|
|
|
Scris: 1952 |
|
|
Subiectul precedentului „fir al timpului“: Utilitate publică, chilipir privat, avea menirea de a clarifica modul în care, în actuala economie socială, iniţiativa şi alegerea rămân mereu la vânătorii de profit speculativ, nu doar atunci când cu propriile mijloace şi în propriul sediu îşi realizează întreprinderea lor privată, ci şi în cazul aşa-numitelor lucrări publice, al căror loc este ocupat prin autoritate „din motive de utilitate generală“, înlăturându-l pe fostul posesor individual.
Iniţiativa, alegerea, decizia asupra oportunităţii unei sau altei lucrări (drum, cale ferată, lucrare hidraulică, lucrare de construcţie publică, asanare a unor zone din oraş sau de la ţară, lucrare maritimă şi aşa mai departe) şi prioritatea uneia faţă de cealaltă par, dar nu sunt, dictate de un centru care să aibă acea viziune supremă asupra interesului public. Ele sunt, în schimb, mereu, concepute, imaginate, lansate, împinse, trecute în faţă şi duse la bun sfârşit, sau aşa cum se obişnuieşte să se spună astăzi fără eufemisme „lansate la apă“ — se lansează la apă în sens propriu navele, şi în sens economic clasicele „carrozzoni“ [structuri parazitare] — de către un grup privat care şi-a făcut calculele şi a prevăzut un câştig uriaş.
Ba mai mult, în timp ce pentru întreprinderea privată în sens absolut finanţarea este oneroasă şi riscul de a apărea un efect nefavorabil este ridicat, la fel şi probabilitatea ca în locul profitului să apară o pierdere; în cazul lucrărilor şi întreprinderilor care poartă sfintele stigmate ale binelui public, este mult mai uşor să se obţină în condiţii bune fondurile care trebuie avansate, şi este aproape matematic exclus să existe un risc de beneficiu, nu spunem negativ, ci limitat. Dobânzile pasive şi eventualele creşteri ale cheltuielilor prevăzute au, de fapt, în asemenea cazuri, un mijloc de a fi revărsate asupra bugetului nu mai puţin clasicului Pantalone [statul]: s-ar potrivi deci bine formularea: lucrare de utilitate privată şi ţeapă publică.
Chestiunea nu serveşte doar la înţelegerea recentelor procese ale economiei capitaliste, numită în mod vulgar economie controlată sau dirijată, şi care din punct de vedere calitativ nu prezintă nimic nou, iar din punct de vedere cantitativ (oricât s-ar extinde pe zi ce trece) nimic neprevăzut, ci conduce la abordarea marxistă generală a procesului social şi la demonstraţia cu efect universal că, dintre toate măreţiile cu care se laudă actuala perioadă capitalistă, niciuna nu a avut drept primă cauză şi forţă motrice vreun alt scop decât cel al interesului clasei dominante, al membrilor sau al grupurilor sale, niciodată cel al bunăstării sociale generale.
Chestiunea despre care vorbeam, chiar şi tratată limitându-ne la lucrările de transformare edilitară a marilor oraşe, din ce în ce mai vaste şi mai zgomotoase în epoca contemporană, din ce în ce mai exaltate şi bătute la tobă drept capodopere de civilizaţie şi de înţeleaptă administraţie, se conectează la cea a plasării animalelor-oameni pe pământ, şi la soluţia nu civilizată şi perfectă, ci nesăbuită şi diformă, pe care ne-o prezintă în acest sens modul capitalist de producţie. Ne aflăm în plin tablou al contradicţiilor atroce pe care marxismul revoluţionar le denunţă ca fiind proprii societăţii burgheze de astăzi, şi care nu se limitează la repartizarea produselor muncii şi la raporturile dintre producători care decurg de aici, ci — în mod inseparabil — se extind la dislocarea geografică şi teritorială a instrumentelor şi instalaţiilor de producţie şi de transport, şi prin urmare a oamenilor înşişi, care poate în nici o altă epocă istorică nu a prezentat caracteristici atât de dezastruoase şi înfiorătoare.
Nu fără a ne delecta din plin cităm pasaje în care Marx condamnă şi ia în derâdere concepţiile lui Georg Hegel; în timp ce, după spusele obişnuiţilor diletanţi şi superficiali, el ar fi manifestat mereu pentru „maestrul“ său o maximă teamă reverenţioasă.
