|
|
|
Scris: 1953 |
|
|
Pământul pe a cărui scoarţă trăim are forma unei mingi sau sfere. Ca o demonstraţie a cât de prostească este distincţia dintre uşor şi greu de înţeles, cădem într-o primă digresiune observând că un astfel de concept, anevoios timp de mii şi mii de ani pentru cei mai geniali savanţi, astăzi este familiar copilului de şapte ani. Nu ar avea niciun sens o doctrină care îşi asumă că există un mare curs al istoriei împlinit cu salturi grandioase prin alternanţa claselor, şi apoi s-ar opri în faţa problemei că clasei în ascensiune, revoluţionară, ar trebui să-i fie prezentate doar pastiluţe de concepte uşoare.
Spre deosebire de Silvio Gigli, [1] noi suntem aici pentru a vă pune nişte probleme foarte, foarte dificile. Vă vom da noi şi întrebările, şi răspunsurile.
Această minge, Pământul, aşadar, are un diametru de circa 12.700 de kilometri, care a fost calculat măsurându-i-se burta, pe care a fost reprodus de patruzeci de milioane de ori metrul etalon de platină conservat la Paris, la Institutul Internaţional de Măsuri. Cum au făcut când au trecut pe apă? Să lăsăm la o parte orice ton de glumă şi de imitaţie a maniei de a vorbi dificil de dragul dificilului, şi pentru a-i face pe oameni să spună: dar cât de cult este autorul, nu se înţelege absolut nimic! — pe care se bazează faima a 99% dintre marii oameni.
Aşadar, printr-un alt calculuţ (de clasa a patra primară) se constată că suprafaţa Pământului este de cinci sute de milioane de kilometri pătraţi. Mările ocupă peste două treimi din aceasta, şi rămân pentru a ne plimba pe uscat abia 150 de milioane. Printre acestea se numără calotele polare, deşerturile, munţii foarte înalţi, şi deci se presupune că speciei umane — singura care trăieşte acum în toate zonele sferei împreună cu animalele sale domestice — îi rămân vreo 125 de milioane.
Cum astăzi cărţile spun că se ştie că „suntem“ 2.500 de milioane de mici animale umane care îşi bagă nasul peste tot, este clar că în medie această specie a noastră dispune de un kilometru pătrat pentru 20 dintre componenţii săi.
La şcoală se spune: densitatea medie a populaţiei pe terenurile locuite: 20 de suflete (căci cadavrele mult mai numeroase ale celor îngropaţi nu contează) pe kilometru pătrat.
Ideea despre câte înseamnă 20 de persoane o avem cu toţii, iar cea despre kilometrul pătrat nu este dificilă. Suntem la Milano: este spaţiul pe care îl ocupă Parcul dintre Arcul Sempione şi Castelul Sforzesco, inclusiv Arena. Dacă numai în inelul acesteia reuşesc să se înghesuie pentru marile meciuri de fotbal 50 de mii de oameni, în întregul kilometru pătrat, la densitatea de mulţime compactă (mitinguri ale lui Mussolini, Togliatti şi alţii asemenea) încap cinci milioane de suflete (în chinuri), adică populaţia reunită şi din abundenţă a oraşelor Milano, Roma şi Napoli. De 250 de mii de ori mai mult decât densitatea medie de pe Pământ.
Cei 20 de mizabili oameni medii simbolici dintr-un kilometru pătrat, aşadar, dacă s-ar aşeza la intersecţiile unei reţele cu ochiuri egale, s-ar afla unul de celălalt la 223 de metri distanţă; nici măcar n-ar putea sta de vorbă. Dacă ar fi femei, ce ghinion, şi mai rău dacă ar fi candidaţi la Parlament!
Omul însă nu este înfipt în sol ca arborii şi cu atât mai puţin îngrămădit în colonii precum madreporii despre care discutam data trecută, şi, deplasându-se în o mie de feluri, s-a aşezat într-un mod foarte neregulat în diferitele spaţii în care este împărţită scoarţa planetei.
Densitatea în Italia este de 140 de persoane pe kilometru pătrat, şi deci de şapte ori mai mare decât media. Provincia cea mai aglomerată este Napoli: 1.500 de locuitori pe km2: de 55 de ori media terestră. Ţările cu cea mai mare densitate din Europa (şi din lume) sunt Belgia, Olanda şi Anglia (fără Scoţia), care se situează pe la 300: de 15 ori media umană. Ţara cu cea mai redusă populaţie, pe lângă Suedia şi Norvegia, este Rusia: pentru partea europeană 29 de locuitori pe km2, abia peste media terestră.
Densităţile continentelor sunt: Europa 53, Asia 30. Dar apoi coborâm înspăimântător sub media umană. America Centrală şi de Nord 8,5; Africa 6,7; America de Sud 6,3; Australia-Oceania 1,5. Ajungem aşadar la a treisprezecea parte din media universală.
Densitatea Statelor Unite este de 19, aşadar inferioară celei a Rusiei europene (adică până la Urali şi la Caucaz). Coincidenţă perfectă cu media de pe Pământ: oare să fie acesta motivul pentru care îl vor cu totul pentru ei?
