Amadeo Bordiga

Socialiştii şi coloniile

 


 

Scris: 1949
Publicat: Battaglia comunista
Sursa: „Battaglia comunista“, nr. 15, 1949 (Quinterna)
Traducere: Levos, 2026

 


 

Ieri

Întreprinderile coloniale ale Italiei burgheze, sosită în acest domeniu cu mult în urma celorlalte puteri capitaliste, au avut întotdeauna repercusiuni violente în politica internă a ţării şi au stârnit dispute între partide, fapt care nu s-a produs atât de net în alte state cu un industrialism productiv mai puternic. Dar nu analiza economică şi socială a imperialismului modern vrem să o urmărim aici.

Ucenicia adepţilor italieni ai expansiunii de peste mări s-a făcut în jurul anului 1880, prin concesionarea de baze în Marea Roşie de către alte puteri, iar primele confruntări militare cu gust înţepător de citrice au avut loc în 1886—1887, când s-a văzut la Dogali şi în alte părţi că abisinii erau belicoşi şi înarmaţi în mod modern de industriile europene, şi că, prin urmare, pentru a avea colonii era nevoie de expediţii armate şi de un tribut de bani şi de sânge.

Numele lui Crispi [1] se află în fruntea precursorilor unor astfel de întreprinderi şi este legat de primul război împotriva Negusului abisinian, cu grava înfrângere de la Adua. În timp ce burgheziile străine se bucurau de dezastru, iar magazines ilustrate din Londra şi Paris arătau pe pagini mari colorate ascarii în fugă, opriţi în zadar cu arma în mână pe Amba Alagi de către ofiţerii italieni, curentele de stânga din politica internă s-au răzvrătit violent împotriva lui Crispi şi a veleităţilor lui Umberto de a se încorona împărat, cerând fără rezerve abandonarea Eritreei. „Afară din Africa!“ a fost de atunci lozinca de luptă, însă trebuie remarcat că nu a fost lansată doar de partidele muncitoreşti şi de socialişti. Republicanii radicali şi democraţii de stânga au participat la luptă, iar aceasta a culminat în afara parlamentului cu zilele de revoltă din 1898, cu represiunile lui Pelloux [2] şi starea de asediu, cu procesele politice ale socialiştilor şi democraţilor — în timp ce alături de cei ca Turati şi Cavallotti se afla chiar şi cunoscutul preot don Albertario [3] —, şi, în sfârşit, cu căderea guvernelor de dreapta şi noua politică de orientare spre stânga a monarhiei sabaude, mai ales după ce, în 1900, Umberto a căzut la Monza sub focurile de revolver ale lui Bresci, despre care s-a spus că au pornit de pe câmpurile însângerate de la Adua.

Sub Giolitti, în 1911, au reînnăscut pretenţiile coloniale africane, în timp ce un nou partid făcea din ele stindardul său făţiş — cel naţionalist, legat direct de industria grea. Odată învinsă Turcia în războiul balcanic, a fost uşor de atacat şi de debarcat la Tripoli, dar şi aici întreprinderea s-a dovedit grea şi costisitoare, iar câteva batalioane de bersaglieri au fost masacrate la Sciarasciat [4] de către arabi, aceştia fiind mereu bine aprovizionaţi cu arme europene provenind din ţări aliate sau care cochetau cu abila diplomaţie italiană. Cerând sfatul fraţilor imperialişti mai mari, regimul liber, parlamentar şi „prefascist“ de la Roma a înălţat celebre spânzurători în Piaţa Pâinii din Tripoli, considerându-i pe arabii care se oponeau ocupaţiei drept rebeli „neregulaţi“ şi, prin urmare, trădători. Tehnica sugerată era extrem de rafinată: luptătorul musulman crede că sufletul celui mort în luptă iese prin rană şi este primit direct de Allah, luptând de aceea cu fanatism; dacă sufletul este silit să iasă pe altă cale, Allah îl consideră dezgustător şi îl respinge; de aici şi inteligentul procedeu al ştreangului la gât.

Să lăsăm la o parte: Togliatti, după lungi cercetări, a ajuns la ecuaţia: democraţie = război; va ajunge şi la cealaltă: democraţie = spânzurătoare, ecuaţie pe care democraţia însăşi se îngrijeşte de vreo sută de ani să o demonstreze savanţilor de acest fel. Un stagiu de studii bunicel.