Săpuneala de care ne vom ocupa în scurt timp se numără printre multele care servesc la a reitera că interpretările marxiste subversive şi radicale ale lumii umane, deşi prin însăşi structura lor au valorificat toate rezultatele extrem de vaste ale epocilor precedente (neomiţând să explice nicio enunţare şi construcţie transmisă, chiar şi pe cea de care „cultura“ burgheză, cu un aer prezumţios de suficienţă, râdea prosteşte), au înfrânt şi au împrăştiat mai presus de toate o ceată de apologeţi: filozofii dreptului şi ideologii persoanei umane.
În desfăşurarea grandioasă a demonstraţiei sale că orice valoare — în economia privată şi mercantilă — trebuie măsurată prin munca umană socială investită în „bunurile“ fiecărei structuri, şi deci orice acumulare şi rezervă de nouă valoare şi de nouă bogăţie trebuie să corespundă muncii prestate şi „neconsumate“, adică unei diferenţe mercantile între munca obţinută şi cuantumul de mijloace de subzistenţă lăsat la dispoziţia muncitorului pentru a fi consumat, Marx trebuie la momentul potrivit să arate că bogăţia consumată, nu doar de proletar şi de capitalist, ci şi de proprietarul funciar, nu derivă decât din acea origine. În termeni economici: renta funciară nu este decât o parte a plusvalorii, reţinută din valoarea generată de suma eforturilor sociale ale muncitorilor.
O asemenea teză trebuie să elimine una dintre tezele opuse (izvorâtă din şcoala fiziocrată) care afirmă că bogăţia şi valoarea ar putea apărea din pământ, încă dinaintea aportului muncii umane.
În stadiul istoric actual, şi date fiind dimensiunile pământului, ale populaţiilor şi ale alimentelor, trebuie lichidată orice viziune „arcadică“ [1] ce prezintă o mică, senină şi ingenuă umanitate trăind din fructele căzute în poală din coroanele copacilor cu vegetaţie spontană, sub care zace cântând şi sărutându-se. Acest lucru se spune că se întâmpla în Tahiti şi în celelalte şiraguri de insule din Pacific, în climatul de primăvară permanentă: dar la momentul potrivit au ajuns acolo coloniile capitalismului modern, şi în locul dragostei în aer liber şi gratuite au importat dragostea mercantilă şi casele de toleranţă. Aşa cum bine spun francezii (jocul de cuvinte stă în pronunţie): Civilisation et siphilisation (sivilisasion şi sifilisasion) — bani de hârtie şi spirocheta pallida. [2]
Marx schiţează prin urmare raportul dintre om şi pământ. Pentru noi omul este Specie, pentru domniile lor este Persoană.
Marx precizează de la bun început — şi am învăţat acest lucru temeinic — că el tratează despre proprietatea asupra pământului aşa cum se prezintă atunci când modul de producţie capitalist este pe deplin dezvoltat. El ştie bine că în aproape toate ţările supravieţuiesc alte forme ale proprietăţii asupra pământului: cea feudală, care „presupune... [că] producătorului direct... [este o] simplă anexă a solului (sub forma de şerb, iobag, sclav etc.)“; şi deci are caracterul de stăpânire asupra unor mase de oameni — cea a proprietăţii parcelare, care presupune că „deposedarea muncitorilor [agricoli] de condiţiile lor de muncă“, adică de pământ, de unelte şi de rezerve.
Prin urmare, pe Marx îl interesează să facă abstracţie de aceste forme precapitaliste şi să considere agricultura organizată cu prezenţa acestor elemente: proprietarul funciar, care primeşte o rentă periodică de la arendaşul capitalist; acest arendaş care aduce capitalul de exploatare şi plăteşte salariul; masa de muncitori agricoli. Marx spune că, în acest scop, pentru cercetarea sa, îi este suficient să considere absolut analoage întreprinderea capitalistă manufacturieră şi cea agrară, capitalistul care produce produse manufacturate şi cel care produce alimente: ba chiar, pentru claritate, le reduce pe acestea la grâu, hrana esenţială a popoarelor moderne. Trebuie doar să se explice funcţia unui al treilea personaj, care lipseşte în manufactură (în general), dar care este mereu prezent în agricultura capitalistă: proprietarul; şi să se investigheze sursa beneficiului său, adică renta funciară.