Populaţia este însă distribuită în SUA cu o neuniformitate clamoroasă: chiar lăsând la o parte micile districte, se merge de la 0,5 în deşerticul Nevada până la 240 în forfotitorul New Jersey, puţin mai mic decât Lombardia.
Notăm în fine că întreaga RSFSR, care cuprinde Siberia, are densitatea redusă la 6,8. În ceea ce priveşte întreaga URSS, densitatea este de 9 locuitori pe km2, iar cea mai populată dintre republicile federate este Ucraina occidentală, cu 70.
Dacă lăsăm la o parte populaţia „dispersată“, în mod predominant rurală, şi ne ocupăm doar de oamenii care trăiesc „aglomeraţi“ în oraşe, aşa cum am avut deja ocazia să observăm, avem, luând în considerare densitatea, un salt la cifre care se situează mult deasupra, de circa o mie de ori mai mult decât media terestră: aşa cum spun oamenii de ştiinţă, trecem la un alt ordin de mărime. Nu este greu de înţeles cum, dimpotrivă, populaţia zonelor rurale considerate singure vede scăzând, în orice circumscripţie mare sau mică, densitatea în raport cu cea generală.
Să stabilim câţi sunt oamenii dispersaţi şi câţi cei aglomeraţi, să spunem în lume sau în Italia, este în schimb o problemă dintre cele mai spinoase. Chiar şi însumând populaţiile oraşelor care depăşesc un anumit număr de locuitori ales arbitrar, să zicem 5.000, concluzia este deformată de faptul că se deţin cifrele comunelor. Or, de exemplu, la Roma comuna este mult mai mare decât oraşul şi deci există o parte din populaţia dispersată inclusă în acea cifră; la Londra comuna este mult mai mică decât oraşul, şi deci este în întregime populaţie aglomerată, în timp ce rămâne să fie adăugată, în totalitate sau parţial, toată populaţia din zona „marii Londre“. Îndrăznim să afirmăm că pe întreg pământul o cincime dintre oameni trăiesc în oraşe, în timp ce raportul va fi zero în centrul Africii, şi de cel puţin jumătate în Belgia.
Oricum, iată noile cifre, care, din cauza ordinului lor de mărime deplasat, se referă de regulă la hectar, în timp ce noi vom continua aici să le dăm pe kilometru pătrat, care cuprinde o sută de hectare. Marea Londră (în timp ce proiectele în curs o dilată şi mai mult, dar prin sistemul oraşelor-satelit, de circa 50 de mii de locuitori aflate la o distanţă medie de 20 de kilometri de nucleul istoric) găzduieşte pe 600 de kilometri pătraţi opt milioane şi jumătate de oameni: o densitate de 14 mii. Dar la Londra se respiră încă mai bine decât în cartierele mizere rămase moştenire de la evrei, chinezi sau italieni. Cel mai sugrumat oraş italian, Napoli, în nucleul său de 800 de hectare şi deci 8 km2 înghesuie nu mai puţin de 600 de mii din milionul de locuitori care stau în comuna administrativă, căreia i s-au alipit comunele învecinate: densitatea atinge cifra de 75 de mii, ceea ce este o adevărată limită inumană, depăşind de 3.750 de ori media terestră. Chiar şi considerând comuna Napoli împărţită în cele douăsprezece cartiere tradiţionale, excluzând deci aşa-numitele „sate“, densitatea este tot de 45 de mii, adică triplă faţă de Londra. Considerând în mod abstract un oraş generic de tipul „secolului al XIX-lea“ care ar avea clădiri cu cinci etaje şi străzi suficient de largi pentru a ocupa patru zecimi din întreaga suprafaţă, un calcul tehnic deloc dificil arată că fiecare încăpere sau „cameră“ ocupă circa 5 m2 „acoperiţi“ şi 3 m2 „urbani“. Dar din trei camere doar una este destinată locuirii, şi în medie (Italia) găzduieşte o persoană şi jumătate; de exemplu, o familie de şase membri are patru camere. Prin urmare, fiecare locuitor, ca să spunem aşa, dispune de circa 16 m2 în oraşul compact, abia tolerabil din punct de vedere igienic: am ajuns aşadar, ca verificare, la densitatea de 60 de mii. Acolo unde există pe lângă străzi şi pieţe şi grădini, parcuri etc., densitatea se ameliorează, adică scade.
Aşadar, procesul istoric care, cu miile sale de aspecte, i-a aglomerat pe oameni în oraşe la nivelul mediei ţărilor avansate, i-a dus de la o densitate naţională pe care să o presupunem a fi de 200 (Europa centrală, mai populată: de zece ori media de pe Pământ) la o densitate urbană care, în cele mai bune ipoteze, ale adevăratelor oraşe-grădină, depăşeşte 20 de mii de oameni pe km2 (de o sută de ori mai mult decât pe plan naţional, de o mie de ori mai mult decât media terestră).
