|
|
|
Scris: 1946 |
|
|
Marxismul nu este o alegere între opinii — În ce sens se leagă marxiştii de o tradiţie istorică — Fundamentarea metodei dialectice marxiste — Contradicţia dintre forţele de producţie şi formele sociale — Clasă, luptă de clasă, partid — Conformism, reformism, antiformism — Interpretarea caracterelor fazei istorice contemporane; criteriul dialectic de evaluare a instituţiilor şi soluţiilor sociale trecute şi prezente — Evaluarea dialectică a formelor istorice — Exemplu economic: mercantilismul — Exemplu social: familia — Exemplu politic: monarhia şi republica — Exemplu ideologic: religia creştină — Ciclul capitalist: faza revoluţionară; faza evoluţionistă şi democratică; faza imperialistă şi fascistă — Strategia proletară în faza revoluţiei burgheze — Tendinţe ale mişcării socialiste în faza democratic-pacifistă — Tactica proletară în faza capitalismului imperialist şi a fascismului. Revoluţia rusă, erori şi devieri ale Internaţionalei a III-a, involuţia regimului proletar rus — Formularea actuală a problemei strategiei proletare. Denunţarea istorică definitivă a oricărei sprijiniri a revendicărilor liberal-democratice. Soluţia negativă la teza susţinerii forţelor care conduc capitalismul spre dezvoltarea fazei sale ultra-moderne: monopoliste în economie, totalitare şi fasciste în politică.
Această scriere, din motive evidente, nu conţine demonstraţia celor afirmate. Ea are rolul de a stabili cu cea mai mare claritate orientarea publicaţiei. Doar enunţă, astfel încât să fixeze pilonii principali, cu scopul de a evita confuziile şi echivocurile, fie ele involuntare sau organizate.
Înainte de a convinge ascultătorul, este vorba de a-l face să înţeleagă bine poziţia celui care expune. Persuasiunea, propaganda, prozelitismul vin după aceea. Conform metodei urmate aici, opiniile nu se stabilesc prin opera unor profeţi, apostoli sau gânditori în ale căror capete se nasc noile adevăruri pentru a câştiga mulţimi de adepţi. Procedeul este cu totul diferit. Este munca impersonală a unei avangarde a grupurilor sociale, care desprinde şi evidenţiază poziţiile teoretice spre care indivizii sunt purtaţi, cu mult înainte de a fi conştienţi de ele, de condiţiile reale şi comune în care trăiesc. Metoda este, aşadar, antiscolastică, anticulturală, antiiluministă. În prezenta fază de rătăcire teoretică, reflectare a dezorganizării practice, dacă repunerea la punct a orientării produce ca prim rezultat îndepărtarea şi nu apropierea de adepţi, nu este motiv de uimire sau de regret.
Orice mişcare politică, în prezentarea tezelor sale, se raportează la precedente istorice şi, într-un anumit sens, la tradiţii recente sau îndepărtate, naţionale sau internaţionale. Şi mişcarea al cărei organ teoretic este această revistă se raportează la origini bine determinate. Dar, spre deosebire de altele, ea nu pleacă de la un cuvânt revelat atribuit unor surse supraumane, nu recunoaşte autoritatea unor texte scrise imuabile şi nici nu admite canoane juridice, filozofice sau morale la care să se raporteze în studiul oricărei chestiuni, despre care să se pretindă că ar fi înnăscute sau imanente în modul de a gândi şi de a simţi al tuturor oamenilor.
Sunt acceptabili pentru a denumi această orientare termenii de marxism, socialism, comunism, mişcare politică a clasei proletare. Răul este că de toţi aceşti termeni s-a făcut în mod repetat un uz abuziv. Lenin a considerat în 1917 o cerinţă fundamentală schimbarea numelui partidului, revenind la cel comunist din Manifestul din 1848. Astăzi, abuzul imens adus numelui de comunişti de către partidele care se află în afara oricărei linii revoluţionare şi de clasă creează o confuzie şi mai mare; mişcări prin excelenţă conservatoare ale instituţiilor burgheze îndrăznesc să se numească partide ale proletariatului; termenul de marxişti este folosit pentru a defini cele mai absurde aglomerări de partide, cum sunt cele ale antifranchismului spaniol. Linia istorică la care se face trimitere aici este următoarea: Manifestul Comunist din 1848 (intitulat, de asemenea, cu exactitate Manifestul Partidului Comunist, fără adăugarea vreunui nume de naţiune); textele fundamentale ale lui Marx şi Engels; clasica restaurare a marxismului revoluţionar împotriva tuturor revizionismelor oportuniste, care a însoţit victoria revoluţionară din Rusia, şi textele fundamentale leniniste; declaraţiile constitutive ale Internaţionalei de la Moscova de la Congresul I şi al II-lea; poziţiile susţinute de stânga în congresele succesive, din 1922 încoace. În ceea ce priveşte strict Italia, linia istorică se reconectează la curentul de stânga al Partidului Socialist din timpul războiului din 1914—18, la constituirea Partidului Comunist din Italia la Livorno în ianuarie 1921, la congresul său de la Roma din 1922, la manifestările curentului său de stânga, majoritar până la congresul de la Lyon din 1926, şi, ulterior, în afara partidului, a Cominternului şi în străinătate. Această linie nu coincide cu cea a mişcării troţkiste a Internaţionalei a IV-a. Cu întârziere Troţki, şi încă mai târziu Zinoviev, Kamenev, Buharin şi celelalte grupuri ruseşti de tradiţie bolşevică, au reacţionat împotriva tacticii greşite pe care o susţinuseră până în 1924 şi au recunoscut că devierea se agrava până la a spulbera principiile politice fundamentale ale mişcării. Troţkiştii de astăzi se raportează la restaurarea acelor principii, dar nu au respins în mod clar elementele dizolvante ale tacticii „manevriste“, definită în mod fals ca bolşevică şi leninistă.
Baza oricărei cercetări trebuie să fie considerarea întregului proces istoric care s-a desfăşurat până acum şi examinarea obiectivă a fenomenelor sociale actuale. Metoda a fost de mai multe ori enunţată, dar foarte adesea se deviază în cursul aplicării sale. Fundamentul cercetării se sprijină pe examinarea mijloacelor materiale prin care colectivităţile umane îşi asigură satisfacerea nevoilor lor, tehnica de producţie, aşadar, şi, o dată cu dezvoltarea acesteia, relaţiile de natură economică. Aceşti factori determină în diferitele epoci suprastructura instituţiilor juridice, politice, militare şi trăsăturile ideologiilor dominante.
Această metodă este bine definită prin expresiile de materialism istoric, materialism dialectic, determinism economic, socialism ştiinţific, comunism critic. Important este să se folosească întotdeauna rezultate pozitive de fapt şi să nu se postuleze intervenţia, pentru a reprezenta şi explica faptele umane, nici a miturilor sau divinităţilor, nici a principiilor de „drept“ şi „etică“ naturale, cum pot fi Dreptatea, Egalitatea, Libertatea, Fraternitatea şi alte asemenea abstracţii goale. Şi mai important este să nu se postuleze aceste preconcepţii iluzorii şi altele asemănătoare fără ca cineva să-şi dea seama sau fără să o mărturisească, sub efectul influenţelor irezistibile ale ideologiei dominante, şi să nu fie lăsate să iasă din nou la suprafaţă tocmai atunci când este vorba de momentele cele mai arzătoare şi de concluziile decisive. Metoda dialectică este singura care depăşeşte contradicţia curentă dintre continuitatea şi coerenţa teoretică riguroasă şi capacitatea de a reaborda în mod critic orice veche concluzie stabilizată în termeni şi canoane formale. Acceptarea ei nu are caracterul unui crez şi nici al unei atitudini pătimaşe de şcoală sau de partid.