Şi aici se arată cum, dacă dezvoltarea capitalismului impune să se facă tabula rasa cu formele agrare feudale şi cu mica proprietate, să fie dezlegaţi toţi iobagii de pământ şi să fie ruinaţi la maximum cultivatorii direcţi, aruncându-i pe toţi în rândurile proletariatului fără pământ şi fără rezerve (rezerva este o provizie de bunuri de consum, sau de valută suficientă pentru a le cumpăra atunci când nu există alte venituri), totuşi acea unică formă de proprietate asupra solului compatibilă cu capitalismul deplin nu este însă o condiţie necesară pentru acesta din urmă. Cu alte cuvinte: proprietatea funciară va dispărea înaintea capitalismului industrial, şi, aşa cum este magnific ilustrat în pasaje care merg de la Anti-Proudhon din 1847 până la una din ultimele scrisori ale lui Marx (citită la reuniunea de la Milano, în septembrie, a mişcării noastre): suprimarea proprietăţii private asupra solului nu înseamnă trecerea la socialism:
„Ce-i drept, proprietatea funciară se deosebeşte, aşa cum vom vedea mai târziu, de celelalte feluri de proprietate prin aceea că pe o anumită treaptă a dezvoltării ea apare ca inutilă şi dăunătoare chiar şi din punctul de vedere al modului de producţie capitalist“.
După cum s-a spus la Milano, acel „mai târziu“ vine după dramatica paranteză dreaptă a lui Engels care încheie ceea ce avem din cartea a III-a (la capitolul 52, în timp ce aici suntem la al 37-lea): „Aici manuscrisul se întrerupe...“. Iar noi susţinem că încoronarea operei trebuia să fie capitolul-program despre trecerea socială de la producţia capitalistă la comunism.
Întorcându-ne, după aceste lămuriri, mereu necesare chiar dacă repetate, conform metodei pe care o aplicăm în mod deliberat, la definiţia marxistă a proprietăţii asupra pământului, contrapusă celei false a filozofiei idealiste, reprodusă în notă, nu ne rămâne decât să o transcriem:
„Proprietatea funciară presupune că anumite persoane au monopolul asupra unor anumite porţiuni de pământ, de care pot dispune exclusiv după propria lor voinţă“.
Şi acum nota:
„Nu există ceva mai amuzant decât consideraţiile lui Hegel asupra proprietăţii funciare private. Omul ca persoană trebuie să dea o realitate voinţei sale ca suflet al naturii exterioare [făcând din această voinţă personală sufletul naturii exterioare], în consecinţă trebuie să ia în posesiune această natură ca proprietate privată a sa. Dacă aceasta este determinaţia «persoanei», a omului ca persoană, rezultă că fiecare om trebuie să fie proprietar funciar pentru a se realiza ca persoană. După Hegel, proprietatea privată liberă asupra pământului — un produs foarte modern — nu este o relaţie socială determinată, ci raportul omului ca persoană faţă de «natură», «dreptul absolut al omului de a-şi însuşi toate lucrurile». (Hegel. «Philosophie des Rechts», Berlin 1840, p. 79.) Un lucru e deocamdată limpede, că o persoană singulară nu se poate afirma prin «voinţa» ei ca proprietar în opoziţie cu o voinţă străină, care de asemenea vrea să se încarneze pe aceeaşi bucată de pământ. Aici se cere cu totul altceva decât bună-voinţă [este nevoie, vrea să spună Marx, utilizând cu o ironie extrem de fină jargonul hegelian pe care din 1840 îl stăpânea la perfecţie, de o mamă de bătaie]. Apoi este absolut imposibil să se prevadă unde îşi stabileşte «persoana» limitele realizării voinţei sale, dacă existenta acestei voinţe se realizează într-o ţară întreagă sau dacă este nevoie de un întreg număr de ţări, pentru ca, însuşindu-mi-le, «să-mi manifest suveranitatea voinţei mele faţă de lucruri» (p. 80). Aici Hegel ajunge la un impas: «Luarea în posesiune este un act cu totul singular; nu iau în posesiune mai mult decât ating cu corpul meu, dar, pe de altă parte, obiectele exterioare se întind mult mai departe decât pot eu cuprinde. Luând, aşadar, în posesiune un obiect, descopăr că el se