Ştim că originea acestei îngrămădiri se află aproape în întregime în consecinţele epocii capitaliste, regimurilor precapitaliste fiindu-le suficiente câteva capitale nu imense care dominau miriade de sate rurale.
Dar capitalismul nu vrea încă să se oprească, şi ca în toate celelalte fenomene ale sale, nu o poate face. Iar acest proces extrem de important îl defineşte. Căci de fapt măsurile cantitative sunt cele care contează, şi nu etichetele calitative politice şi propagandistice. Tot ceea ce îi reduce omului spaţiul este capitalism.
A existat într-adevăr cineva care a gândit şi — din păcate — a înfăptuit ceva „mai bun“; domnul Charles-Edouard Jeanneret din Geneva, de profesie arhitect. Cine mai e şi ăsta? Un moment, îl cunoaşteţi şi voi: oamenii foarte mari îşi schimbă numele, iar cel care răsună în lumea întreagă este Le Corbusier.
Cetăţeanul Le Corbusier intră în rândul acelei categorii de tovarăşi de drum cerebrali care prin ea însăşi constituie un fenomen suficient pentru a te face să-ţi fie scârbă de partidoaiele care odată se numeau proletare şi comuniste. Despre el, şi, ceea ce este mai rău, despre teoriile şi metodele sale, se vorbeşte de fapt la superlativ în presa sovietică şi în toată cea care în lume este proiecţia sa, aşa cum de altfel se vorbea de bine în presa fascistă şi nazistă, şi în plus i se încurajează imitaţiile şi aplicaţiile, unele dintre acestea delectând imensa Moscovă, fiică a zece tipuri de organizare umană, suveran întinsă pe spaţii grandioase, ba chiar, a cărei forţă de dominaţie a fost mereu distanţa şi spaţiul, construcţia joasă şi răsfirată, al cărei incendiu a oprit valul otrăvit al capitalismului răsturnându-l pe Bonaparte în Berezina.
Moscova nu se poate abţine astăzi să nu concureze cu New York-ul. Dar zgârie-norii şi paranoia Le Corbusier nu sunt acelaşi lucru. Nu trebuie crezut că cele douăsprezece milioane de newyorkezi stau în constelaţia lor de oraşe mai înghesuiţi decât londonezii, în ciuda înălţimii mai mari a clădirilor. În clădirea de 30 de etaje, înainte de toate, proporţia dintre spaţiile de birouri şi cele de locuit nu mai este de trei, ci de zece sau douăzeci, înălţimea este atinsă doar într-un pisc îngust, străzile sunt de cel puţin zece ori mai largi decât în oraşele de tipul „secolului al XIX-lea european“ din care am extras mai devreme „indicii“ de aglomerare; fiecare locuitor are la dispoziţie un mic apartament şi nu două treimi de cameră, şi aşa mai departe, astfel încât, în cele din urmă, densitatea este aceeaşi, şi nu depăşeşte acei 20 de mii pe km2 menţionaţi, ba chiar depăşeşte cei 14 mii ai marii Londre, fără nicio îndoială.
Am citit o descriere strălucită a clădirii lui Le Corbusier, ridicată după proiectul şi sub direcţia sa la Marsilia. Autorul articolului are câteva replici de efect, cum ar fi aceea că în cele 330 de cubicule destinate a 1.600 de chiriaşi „spaţiul este mai preţios decât uraniul“. Aceasta nu este o parodie, ci o referinţă coerentă la doctrinele corbusieriste:
„Le Corbusier anticipează prin construcţiile sale viitorul luminos al umanităţii care nu are pământ pentru a se întinde... Arhitectura sa este o luptă chinuitoare împotriva a ceea ce este de prisos, o cursă anxioasă spre cucerirea de spaţii pentru viaţă“.
Totuşi, mai mult decât impresiile şi aprecierile care pot decurge din ideile preconcepute ale celui care scrie, pentru noi contează (cum se spunea) cifrele. Aici ar putea învăţa vreun urechist ce înseamnă că cantitatea se transformă în calitate, şi nu, în mod necuvenit, în chestiunea raportului clasă-partid.
Principiul supraexploatării spaţiului este împins până la aceste tendinţe fanteziste: a suprapune verdeaţa grădinilor urbane (mâine chiar şi pe cea a câmpurilor de grâu şi cartofi!), străzile de tranzit şi suprafaţa acoperită a clădirilor pe verticală, pe acelaşi spaţiu. Verticalism se numeşte această doctrină diformă; capitalismul este verticalist. Comunismul va fi „orizontalist“. Pentru dictatura imperială Caius Iulius a sfătuit să se taie macii înalţi, pentru cea proletară va fi potrivit să se taie aceia, şi odată cu ei şi construcţiile înalte. Vom putea respecta un Michelangelo sau un Bernini şi poate un burghezoid Eiffel sau Antonelli, dar în niciun caz pe acest „democrat“ Jeanneret.