Forţele de producţie, care constau în principal din oamenii angrenaţi în producţie şi din grupările lor, precum şi din uneltele şi mijloacele mecanice de care aceştia se pot folosi, acţionează în cadrul formelor producţiei. Prin aceste forme se înţeleg orânduirile, relaţiile de dependenţă în care se desfăşoară activitatea productivă şi socială. În aceste forme se includ toate sistemele constituite de ierarhii (familiale, militare, teocratice, politice), statul şi toate organismele sale, dreptul şi tribunalele care îl aplică, toate regulile şi reglementările de natură economică şi juridică care opun rezistenţă la a fi încălcate. Un tip de societate dăinuieşte atâta timp cât forţele de producţie rămân constrânse în cadrele formelor producţiei. În anumite momente ale istoriei, acest echilibru tinde să se rupă. Diferite cauze, printre care progresele tehnice, creşterea populaţiei, extinderea comunicaţiilor, sporesc forţele de producţie. Acestea intră în conflict cu formele tradiţionale, tind să spargă cercul, iar când reuşesc acest lucru, are loc o revoluţie: comunitatea se organizează în noi relaţii economice, sociale şi juridice, forme noi luând locul celor vechi.
Metoda dialectică marxistă găseşte, aplică şi validează soluţiile sale la scara marilor fenomene colective prin intermediul metodei ştiinţifice şi experimentale (aceeaşi metodă pe care gânditorii epocii burgheze au aplicat-o lumii naturale printr-o luptă ce era reflectarea luptei sociale revoluţionare împotriva regimurilor teocratice şi absolutiste, dar pe care nu puteau îndrăzni să o extindă la aplicaţiile sociale). Ea deduce din rezultatele dobândite în acest domeniu soluţiile problemei comportamentului individului singular, în timp ce, dimpotrivă, toate şcolile adverse — religioase, juridice, filozofice, economice — procedează în sens invers. Adică, ele construiesc normele comportamentului colectiv pe baza inconsistentă a acestui mit al Individului, fie că acesta este prezentat ca suflet personal nemuritor, fie că este afirmat ca subiect de drept şi Cetăţean, fie că este studiat ca monadă imuabilă a practicii economice, şi aşa mai departe (astăzi, când fizica a mers dincolo de ipoteza sa extrem de fecundă a indivizilor materiali, indivizibili — atomii —, i-a definit ca fiind complexe bogate şi i-a redus nu atât la alte monade-tip incoruptibile, cât la puncte de întâlnire ale întregii dinamici radiante a câmpurilor energetice exterioare, astfel încât schematic se poate spune că nu cosmosul este o funcţie a elementelor singulare, ci oricare dintre acestea este o funcţie a întregului cosmos). Oricine crede în individ şi vorbeşte despre personalitate, demnitate, libertate, responsabilitate a omului sau a cetăţeanului, nu are nimic de-a face cu gândirea marxistă. Oamenii nu sunt puşi în mişcare de opinii sau confesiuni ori, în orice caz, de fenomene ale aşa-numitei gândiri, din care să fie inspirate voinţa şi acţiunea lor. Ei sunt determinaţi să acţioneze de nevoile lor, care iau caracterul de interese atunci când aceeaşi cerinţă materială solicită în mod paralel grupuri întregi. Ei se lovesc de limitările pe care mediul şi structura socială le impun satisfacerii acestor cerinţe. Şi reacţionează individual şi colectiv, într-un sens care în marea medie este în mod necesar determinat, înainte ca jocul stimulilor şi al reacţiilor să fi dat naştere în capul lor acelor reflexe numite sentimente, gânduri, judecăţi. Fenomenul este, în mod evident, de o extremă complexitate şi poate, în cazul individual, să meargă în contrasens cu legea generală pe care totuşi este justificat să o stabilim. În orice caz, nu are dreptul să se numească marxist cel care face ca în jocul faptelor sociale şi istorice să intervină drept cauză motrice conştiinţa individuală, principiile morale, opinia şi decizia individului singular sau a cetăţeanului. Conflictul dintre forţele de producţie şi formele sociale se manifestă ca luptă între clasele care au interese economice opuse; această luptă, în fazele sale culminante, devine o confruntare armată pentru cucerirea puterii politice. Clasa, în sens marxist, nu este o rece constatare statistică, ci o forţă organică activă şi ea apare atunci când simpla concomitenţă a condiţiilor economice şi a intereselor sfârşeşte într-o acţiune şi o luptă comună. În aceste situaţii, mişcarea este condusă de grupări şi organisme de avangardă, a căror formă dezvoltată şi modernă este partidul politic de clasă. Colectivitatea a cărei acţiune culminează în cea a unui partid se mişcă în istorie cu o eficienţă şi o dinamică reală de neatins în cercul restrâns al acţiunii individuale. Partidul este cel care ajunge să aibă o conştiinţă teoretică a dezvoltării evenimentelor şi o influenţă corespunzătoare asupra devenirii acestora, în sensul stabilit de factorul determinant al forţelor de producţie şi al relaţiilor dintre acestea.
În scopul unei prezentări a principiilor şi directivelor, care, în ciuda dificultăţii şi complexităţii teribile a chestiunilor, nu se poate face fără a recurge la scheme simplificatoare, se disting trei tipuri istorice de mişcări politice în care le putem clasifica pe toate. Conformiste sunt acele mişcări care luptă pentru a păstra intacte formele şi instituţiile în vigoare, interzicând orice transformare a lor şi raportându-se la principii imuabile, fie că acestea sunt prezentate în haină religioasă, filozofică sau juridică. Reformiste sunt mişcările care, deşi nu cer răsturnarea bruscă şi violentă a instituţiilor tradiţionale, sesizează că forţele de producţie apasă prea puternic şi preconizează modificări treptate şi parţiale în ordinea în vigoare.
Revoluţionare (şi vom adopta termenul provizoriu de antiformiste) sunt mişcările care proclamă şi înfăptuiesc asaltul asupra vechilor forme şi, chiar înainte de a şti să teoretizeze trăsăturile noii ordini, tind să sfărâme vechiul, provocând naşterea irezistibilă a unor noi forme.