află în legătură şi cu un alt obiect. Pentru luarea în posesiune folosesc mâna, dar domeniul accesibil acesteia poate fi extins» (p. 90, 91). Dar acest alt lucru este iarăşi legat de un altul şi astfel dispar limitele în cadrul cărora voinţa mea ca suflet trebuie să se întruchipeze în pământ. «Dacă posed ceva, raţiunea conchide imediat că nu numai lucrul direct posedat, ci şi tot ceea ce este în legătură cu el este al meu. Aici trebuie ca dreptul pozitiv să stabilească regulile lui, pentru că numai din concept nu se poate deduce nimic» (p. 91). Aceasta este o recunoaştere extrem de naivă din partea «conceptului» [continuă Marx] şi dovedeşte că conceptul, care de la început greşeşte profund considerând drept absolută o concepţie juridică foarte precisă — aparţinând societăţii burgheze — cu privire la proprietatea funciară, nu pricepe «nimic» din caracterul real al acestei proprietăţi funciare. Totodată aici este cuprinsă recunoaşterea faptului că, o dată cu schimbarea nevoilor dezvoltării sociale, adică economice, «dreptul pozitiv» poate şi trebuie să-şi schimbe normele“.
Până aici, extrem de importanta notă a lui Marx.
Speculaţia idealistă caută raportul zadarnic dintre persoană şi lucrul-pământ, şi îl descrie ca o proiecţie din partea primeia a unor misterioase fluide volitivo-magnetice. Marxismul înlătură mai întâi fetişul persoanei, şi caută procesul istoric, extrem de variabil, al raporturilor dintre om, ca specie şi ca societate, şi producţia agrară, iar la final îl stabileşte pozitiv în realitatea sa de raport între clase de oameni, care în producţia rurală au diferite sarcini şi îşi împart în mod variat produsul şi beneficiile. O, supremă impotenţă a filozofării şi a pseudofilozofiei burgheze!
Aceste pasaje din Hegel, şi dura punere la punct a şcolarului Karl, prind bine pentru a arăta câtă duhoare de hegelianism vine din vociferarea stânjenitoare a stalino-turin-marxiştilor. Când un aşa-zis marxist a făcut sacrificii pe altarul acestor două teze pestilenţiale: demnitatea Persoanei umane, pe de o parte, şi împărţirea pământului ţăranilor, pe de altă parte, nu-l mai aşteptaţi la a treia inepţie: şi-a tăiat deja singur craca.
În capitolul studiat, Marx nu face deci decât aluzii la istoria precedentă a ocupării, a organizării pământului de către om, înainte de prezenta fază capitalistă. El clarifică totuşi de la început că nu este vorba de un simplu „drept de suprafaţă“, în ceea ce dreptul pozitiv de astăzi stabileşte ca fiind proprietate asupra solului, transmisibilă prin schimb pe bani. Este vorba de un stadiu al amplasării instalaţiilor umane în „scoarţa“ terestră, adică într-un strat care se întinde în subsol şi în suprasol. Marx, într-adevăr, avertizează nu numai că în termenul de pământ el cuprinde şi apele în măsura în care sunt utilizate economic, ci tratează, dezvoltând teoria rentei funciare, nu doar despre cea care se obţine din cultivarea ogoarelor, ci şi a minelor, a terenurilor de construcţie, a clădirilor şi a oricărei alte instalaţii fixate în sol, şi care se înalţă deasupra sau se afundă sub el.
Utilizarea tuturor acestor forme pretinde aportul unui capital financiar pentru a semăna, a munci, a recolta, a construi, a excava, a edifica etc. Dreptul „cadastral“ care înscrie fiecare parcelă unui stăpân, stabileşte că antreprenorul care a strâns capitalul nu poate începe întreprinderea dacă nu obţine permisiunea de a trece graniţa perimetrală şi de a se pune pe treabă, aducându-şi acolo muncitorii şi funcţionarii salariaţi. El deschide astfel o breşă de timp în monopolul posesorului, căruia „dreptul pozitiv“ — cu excepţia acelei supreme fineţuri a exproprierii forţate — nu i-ar putea interzice să se aşeze chiar în mijloc cu un şezlong şi cu burta la soare, sau la lună, după caz, sub protecţia unui gard sau a unei serii de panouri: „intrarea interzisă“.
