continuităţii evaluării marxiste în perioada despre care este vorba, după 1871, şi cu mult înainte de Liebknecht, de Lenin şi de ceilalţi socialişti care au luptat cu tenacitate împotriva războiului. Este vorba despre dezgolirea social-patriotismului cu ruşinile sale.
Lenin se raportează la exemplul Comunei din Paris, amintit în mod expres de Manifestul Internaţionalei a II-a socialiste de la Congresul de la Basel din 1912: „transformarea războiului dintre guverne în război civil“. Cel care ia act ad horas [fără întârziere] de marea cotitură istorică nu este altul decât Karl Marx în persoană, în clasicul pasaj conclusiv al Adresei din 30 mai 1871:
„Cel mai înalt avânt eroic de care mai era în stare societatea veche era războiul naţional; acum acesta se vădeşte a fi o simplă înşelăciune a guvernului, prin care el nu urmăreşte decât să mai amâne lupta de clasă, dar, de îndată ce lupta de clasă ia forma unui război civil, această înşelăciune este spulberată. Dominaţia de clasă nu se mai poate ascunde îndărătul uniformei naţionale; guvernele naţionale fac cauză comună în faţa proletariatului“.
Marx a văzut, aşadar, viitorul război dintre statele naţionale, pe care perioada precedentă le definise şi le organizase, provocând războiul de clasă, iar proletariatul răspunzând provocării tuturor guvernelor naţionale. Renegaţii marxismului, la Berlin şi în celelalte capitale, la maşinaţiunea războiului naţional au ştiut să răspundă doar coborând steagul roşu, declarând suspendată lupta de clasă, trecând în rândurile armatelor naţionale burgheze.
Lenin le reproşează că au trădat prin aceasta marxismul în toate manifestările sale explicite din 1871 până în 1914, şi are deplină dreptate.
Jules Guesde, care avea apoi să se renege atât de mizerabil, lider al stângii marxiste din Franţa, în 1899 (En garde!) se năpustea împotriva ministerialismului socialist, atât în timp de pace, cât şi în cazul unui război „urzit de tâlhăria capitalistă“; Kautsky, care a avut acelaşi sfârşit, în 1908 (Weg zur Macht: Calea spre putere) declara încheiată epoca paşnică şi deschisă cea a războaielor şi a revoluţiilor. Baselul, observă Lenin, reafirmă atât conceptul istoric, cât şi pe cel de acţiune. Aminteşte conflictele latente din Europa, toate de brutală dominaţie din toate părţile: austro-rus în Balcani, anglo-franco-german în Africa, austro-italian în Albania, anglo-rus în Asia Centrală şi aşa mai departe. Lenin comentează:
„Manifestul stabileşte, aşadar, cât se poate de clar caracterul cotropitor, imperialist, reacţionar, sclavagist al acestui război, şi acest caracter face ca admiterea apărării patriei să devină o inepţie teoretică şi o absurditate practică. Între marii rechini se duce o luptă pentru înghiţirea unor «patrii» străine“.
Dar
„Din aprecierea războiului ca fiind un război de eliberare naţională rezultă o tactică, din aprecierea lui ca fiind un război imperialist — altă tactică. Manifestul o indică clar pe aceasta din urmă. Războiul «va provoca o criză economică şi politică», care trebuie «folosită»: nu pentru atenuarea crizei, nu pentru apărarea patriei, ci, dimpotrivă, pentru «răscolirea» maselor, pentru «grăbirea prăbuşirii dominaţiei capitalului»“.
Lenin aminteşte că Manifestul spunea că „«clasele dominante» se tem de «o revoluţie proletar㻓, făcând legătura nu doar cu Comuna, ci şi cu marile frământări ruseşti din 1905, survenite după războiul cu Japonia.
Neîntrerupt, consecvent, de la Marx la Lenin, revoluţionarii socialişti nu au copiat niciodată figura nătângă burgheză a „conjurătorului de războaie“, pe cât de prost, pe atât de neputincios, ci s-au pregătit să fie, în sens revoluţionar, opus celui al superimperialismului, „profitorii de război“.
Lenin a ridicat doctrina defetismului şi a condus-o la o răsunătoare victorie istorică.
Când aceasta nu era decât o perspectivă îndepărtată, el, răspunzând la întrebarea: defetism împotriva căreia dintre părţi?, a ştiut să scrie:
„Numai un burghez care crede că războiul început de guverne trebuie neapărat să se termine ca război între guverne, şi care doreşte acest lucru, găseşte «ridicolă» sau «absurdă» ideea că socialiştii din toate ţările beligerante trebuie să-şi manifeste dorinţa ca toate guvernele «proprii» să fie înfrânte“.
Când partidele proletare au fost împinse, prin trădare, să îşi „manifeste dorinţa“ pentru victoria unora dintre guverne şi să lupte pentru ele, forţele revoluţiei mondiale s-au năruit.