Aşadar, prima mostră de non-casă, ci de unité d’habitation, care ar trebui să devină un cartier, sprijinită de coasta unei înălţimi a terenului, în însorita şi mediteraneana Marsilia, se odihneşte pe treizeci şi şase de piloni goi sub care, neexistând ziduri sau pereţi, trec strada şi o aşa-zisă grădină. Prostul de calibru oficial e uluit, dar din punct de vedere tehnic „realizarea“ (frumos cuvânt reacţionar conform căruia orice lucru există prius in intellectu, mai întâi în capetele mai mult sau mai puţin ţicnite, şi apoi in factu, adică în materia vilă şi pasivă) este la îndemâna oricărui meşter zidar bun cu un manual de o sută de pagini în buzunar (el, da, respectabil). Acest dreptunghi pe cei treizeci şi şase de piloni îl evaluăm la 800 de metri pătraţi, cu aproximaţie: cine are ceva de obiectat să ne trimită planul şi elevaţia. După înălţimea goală a parterului nu se află nouă etaje, ci nouă străzi, adică coridoare-apartamente în care fiecare decimetru cub este studiat în aşa fel încât să ţină loc de mobilă, de unealtă şi, în ultimă instanţă, de spaţiu în care locatarul se aşează, având grijă să nu depăşească măsurile din proiect. Suntem şi noi tentaţi să luăm în derâdere descriind sala de operaţii proiectată pentru a-i tăia pe cei prea lungi sau prea laţi...
Cubiculele sunt în număr de 330 la cele nouă etaje şi destinate a 1.600 de locuitori, supuşi unui regulament strict cu privire la utilizarea spaţiului individual şi a celor comune. Să nu intrăm în detaliile modului de şedere şi de viaţă ale acestor locuitori ai edificiului, pe care jurnalistul citat se amuză să le definească drept penitenciar decorat, baracă gri şi vas fantomă. Reţinem faptul că sunt, în proiect, în număr de 1.600. A face să încapă 1.600 de proşti în 800 de metri pătraţi înseamnă a fi coborât de la zece metri pătraţi acoperiţi pe locuitor la o jumătate de metru! Vrem să fim prudenţi şi să presupunem că nu toate unităţile vor fi de locuit, ci şi de muncă şi servicii publice, şi deci locuitorul va dispune de un metru şi jumătate (să ne înţelegem bine; sunt nouă etaje, spus pe stil vechi, şi în casă fiecare are la dispoziţie pentru a se mişca el şi uneltele sale circa cinci metri pătraţi, o cămăruţă).
Am fi ajuns la 650 de mii de fiinţe pe kilometru pătrat, dar am vrea totuşi să prevedem 30% pentru străzi şi pieţe, gândindu-ne că lumina artificială şi aerul condiţionat nu ajung să pună diferitele paralelepipede în contact direct, astupând intrări şi ferestre, şi coborâm la 400 de mii de oameni pe km2. Prevedem chiar să existe în oraş spaţii goale ample şi parcuri: Le Corbusier, excelent stivuitor, ar fi atins oricum două sute de mii de bipede pe un km2.
Natura a dat aşadar speciei umane suficient pământ pentru a sta câte douăzeci pe kilometru pătrat.
Civilizaţia şi istoria au vrut ca în naţiunile cele mai avansate să se înceapă a se strânge de zece ori mai mult: să tot vorbim de progres.
Tipul de organizare urbană a stabilit ca cei mai norocoşi şi avansaţi în cultură şi înţelepciune să se reunească în oraşe, stând de o mie de ori mai strânşi.
Mania capitalistă de îngrămădire a oamenilor-sardele nu s-a oprit aici, şi de dragul ei alde Le Corbusier, închizând în mod deliberat ochii, nu spunem la deşerturile nelocuite cum ar putea fi în Canada sau în Australia, ci la acele întinderi ale câmpurilor înverzite de recolte, din care singure provine viaţa a cărei plenitudine pretind să o asigure, vor să-i zăvorască pe cel puţin încă de zece ori mai mulţi, ţinându-i pe cei vii de zece mii de ori mai înghesuiţi faţă de media terestră, şi poate gândindu-se să multiplice în asemenea proporţii furnicile umane!
Cine aplaudă aceste orientări nu trebuie definit doar ca adept al unor doctrine, idealuri sau interese capitaliste; ci ca părtaş al tendinţelor patologice ale acestei supreme perioade a capitalismului aflat în putrefacţie şi disoluţie, care, la forţa apologeticii ştiinţei şi tehnicii sale, biruitoare ale oricărui obstacol, fundamentează (după cum spunea Engels) oraşele în propriul lor excrement uman într-un mod atât de „funcţional“ încât sistemul ultra-raţional îl va vedea pe locuitor identificând cada de baie cu canalizarea.
Lupta revoluţionară pentru spintecarea înfricoşătoarelor aglomerări tentaculare poate fi definită aşa: oxigen comunist contra canalizare capitalistă. Spaţiu contra ciment.
Cursa spre aglomerare nu are ca motiv deficitul de spaţiu, care în ciuda prolificităţii umane, fiică şi ea a asupririi de clasă, abundă pretutindeni şi în toate sensurile, ci exigenţele modului capitalist de producţie, care împinge inexorabil înainte descoperirea sa privind munca în mase de oameni.