Orice schematizare prezintă pericole de eroare. Ne putem întreba dacă nu cumva dialectica marxistă conduce, la rândul ei, la construirea unui model general artificial al evenimentelor istorice, reducând întreaga dezvoltare la o succesiune în dominaţia unor clase care se nasc revoluţionare, trăiesc ca reformiste şi sfârşesc prin a fi conservatoare. Deznodământul sugestiv pus acestui proces prin apariţia, o dată cu clasa proletară şi victoria sa revoluţionară, a societăţii fără clase (cunoscuta ieşire din preistoria umană a lui Marx) poate părea o construcţie finalistă şi, prin urmare, metafizică, precum cele ale ideologiilor înşelătoare ale trecutului. Hegel, aşa cum a denunţat tocmai Marx, şi-a redus sistemul dialectic la o construcţie absolută, recăzând în mod inconştient în acea metafizică pe care o depăşise în partea demolatoare a criticii sale (reflectare filozofică a luptei revoluţionare burgheze). Prin aceasta Hegel, ca o încununare a filozofiei clasice a idealismului german şi a gândirii burgheze, aşeza teza absurdă potrivit căreia istoria acţiunii şi a gândirii trebuia să se oprească cristalizată în sistemul său perfect, în cucerirea Absolutului. Un asemenea punct static de sosire este eliminat de dialectica marxistă. Cu toate acestea, Engels, în clasica sa prezentare a socialismului ştiinţific (ca opus utopismului, care încredinţa înnoirea socială propagandei pentru adoptarea unui proiect de societate mai bună propus de un autor sau de o sectă), ar părea să admită o regulă şi o lege generală a mişcării istorice atunci când foloseşte expresii de genul: „există mişcare înainte; lumea merge înainte“. Aceste formule viguroase de propagandă nu trebuie să ne facă să credem că s-ar fi găsit o reţetă în care să poată fi închise toate dezvoltările infinite ale devenirii societăţii umane, o reţetă care să ia locul obişnuitelor abstracţiuni burgheze despre evoluţie, civilizaţie, progres şi altele asemănătoare. Minunatul beneficiu al armei dialectice de cercetare este, de asemenea, în mod esenţial revoluţionar; el se manifestă în distrugerea implacabilă a nenumăratelor sisteme teoretice care îmbracă, rând pe rând, eşafodajele de dominaţie ale claselor privilegiate. Acestui cimitir de idoli sfărâmaţi trebuie să-i substituim nu un nou mit, un nou cuvânt, un nou crez, ci doar expresiile realiste ale unei serii de relaţii între condiţiile de fapt şi dezvoltările lor cele mai uşor de calculat. Pentru a da un exemplu în acest sens: formularea marxistă corectă nu este: „Într-o zi, proletariatul va lua puterea politică, va distruge sistemul social capitalist şi va construi economia comunistă“; ci este, dimpotrivă: „Numai prin organizarea sa în clasă, adică în partid politic, şi prin instaurarea armată a dictaturii sale, proletariatul va putea distruge puterea şi economia capitaliste şi va putea face posibilă o economie necapitalistă şi nemercantilă“. Din punct de vedere ştiinţific, nu putem exclude un sfârşit diferit al societăţii capitaliste, cum ar putea fi întoarcerea la barbarie, o catastrofă mondială cauzată de mijloacele de război care să aibă, de exemplu, caracterul unei degenerări patologice a rasei (orbii şi cei condamnaţi la dizolvarea radioactivă a ţesuturilor de la Hiroshima şi Nagasaki sunt un avertisment) sau un altul, care nu poate fi dedus din datele de fapt de astăzi.
Mişcarea revoluţionară comunistă a acestei epoci zbuciumate trebuie să fie caracterizată nu doar de demolarea teoretică a oricărui conformism şi a oricărui reformism din lumea contemporană, ci şi de poziţia practică şi, cum se obişnuieşte să se spună, tactică, potrivit căreia nu mai există un drum de parcurs împreună cu vreo mişcare, conformistă sau reformistă, nici măcar în sectoare şi perioade de timp limitate. Mai ales, ea trebuie să se bazeze pe cucerirea istorică irevocabilă potrivit căreia capitalismul burghez şi-a epuizat de acum orice avânt antiformist, adică nu mai are nicio sarcină istorică generală de demolare a formelor precapitaliste şi de rezistenţă în faţa ameninţărilor cu revenirea acestora. Prin aceasta nu se neagă faptul că, atâta timp cât forţele puternice ale devenirii capitaliste, care au accelerat într-un ritm nemaiauzit transformarea lumii, acţionau în cadrul acestor relaţii, mişcarea clasei proletare putea şi trebuia ca, dialectic, să le condamne în doctrină şi să le sprijine în acţiune.
O diferenţă esenţială între metoda metafizică şi cea dialectică în istorie constă în aceasta. Niciun tip de instituţie şi de orânduire socială şi politică nu este în sine bună sau rea, de acceptat sau de respins, conform examinării caracteristicilor sale pe baza unor canoane şi principii generale. Conform interpretării dialectice a istoriei, fiecare instituţie a avut, în situaţiile succesive, sarcini şi efecte revoluţionare, progresiste, conservatoare. Este vorba, pentru fiecare punere a problemei, de a aşeza la locul lor forţele de producţie şi factorii sociali, deducând din acestea sensul conflictului politic care le este expresia. Este metafizică să te declari din principiu autoritar sau libertar, monarhist sau republican, aristocrat sau democrat, şi să recurgi în polemică la canoane plasate în afara conjuncturilor istorice. Deja bătrânul Platon, în prima încercare sistematică de ştiinţă politică, depăşeşte absolutismul mistic al principiilor, iar Aristotel îl urmează, distingând între cele trei tipuri — puterea unuia singur, a celor puţini, a celor mulţi — formele bune şi cele rele: monarhia şi tirania, aristocraţia şi oligarhia, democraţia şi demagogia. Analiza modernă, mai ales după Marx, merge mult mai departe. În actuala fază istorică, aproape totalitatea enunţurilor şi a propagandei politice utilizează cele mai rele motive tradiţionale ale tuturor superstiţiilor religioase, juridice şi filozofice. Trebuie opusă acestui întreg haos de idei — proiecţie în capul oamenilor contemporani a haosului relaţiilor de interese dintr-o societate care se descompune — analiza dialectică a relaţiilor dintre forţele reale aflate astăzi în joc. Pentru a introduce această analiză, trebuie evocată o evaluare analogă referitoare la relaţii bine-cunoscute, specifice unor epoci istorice anterioare.
Începând cu formele economice, nu are niciun sens să se ţină partea, în mod general, unei economii comune sau private, liber-schimbiste sau monopoliste, individuale sau colective, şi să se laude avantajele fiecărui sistem în scopul bunăstării generale: acţionând astfel, s-ar cădea în utopie, care este exact inversul dialecticii marxiste. Este cunoscut la Engels exemplul clasic al comunismului ca „negare a negării“. Primele forme de producţie umană au fost comuniste, apoi a apărut proprietatea privată, care a reprezentat un sistem mult mai complex şi mai eficient. De la aceasta, societatea umană revine la comunism. Acest comunism modern ar fi nerealizabil dacă comunismul iniţial nu ar fi fost depăşit, înfrânt şi distrus de sistemul proprietăţii private. Marxistul consideră această tranziţie iniţială un avantaj, şi nu o daună. Ceea ce se spune despre comunism se poate spune despre toate celelalte forme economice, cum sunt sclavagismul, iobăgia, capitalismul manufacturier, industrial, monopolist şi aşa mai departe.
