|
|
|
Scris: 1919 |
|
|
Două articole ale noastre din numărul precedent, unul dedicat analizei sistemului de reprezentare comunistă, celălalt expunerii sarcinii actuale a partidului nostru, se încheiau convergând asupra chestiunii dacă este astăzi posibilă şi convenabilă constituirea consiliilor muncitorilor şi ţăranilor în timp ce puterea burgheziei este încă în picioare.
Tovarăşul Ettore Croce, într-un articol din Avanti!, discutând teza noastră abstenţionistă, cere ca înainte de a ne debarasa de arma învechită a acţiunii parlamentare să putem avea pregătită una nouă, şi preconizează formarea Sovietelor.
În numărul trecut noi am clarificat distincţia dintre sarcina tehnico-economică şi sarcina politică a reprezentării sovietice, demonstrând că adevăratele organe ale dictaturii proletare sunt Sovietele politice locale şi centrale, în care muncitorii nu figurează ca fiind subdivizaţi pe categorii de meserii.
Alături de aceste organe a căror autoritate supremă este Comitetul Central Executiv, care numeşte Comisarii Poporului, există întreaga reţea de organe economice, bazate pe consiliile de fabrică şi pe sindicatele profesionale, şi care converg către Consiliul Central al Economiei.
În Rusia, în timp ce, repetăm, în CCE şi în Sovietul Sovietelor nu există reprezentanţe profesionale, ci doar ale districtelor teritoriale, în Consiliul Economiei — organul care pune în aplicare din punct de vedere tehnic hotărârile de socializare ale adunării politice — figurează federaţiile de meserie şi consiliile economice locale.
L’Ordine Nuovo din 16 august avea un articol interesant despre mecanismul sovietic de socializare.
În acest articol era expus modul în care, într-o primă fază, definită drept anarho-sindicalistă, consiliile de fabrică preluaseră în mâinile lor gestiunea producţiei, dar că apoi, în faza ulterioară de centralizare, ele îşi pierduseră treptat importanţa până la a deveni simple reprezentanţe ale intereselor muncii şi societăţi de ajutor reciproc şi educaţie între muncitorii unei întreprinderi.
Dacă trecem la mişcarea comunistă germană, vedem în programul Ligii Spartacus că COS (Consiliile muncitorilor şi soldaţilor), organe care înlocuiesc parlamentele şi consiliile comunale burgheze, sunt cu totul altceva decât consiliile de fabrică, acestea din urmă (art. 7 din cap. III), de comun acord cu Consiliile muncitorilor, reglementând condiţiile de muncă şi controlând producţia pentru a prelua în cele din urmă conducerea întreprinderii.
Conducerea fabricilor, în practica rusă, a fost apoi constituită doar în proporţie de o treime din reprezentanţa consiliului de fabrică, o treime din reprezentanţa Consiliului Suprem al Economiei şi o treime din reprezentanţa Federaţiei centrale a industriei (interesele colectivului de muncitori — interesele generale ale societăţii — interesele tehnicii industriale din ramura respectivă).
Tot în Germania, alegerile COS [Consiliilor muncitorilor şi soldaţilor] au loc după acest mecanism: câte un membru al consiliului la fiecare 1000 de alegători — doar fabricile mari cu peste 1000 de muncitori formează un corp electoral separat — iar pentru fabricile mici şi pentru şomeri se votează după metoda stabilită de comisia electorală, de comun acord cu diferitele organizaţii profesionale.
Nouă ni se pare că există suficiente elemente pentru a ne declara susţinători ai unui sistem de reprezentare net distinct în două reţele: economică şi politică.
Pentru funcţiile economice, fiecare fabrică va avea propriul consiliu de fabrică ales de muncitori, care va avea un rol activ în socializarea şi în conducerea ulterioară a întreprinderii, potrivit unor criterii adecvate.