În Italia s-a ridicat o nouă şi mai puternică opoziţie împotriva politicii giolittiene şi naţionaliste din Africa. Partidul socialist s-a aruncat în ea compact, cu defecţiunea singurului celebru specialist în antipapism, Podrecca, [5] şi a câtorva independenţi precum Labriola, [6] preocupaţi să demonstreze teza „marxistă“ a capitalismului care, colonizând lumea, răspândeşte premisele socialismului muncitoresc. Însă şi cu această ocazie trebuie remarcat că, pe lângă opoziţia netă de clasă a proletariatului — atunci a început să se audă mai pe larg de Mussolini, întemniţat pentru articolele împotriva războiului din Tripoli din Lotta di Classe din Forlì —, au existat rezistenţe vii în partidele democratice, în rândul republicanilor intransigenţi şi ai radicalilor; un adversar înverşunat, chiar şi din motive tehnice, a fost arţăgosul economist sicilian Napoleone Colajanni, [7] iar alături de el mulţi alţii, neaserviţi lui Giolitti şi potrivnici influenţei sidero-naţionaliştilor (părinţii spirituali ai fascismului de mai târziu).

A venit războiul european (de fiecare dată când „Italiuţei“ îi vin pofte africane, se aud tunetele furtunii generale), iar în timpul şi după acesta, menţinerea poziţiilor cucerite în Africa a cerut sacrificii uriaşe de oameni şi mijloace; italienii, în anii războiului european, fuseseră reduşi aproape doar la coasta nordică de ofensivele senusiţilor. Socialiştii nu au încetat niciodată, în aversiunea lor faţă de războiul naţiunilor, să combată şi să ridiculizeze pretenţiile imperiale ale Italiei burgheze şi să evidenţieze că, printre altele, acestea aduceau clasei muncitoare, fie şi conjunctural, o mizerie şi mai mare.

Nu este nevoie să amintim că, în schimb, unul dintre punctele centrale ale politicii fascismului — care s-a afirmat nu doar împotriva partidelor muncitoreşti, ci şi în detrimentul întregii „democraţii“ italiene — a fost colonialismul în mare stil. Această politică a culminat cu cucerirea imperiului abisin prin campania victorioasă din 1935—1936.

Democraţia internaţională şi italiană a ţipat şi a sancţionat vehement, iar toţi antifasciştii italieni de toate nuanţele au datoria de a se considera semnatari ai unei cambii faţă de refugiatul Haile Selassie, [8] pe linia clasicului „Afară din Africa!“. Adevărul este că, pe vremea marii paiaţade a dealurilor fatale, şi neprevăzându-se loviturile puternice care aveau să urmeze, nouă italieni şi jumătate din zece îl aplaudau pe ducele fondator al imperiului, apoi nouă şi trei sferturi l-au renegat cu tărie, iar astăzi, nouă şi un sfert regretă, dacă nu pe duce, măcar situaţia de atunci, acest lucru mai ales dacă ne referim la inefabila clasă de mijloc în rândul căreia se lansează noile mari campanii pentru Libertatea Popoarelor.

Astăzi

Stăruind, ca singură resursă pentru a-l înlătura pe Mussolini şi a deschide succesiunea la putere înfometaţilor celor două decenii de fascism, să se piardă războiul din 1940, era clar că în preţul plătit intrau şi coloniile. Era pe deplin logic să se susţină, pe linia tradiţiei partidului socialist şi chiar a democraţiei avansate, că aceasta era pentru proletariatul italian o altă „afacere excelentă“. Nu mai puţin coerent era pentru comunismul sovietic să susţină renunţarea la colonii, lupta pentru eliberarea popoarelor de culoare de sub opresorii europeni fiind parte integrantă a programului său politic. Nu analizăm marxist acum toate acestea, ci continuăm să vedem directivele politice ale celorlalţi. „O, vai, Agnel, cum iai o faţă nouă!“. [9] Chiar şi un antifascist care nu era potrivnic colonialismului trebuia să înţeleagă că atunci când se pierde pe deplin un război imperialist, al cărui conţinut este disputa pentru pieţele de peste mări, coloniile se duc de râpă. Germania a spus în 1914 ceea ce a repetat alături de Italia şi Japonia în 1939: că, în raport cu capacităţile sale productive, cu populaţia sa şi cu împărţirea actuală a continentelor înapoiate, exista un dezechilibru uriaş. O teză — domnilor extrem de tari în concretism — pe deplin exactă. Drept răspuns, după ce au învins-o, i-au luat toate coloniile. Prin urmare, oricine nu era cu totul prost trebuia să ştie că politica de a cere ajutorul unor armate străine împotriva miliţiei fasciste — considerată şi ea, politic vorbind, ca o armată străină şi chiar mai rău — implica trocul cu coloniile italiene.

