Amadeo Bordiga

Scrisoare către Karl Korsch

Dragă tovarăşe Korsch,

Chestiunile sunt astăzi atât de grave încât ar fi într-adevăr necesar să putem discuta mult şi pe îndelete despre ele pe cale orală: dar din păcate nu vom avea această posibilitate pentru moment. Nici măcar posibilitatea de a vă scrie în mod detaliat asupra tuturor punctelor platformei dumneavoastră, dintre care unele ar putea da ocazia unei discuţii utile între noi. De exemplu, mi se pare că „modul dumneavoastră de exprimare“ despre Rusia nu este bun. Nu se poate spune că „revoluţia rusă este o revoluţie burgheză“. Revoluţia din 1917 a fost o revoluţie proletară, deşi este o eroare să se generalizeze învăţămintele „tactice“ ce pot fi trase din ea. Acum se pune problema ce se întâmplă cu dictatura proletară într-o ţară dacă revoluţia nu urmează în celelalte ţări. Poate exista o contrarevoluţie, poate exista o intervenţie venită din afară, poate exista un parcurs degenerativ ale cărui simptome şi reflexe în interiorul partidului comunist se cuvine să fie descoperite şi definite. Nu se poate spune pur şi simplu că Rusia este o ţară în care capitalismul se extinde. Lucrul este mult mai complex: este vorba despre noi forme ale luptei de clasă pentru care nu există precedente istorice. Este vorba de a arăta că întreaga concepţie susţinută de stalinişti privind relaţia cu clasele mijlocii este o renunţare la programul comunist. S-ar părea că dumneavoastră excludeţi posibilitatea unei politici a partidului comunist rus care să nu fie echivalentă cu restaurarea capitalismului. Aceasta ar echivala cu a-i da o justificare lui Stalin sau cu a susţine politica inacceptabilă a „cedării puterii“. Trebuie spus dimpotrivă că o politică corectă de clasă în Rusia ar fi fost posibilă fără seria de greşeli grave în politica internaţională comise împreună de întreaga „veche gardă leninistă“.

Am apoi impresia — mă limitez la impresii vagi — că dumneavoastră atribuiţi în formulările dumneavoastră tactice, chiar şi când sunt acceptabile, o valoare mult prea mare impresiei generate de situaţia obiectivă, care astăzi pare îndreptată spre stânga. Ştiţi că noi, Stânga italiană, suntem acuzaţi că negăm analiza situaţiei: acest lucru nu este adevărat. Cu toate acestea, scopul nostru este de a construi o linie de stânga cu adevărat generală şi neaccidentală, care se raportează la sine însăşi prin trecerea prin faze şi evoluţii ale unor situaţii îndepărtate în timp şi diferite, înfruntându-le pe toate pe terenul revoluţionar corect şi cu siguranţă fără a ignora trăsăturile lor obiective diferite.

Trec fără ocolişuri la tactica dumneavoastră. Pentru a mă exprima prin formulări prescurtate şi neoficiale, voi spune că ea mi se pare încă prea elastică şi prea bolşevică în relaţiile internaţionale de partid. Întreaga explicaţie prin care justificaţi comportamentul faţă de grupul Fischer, adică faptul că mizaţi pe împingerea lui spre stânga sau, dacă ar refuza, pe devalorizarea lui în ochii muncitorilor, nu mă convinge şi mi se pare că nici în fapt nu a dat rezultate bune. În general, cred că astăzi — mai mult decât organizarea şi manevrarea — pe primul plan trebuie să stea munca de clarificare a chestiunilor prealabile pentru elaborarea ideologiei politice a Stângii internaţionale, bazată pe experienţele elocvente prin care a trecut Cominternul. Cum la acest punct suntem foarte în urmă, orice iniţiativă internaţională va fi într-o situaţie dificilă. Vă alătur câteva note despre poziţia noastră faţă de problemele Stângii ruse. Este interesant că am văzut lucrurile diferit: dumneavoastră, care eraţi foarte neîncrezător faţă de Troţki, aţi ajuns foarte rapid la programul unei solidarizări necondiţionate cu opoziţia rusă, mizând mai mult pe Troţki decât pe Zinoviev (împărtăşesc cu dumneavoastră această preferinţă). Astăzi, când opoziţia rusă a trebuit să se supună, vorbiţi despre o declaraţie în care ar trebui atacată pentru că a lăsat steagul să cadă. Acesta este un lucru cu care eu nu aş fi de acord, tot aşa cum mai înainte nu am crezut că trebuie să ne „contopim“ sub acest steag ţinut de opoziţia rusă.