Dat fiind că aici nu se redactează pentru a ne scufunda în voluptatea spiritului creator, ci pur şi simplu în serviciul operei de partid, se cuvine, ca de obicei, să ne oprim pentru a dovedi că nu se lansează o lozincă nou şi nici nu i se descoperă istoriei o nouă lege, ci se calcă temeinic pe urmele doctrinei stabilite.
Marx, după ce a descris în prima carte din Capitalul procesul de producţie capitalist, care, deşi este încadrat în cel mai vast domeniu social şi istoric, prezintă mai ales raportul de clasă dintre capitalişti şi muncitori în interiorul întreprinderii; şi după ce în cartea a doua a studiat circulaţia capitalului, adică reproducerea sa prin intermediul acelei părţi de mărfuri fabricate care nu merg spre consumul direct, ci sunt instrumente ale producţiei ulterioare, abordează în cea de-a treia şi incompleta carte „procesul de ansamblu al producţiei capitaliste“ care conduce la „formele concrete“ care se întâlnesc realmente în societate, precum
„interacţiunea diferitelor capitaluri, în concurenţă, şi în conştiinţa obişnuită a agenţilor producţiei“.
În mod clar, tratarea trebuia să culmineze în capitole despre acţiunea „politică“ a claselor în luptă, aşa cum am spus de mai multe ori, şi despre conştiinţa acţiunii de clasă, derivat şi suprastructură finală a întregului rest.
În capitolul V, înainte de a ajunge să stabilească legea tendinţei de scădere a ratei medii a profitului, Marx tratează un punct de primă importanţă: Economii (economisirea), în folosirea capitalului constant.
Dialectic (unul dintre punctele prost redate, dacă nu chiar prost văzute de Stalin în binecunoscutul său text), capitalul, ca orice capitalist, face totul pentru a-şi ridica profitul, şi deci şi rata profitului său. Dacă societatea capitalistă ar vrea sau ar putea să se opună descoperirilor şi invenţiilor care cresc productivitatea muncii umane, doar atunci, făcând hiperbolic numărul proletarilor exploataţi chiar şi pentru un consum care nu se exaltă fără încetare, ar reuşi să evite scăderea ratei (vezi Dialog cu Stalin, ziua a treia). Dar neputând face aceasta, capitalul luptă cu alte mijloace pentru a întârzia şi frâna scăderea ratei, pe care totuşi acumularea şi concentrarea o fac foarte compatibilă cu creşterea fără limită a masei totale a profiturilor şi a cifrei profitului pe întreprindere.
În fiecare întreprindere profitul capitalului este dat de excedentul preţului de vânzare a tuturor mărfurilor produse (de exemplu într-un an) faţă de costul lor, sau costul de producţie. Deci capitalul caută să vândă la preţ ridicat, şi să reducă costurile de producţie. Mai departe Marx va trata efectul variaţiei preţurilor de piaţă, aici tratează costurile de producţie.
În teoria marxistă costul de producţie se scindează în două: capitalul variabil, care este cheltuiala anticipată şi susţinută pentru toate salariile şi lefurile, şi capitalul constant, care este cheltuiala pentru a achiziţiona materii prime şi a ţine în eficienţă neîncetată construcţiile, utilajele etc. Aici nu este vorba de mijlocul evident de a creşte profitul, dat de scăderea salariilor, şi pentru că nu aceasta este tendinţa generală a capitalismului, cel puţin în faza ulterioară primelor decenii cele mai feroce. Salariul muncitoresc istoric creşte ca cifră monetară, creşte chiar şi ca valoare în monedă nedevalorizată, adică dacă este exprimat, să zicem, în lire sau dolari din 1914, dar dacă este măsurat în timp de muncă mediu social scade, deşi nivelul de trai muncitoresc a crescut, deoarece tocmai productivitatea muncii, crescută pe linie tehnică, a făcut să scadă valoarea, dacă nu preţul, tuturor mărfurilor pe care muncitorul le consumă. Dar despre aceasta în altă parte.
Să rămână deocamdată neschimbate atât preţul de vânzare, cât şi preţul salariilor: este evident că capitalul se aruncă să reducă costul părţii constante a capitalului cheltuit. Nu numai că există diverse mijloace pentru a atinge acest scop, dar există o tendinţă hotărâtă în această direcţie a economiei capitaliste.
Marx lasă, de asemenea, la o parte un prim mijloc: mărirea zilei de muncă la un salariu egal (şi chiar cu un salariu crescut proporţional cu orele, chiar şi atunci când se plătesc mai mult „orele suplimentare“). De fapt, în acest caz, deşi cu siguranţă nu se economiseşte la materiile prime consumate, se economiseşte la folosirea maşinilor şi a clădirilor, scurtând „rotaţia“, adică ciclul de producţie de care sunt capabile. Observăm că un mijloc de a atinge o astfel de economie este găsit de multe ori de capitalist în turele de muncă continuă care, de exemplu, evitând răcirea cuptoarelor, aduc un câştig de calorii, cu alte cuvinte de profit.
