|
|
|
Scris: 1919 |
|
|
Lansând programul nostru comunist, care conţinea în sinteză răspunsul la multe probleme vitale privind mişcarea revoluţionară a proletariatului, noi ne aşteptam să vedem deschizându-se o amplă discuţie asupra tuturor punctelor sale.
În schimb, s-a discutat şi se discută cu înverşunare doar despre incompatibilitatea participării electorale, sobru afirmată în program: maximaliştii electoralişti, deşi susţin că pentru ei acţiunea electorală este un lucru secundar, se preocupă atât de mult de ea încât au revărsat avalanşe de articole împotriva celor câteva rânduri antielectoraliste din programul nostru. În ceea ce ne priveşte, în afară de ampla tratare acordată pe aceste coloane motivelor abstenţionismului, abia acum am început să răspundem în Avanti! pentru a ne apăra de potopul de obiecţii electoraliste.
Suntem de aceea bucuroşi să constatăm că L’Ordine Nuovo din Torino cere explicaţii asupra acelui punct din programul comunist care spune: „vor fi convocate alegerile pentru Consiliile locale ale muncitorilor indiferent de categoriile profesionale cărora le aparţin, şi împărţiţi pe circumscripţii de oraş şi provincie“.
Autorul articolului, care este tovarăşul Andrea Viglongo, se întreabă dacă prin aceasta s-a vrut să se nege că puterea Sovietelor trebuie să provină de la masele consultate şi care îşi exprimă votul chiar la locul de muncă: în fabrici, uzine, mine, sate. [1]
Gândirea redactorilor programului a fost aceasta. Sistemul Sovietelor este o reprezentare politică a clasei muncitoare, a cărei caracteristică fundamentală este excluderea de la dreptul electoral a tuturor celor care nu aparţin proletariatului.
S-a crezut că Sovietul este acelaşi lucru cu sindicatul economic: nimic mai inexact. Se poate ca, în primele momente revoluţionare, în diferite ţări organismele sovietice să fi fost constituite cu reprezentanţe ale organizaţiilor de meserie, dar aceasta nu a fost decât un expedient tranzitoriu.
În timp ce sindicatul economic are ca obiectiv apărarea intereselor de categorie ale muncitorului în calitatea sa de membru al unei anumite meserii sau industrii, în Soviet proletarul figurează ca component al unei clase sociale care cucereşte şi exercită puterea politică şi conducerea societăţii prin faptul că interesele sale sunt comune cu ale tuturor muncitorilor din orice meserie. În Sovietul central avem o reprezentare politică a clasei muncitoare cu deputaţi ai circumscripţiilor locale.
Nu figurează câtuşi de puţin reprezentanţi naţionali ai diferitelor categorii profesionale; aceasta serveşte deopotrivă la dezminţirea interpretărilor în sens sindicalist, cât şi a parodiei reformiste a ipoteticelor constituante profesionale prezentate drept instituţii având vreun caracter sovietic.
Dar, în Sovietele locale de oraş sau de sat, cum trebuie să fie constituit angrenajul reprezentării?
Dacă ne referim la sistemul rus, expus în capitolele XI, XII, XIII şi XIV din constituţia Republicii Sovietice, putem concluziona că esenţialul este ca în oraşe să existe un delegat la 1000 de locuitori, iar la sate la 100; iar alegerile au loc (art. 66) potrivit practicilor stabilite de Sovietele locale.
Nu rezultă aşadar că numărul delegaţilor ce urmează a fi aleşi ar depinde de numărul fabricilor sau al unităţilor de muncă, şi nu ştim bine dacă alegerea se face grupând alegătorii cărora le revine un reprezentant şi după ce criteriu.
Dar dacă ne referim la programele comuniştilor din alte ţări, ni se pare că putem concluziona că natura unităţii electorale, deşi se pretează la consideraţii extrem de importante, nu este problema substanţială a ordinii sovietice.
Angrenajul Sovietelor are fără îndoială o dublă natură: politică, revoluţionară pe de o parte; şi economică, constructivă pe de altă parte.