Economia mercantilă, prin care obiectele apte să satisfacă nevoile umane au încetat, la ieşirea din barbarie, să mai fie dobândite şi consumate direct de către cel care le luase în stăpânire sau de către producătorul primitiv şi au devenit apte de a fi schimbate mai întâi între ele, sub formă de troc, iar ulterior cu un echivalent monetar comun, a constituit, la apariţia sa istorică, o grandioasă revoluţie socială. S-a făcut astfel posibilă repartizarea diferiţilor oameni la diferite munci productive, lărgind şi diferenţiind enorm trăsăturile vieţii sociale. Se poate, în acelaşi timp, recunoaşte această tranziţie şi afirma că, după o serie de tipuri de organizare economică, toate bazate pe principiul mercantil comun (sclavagism, feudalism, capitalism etc.), se tinde astăzi spre o economie nemercantilă, şi că teza conform căreia producţia ar fi imposibilă în afara mecanismului schimbului monetar de mărfuri este astăzi o teză conformistă şi reacţionară. Desfiinţarea mercantilismului se poate susţine astăzi, şi numai astăzi, în măsura în care dezvoltarea muncii asociate şi concentrarea forţelor de producţie, pe care capitalismul — ultima dintre economiile mercantile — le-a adus, fac posibilă spargerea limitelor prin care toate bunurile de uz circulă ca mărfuri, iar însăşi munca umană este tratată ca o marfă. Cu un secol înaintea acestui stadiu, ar fi fost o pură nebunie o critică a sistemului mercantilist bazată pe raţionamente generale cu fundal filozofic, juridic, moral.
Diferitele tipuri de colectivităţi sociale apărute succesiv, prin care viaţa colectivă s-a diferenţiat de individualismul animal primitiv, parcurgând un ciclu imens care a complicat tot mai mult relaţiile în care trăieşte şi se mişcă individul singular, nu pot fi, luate în mod izolat, judecate favorabil sau nefavorabil, ci trebuie considerate în raport cu succesiunea şi desfăşurarea istorică ce le-a dat o sarcină schimbătoare în transformările şi revoluţiile succesive. Fiecare dintre aceste instituţii apare ca o cucerire revoluţionară, se dezvoltă şi se reformează în lungi cicluri istorice, devenind în cele din urmă un obstacol reacţionar şi conformist.
Instituţia familiei apare ca primă formă socială atunci când, în specia umană, legătura dintre părinţi şi urmaşi se extinde mult dincolo de perioada în care ea există din necesitate fiziologică. Se naşte prima formă de autoritate, pe care mama şi apoi tatăl o exercită asupra descendenţilor, chiar şi atunci când aceştia sunt din punct de vedere fizic indivizi deplini şi puternici. Suntem şi aici în prezenţa unei revoluţii, deoarece apare prima posibilitate a unei organizări a vieţii colective şi se stabileşte baza dezvoltărilor ulterioare care vor conduce la primele forme de societate organizată şi de stat. Devenind tot mai complexă viaţa socială în lungile sale faze succesive, interesul şi autoritatea unui om asupra altuia se extind mult dincolo de limitele rudeniei şi ale sângelui. Noua colectivitate, mai vastă, conţine şi disciplinează instituţia familiei, aşa cum se întâmplă în primele oraşe, în state, în regimurile aristocratice, apoi în cel burghez, fondate toate pe instituţia-fetiş a moştenirii. Atunci când se pune cerinţa unei economii care să depăşească jocul intereselor individuale, instituţia familiei, cu limitele sale mult prea înguste, devine un obstacol şi un element reacţionar în societate. Prin urmare, fără a-i fi negat funcţia, comuniştii moderni, după ce au remarcat că sistemul capitalist a deformat şi a destrămat deja mult lăudata „sfinţenie“ a acestei instituţii, o combat deschis şi îşi propun să o elimine.
Diferitele forme de stat, precum monarhia şi republica, se succed în istorie într-un mod complicat şi pot amândouă să fi reprezentat energii revoluţionare, progresiste şi conservatoare în diversele situaţii istorice. Deşi se poate admite în mod general că probabil regimul capitalist, înainte de prăbuşirea sa, va ajunge să lichideze regimurile dinastice supravieţuitoare astăzi, nici în această chestiune nu se judecă prin absolute care stau în afara spaţiului şi a timpului. Primele monarhii au apărut ca expresie politică a unei diviziuni a sarcinilor materiale: anumite elemente ale colectivităţii de familii sau de triburi primitive şi-au asumat — în timp ce ceilalţi se îndeletniceau cu vânătoarea, pescuitul, agricultura, primul meşteşugărit — apărarea armată împotriva altor grupuri sau a altor popoare, sau chiar prădarea armată a bunurilor acestora din urmă, iar primii războinici şi regi şi-au întemeiat privilegiul puterii pe riscuri mai mari. Este vorba şi aici de apariţia unor forme mai dezvoltate şi mai complexe, care altfel ar fi fost imposibile, şi prin urmare de una dintre căile care au condus la o revoluţie în relaţiile sociale. În faze succesive, instituţia monarhică a făcut posibilă constituirea şi dezvoltarea vastelor organizaţii statale naţionale împotriva federalismului satrapilor şi al micilor seniori, şi a avut o funcţie înnoitoare şi reformatoare. Dante este marele reformist monarhic la ivirea epocii moderne. Mai recent, monarhia s-a pretat în multe ţări — dar nu mai puţin s-a pretat la aceasta republica — la a îmbrăca formele cele mai strânse ale puterii de clasă a burgheziei.
Este posibil să fi existat mişcări şi partide republicane cu caracter revoluţionar, altele cu caracter reformist, altele cu caracter net conservator. Pentru a rămâne la exemple accesibile şi simplificabile: a fost revoluţionar Brutus „care l-a alungat pe Tarquinius“, [1] au fost reformişti Gracchii, [2] care au încercat să dea republicii aristocratice un conţinut conform intereselor plebei, au fost conformişti şi reacţionari republicanii tradiţionali precum Cato şi Cicero, [3] care s-au opus grandioasei dezvoltări istorice constituite de expansiunea Imperiului Roman şi a formelor sale juridice şi sociale în lume. Chestiunea este complet falsificată atunci când se recurge la locurile comune despre cezarism, tiranie sau, dimpotrivă, la principiile sacre ale libertăţilor republicane şi la alte motive retorico-literare. Printre exemplele moderne, este suficient să considerăm ca tipuri antiformist, reformist şi conformist cele trei Republici franceze din ’93, ’48 şi ’71.
Reflectările crizelor formelor economice se manifestă nu doar în instituţiile sociale şi politice, ci şi în credinţele religioase şi în opiniile filozofice. Orice poziţie juridică, confesională sau filozofică trebuie considerată în relaţie cu situaţiile istorice şi cu crizele sociale, şi a fost, rând pe rând, un stindard revoluţionar, progresist sau conformist.