Dar chiar presupunând că muncitorii reuşesc să refuze orice modificare, chiar şi salarială, a programului de lucru, mai există alţi trei factori de prim ordin.
1) Mărirea sau gruparea întreprinderilor. Simplul fapt de a-i asocia pe muncitorii anterior izolaţi, chiar şi fără nicio modificare a tehnicii de lucru, conduce la o economie uriaşă: în construcţia unui singur atelier, în iluminat, încălzire, alte cheltuieli generale etc. Este suficient să ne gândim la pierderea de căldură a atâtor mici forje în comparaţie cu o singură forjă mare înconjurată de numeroşi forjori care îşi introduc piesa în ea, deşi lucrează cu aceleaşi unelte manuale ca înainte, şi la alte o sută de exemple.
„Toată această economie, care decurge din concentrarea mijloacelor de producţie şi din utilizarea lor în masă, presupune însă ca o condiţie esenţială existenţa laolaltă şi colaborarea unui mare număr de muncitori, deci combinarea socială a muncii. Ea rezultă, aşadar, din caracterul social al muncii, tot aşa cum plusvaloarea rezultă din supramunca fiecărui muncitor considerat în mod izolat“.
2) Recuperarea resturilor, a deşeurilor din orice producţie, care devin materie utilă pentru alte procese de prelucrare (subproduse) prin faptul că sunt disponibile în cantităţi mari, în timp ce în mica producţie ar fi fost aruncate. Iată o altă sursă de economisire a costurilor de producţie şi, prin urmare, de profit capitalist, care decurge la rândul ei exclusiv din caracterul social asumat de muncă.
3) Perfecţionarea tehnică datorată noilor invenţii, introducerii de maşini noi etc. în întreprinderile din alte sectoare care produc la preţuri mai mici materiile prime, maşinile, uneltele necesare întreprinderii luate în considerare. Şi în acest caz, o dezvoltare datorată faptului producţiei de masă, care a solicitat şi a stimulat ingeniozitatea umană să rezolve anumite probleme tehnice, inutile a fi puse pentru mica producţie, produce un beneficiu care nu este social, ci este însuşit de capital pentru sine:
„Ceea ce revine în acest caz capitalistului este iarăşi un câştig, care este produs al muncii sociale, chiar dacă nu e un produs al muncitorilor exploataţi direct de către acest capitalist. O asemenea dezvoltare a forţei productive se reduce în ultimă instanţă, întotdeauna, la caracterul social al muncii puse în acţiune, la diviziunea muncii în cadrul societăţii, la dezvoltarea muncii intelectuale, îndeosebi a ştiinţelor naturii. Capitalistul foloseşte aici avantajele întregului sistem de diviziune socială a muncii. Dezvoltarea forţei productive a muncii nu în ramura de producţie respectivă, ci în ramura care-i furnizează mijloacele de producţie, face să scadă aici relativ valoarea capitalului constant folosit de capitalist şi deci sporeşte rata profitului“.
Asupra acestor citate esenţiale ar trebui invitaţi să reflecteze acei tovarăşi, chiar şi dintre cei mai buni, care reduc antagonismul de interese la simplul duel dintre capitalistul individual şi muncitorul său, în a-l plăti mai mult sau mai puţin, şi îl închid cel mult în cadrul întreprinderii. Antagonismul claselor sociale se bazează în schimb pe o cu totul altă apropriere pe care o face capitalul, transformând în domeniul său exclusiv tot câştigul, mult mai vast, al randamentului social îmbunătăţit, derivat din combinarea muncitorilor şi din diminuarea timpului mediu de muncă conţinut în produse. Dacă, prin primul fapt brut, suprimând plusvaloarea directă, muncitorul ar putea munci şase ore în loc de opt, prin efectul randamentului social, dată fiind raţionalizarea oricărei vechi risipe a producţiei parcelare şi invenţiile tehnice grandioase, ar trebui să se muncească o singură oră.
Şi tocmai domeniul plusvalorii este cel care îi va fi luat capitalistului, dar nu va fi dat muncitorului, care va trebui să contribuie cu el la serviciile de organizare generală. Nu acolo se află deci cucerirea, ci în organizarea socială, care va trebui să fie îndreptată nu spre profitul de capital, ci spre ridicarea condiţiilor muncii vii. Într-adevăr, în societatea socialistă, muncitorul va presta faţă de societate doar o justă „supramuncă“, în timp ce „munca necesară“ îi va fi redusă în funcţie de puterea tehnică sporită, în funcţie de cei zece sclavi de oţel de care fiecare dintre noi ar putea dispune astăzi, în timp ce acum un secol nu avea niciunul.