Spectacolul pe care îl oferă astăzi oportunismul partidelor italiene anti- şi post-fasciste este, şi în această problemă, cu adevărat sugestiv. Toţi vor colonii. De fapt, pe toţi îi doare-n cot, deoarece este vorba de grupuri de intriganţi care nu ştiu să vrea altceva în afară de propria influenţă şi propriul succes, precum şi protecţia stăpânilor străini mai puternici decât ei, cărora le sunt aserviţi. Sunt cu totul incapabili să pună în termeni administrativi sau „tehnici“, ca toţi ceilalţi, chiar şi această problemă: cea a eventualelor avantaje pentru statul italian în gestionarea coloniilor din Africa — problemă care se rezolvă, punând-o corect, în sensul că statul italian este el însuşi colonia altuia şi orice avantaj pentru el sau, prin ricoşeu, pentru clasele sociale interne, nu iese din cadrul controlului extern, indiferent dacă are sau nu colonii. Nu formula juridică contează, ci mânuirea cheii forţelor atât militare, cât şi comerciale.

Ceea ce îi interesează pe politicienii noştri, în scopul serviciului în care sunt angajaţi, este să poată arunca demagogic asupra adversarilor vina, responsabilitatea şi eşecul pierderii coloniilor, în condiţiile în care, aşa cum am spus, este destul de clar că — dacă este vorba de vreo vină — aceasta era o responsabilitate deja asumată şi comună tuturor. După cum este foarte clar că, dacă se întrec în a se revendica cu toţii de la tradiţia democraţiei italiene, ar trebui să se declare cu toţii antiafricani.

Având în schimb gura plină de această abstracţiune goală care este Italia sau Poporul Italian şi crezând, după atâtea vorbe de ocară aruncate naţionalismului dezvoltat direct în fascism, că în rândul publicului larg mai există astăzi o sensibilitate tricoloră generică directă, ei se preocupă de modul în care pot submina popularitatea grupului străin advers, demonstrând că acesta a luat coloniile ţării noastre.

Aceeaşi comedie s-a jucat şi în cazul navelor de război împărţite între învingători prin tratatul de pace. Istoria contează puţin pentru toţi aceştia. Învinsul ar vrea să i se lase armele drept premiu pentru că a demonstrat că ştie să trădeze şi să schimbe tabăra. Însă tocmai în acest caz învingătorul are tot interesul să nu-şi facă din el un aliat înarmat.

Pentru a scăpa de El trebuie să plătim o notă de plată lungă, dat fiind că era o nevoie atât de acută: în notă intră la fix şi cuirasatele dreadnoughts [10] de 35 de mii de tone, ca noi, aşa trebuie să raţioneze italianul naţionalist şi, prin urmare, burghez: pe muncitori, bineînţeles, trebuie să-i doară-n cot de El şi de Ei.

Tipul probabil cel mai greu de digerat din întregul antifascism, conte cu câteva minciuni la activ şi dragoman cu bonetă frigiană, Sforza, [11] este gata să demonstreze că vina pentru nerestituirea coloniilor către Italia aparţine ruşilor. În înalta sa competenţă, el respinge cererea de cedare a Eritreei către Etiopia prin observaţia etnografică potrivit căreia eritreenii sunt „de o rasă diferită“ de cea a amharilor. Ştiinţa a stabilit, într-adevăr, coincidenţe clare între dialectele din Keren şi Asmara şi cele din Frascati şi Torre Pellice, aşa că, conform dreptului ginţilor, le convine eritreenilor să fie italieni şi nu etiopieni... Staliniştii apoi, în loc să spună că, dându-ne coloniile, ar comite încă o renegare a principiilor proclamate, nu se preocupă de altceva decât să arate că englezii şi americanii sunt cei care ni le refuză.

Jurnaliştii comunişti italieni nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să explice că Rusia se opune împărţirii coloniilor noastre. Desigur, dar este o împărţire care i-ar lăsa o felie şi Italiei, fie ea şi o felie „prefascistă“, prin urmare, cucerită la vremea ei aşa cum au cucerit oraşele noastre de pe coastă: cu bomboane.

Gromîko [12] a fost mai direct. În primul rând, vrea ca toate coloniile să devină independente în zece ani, lăsând astfel Italia fără nicio colonie. Dar, în esenţă, el spune că în Libia şi Cirenaica — oricât de prefasciste le-am considera — vor exista baze militare atlantice excelente şi, prin urmare, şi ruseşti. În acest scop, el ştie bine că, dacă acestea ar fi deţinute de o Italie înarmată de atlantici, Rusia ar fi pierdută. Se opune pe bună dreptate. Demagogia o lasă slugilor. Slavă lui Allah.