Un monopol, aşadar, şi nu o proprietate precum cea a obiectelor de consum. Or, permisiunea de a rupe sau de a întrerupe monopolul trebuie plătită: iar capitalistul antreprenor varsă arenda anuală. Va câştiga cu atât mai puţin, scăzând suma respectivă din profitul total pe care îl va fi obţinut, atunci când va fi plătit 1.000 pe săpat şi va fi vândut grâu de 2.000. Aşadar pământul, prin sine însuşi, şi chiar şi caloriile pe care soarele le iradiază asupra lui, nu-i aduc nimic celui din şezlong; şi cu toate acestea el înfulecă renta, întrucât aceasta a fost sustrasă din valoarea-muncă, ieşită din cei care îşi expun spatele, şi nu burta, soarelui dogoritor şi spintecă, şiroind de sudoare, pântecul fecundabil al pământului virgin, şi nicidecum mamă.
Marx demonstrează că însăşi legea scăderii ratei profitului capitalului, pe lângă toţi ceilalţi factori, ridică la maximum valoarea monopolului funciar, şi că această exaltare a fost maximă pentru formele nu pur agrare, precum mina şi terenul de construcţie, mai ales în preajma marilor oraşe.
Noi suntem cei care, înainte de a continua şi de a ajunge cu Marx la demonstraţia că raportul modern dintre oameni şi pământ este cel mai rău, în ceea ce priveşte tipurile de utilizare, adică de „echipare“ prin intermediul celor mai variate instalaţii, a scoarţei terestre, parcurgem cu amintiri sumare istoria umană a cuceririi scoarţei, căutând în ea nu amprenta medianică a actelor de voinţă, ci efectele fizice ale muncii şi ale efortului generaţiilor, îndeplinit nu pentru că la început ar fi fost raţiunea sau conştiinţa, ci pentru că la început era nevoia, şi în diferitele stadii ale desfăşurării sale colectivitatea umană a asigurat în mod variat propria securitate, viaţă şi multiplicare, şi cu o alternanţă variată de succese sau de catastrofe.
Omul nu este singurul animal care lasă urme pe scoarţa pământului şi nu se limitează la a o parcurge cu un pas uşor care abia îi atinge suprafaţa limită, lăsând acolo urme nu cu mult mai mari decât înotul peştelui în apă sau zborul păsării în aer. Într-un anumit sens omul este inferior, şi visul lui Leonardo nu a reuşit încă să-l desprindă de la sol, prin forţa sa musculară şi nu prin vehicule, pe care de altfel a lăsat o oaie să le inaugureze. [3] În apă, cele mai bune oţeluri ale sale nu i-au permis lui Piccard decât câteva sute de metri, în timp ce viaţa pulsează în batisferă şi poate că acolo şi-a avut originea. În scoarţa solidă, dacă îi revine poate primatul printre speciile zoologice, nu a fost totuşi primul care să lase amprente scobite sau în relief, pentru că multe animale străbat subsolul cu galerii, iar misterioasa plantă-colonie animală, coralul, a construit cu cadavrele sale calcaroase, mai mult decât edificiile noastre, adevărate insule pe care le considerăm parte integrantă a scheletului geofizic.
Dacă deci primul om a fost nomad la fel ca şi fiarele şi prin urmare nu a avut niciun interes să facă „instalaţii fixe“, astfel încât primele sale acte de voinţă — aşa cum ar fi spus Hegel — nu au dat suflet solului, bulgărelui de pământ sau stâncii, ci doar unei ramuri rupte ca măciucă sau unei pietre cioplite pentru topor, el fusese deja precedat de alte fiinţe „colonizatoare“ ale scoarţei şi autoare de „opere stabile“, şi nu doar de fiinţe fixe, ci şi de fiinţe capabile să se deplaseze în anumite cazuri, dacă este adevărat că castorul are o locuinţă şi elefantul un cimitir.