Antiformistă şi revoluţionară prin excelenţă a fost mişcarea care poartă numele lui Hristos. Afirmaţia că în toţi oamenii există un suflet de origine divină şi destinat nemuririi, oricare ar fi poziţia lor socială sau de castă, era echivalentul ridicării revoluţionare împotriva formelor opresive şi sclavagiste din Orientul antic. Atâta timp cât legea admite că persoana umană poate fi considerată ca o marfă, obiect al vânzării şi cumpărării la fel ca un animal, şi deci toate prerogativele juridice ale oamenilor liberi şi cetăţenilor sunt monopolul unei singure clase, afirmarea egalităţii credincioşilor era un strigăt de luptă care se lovea în mod implacabil de rezistenţa orânduirilor teocratice ale iudeilor, aristocratice şi militare ale altor state ale antichităţii. După lungi faze istorice şi după desfiinţarea sclavagismului, creştinismul devine religie oficială şi pilon al statului. El îşi trăieşte ciclul reformist în Europa timpurilor moderne ca expresie a unei lupte împotriva ataşamentului excesiv al bisericii la păturile sociale cele mai privilegiate şi opresive. Astăzi nu poate exista o ideologie mai conformistă decât cea creştină, care deja în epoca revoluţiei burgheze a fost cea mai puternică armă organizatorică şi doctrinară pentru rezistenţa vechilor regimuri. Astăzi, puternica reţea bisericească şi sugestia religioasă, reconciliate şi puse de acord în mod oficial pretutindeni cu sistemul capitalist, sunt angajate ca o apărare fundamentală împotriva ameninţării revoluţiei proletare. În relaţiile sociale de astăzi, fiind de acum o veche cucerire cea care face din fiecare individ singular o firmă economică cu posibilitatea teoretică de a avea un activ şi un pasiv, superstiţia care trasează în jurul fiecărui individ singular cercul închis al bilanţului moral al tuturor acţiunilor sale şi îl proiectează în iluzia unei vieţi de apoi nu este altceva decât proiecţia în creierul oamenilor a aceluiaşi caracter burghez al societăţii actuale, fondată pe economia proprietăţii private. Nu este posibil să se ducă lupta pentru a sparge limitele unei economii bazate pe firme private şi bilanţuri individuale, fără a adopta în mod deschis o poziţie antireligioasă şi anticreştină.
Burghezia capitalistă modernă a prezentat deja în principalele ţări trei faze istorice caracteristice. Burghezia apare ca o clasă deschis revoluţionară şi conduce o luptă armată pentru a sfărâma formele absolutismului feudal şi clerical, cătuşe care leagă forţele de muncă ale ţăranilor de pământ şi pe cele ale meşteşugarilor de corporatismul medieval. Cerinţa eliberării de aceste legături coincide cu cea a dezvoltării forţelor de producţie care, prin resursele tehnicii moderne, tind să concentreze lucrătorii în mari mase. Pentru a asigura o liberă dezvoltare a acestor noi forme economice, este necesară dărâmarea prin forţă a regimurilor tradiţionale. Clasa burgheză nu doar conduce lupta insurecţională, ci instaurează, după prima victorie, o dictatură de fier pentru a împiedica revanşa monarhiştilor, a feudalilor şi a ierarhiilor ecleziastice. Clasa capitalistă apare în istorie ca o forţă antiformistă şi energiile sale impunătoare o conduc să zdrobească toate obstacolele, materiale şi spirituale; gânditorii săi răstoarnă vechile canoane şi vechile credinţe în modul cel mai radical. Teoriilor autorităţii de drept divin le sunt substituite cele ale egalităţii şi libertăţii politice, ale suveranităţii populare, şi se proclamă cerinţa unor instituţii reprezentative, pretinzându-se că, datorită acestora, puterea este expresia voinţei colective liber manifestate. Principiul liberal şi democratic în această fază apare ca net revoluţionar şi antiformist, cu atât mai mult cu cât el nu se realizează pe căi paşnice şi legaliste, ci triumfă prin violenţă şi teroare revoluţionară, şi este apărat de încercările de restaurare prin dictatura clasei învingătoare.
În a doua fază, odată stabilizat sistemul capitalist, burghezia se proclamă exponentă a celei mai bune dezvoltări şi a bunăstării întregii colectivităţi sociale şi parcurge o fază relativ liniştită de desfăşurare a forţelor de producţie, de cucerire a întregii lumi locuite pentru propria sa metodă, de intensificare a întregului ritm economic. Aceasta este faza progresistă şi reformistă a ciclului capitalist.
Mecanismul democratic parlamentar din această a doua fază burgheză se dezvoltă în paralel cu orientarea reformistă, fiind în interesul clasei dominante să îşi prezinte propria orânduire ca fiind capabilă să exprime şi să manifeste interesele şi revendicările claselor muncitoare. Guvernanţii săi susţin că le pot satisface prin măsuri economice şi legislative care însă să lase să subziste pilonii juridici ai sistemului burghez. Parlamentarismul şi democraţia nu mai au caracterul unor lozinci revoluţionare, ci adoptă un conţinut reformist care asigură dezvoltarea sistemului capitalist, preîntâmpinând ciocnirile violente şi exploziile luptei de clasă.
A treia fază este cea a imperialismului modern, caracterizat prin concentrarea monopolistă a economiei, prin apariţia sindicatelor (cartelurilor) şi trusturilor capitaliste, prin marile planificări conduse de la centrele statale. Economia burgheză se transformă şi îşi pierde trăsăturile liberismului clasic, în care fiecare patron de întreprindere era autonom în alegerile sale economice şi în relaţiile sale de schimb. Intervine o disciplină tot mai strânsă a producţiei şi a distribuţiei; indicii economici nu mai rezultă din jocul liber al concurenţei, ci din influenţa asociaţiilor de capitalişti mai întâi, a organelor de concentrare bancară şi financiară apoi, iar în cele din urmă, direct a statului. Statul politic, care în accepţiunea marxistă era comitetul care administrează treburile obşteşti ale întregii clase burgheze şi o apăra ca organ de guvernare şi de poliţie, devine tot mai mult un organ de control şi chiar de gestionare a economiei. Această concentrare a atribuţiilor economice în mâinile statului poate fi luată drept o trecere de la economia privată la cea colectivă doar dacă se ignoră cu bună ştiinţă faptul că statul contemporan exprimă exclusiv interesele unei minorităţi şi că orice etatizare desfăşurată în limitele formelor mercantile conduce la o concentrare capitalistă care întăreşte, şi nu slăbeşte, caracterul capitalist al economiei. Evoluţia politică a partidelor clasei burgheze în această fază contemporană, aşa cum a fost stabilit clar de către Lenin în critica imperialismului modern, conduce la forme de opresiune mai strânsă, iar manifestările sale s-au concretizat în apariţia regimurilor definite ca totalitare şi fasciste. Aceste regimuri constituie tipul politic cel mai modern al societăţii burgheze şi se răspândesc printr-un proces care va deveni tot mai clar în întreaga lume. Un aspect concomitent al acestei concentrări politice constă în dominaţia absolută a câtorva state foarte mari în detrimentul autonomiei statelor medii şi mici.