Astăzi, dimpotrivă, sistemul capitalist consideră toate aceste infinite resurse ca fiind inerente capitalului, o virtute proprie a capitalului, şi îl ţine pe muncitor cu totul străin de condiţiile de realizare a muncii. Capitalistul, ca şi marxiştii imperfecţi, vede în cifra salariului „singura tranzacţie“ care are loc între el şi muncitorul său. Acesta din urmă, aşadar, nu trebuie să se intereseze de economiile la capitalul constant, ci doar de cea care s-ar încerca la capitalul variabil, la banii cheltuiţi pentru săptămâna sa de muncă. Dar acest lucru face ca, pentru a economisi la toate, capitalul să economisească în primul rând la siguranţa şi igiena condiţiilor umane de muncă. Ceea ce ne readuce la tema noastră: oraş şi sat, ciment şi spaţiu, canalizare şi oxigen:
„Aceste economii duc la înghesuirea muncitorilor în încăperi mici şi insalubre, ceea ce în limbaj capitalist înseamnă economisirea clădirilor, la îngrămădirea în aceeaşi încăpere a unor maşini periculoase neprevăzute cu dispozitive de protecţie împotriva accidentelor, la lipsa unor măsuri de securitate în procesele de producţie care prin natura lor sunt dăunătoare sănătăţii sau primejdioase, ca, de pildă, în mine etc. Nu mai vorbim de lipsa oricăror instalaţii pentru ca procesul de producţie să decurgă în condiţii mai umane, mai plăcute sau cel puţin suportabile pentru muncitori. Din punct de vedere capitalist aceasta ar însemna risipă inutilă şi absurdă. Cu toată zgârcenia ei, producţia capitalistă este în genere foarte risipitoare când e vorba de materialul uman, tot aşa cum, pe de altă parte, datorită metodei de repartiţie a produselor ei pe calea comerţului [hei, hei, cei de la Moscova!] şi datorită concurenţei pe care o practică, face o mare risipă de mijloace materiale şi astfel societatea pierde ceea ce câştigă capitaliştii individuali“.
Din acest alt capitol puternic, cu o esenţă programatică pentru cel care se „istoveşte ani de zile“ aprofundându-l (nici vorbă de a-l citi la frizer şi a cere apoi imediat ultimul număr din Selezione!), vom reda acum doar încheierea.
„Cheltuielile mult mai mari prilejuite în genere de o întreprindere bazată pe invenţii noi, în comparaţie cu cele ale întreprinderii ridicate mai târziu pe ruinele celei dintâi... Acest moment este atât de important, încât întreprinzătorii-pionieri dau de obicei faliment şi prosperă numai succesorii lor, care obţin clădirile, maşinile etc. la preţuri ieftine. Tocmai de aceea, cele mai mari foloase de pe urma oricărui progres al muncii generale a minţii omeneşti şi de pe urma aplicării pe scară socială a acestui progres, cu ajutorul muncii combinate, le trag în majoritatea cazurilor reprezentanţii cei mai insignifianţi şi mai jalnici ai capitalului bănesc“.
Este descrierea, demnă de dalta lui Michelangelo, făcută avant la lettre a blestematului secol care se scurge pompos, în cultul bestiei triumfătoare.
Dacă legiuţele reformiste au schimbat ceva în organizarea fabricilor, impunând capitalistului anumite cheltuieli de siguranţă din care acesta se reface înmiit în altă parte, conceptul citat al lui Marx trebuie aplicat cu un efect sigur la scara „urbanistică“. Pentru a economisi cheltuieli false, din acest obişnuit şi criminal motiv avansat cu emfază de capital, şi repetat ca un ecou de cretinismul opozanţilor de carton plătiţi să pună aceeaşi placă, pe lângă marile oraşe, în marile oraşe, printre locuinţele cu densitate accelerată şi fabricile adesea lipite de ele şi de ele „înconjurate“ în dezvoltarea demografică şi de urbanizare neîncetată, se aglomerează depozite de materii nocive, explozivi şi material de război, mai ales prin suprapunerea staţiilor de triaj şi de depozitare, a porturilor, aeroporturilor şi altor servicii. Şi cronica de zi cu zi, parcă cu un sadism deosebit la începutul acestui an 1953, descrie accidente înfricoşătoare de tot felul, spre care cu toate acestea se aleargă fără încetare. La acestea colaborează uşurinţa şi nepăsarea birocraţiilor tehnice, într-un crescendo înspăimântător de la un război la altul. Şi războiul însuşi nu mai pare atât de periculos, dacă producţia şi viaţa sunt sângeroase. Nici nu se înţelege că singura măsură în sens opus este: rărirea! Interpunerea unor distanţe mai mari între diversele servicii şi oprirea cel puţin a instalării de noi monştri în inima zonelor locuite şi industriale. Nu a fost de ajuns pentru aceasta nici măcar lecţia bombardamentelor în covor şi a anihilării în stil Coventry.
Capitalul i-a eliberat pe iobagii pe care vasalitatea feudală îi ţintuia de glie, cu o gravă lezare a demnităţii umane, dar cu o formulă optimă pentru a menţine, de exemplu, uniformă densitatea teritorială în Franţa. Erau forţaţi să stea locului, dar acolo unde puteau mânca şi dormi şi se puteau întinde pe cât le era necesar. Urbanizarea a răspuns exigenţelor manufacturilor debordante şi ale cuceririi istorice a „muncii combinate“. Atâta timp cât instalaţia consta într-o hală imensă cu tot atâtea locuri pentru fiecare meşteşugar în parte, este clar că nu exista altceva de făcut: nenumăraţi muncitori care să lucreze într-un spaţiu mic şi, prin urmare, să locuiască şi să trăiască într-un spaţiu mic, întrucât se producea o avuţie mult mai mare. Dându-i-se salariatului un dram de nivel de trai în plus faţă de meşteşugar şi de ţăran, masa enormă de beneficii a servit la mărirea şi înfrumuseţarea în primul rând a oraşelor: dacă în vechiul regim era de ajuns un palat regal, în cel nou îi trebuiau clasei dominante o sută de sedii de operaţiuni şi de distracţie.