Să-l lăsăm pe nomadul care pe scoarţa terestră lasă doar o urmă labilă şi degrabă risipită, şi să trecem la primele societăţi fixe. Departe de noi ideea de a le trasa istoria; a fost nevoie de milenii pentru ca, sub presiunea numărului crescut şi prin efectul primelor resurse tehnice de muncă, să înceapă construcţiile propriu-zise care mergeau dincolo de cortul beduinului sau de coliba de gheaţă a laponului. Omul a început să extragă din pământ, înainte de toate, pietrele şi cimenturile care i-au servit pentru a înălţa sub pământ primele case şi diverse edificii, şi a imprimat în scoarţa sălbatică primele drumuri, canalele, multele alte amplasamente şi piste care au depăşit secole şi secole sau au fost şterse şi smulse de timp.
Atâta timp cât producţia predominantă a fost cea agrară, densitatea populaţiei scăzută, nevoile limitate, şi cu toate acestea era deja afirmată exigenţa unor aşezări teritoriale fixe şi a stabilităţii lor, nu numai împotriva calamităţilor naturale ci şi împotriva ofensivei şi invaziei sau distrugerii din partea altor grupuri umane, şi a fost abia embrionar schimbul de produse între un ţinut şi altul, tipul de „echipare a scoarţei terestre“ de către societăţile umane a purtat marca unei intervenţii puţin profunde. Partea de departe cea mai mare a spaţiului necesar popoarelor nu a avut altă intervenţie decât cultivarea, care comportă săparea pe doar câţiva palmi, convenind fără doar şi poate să se neglijeze terenurile puţin fertile sau pândite de pericolul inundaţiilor, de insalubritatea mlaştinilor, de furia vânturilor, a mareelor, lipsite de ploi, cu o altimetrie inaccesibilă şi aşa mai departe.
Printre ogoarele cultivate, puţine locuinţe rudimentare ale agricultorilor, o reţea modestă de drumuri pietonale sau pentru animale de călărie, slabe lucrări hidraulice de sprijin pentru tehnica rurală... Din când în când câte un castel, în care rezida un senior sau un căpitan de oşteni, şi treptat în jurul său casele din burg ale primilor meseriaşi. În Evul Mediu, mai mult încă decât în timpurile clasice, oraşele erau puţine, puţin populate, distante între ele, legate prin drumuri principale nesigure şi străbătute de mijloace lente cu tracţiune animală — puţin importante cel puţin până în secolul al doisprezecelea oraşele maritime şi portuare, din cauza incidenţei reduse a traficului de navigaţie asupra economiei generale, oricât de vechi şi uimitoare ar fi fost expediţiile anumitor popoare riverane.
În mod hotărât populaţia dispersată prevala asupra populaţiei aglomerate.
Cunoaştem această sonată a simfoniei iluministe — una dintre cele mai neroade: aglomerarea citadină este cea care a dezvoltat şcoala, cultura, civilizaţia, participarea întregului popor la viaţa politică, la libertate, la demnitatea persoanei umane! Suntem tot acolo. Cu cât se văd mai mulţi indivizi îngrămădiţi cu miile şi cu milioanele în vizuini infecte, în abatoare militare, în cazărmi şi galere, cu cât se văd mai mulţi dintre ei transformaţi în terci de bombe non-atomice şi atomice din cauza aglomerărilor, cu atât adoraţia fariseică a Individului se extinde şi împute aerul!
Dar aglomerarea urbană, înainte de toate, a dezvoltat epidemii şi ciume, superstiţie şi fanatism, degenerare fizică şi criminală, formarea de Lumpenproletariat şi a unor pături de interlopi mai decăzute în comparaţie cu cele ale banditismului de la drumul mare de acum un secol, creşterea înfricoşătoare a tuturor statisticilor privind delincvenţa, şi aceasta mai mult în ţările avansate şi bogate decât în cele înapoiate, şi mai ales în cele cu unităţile urbane cele mai mari.
Aici nu este vorba de a face apologia situaţiei actuale a maselor de la ţară, rare fiind exemplele unui adevărat proletariat agricol care să fie bine găzduit în locuinţe moderne răspândite pe teritoriu şi nu, la rândul său, aglomerat în centre mari, de peste 50 de mii de locuitori. În ceea ce priveşte apoi micul cultivator direct, locuind într-o casă-colibă pe bucăţica sa de pământ, cu atât mai puţin ne oferă acesta tipul dezirabil. Despre această pătură a populaţiei, către care astăzi se îndreaptă în acelaşi timp osanalele fasciştilor, centro-catolicilor şi ale falşilor stângişti, fie ei democratoizi sau stalinişti, iată ce spune Marx:
„Mica proprietate funciară creează o clasă de barbari, care trăieşte pe jumătate în afara societăţii, o clasă care îmbină toată brutalitatea formelor sociale primitive şi toate suferinţele şi mizeria ţărilor civilizate“.