Zinoviev şi mai ales Troţki sunt oameni care posedă un mare simţ al realităţii. Ei au înţeles că mai trebuie încasate lovituri fără a trece la o ofensivă deschisă. Nu am atins încă momentul clarificării definitive, nici în privinţa situaţiei externe, nici a celei interne.

1. Poziţia Stângii ruse în privinţa directivelor politicii statale a partidului comunist rus este împărtăşită de noi. Orientarea reprezentată de majoritatea Comitetului Central este combătută de noi ca un pas spre degenerarea partidului rus şi a dictaturii proletare, care le duce la îndepărtarea de programul marxismului revoluţionar şi al leninismului. În trecut, noi nu am combătut politica statală a partidului comunist rus atâta timp cât ea a rămas pe terenul ce corespundea celor două documente: cuvântarea lui Lenin despre impozitul în natură şi raportul lui Troţki la Congresul al IV-lea Mondial. Noi acceptăm tezele lui Lenin de la Congresul al II-lea.

2. Poziţiile Stângii ruse privind tactica şi politica Cominternului, lăsând la o parte chestiunea responsabilităţii trecute a multora dintre membrii ei, sunt insuficiente. Ele nu se apropie de ceea ce noi am spus încă de la începutul Internaţionalei Comuniste despre raportul dintre partid şi masă, dintre tactică şi situaţie, despre raportul dintre partidele comuniste şi alte aşa-numite partide muncitoreşti, despre evaluarea alternativei politicii burgheze. Ele se apropie, dar nu complet, în chestiunea metodei de muncă a Internaţionalei şi în privinţa interpretării şi funcţiei disciplinei interne şi a fracţionismului. Mulţumitoare sunt poziţiile lui Troţki privind chestiunea germană din 1923 şi la fel de suficientă este judecata asupra situaţiei mondiale actuale. Lucruri similare nu se pot spune despre rectificările lui Zinoviev privind chestiunea frontului unic al Internaţionalei Sindicale Roşii, precum şi faţă de alte puncte care au un caracter accidental şi contingent şi care nu oferă încredere într-o tactică ce evită erorile trecute.

3. În condiţiile politicii actuale de reprimare şi provocare a conducătorilor Internaţionalei şi ai secţiunilor ei, orice organizare de grupuri naţionale şi internaţionale împotriva devierii spre dreapta prezintă pericole de sciziune. Nu trebuie dorită sciziunea partidelor şi a Internaţionalei. Trebuie lăsată experienţa disciplinei artificiale şi mecanice să meargă până la capăt şi urmată în absurdul procedurilor ei atâta timp cât va fi posibil, fără a renunţa vreodată la poziţiile criticii ideologice şi politice şi fără a te solidariza vreodată cu orientarea dominantă. Grupurile ideologice care deţin o poziţie completă de stânga tradiţională nu s-au putut declara necondiţionat solidare cu opoziţia rusă, dar ele nu pot condamna subordonarea ei recentă, prin care opoziţia nu a practicat o conciliere, ci a acceptat doar condiţiile a căror unică alternativă era sciziunea. Situaţia obiectivă şi externă este încă de aşa natură încât nu numai în Rusia faptul de a fi alungat din rândurile Internaţionalei înseamnă a avea posibilităţi şi mai reduse de a modifica cursul luptei clasei muncitoare decât posibilităţile care se oferă în interiorul partidelor.