În primele momente este predominantă prima funcţie, care, odată cu desfăşurarea exproprierii burgheziei, cedează treptat teren celei de-a doua.
Pentru această a doua activitate, organismele tehnic adecvate se vor desăvârşi treptat la şcoala necesităţii, iar pe acest tărâm vor apărea şi se vor împleti formele de delegare a categoriilor profesionale sindicalizate şi a unităţilor de producţie, mai ales în ceea ce priveşte tehnica şi disciplina muncii.
Dar funcţia politică fundamentală a reţelei Consiliilor muncitoreşti se bazează pe conceptul istoric al dictaturii: trebuie să se poată manifesta liber interesele proletare prin faptul că privesc întreaga clasă mai presus de categorii şi întreaga dezvoltare istorică a mişcării de emancipare a acesteia.
Condiţiile pentru a realiza toate acestea sunt în esenţă excluderea burghezilor de la orice participare la activitatea politică şi distribuirea adecvată a alegătorilor în circumscripţiile locale de unde pleacă mandatele de delegat către Congresul Sovietelor, care numeşte Comitetul Central Executiv şi care are sarcina de a promulga deciziile de socializare treptată a diferitelor ramuri ale economiei.
Nouă ni se pare că, în faţa acestei definiţii istorice a sistemului reprezentativ comunist, L’Ordine Nuovo exagerează uşor definiţia formală a angrenajului acestor reprezentanţe.
Unde şi în cadrul căror grupări au loc votările nu este o problemă substanţială: aceasta poate comporta soluţii naţionale şi regionale variate.
Doar până la un anumit punct se poate vedea germenul Sovietelor în comisiile interne de fabrică; sau mai degrabă noi credem că acestea sunt destinate să dea naştere Consiliilor de fabrică însărcinate cu atribuţii tehnice şi disciplinare în timpul şi după socializarea fabricii în sine; rămânând clarificat că Sovietul politic orăşenesc va putea fi ales acolo unde va fi mai comod şi probabil în adunări nu foarte diferite de secţiile de votare actuale.
Înseşi listele electorale vor trebui să fie diferite. Viglongo ridică problema dacă în fabrică vor vota toţi muncitorii sau doar cei organizaţi: noi îl îndemnăm să reflecteze că unii muncitori, chiar organizaţi, vor putea fi excluşi din listele electorale ale Sovietului politic orăşenesc dacă rezultă că, pe lângă munca din fabrică, trăiesc din veniturile unui mic capital bănesc sau funciar. Acest caz nu este rar printre noi: însăşi Constituţia Rusă îl prevede clar în primul alineat al art. 65. De asemenea, trebuie să voteze şi şomerii legitimi şi cei inapţi de muncă.
Ceea ce caracterizează sistemul comunist este aşadar definirea dreptului de a fi alegător, care nu depinde de apartenenţa la o categorie profesională, ci de faptul dacă individul este sau nu, în ansamblul integral al relaţiilor sale sociale, un proletar interesat de realizarea rapidă a comunismului, sau un neproletar legat în orice caz de conservarea relaţiilor economice ale proprietăţii private.
Această condiţie extrem de simplă garantează funcţionalitatea politică a reprezentării sovietice: alături de aceasta se vor multiplica noi şi agile organe tehnico-economice, subordonate însă întotdeauna deciziilor pe care prima le va stabili privind liniile generale ale măsurilor ce vor fi puse în aplicare, deoarece doar reprezentarea politică pură va sintetiza în sine, atâta timp cât abolirea claselor nu va fi fost realizată în totalitate, interesele colective ale proletariatului, acţionând ca un accelerator maxim al procesului revoluţionar.
Altă dată ne vom ocupa de problema dacă este posibil şi convenabil să se constituie Sovietele politice chiar înainte de bătălia revoluţionară pentru cucerirea puterii.
[1]. A. Viglongo, Verso nuove istituzioni (Spre noi instituţii), în nr. 16 din 30 august 1919 al publicaţiei L’Ordine Nuovo.