Dar (şi la timpul potrivit se va putea completa mai bine dezvoltarea acestui tablou), nu se întâmplă ceva mai bun în ceea ce priveşte marea proprietate rurală şi industria modernă. Prima conduce la reducerea progresivă a populaţiei agricole şi a fertilităţii solului, a doua distruge „forţa de muncă, prin urmare forţa naturală a omului“. În aceasta, ele acţionează mână în mână, adaugă Marx. Iar pentru el, ca şi pentru noi, mai rea decât brutalitatea sănătoasă şi viguroasă a popoarelor barbare este degenerarea maselor în epoca capitalistă, pe care duşmanii noştri o numesc cu termenul de civilizaţie; aplicat bine şi în sens propriu pentru că înseamnă mod urban de a trăi, mod propriu marilor monştri aglomeraţi care sunt metropolele burgheze.
Aici nu conturăm urbanismul şi efectele sale în întreaga dezvoltare socială, ci în baza „tehnică“ a modului de organizare a solului terestru, pentru ca, încetând să fie un spaţiu abia zgâriat pentru cultivare, să fie echipat în profunzime cu toate instalaţiile generale complete care servesc la crearea platformei complexelor edilitare; şi să aibă drumuri, canalizare, distribuţie de apă, electricitate, gaz, pentru lumină, căldură şi comunicare de orice fel, transporturi publice de orice tip. Încă din timpurile antice, spaţiile rămase în urma oraşelor decăzute sau rase de pe faţa pământului de devastări, în ciuda densităţii şi intimităţii mai reduse a instalaţiilor cu subsolul, rămân aride şi inapte pentru orice cultură, oaze de deşert în mijlocul câmpurilor cultivate. Prin urmare, răspândirea oraşului în detrimentul mediului rural, care însoţeşte afluxul cu mişcare inversă al oamenilor în primul, comportă o manieră extrem de diferită şi mai profundă de transformare a „scoarţei terestre“ de către om, şi din acest fapt tehnic diferit apar noile relaţii economice de valoare şi rentă pe care Marx şi Engels le definesc, şi din ele apar relaţiile sociale — şi programele de revoluţie socială.
Dacă ar fi să dăm crezare tehnicii moderne, sistemul marilor concentrări este „economic“ în ceea ce priveşte cheltuiala necesară, în toate sensurile, pentru a „aşeza populaţia în teritoriul sediului său“. Dar economic pentru ea înseamnă adecvat profitului şi monopolului clasei dominante. Ea ar râde dacă s-ar propune ca fiind mai bună o aşezare dispersată şi mai uniformă, şi pretinde că ar fi o „cheltuială falsă“ ramificarea cu totul diferită, necesară într-un asemenea caz, a tuturor sistemelor de aducţiune şi evacuare pentru case şi persoane. Dar nec plus ultra-ul prozopopeei se află în ştiinţa aplicată, care se laudă cu un progres neîncetat, dar tinde tot mai mult spre o grămadă de minciuni, de calcule şi deducţii conştient greşite, şi spre o încrengătură teribilă de superstiţii şi locuri comune, sub presiunea afacerismului.
Italia, ţară extrem de aglomerată, are o medie de peste 150 de locuitori pe kilometru pătrat. Dar în oraşe, cel puţin în nucleele lor, şi fără a le lua în considerare pe cele mai nenorocite, există 400 de locuitori la un hectar, adică 40.000 pe un kilometru pătrat: densitatea este deci de peste 250 de ori mai mare decât media, şi într-un raport şi mai ridicat se află densitatea urbană medie faţă de cea rurală medie. În timp ce „politica economică“ a capitalului tinde să exaspereze şi mai mult contrastul teribil, politica revoluţionară îl va aborda frontal cu măsuri radicale.