Apariţia acestei a treia faze capitaliste nu poate fi confundată cu o întoarcere a unor instituţii şi forme precapitaliste, deoarece este însoţită de o creştere de-a dreptul vertiginoasă a dinamicii industriale şi financiare, necunoscută din punct de vedere calitativ şi cantitativ lumii preburgheze. Capitalismul repudiază, în fapt, eşafodajul democratic şi reprezentativ şi constituie centre de guvernare absolut despotice. În unele ţări, el a teoretizat şi proclamat deja constituirea partidului unic totalitar şi centralizarea ierarhică; în altele, continuă să folosească lozincile democratice, de acum golite de conţinut, dar înaintează inexorabil în acelaşi sens. Poziţia esenţială a unei evaluări exacte a procesului istoric contemporan este aceasta: epoca liberalismului şi a democraţiei este încheiată, iar revendicările democratice, care au avut deja un caracter revoluţionar, apoi progresist şi reformist, sunt astăzi anacronice şi pur conformiste.
În corespondenţă cu ciclul lumii capitaliste, avem un ciclu al mişcării proletare. Încă de la începutul formării unui mare proletariat industrial, începe să se elaboreze o critică a tezelor economice, juridice şi politice burgheze şi se teoretizează descoperirea că clasa burgheză nu eliberează şi nu emancipează omenirea, ci îşi substituie propria dominaţie de clasă şi propria exploatare celei a altor clase care au precedat-o. Cu toate acestea, muncitorii din toate ţările nu pot să nu lupte alături de burghezie pentru răsturnarea instituţiilor feudale şi nu cad sub influenţa sugestiilor unui socialism reacţionar care, agitând spectrul noului şi nemilosului patron capitalist, îi cheamă pe muncitori la o alianţă cu clasele conducătoare monarhice şi funciare. Chiar şi în luptele pe care tinerele regimuri capitaliste le duc pentru a respinge încercările de restaurare reacţionară, proletariatul nu poate refuza sprijinul său burgheziei.
O primă formulare a strategiei de clasă a proletariatului în curs de formare este perspectiva de a realiza mişcări antiburgheze pe avântul aceleiaşi lupte insurecţionale duse alături de burghezie, obţinând în mod nemijlocit eliberarea de sub opresiunea feudală şi de sub exploatarea capitalistă. O manifestare embrionară se înregistrează încă din timpul Marii Revoluţii Franceze, prin „Liga Egalilor“ a lui Babeuf. Din punct de vedere teoretic, mişcarea este complet imatură, dar rămâne semnificativă lecţia istorică a represiunii implacabile pe care burghezia iacobină victorioasă o exercită împotriva muncitorilor care luptaseră alături de ea şi pentru interesele ei. În ajunul valului revoluţionar burghez şi naţional din 1848, teoria luptei de clasă este deja pe deplin elaborată, fiind de acum clare, la scară europeană şi mondială, relaţiile dintre burghezi şi proletari. Marx, în Manifestul Partidului Comunist, preconizează în acelaşi timp alianţa cu burghezia împotriva partidelor restaurării monarhice în Franţa şi ale conservatorismului prusac, şi o dezvoltare nemijlocită spre o revoluţie care să urmărească cucerirea puterii de către clasa muncitoare. Şi în această fază istorică, efortul de revoltă al muncitorilor este reprimat fără milă, dar trebuie afirmat că doctrina şi strategia de clasă corespunzătoare acestei faze se află pe drumul istoric clar al metodei marxiste. Aceleaşi situaţii şi aceleaşi evaluări însoţesc grandioasa încercare a Comunei din Paris, prin care proletariatul francez, după ce l-a răsturnat pe Bonaparte şi a asigurat victoria republicii burgheze, încearcă încă o dată cucerirea puterii şi oferă, fie şi numai pentru câteva luni, primul exemplu istoric de guvernare de clasă. Semnificaţia cea mai sugestivă a acestei evoluţii constă în alianţa antiproletară necondiţionată a democraţilor burghezi cu conservatorii şi cu însăşi armata prusacă învingătoare, pentru a ucide prima încercare de dictatură a proletariatului.
În a doua fază, în care reformismul în cadrele economiei burgheze se însoţeşte de cea mai largă utilizare a sistemelor reprezentative şi parlamentare, se pune pentru proletariat o alternativă de importanţă istorică. Sub aspect teoretic, apare problema interpretării doctrinei revoluţionare constituită ca o critică a instituţiilor burgheze şi a întregii lor apărări ideologice: prăbuşirea dominaţiei de clasă capitaliste şi substituirea acesteia cu o nouă ordine economică vor avea loc printr-o ciocnire violentă, sau pot fi atinse prin transformări treptate şi prin utilizarea mecanismului legalist parlamentar? Sub aspect practic, apare întrebarea dacă partidul clasei proletare trebuie sau nu să se asocieze nu cu burghezia împotriva forţelor regimurilor precapitaliste, de acum dispărute, ci cu o parte avansată şi progresistă a burgheziei înseşi, mai dispusă să reformeze orânduirile.
În intermezzo-ul idilic al lumii capitaliste (1871—1914), se dezvoltă curentele revizioniste ale marxismului, ale cărui orientări şi texte fundamentale sunt falsificate, şi se construieşte o nouă strategie, potrivit căreia vaste organizaţii economice şi politice ale clasei muncitoare pătrund şi cuceresc instituţiile prin mijloace legale, pregătind o transformare treptată a întregului angrenaj economic. Polemicile care însoţesc această fază divizează mişcarea muncitorească în tendinţe opuse; deşi nu se pune în general problema programului asaltului insurecţional pentru a zdrobi puterea burgheză, marxiştii de stânga rezistă cu vigoare exceselor tacticii colaboraţioniste pe plan sindical şi parlamentar, intenţiei de a susţine guverne burgheze şi de a face ca partidele socialiste să participe la coaliţii ministeriale. În acest punct se deschide criza extrem de gravă a mişcării socialiste mondiale, determinată de izbucnirea războiului din 1914 şi de trecerea unei mari părţi a liderilor sindicali şi parlamentari la politica de colaborare naţională şi de adeziune la război.
În a treia fază, capitalismul — din necesitatea de a continua să dezvolte masa forţelor de producţie şi, în acelaşi timp, de a evita ca acestea să rupă echilibrul orânduirilor sale — este constrâns să renunţe la metodele liberale şi democratice, realizând în paralel concentrarea în aglomerări statale extrem de puternice atât a dominaţiei politice, cât şi a unui control strâns al vieţii economice. Şi în această fază se pun în faţa mişcării muncitoreşti două alternative. În domeniul teoretic, trebuie afirmat că aceste forme mai strânse ale dominaţiei de clasă a capitalismului constituie faza necesară, cea mai evoluată şi modernă, pe care acesta o va parcurge pentru a ajunge la sfârşitul ciclului său şi a-şi epuiza posibilităţile istorice. Ele nu sunt o înăsprire trecătoare a metodelor politice şi poliţieneşti, după care să fie posibilă şi necesară revenirea la formele pretinsei toleranţe liberale.