Dar toate nenumăratele invenţii tehnice care au urmat nu au dus cu siguranţă la îngrămădirea ulterioară a mai multor operatori într-un loc strâmt. Dimpotrivă. Dacă am căuta un indice definit ca „densitate tehnologică“ dat de numărul de muncitori care trebuie să fie adunaţi într-un spaţiu dat, pentru o producţie dată, am vedea că legea generală este că această densitate tinde să scadă.
În industria mecanică, un număr enorm de operaţiuni care erau făcute de grupuri de muncitori necalificaţi şi de o serie de muncitori specializaţi, sunt simplificate prin utilizarea unor mecanisme automate sau acţionate de la distanţă de foarte puţini manipulatori ai panourilor de comandă. Suprafaţa uzinelor Fiat a crescut într-o proporţie mai mare decât numărul muncitorilor, şi într-o proporţie încă şi mai mare, producţia.
Marx fusese deja capabil să descrie revoluţia determinată de războiul de ţesut mecanic care l-a înlocuit pe cel manual în industria textilă, care a decimat brutal numărul de muncitori pentru aceleaşi baterii de fusuri. Astăzi, în industria morăritului există mori mecanice în care întregul eşafodaj de instalaţii se supune unui singur operator, de la turnarea grâului în buncăre până la ieşirea sacilor de făină. Şi aşa mai departe.
Pe însuşi pământul agricol, atunci când tractorul înlocuieşte sapa sau plugul tras de animale, scade enorm numărul de ţărani de care este nevoie la aceeaşi fermă şi la aceeaşi întindere de teren cultivat.
Şi, în fine, se poate trage un alt exemplu din navigaţie. În trireme şi în galere, o corabie de câteva zeci de tone închidea o sută şi mai bine de vâslaşi, sclavi sau criminali, legaţi de bănci. Astăzi, un personal la maşini şi la manevrare mult mai mic, şi mai mic chiar şi decât cel al velierelor mai puţin vechi, este suficient pentru a conduce un transatlantic de cinci mii de tone.
Odată cu invenţiile şi creşterea enormă a productivităţii muncii, rămâne coordonarea a numeroşi executanţi, dar nu îşi mai are rostul îngrămădirea bestială cot la cot. Acest lucru se întâmplă chiar şi în război! De altfel, Fourier şi Marx nu au greşit când au definit fabricile drept ocne, cărora de atunci pretinşii apărători ai muncitorilor le-au înălţat imnuri stupide, idealizându-le ca o contrapondere la producţia rurală, care cel puţin chinuieşte (chiar şi în formele vechi) muşchii, dar nu intoxică plămânii şi ficatul.
Formele de producţie ultramoderne care utilizează reţele de staţii de orice fel, cum ar fi centralele hidroelectrice, comunicaţiile, radioul, televiziunea, dau tot mai mult o disciplină operativă unică unor muncitori eşalonaţi în grupuri mici la distanţe enorme.
Munca combinată rămâne, în reţele din ce în ce mai vaste şi mai minunate, iar producţia autonomă dispare din ce în ce mai mult. Dar densitatea tehnologică amintită mai sus se diminuează fără încetare. Aglomerarea urbană şi productivă persistă, aşadar, nu din raţiuni dependente de optimul producţiei, ci din cauza supravieţuirii economiei profitului şi a dictaturii sociale a capitalului.
Când va fi posibil, după ce vom fi zdrobit cu forţa această dictatură pe zi ce trece tot mai obscenă, să subordonăm orice soluţie şi orice plan îmbunătăţirii condiţiilor muncii vii, modelând în acest scop ceea ce este muncă moartă, capitalul constant, dotarea pe care specia umană a dat-o de-a lungul secolelor şi continuă să o dea scoarţei terestre, atunci verticalismul brut al monştrilor de ciment va fi luat în derâdere şi suprimat, şi, pe imensele întinderi orizontale de spaţiu, după ce oraşele gigantice vor fi fost descongestionate, forţa şi inteligenţa animalului om vor tinde progresiv să uniformizeze, pe pământurile locuibile, densitatea vieţii şi densitatea muncii, devenite acum forţe concordante şi nu, aşa cum se întâmplă în civilizaţia diformă de astăzi, crunt inamice şi ţinute laolaltă doar de spectrul servituţii şi al foamei.
[1]. Silvio Gigli a fost un cunoscut prezentator radio italian al epocii, faimos pentru concursurile sale cu întrebări uşoare şi răspunsuri rapide („botta e risposta“).