4. Inacceptabilă în orice caz ar fi o solidaritate şi o comunitate la emiterea de declaraţii politice cu elemente precum Fischer etc., care, chiar şi în alte partide decât cel german, erau recent încă responsabile de conducerea partidului într-o orientare de dreapta sau centristă, şi a căror trecere la opoziţie a coincis cu imposibilitatea de a menţine conducerea unui partid în acord cu centrul internaţional şi cu criticile aduse de Internaţională la adresa acţiunilor lor. Acest lucru ar fi incompatibil cu apărarea noii metode şi a noului curs al Internaţionalei Comuniste, care trebuie să se opună manevrismului de tip parlamentar-birocratic.

5. Prin orice mijloc ce nu exclude dreptul de a trăi în partid, orientarea dominantă trebuie denunţată ca una care duce la oportunism şi intră în contradicţie cu fidelitatea faţă de principiile programatice ale Internaţionalei, pe care au dreptul să le apere şi grupuri diferite de noi, cu condiţia ca ele să îşi pună problema cercetării erorilor iniţiale — nu teoretice, ci tactice, organizaţionale şi disciplinare — care au făcut Internaţionala a III-a vulnerabilă la pericole degenerative. Cred că una dintre slăbiciunile Internaţionalei actuale a fost aceea de a fi un „bloc de opoziţie“ local şi naţional. Trebuie să ne gândim la acest lucru, bineînţeles fără a ajunge la exagerări, ci pentru a trage un folos durabil din aceste învăţăminte. Lenin a frânat multă muncă de formare „spontană“, mizând pe reunirea în linii mari a diferitelor grupuri în vâltoarea revoluţiei ruse şi abia după aceea de a le contopi omogen. În mare parte, acest lucru nu i-a reuşit.

Înţeleg bine că munca pe care o propun nu este uşoară, de vreme ce lipsesc legăturile organizaţionale, posibilităţile de publicare, de propagandă etc. Cu toate acestea, cred că se mai poate aştepta. Vor veni noi evenimente externe şi, în orice caz, contez pe faptul că sistemul stării de asediu va lua sfârşit din cauza epuizării, înainte de a ne fi obligat să preluăm provocările. Cred că de data aceasta nu trebuie să ne lăsăm antrenaţi de faptul că opoziţia rusă a trebuit să semneze câteva fraze împotriva noastră, poate pentru a da înapoi la un alt punct în redactarea chinuită a documentului. Şi aceste reflexe intră în calculele „bolşevizatorilor“. Voi încerca să vă trimit material despre chestiunile italiene. Noi nu am acceptat declaraţia de război ce consta în procedurile de suspendare împotriva unor elemente de conducere ale Stângii, iar lucrul nu a avut consecinţe de ordin fracţionist. Bateriile disciplinei au tras până acum în vată. Nu este o linie frumoasă, care să ne mulţumească pe toţi, dar este cea mai puţin rea cu putinţă. Vă vom trimite copia recursului nostru adresat Internaţionalei.

Pentru a încheia, cred că nu este cazul să se dea o declaraţie internaţională, aşa cum propuneţi dumneavoastră, şi nici nu cred că lucrul este practic realizabil. Cred totuşi că este util să se ţină adunări şi să se dea declaraţii în diferitele ţări care, pe baza conţinutului lor cu privire la problemele Rusiei şi ale Cominternului, să meargă ideologic şi politic în paralel, fără a oferi totuşi datele de probă precise ale unui „complot“ fracţionist, şi în care fiecare îşi elaborează liber gândirea şi experienţele.

În această chestiune internă consider că foarte des tactica de a te lăsa dus de evenimente se dovedeşte bună, ceea ce în chestiunile „externe“ este foarte dăunător şi oportunist. Cu atât mai mult din cauza jocului deosebit al mecanismului intern de putere şi al disciplinei mecanice, care — după cum stăruiesc să cred — sunt destinate să se sfărâme de la sine. Ştiu că sunt insuficient şi puţin clar. Vă rog să mă scuzaţi şi vă trimit pentru astăzi salutări prieteneşti.

MIA  |  Secţiunea română  |  Amadeo Bordiga