În domeniul tactic, întrebarea dacă proletariatul trebuie să înceapă o luptă pentru a readuce capitalismul la concesiile sale liberale şi democratice este falsă şi iluzorie, nemaifiind necesar climatul democraţiei politice pentru creşterea ulterioară a energiilor productive capitaliste, premisă indispensabilă a economiei socialiste. Această întrebare nu doar că era pusă de istorie în prima fază revoluţionară burgheză, ci se şi rezolva printr-o concomitenţă a luptei forţelor stării a treia şi a patra, iar alianţa dintre cele două clase era o etapă indispensabilă a drumului spre socialism. În a doua fază, problema unei acţiuni concomitente a democraţiei reformiste şi a partidelor muncitoreşti socialiste trebuia pusă în mod legitim, şi deşi istoria a dat dreptate soluţiei negative susţinute de stânga marxistă revoluţionară în detrimentul celei a dreptei revizioniste şi reformiste, aceasta din urmă nu putea fi totuşi definită, înainte de degenerările fatale din 1914—1918, ca o mişcare conformistă. Ea credea, într-adevăr, că este plauzibilă o rotire lentă a roţii istoriei, nu încerca încă să o învârtă în sens invers. Să le fie recunoscut acest lucru lui Bebel, lui Jaurès, lui Turati. [4] În faza actuală a celui mai avid imperialism şi a războaielor mondiale feroce, problema unei acţiuni paralele între clasa proletară socialistă şi democraţia burgheză nu se mai pune istoric; susţinerea unui răspuns afirmativ nu mai reprezintă o alternativă, o versiune, o tendinţă a mişcării muncitoreşti, ci acoperă trecerea totală la conformismul conservator. Singura alternativă de pus şi de rezolvat a devenit alta. Având în vedere că dezvoltarea şi evoluţia lumii şi a regimului capitalist se înfăptuiesc în sens centralizator, totalitar şi „fascist“, trebuie oare ca mişcarea proletară să îşi alieze forţele cu această mişcare, devenită singurul aspect reformist al ordinii şi al dominaţiei burgheze? Poate spera ea să insereze apariţia socialismului în această înaintare inexorabilă a etatismului capitalist, ajutându-l să risipească ultimele rezistenţe anacronice ale liber-schimbiştilor şi liberalilor, burghezi conformişti de modă veche? Sau mişcarea proletară, greu lovită şi dispersată pentru că nu a putut, în faza celor două războaie mondiale, să îşi realizeze autonomia faţă de practica colaborării de clasă, trebuie să se reconstituie în afara acestei metode, în afara iluziei reapariţiei unor orânduiri burgheze paşnice, penetrabile prin mijloace legale sau mai vulnerabile la asaltul maselor (ambele fiind forme la fel de periculoase ale defetismului oricărei mişcări revoluţionare)? Metoda dialectică marxistă conduce la concluzia negativă în problema alianţei cu noile forme burgheze centralizatoare moderne, din motive care decurg din punct de vedere istoric din aceleaşi care duceau ieri la combaterea alianţei cu reformismul din faza democratică şi pacifistă. Capitalismul, premisă dialectică a socialismului, nu mai are nevoie să fie ajutat să se nască (prin afirmarea dictaturii sale revoluţionare) şi nici să crească (în organizarea sa liberală şi democratică).
El îşi concentrează în mod inevitabil, în faza modernă, patrimoniul economic şi forţa politică în unităţi monstruoase. Trasformismul său şi reformismul său îi asigură dezvoltarea şi îi apără, în acelaşi timp, conservarea. Mişcarea clasei muncitoare nu se va supune dominaţiei sale decât dacă se va plasa în afara terenului sprijinirii evoluţiilor, deşi necesare, ale devenirii capitaliste, reorganizându-şi forţele în afara acestor perspective depăşite, scuturându-se de povara tradiţiilor vechii metode, denunţându-şi — deja cu o întreagă fază istorică de întârziere — pactul tactic cu orice formă de reformism.
La ieşirea din Primul Război Mondial, cea mai arzătoare problemă a istoriei contemporane trece în faza actuală: criza regimului ţarist rus, structură statală feudală supravieţuitoare în plină dezvoltare capitalistă. Poziţia stângii marxiste (Lenin, bolşevicii) era deja de multe decenii stabilită în perspectiva strategică de a duce lupta pentru dictatura proletară concomitent cu cea a tuturor forţelor antiabsolutiste pentru răsturnarea imperiului feudal. Războiul a permis realizarea acestui plan grandios şi concentrarea, în ciclul extrem de accelerat de nouă luni, a trecerii de la puterea dinastiei, a aristocraţiei şi a clerului — printr-o paranteză de guverne ale partidelor burgheze democratice — la dictatura proletariatului. Chestiunile şi alinierile mondiale referitoare la lupta de clasă, la războiul pentru putere şi la strategia revoluţiei muncitoreşti au primit un impuls extrem de puternic de la acest grandios eveniment. În acest scurt ciclu, strategia şi tactica partidului proletar au parcurs toate fazele: lupta alături de burghezie împotriva vechiului regim; lupta împotriva acesteia de îndată ce, prăbuşindu-se statul feudal, ea a încercat să şi-l construiască pe al său; ruptura şi lupta împotriva tuturor partidelor reformiste şi gradualiste din cadrul aceleiaşi mişcări muncitoreşti, ajungându-se la monopolul exclusiv al clasei muncitoare şi al partidului comunist asupra puterii. Ecourile istorice asupra mişcării muncitoreşti au avut caracterul unei înfrângeri răsunătoare a tendinţelor revizioniste şi colaboraţioniste, iar în toate ţările partidele proletare au fost împinse să treacă pe terenul luptei armate pentru putere. Dar interpretări şi aplicări false au avut loc prin transpunerea strategiei şi tacticii ruseşti în celelalte ţări, unde s-a vrut aşteptarea unui regim kerenskist, obţinut printr-o politică de coaliţie, pentru a-i aplica, printr-o cotitură îndrăzneaţă, lovitura mortală. S-a uitat astfel că acea succesiune de mişcări era în legătură strânsă cu apariţia întârziată a statului politic specific capitalismului, stat care în schimb exista cu o stabilitate de decenii sau de câteva secole în celelalte ţări europene, cu atât mai puternic cu cât mai evidentă era structura sa juridică democratico-parlamentară. Nu s-a văzut că alianţele în bătăliile insurecţionale dintre bolşevici şi nebolşevici, precum şi cele menite să preîntâmpine unele tentative de revenire la restaurarea feudală, erau ultimul exemplu posibil la scară istorică al unor asemenea raporturi de forţe politice; că revoluţia proletară, de exemplu, din Germania ar fi avut desfăşurarea tactică a celei ruseşti dacă ar fi rezultat, aşa cum preconiza Marx, din criza din 1848, în timp ce în 1918—1919 nu putea reuşi decât dacă partidul comunist revoluţionar ar fi avut forţe suficiente pentru a înfrânge blocul kaiseriştilor, al burghezilor şi al social-democraţilor aflat la putere în Republica de Weimar. Când în Italia s-a înregistrat primul exemplu al tipului de guvernare totalitară burgheză odată cu fascismul, orientarea strategică fundamental greşită de a-i trasa proletariatului ca directivă lupta pentru libertate şi garanţii constituţionale în cadrul unei coaliţii antifasciste a manifestat rătăcirea totală a mişcării comuniste internaţionale de la justa strategie revoluţionară. Confundarea lui Mussolini şi a lui Hitler — reformatori ai regimului capitalist în sensul cel mai modern — cu Kornilov sau cu forţele restaurării şi ale Sfintei Alianţe din 1815 [5] a fost cea mai mare şi mai dezastruoasă eroare de evaluare şi a marcat abandonarea totală a metodei revoluţionare. Faza imperialistă, matură din punct de vedere economic în toate ţările moderne, s-a manifestat şi se va manifesta în forma sa politică fascistă într-o succesiune determinată de raporturile de forţe conjuncturale dintre stat şi stat şi dintre clasă şi clasă în diferitele ţări ale lumii. Această trecere putea fi primită, încă o dată, ca o ocazie pentru asalturi revoluţionare ale proletariatului; nu însă în sensul de a desfăşura şi irosi forţele avangardei sale comuniste în scopul iluzoriu de a opri burghezia în mişcarea ei de ieşire din formele legale cu revendicarea absurdă a restabilirii garanţiilor constituţionale şi a sistemului parlamentar, ci, dimpotrivă, acceptând sfârşitul istoric al acestui instrument al opresiunii burgheze şi chemarea la luptă în afara legalităţii, pentru a încerca zdrobirea tuturor celorlalte eşafodaje poliţieneşti, militare, birocratice şi juridice ale puterii capitaliste şi ale statului.