 

[1]. Francesco Crispi (1818—1901) — figură centrală a unificării Italiei (Risorgimento) şi prim-ministru în mai multe rânduri între 1887 şi 1896. Iniţial republican de stânga şi colaborator al lui Garibaldi, a devenit ulterior un monarhist autoritar şi principalul promotor al expansiunii coloniale italiene în Cornul Africii. Regimul său a reprimat violent mişcările muncitoreşti interne (precum Fasci Siciliani), iar cariera sa politică s-a prăbuşit definitiv în urma dezastrului militar de la Adua din 1896.

[2]. Luigi Pelloux (1839—1924) — general de armată şi om politic italian, a fost prim-ministru între 1898 şi 1900. Numit în funcţie în contextul stării de asediu declarate după revoltele sociale din mai 1898 (provocate de scumpirea pâinii), el a încercat să impună măsuri excepţionale pentru a restrânge drastic libertăţile constituţionale (libertatea presei, a asocierii şi a întrunirilor), vizând direct mişcarea socialistă. A demisionat în 1900 în urma opoziţiei parlamentare acerbe a stângii.

[3]. Davide Albertario (1846—1902) — preot catolic şi jurnalist italian, cunoscut ca director al publicaţiei intransigente L’Osservatore Cattolico. Deşi conservator în dogmă, a fost un critic sever al statului liberal italian şi un apărător activ al drepturilor sociale ale ţărănimii. În timpul represiunii din 1898 de la Milano, a fost arestat şi condamnat la închisoare de către tribunalele militare de sub regimul Pelloux, fiind acuzat de alianţă revoluţionară cu socialiştii conduşi de Filippo Turati.

[4]. Sciarasciat este o oază de lângă Tripoli unde, în octombrie 1911, luptătorii libieni au masacrat câteva companii de bersaglieri italieni, fapt urmat de represalii brutale din partea autorităţilor coloniale italiene.

[5]. Guido Podrecca (1865—1923) — jurnalist şi politician socialist italian, cofondator al celebrei reviste satirice anticlericale L’Asino. În 1911 a susţinut campania din Libia, contrar liniei oficiale a partidului, fapt ce a dus la excluderea sa din Partidul Socialist Italian în 1912.

[6]. Arturo Labriola (1873—1959) — economist, jurnalist şi teoretician al sindicalismului revoluţionar italian. A susţinut războiul din Libia din raţiuni teoretice, susţinând că expansiunea colonială va accelera dezvoltarea capitalistă a Italiei şi, implicit, maturizarea proletariatului.

[7]. Napoleone Colajanni (1847—1921) — economist, sociolog şi om politic sicilian, deputat republican. A fost un critic virulent al corupţiei guvernamentale, al protecţionismului industrial şi al aventurilor coloniale, opunându-se războiului din Libia atât din motive economice şi etice, cât şi din cauza lipsei de pregătire militară a ţării.

[8]. Haile Selassie I (1892—1975) — împărat al Etiopiei (Negus) între 1930 şi 1974. În timpul războiului italo-etiopian (1935—1936), a plecat în exil în Marea Britanie, devenind un simbol internaţional al rezistenţei anti-imperialiste. A revenit pe tron în 1941, cu sprijin britanic.

[9]. Dante, Divina Comedie (Cântul XXV, versul 68), folosit de Bordiga pentru a ironiza transformările oportuniste ale politicienilor antifascişti.

[10]. Dreadnought (engl.) — clasă de nave de luptă de mare tonaj (cuirasate), caracterizate prin armament greu uniform, dezvoltate la începutul secolului XX.

[11]. Carlo Sforza (1872—1952) — conte şi diplomat italian, ministru al afacerilor externe în perioada postbelică (1947—1951). Republican convins şi lider antifascist, a negociat Tratatul de Pace de la Paris (1947), încercând fără succes să păstreze coloniile pre-fasciste ale Italiei.

[12]. Andrei Gromîko (1909—1989) — diplomat sovietic de prim rang, reprezentant permanent al URSS la ONU (1946—1948) şi ulterior ministru al afacerilor externe (1957—1985). În cadrul negocierilor postbelice, a susţinut poziţia sovietică privind independenţa coloniilor italiene ca mijloc de a slăbi influenţa blocului occidental în bazinul Mediteranei.