În doctrina marxistă şi leninistă, aşa cum am demonstrat, rămâne stabilit că, atât în privinţa războaielor de organizare pe baze naţionale (1792—1871), cât şi a celor imperialiste, distincţia dintre tipurile istorice de războaie nu a gravitat niciodată în jurul acceptării conceptului potrivit căruia orice război de apărare ar fi justificat. În prima perioadă, marxismul justifică drept istoriceşte utile anumite războaie, în general ofensive; în cea de-a doua, el dezavuează atât războaiele ofensive, cât şi pe cele defensive, adică aşteaptă utilitatea istorică nu de la un deznodământ dat al războaielor, ci de la succesele defetismului revoluţionar intern, pe care îl preconizează şi îl grăbeşte pretutindeni unde este posibil.
Odată eliminat criteriul „apărării“ din evaluarea războaielor făcută de marxişti în cele două perioade, se ivesc întrebările referitoare la războaiele care au urmat şi care ar putea urma după aceea, adică în perioada care a succedat acestor fapte istorice: Primul Război Mondial imperialist, Revoluţia Rusă; falimentul Internaţionalei a II-a, întemeierea Internaţionalei a III-a.
Am văzut în alte „fire“ chestiunea războiului „revoluţionar“ proletar. După revoluţia burgheză au existat războaie ale statelor pentru a împiedica restaurarea din exterior a regimului feudal, iar apoi pentru a-l ataca la el acasă; va prezenta oare revoluţia proletară un proces analog?
O primă încercare de aplicare a unei astfel de ipoteze a fost făcută chiar de oportuniştii ruşi după căderea ţarului în februarie şi după prima revoluţie care a adus la putere partidele burghezo-democratice, pretinzându-se încetarea opoziţiei proletare faţă de războiul antigerman. Am arătat cum au lichidat bolşevicii această capcană. Dar problema a reapărut atunci când aceştia au preluat puterea, iar armata germană a înaintat cu scopul de a zdrobi revoluţia. Cu acea ocazie, Lenin a combătut teza „de stânga“ a lui Buharin, care se aprinsese pentru războiul revoluţionar; el a explicat că se moştenise un război reacţionar şi că acesta trebuia lichidat sprijinindu-se pe defetismul proletar german. Rusia roşie a îngenuncheat în aparenţă prin faimoasa pace de la Brest-Litovsk, dar militarismul german nu a întârziat să se prăbuşească: cei ca Ludendorff au recunoscut că din motive de politică internă, după succese strategice remarcabile, au văzut destrămându-li-se în mâini frontul de vest, în noiembrie 1918, şi au fost nevoiţi să capituleze fără ca inamicii să fi câştigat vreo mare bătălie sau să fi încălcat frontiera germană.
Numai imbecilii aflaţi astăzi în circulaţie pot însă să-i atribuie lui Lenin etichetarea teoriei războiului revoluţionar drept provocatoare. Lenin, în principiu, nu a exclus niciodată posibilitatea istorică a acesteia: între 1918 şi 1920, Rusia a purtat veritabile războaie revoluţionare, atât defensive, împotriva atacurilor expediţiilor susţinute de francezi şi englezi, cât şi ofensive, împotriva Poloniei albe şi burgheze.
Dar teoria, fără îndoială leninistă, a războiului revoluţionar implică aceste condiţii: să existe un stat efectiv proletar — războiul să fie condus de o armată roşie aşa cum a anunţat Lenin la Congresul al II-lea de la Moscova: să se ridice pretutindeni armate proletare, iar comuniştii din toate ţările să lucreze pentru a forma o singură armată!
Date fiind aceste condiţii, războiul revoluţionar nu este doar posibil, ci este „legitim“, întrucât coincide cu războiul civil mondial şi se poate ivi atât ca rezistenţă la o invazie capitalistă în ţara proletară, cât şi, mai ales — şi numai într-un astfel de caz va fi posibilă victoria sa —, ca război de atac împotriva capitalismului mondial.
Războaiele statelor pentru organizarea pe baze naţionale au fost revoluţionare pentru victoria burgheziei, întrucât aceasta este condiţionată din punct de vedere economic şi social de independenţa naţională — un război va putea fi revoluţionar pentru victoria proletariatului în măsura în care aceasta este condiţionată, economic şi social, de internaţionalitate.
Oricum, avem un al treilea „tip“ de război în care, în lumina metodei lui Marx şi a lui Lenin, este, ca şi în celelalte două, eronat şi contrarevoluţionar să se aplice criteriul „defensismului“.
Am trecut prin cel de-al doilea dintre războaiele mondiale şi s-a pretins să nu fie identificat cu tipul „imperialist“, ci să fie „justificat“ în calitate de război împotriva Germaniei şi a aliaţilor săi. În acelaşi timp, a fost dat drept război de primul tip, de „eliberare naţională“, şi ca război de al treilea tip: revoluţionar proletar. Staliniştii au pretins, în ambele falsificări, că sunt în continuare adepţi ai marxism-leninismului, iar în acelaşi timp au făcut o largă întrebuinţare a argumentului defensist, afirmând că a fost vorba de a respinge agresiunea germană.
Or, orice altă clasificare marxistă care nu este aceea de al Doilea Război Mondial imperialist cade numaidecât în absurd, din motive chiar mai puternice decât cele care, în analiza critică a Primului Război, spulberau explicaţia progresistă şi pe cea defensistă invocate de social-patrioţii din diferitele ţări.