Trecerea partidelor comuniste la strategia marelui bloc antifascist, exacerbată prin lozincile colaborării naţionale în războiul antigerman din 1939—1945, ale mişcărilor de partizani, ale comitetelor de eliberare naţională, până la ruşinea colaborării ministeriale, a marcat a doua înfrângere dezastruoasă a mişcării revoluţionare mondiale.
Aceasta nu poate fi reconstituită — în teorie, în organizare şi în acţiune — fără a o plasa în afara şi împotriva acelei politici care astăzi uneşte partidele socialiste şi cele comuniste inspirate de Moscova. Noua mişcare trebuie să se fundamenteze pe directive care să fie antiteza precisă a lozincilor răspândite de acele mişcări oportuniste, ale căror poziţii — aşa cum reiese clar în lumina unei critici dialectice — sunt în acelaşi timp stindardul — în vorbe — al mişcării mondiale care se reclamă de la antifascism, iar — în fapt — se încadrează pe deplin în devenirea în sens fascist a organizării sociale.
Noua mişcare revoluţionară a proletariatului, caracteristică epocii imperialiste şi fasciste, se fundamentează pe următoarele directive:
1) Negarea perspectivei conform căreia, după înfrângerea Italiei, Germaniei şi Japoniei, s-ar fi deschis o fază de revenire generală la democraţie; afirmarea, dimpotrivă, a faptului că sfârşitul războiului este însoţit de o transformare în sens fascist şi prin metode fasciste a guvernării burgheze în statele învingătoare, chiar şi, şi mai ales, dacă la aceasta participă partide reformiste şi laburiste. Refuzul de a prezenta ca revendicare de interes pentru clasa proletară acea întoarcere — iluzorie — la formele liberale.
2) Declararea faptului că regimul rus actual şi-a pierdut trăsăturile proletare, în paralel cu abandonarea politicii revoluţionare de către Internaţionala a III-a. O involuţie progresivă a condus formele economice, sociale şi politice din Rusia la reluarea structurilor şi caracteristicilor burgheze. Acest proces nu este privit ca o întoarcere la forme pretoriene de tiranie autocratică sau preburgheză, ci ca atingerea, pe o cale istorică diferită, a aceluiaşi tip de organizare socială avansată reprezentat de capitalismul de stat în ţările cu regim totalitar, în care marile planificări deschid calea unor dezvoltări impunătoare şi conferă un potenţial imperialist ridicat. În faţa unei asemenea situaţii, nu trebuie prezentată, prin urmare, revendicarea revenirii Rusiei la formele de democraţie parlamentară internă — aflate în disoluţie în toate ţările moderne —, ci cea a renaşterii, şi în Rusia, a partidului revoluţionar comunist totalitar.
3) Refuzul oricărui apel la solidaritatea naţională a claselor şi a partidelor, cerută ieri pentru răsturnarea aşa-numitelor regimuri totalitare şi pentru combaterea statelor Axei, astăzi pentru reconstruirea prin practici legaliste a lumii capitaliste distruse de război.
4) Refuzul manevrei şi tacticii frontului unic, adică al apelului adresat partidelor autointitulate socialiste şi comuniste — care nu mai au acum nimic proletar — de a ieşi din coaliţia guvernamentală pentru a crea aşa-numita unitate proletară.
5) Luptă până la capăt împotriva oricărei cruciade ideologice care tinde să mobilizeze în fronturi patriotice clasele muncitoare din diferitele ţări într-un nou posibil război imperialist, şi le cere fie să lupte pentru o Rusie roşie împotriva capitalismului anglo-saxon, fie să sprijine democraţia occidentală împotriva totalitarismului stalinist, într-un război prezentat ca antifascist.
[1]. Lucius Junius Brutus — fondatorul legendar al Republicii Romane (509 î.Hr.). Acesta a condus revolta patricienilor care a dus la detronarea şi alungarea ultimului rege al Romei, Lucius Tarquinius Superbus (Tarquin cel Mândru), un tiran care guverna prin teroare. Răsturnarea dinastiei etrusce a marcat trecerea istorică de la monarhie la republica aristocratică condusă de doi consuli, Brutus fiind ales printre primii consuli ai Romei.
[2]. Tiberius şi Gaius Gracchus — tribuni ai plebei în secolul al II-lea î.Hr. (133 î.Hr., respectiv 123—122 î.Hr.). Ei au încercat să impună o reformă agrară radicală (Lex Sempronia Agraria), menită să redistribuie pământurile statului (ager publicus) către plebeii sărăciţi şi veterani, limitând acapararea terenurilor de către aristocraţia senatorială (latifundiari). Amândoi au fost asasinaţi de facţiunea conservatoare a Senatului (optimates).
[3]. Marcus Porcius Cato Uticensis (Cato cel Tânăr, 95—46 î.Hr.) şi Marcus Tullius Cicero (106—43 î.Hr.) — cei mai importanţi apărători ai vechii Republici oligarhice senatoriale în perioada de criză din secolul I î.Hr. Adversari vehemenţi ai ascensiunii lui Iuliu Cezar şi ai transformării Romei în imperiu autocratic, aceştia au apărat cu obstinaţie vechea constituţie conservatoare (mos maiorum).
[4]. Lideri ai Internaţionalei a II-a: August Bebel (1840—1913, SPD german), Jean Jaurès (1859—1914, socialist francez pacifist, asasinat în 1914) şi Filippo Turati (1857—1932, fondator al PSI, reformist italian anti-război).
[5]. Sfânta Alianţă — tratat de coaliţie semnat la Paris la 26 septembrie 1815 de către monarhii absoluţi ai Rusiei (Alexandru I), Austriei (Francisc I) şi Prusiei (Frederic Wilhelm al III-lea), cărora li s-au alăturat ulterior majoritatea dinastiilor europene. Scopul acestei alianţe era de a menţine status quo-ul teritorial şi politic stabilit prin Congresul de la Viena după înfrângerea lui Napoleon, de a apăra principiul monarhic al legitismului dinastic de drept divin şi de a reprima prin forţă militară comună orice tentativă de revoluţie democratică, liberală sau naţională în Europa. Pentru marxişti, ea rămâne simbolul absolut al contrarevoluţiei feudal-absolutiste.