Pentru funcţia politică, adică pentru formarea organelor locale şi centrale ale puterii, alegerile pentru Consiliile proletare se vor face pe baza unor liste în care — fiind excluşi cu stricteţe burghezii, adică cei care în orice mod trăiesc din munca altora — să figureze toţi proletarii cu titlu egal, indiferent de profesia lor, şi chiar dacă sunt, din motive întemeiate, şomeri sau inapţi de muncă.
Odată bine stabilit acest lucru, se pot, ba chiar trebuie formate Sovietele?
Dacă vorbim despre consiliile de fabrică, ele se răspândesc deja sub forma comisiilor interne, a sistemului englez al Shop Stewards-ilor; şi cum acestea sunt organisme care reprezintă interesele colectivului de muncitori, li se poate promova formarea lor chiar şi atunci când fabrica aparţine în continuare capitalului privat, ba chiar va fi cu siguranţă util să se încurajeze constituirea acestor consilii de fabrică, fără a ne face totuşi iluzii exagerate privind capacitatea lor revoluţionară intrinsecă.
Să trecem la problema cea mai importantă: cea a Sovietelor politice.
Sovietul politic reprezintă interesele colective ale clasei muncitoare, în măsura în care aceasta nu împarte puterea cu clasa burgheză, ci a reuşit să o răstoarne pe aceasta din urmă, excluzând-o de la putere.
Întreaga valoare şi forţă a Sovietului constă aşadar nu într-o structură specială, ci în faptul că el este organul unei clase care îşi asumă pe deplin conducerea gestiunii sociale. Fiecare membru al Sovietului este un proletar, conştient că exercită dictatura alături de propria sa clasă.
Dacă clasa burgheză este încă la putere, chiar având posibilitatea de a convoca alegătorii proletari să-şi aleagă delegaţii (deoarece nu este cazul să se treacă nici prin sindicate, nici prin comisiile interne existente), nu s-ar face decât o imitaţie formală a unei instituţii viitoare, însă acesteia i-ar lipsi caracterul său revoluţionar fundamental.
Cei care pot reprezenta astăzi proletariatul care mâine îşi va asuma puterea sunt muncitorii conştienţi de o asemenea perspectivă istorică, adică muncitorii înscrişi în Partidul Comunist.
Proletariatul care luptă împotriva puterii burgheze este reprezentat de partidul său de clasă, chiar dacă acesta constituie doar o minoritate îndrăzneaţă a sa.
Sovietele de mâine trebuie să-şi aibă geneza în secţiile locale ale Partidului Comunist. Acestea vor avea pregătite elementele care, imediat după victoria revoluţionară, vor fi propuse votului masei electorale proletare pentru a constitui Consiliile locale ale delegaţilor muncitori.
Dar pentru a putea să-şi asume aceste funcţii, Partidul Comunist trebuie să abandoneze alegerea de reprezentanţi în organismele democraţiei burgheze. Motivele acestei afirmaţii sunt evidente.
Partidul trebuie să fie compus doar din indivizi pregătiţi pentru responsabilităţile şi pericolele luptei din perioada insurecţiei şi din cea a reorganizării sociale. Concluzia: vom abandona alegerile doar atunci când vom avea pregătite Sovietele, este eronată. O examinare mai atentă a chestiunii duce în schimb la altă concluzie: organul revoluţiei atâta timp cât există puterea burgheză este Partidul de clasă; după răsturnarea acesteia, este reţeaua consiliilor muncitoreşti.
Partidul de clasă nu poate fi ca atare şi nici nu se poate pune în măsură să ia cu asalt puterea burgheză pentru a înlocui democraţia parlamentară cu sistemul sovietic, fără a renunţa la trimiterea reprezentanţilor săi în organismele burgheze.
Această renunţare, care formal are o valoare negativă, este prima condiţie pentru a mobiliza forţele proletariatului comunist.
A refuza să o faci înseamnă a socoti zadarnic să te pui în măsură să fructifici prima ocazie prielnică pentru a declara războiul de clasă.