Evaluare drept război de organizare pe baze naţionale? Acelea fuseseră considerate progresiste de către marxişti doar şi tocmai întrucât constituiau o trecere necesară spre răspândirea producţiei capitaliste şi spre înlăturarea îngrădirilor şi instituţiilor feudale. Un astfel de argument nu are nimic de-a face cu o acceptare generică şi, mai rău, cu o apologie a pretinselor cuceriri ale revoluţiei burgheze pe plan juridic, precum libertatea, democraţia, egalitatea cetăţenilor, deja descalificate de socialismul proletar încă de la primele sale formulări. Or, dacă Mussolini şi Hitler ştirbiseră acele lăudate cuceriri, nu dăduseră prin aceasta istoria socială cu 50 de ani înapoi; şi nu doar că nu stârpiseră, dar nu aveau defel de gând să desfiinţeze industrii, maşini, căi ferate, bănci şi tot restul aparatului de producţie capitalist, ci mai degrabă să-i exalte ciclul, ştiut de multă vreme de către noi drept bestial şi sclavagist. O curată absurditate, aşadar, să i se aplice lui Mussolini ceea ce s-a aplicat lui Napoleon al III-lea, iar lui Hitler ceea ce s-a aplicat ţarului. Prin urmare, dacă trebuia practicat defetismul faţă de războaiele acestora, nu pentru aceasta trebuia aprobat şi susţinut războiul guvernelor inamice lor.
Evaluare drept război de apărare? Am văzut că un asemenea criteriu nu i-a călăuzit niciodată pe marxiştii netrădători. Dacă pentru o clipă, într-adevăr, în Italia în 1922 şi în Germania în 1933 s-ar fi „readus evul mediu la putere“ şi ar fi trebuit să se reînceapă cu „renaşterile naţionale“, o ipoteză de râsul curcilor, atunci ar fi fost sacrosantă ofensiva.
S-a spus că Hitler a fost cel care a atacat Polonia prin Danzig, după o serie de samavolnicii împotriva Austriei şi Cehoslovaciei „tolerate“ de englezi şi francezi. De ce, atunci, dacă principiul apărării şi al independenţei naţiunilor este primordial şi sacru, armata rusă nu a pornit împotriva celei germane, ci a pornit chiar împotriva polonezilor, de comun acord cu invadatorul, pentru o grabnică împărţire?
Evaluare drept război proletar? Pentru a susţine o asemenea gogonată ar trebui să se admită că regimurile din Franţa, Anglia, America — burgheze, capitaliste şi imperialiste pe faţă pe vremea Primului Război şi a lui Lenin, precum şi burgheze şi imperialiste şi astăzi, în 1951 — ar fi avut o ciudată paranteză, nu din 1939, ci din 1941 până în 1945, şi şi-ar fi angajat întregul potenţial industrial şi militar pentru a răspândi în lume regimul socialist, împiedicându-i pe germani să-l doboare!
Staliniştii recunosc astăzi că politica capitalismului american, nu doar în dauna Asiei, ci şi a Europei, este o politică de agresiune imperială, şi o dovedesc cu aceleaşi argumente care ne-au permis nouă să o stabilim pe vremea lui Wilson, împotriva minciunii războiului drept şi a ligii pentru pace. Se scotocesc scrierile lui Lenin, mereu citate de noi, despre originile îndepărtate ale imperialismului cuceritor al Statelor Unite, din 1898 încoace, ultimul, dar cel mai teribil din seria imperialismelor popoarelor albe. Odată mort Lenin, aceste caracteristici fundamentale, legate de un profund şi îndelungat proces economico-social al maşinăriei productive americane, ar fi permis oare o fază intermediară de luptă pentru libertate, pentru reprimarea agresorilor, ba chiar pentru apărarea ţării socialiste?
Nimic, absolut nimic nu poate fi invocat pe teren socialist şi marxist pentru a atribui în mod artificial războiului din 1939—1945 un caracter care să-l reproducă pe cel al războaielor burgheze progresiste anterioare anului 1871. Acesta a fost un război imperialist făţiş. Orice strădanie de a crea în interiorul statelor burgheze o solidaritate de război cu guvernele uneia dintre tabere a fost o lucrare contrarevoluţionară ireparabilă, o conferire irevocabilă de potenţial puterilor imperialismelor învingătoare.
Echivocul privind poziţionarea statului rus, deşi se explică prin influenţa tradiţiilor revoluţiei lui Lenin în rândul maselor din întreaga lume, nu a avut alt efect decât acela de a agrava destrămarea potenţialului revoluţionar, în comparaţie cu ceea ce produsese solidaritatea de război din 1914—1918.
Acest al doilea val de oportunism nu se poate susţine prin falsificarea sofistă a tradiţiilor marxiste privitoare la războaiele „utile“. El nu putea decât să recadă în cel mai demn de dispreţ preleninism, şi a făcut-o readucând în prim-plan tertipul ipocriziei defensiste.
Ipocrizie căreia doar o alta îi este egală: cea pacifistă.