Ingineria modernă pretinde a fi realizat capodopere cu masivele instalaţii unitare pentru a adăpa un oraş, a-l ilumina, a mişca transporturile sale congestionate, a întreţine drumurile şi restul, a îndepărta deşeurile distrugându-le pentru a le face inofensive, adică mineralizând partea organică sau ducându-le departe, în marile râuri sau în mare, şi fireşte dispreţuieşte tipul de organizare rurală în care în fiecare fermă, sau în grupuri limitate, se rezolvă cu mijloace aproape „naturale“, de exemplu, aprovizionarea cu apă sau serviciul de eliminare a deşeurilor.
Tânărul proaspăt absolvent şi cititor de reviste actualizate ar strâmba deci din nas dacă ar citi pasajul lui Engels care urmează (Problema locuinţelor, 1872) şi l-ar condamna ca fiind înapoiat şi „depăşit“ de timpuri şi de geniale aplicaţii moderne. Engels îi dă replica celui care spusese că abolirea contrastului dintre oraş şi mediul rural este o utopie, pentru că este natural, sau mai bine zis format istoric...:
„Desfiinţarea opoziţiei dintre oraş şi sat nu este nici mai mult, nici mai puţin utopică decât desfiinţarea antagonismului dintre capitalişti şi muncitorii salariaţi. Ea devine pe zi ce trece tot mai mult o cerinţă practică a producţiei industriale, ca şi a celei agricole. Nimeni nu a cerut-o mai insistent decât Liebig în lucrările sale de agrochimie, în care prima cerinţă formulată mereu este ca omul să restituie ogorului ceea ce primeşte de la el şi în care demonstrează că numai existenţa oraşelor, mai ales a marilor oraşe, împiedică acest lucru“.
Liebig! va spune obişnuitul tinerel, dar ce vechitură! Câte date îi lipseau, pe care noi le avem astăzi după un secol sau aproape un secol de cercetări în toate domeniile, chimic, biologic şi agronomic! Liebig este citat şi de Marx, şi dacă şi astăzi merită mai multă încredere decât universitarii moderni, este pentru că, pe lângă atâtea experienţe moderne, îi lipsea una notabilă: cea a premiilor sau a salariilor... din partea Montecatini sau Agfa: [4]
„Când vezi cum numai aici, la Londra, este aruncată zi de zi, în mare, cu cheltuieli enorme, o cantitate de îngrăşăminte naturale mai mare decât produce întregul regat al Saxoniei, când vezi ce instalaţii uriaşe sunt necesare pentru ca aceste îngrăşăminte să nu infecteze întreaga Londră, atunci utopia cu privire la desfiinţarea opoziţiei dintre oraş şi sat capătă o fundamentare uimitor de practică. Până şi Berlinul, relativ neînsemnat [cu siguranţă nu astăzi, 1952], se sufocă de cel puţin treizeci de ani în propria sa murdărie. Pe de altă parte, este o curată utopie să vrei, asemenea lui Proudhon, să răstorni actuala societate burgheză menţinându-l pe ţăran ca atare. Numai repartizarea pe cât posibil mai uniformă a populaţiei pe tot cuprinsul ţării, numai legătura strânsă dintre producţia industrială şi cea agricolă şi, o dată cu aceasta, extinderea devenită necesară a reţelei de comunicaţii, fireşte, cu condiţia ca modul de producţie capitalist să fie desfiinţat, este în stare să smulgă populaţia rurală din izolarea şi îndobitocirea în care ea vegetează de milenii fără ca să intervină vreo schimbare“.
Nu trebuie să se creadă că ar fi depăşită teza lui Liebig conform căreia ciclul de rotaţie a materiei organice necesare vieţii cade pe pasiv dacă se renunţă la dejecţiile umane şi, în parte, animale. Renunţarea a fost făcută şi a rămas definitivă în numele unei igiene edilitare artificiale, care ar merge împotriva dictatelor profitului speculativ dacă ar pune la îndoială faptul că mase imense de oameni trebuie să fie îngrămădite în zonele echipate în subsol cu reţeaua serviciilor urbane şi trecute la o respiraţie de tip „plămâni de oţel“.
Toate cercetările moderne asupra perspectivelor de a produce alimente în funcţie de populaţia în creştere, ţinând cont de pământul cultivabil şi de calculul energetic al căldurii şi al chimismului disponibil, ajung la concluzia unei iminente deficienţe de alimente. Se consideră că o compensare se va putea găsi doar cu mijloace de extracţie adecvate din „planctonul“ apelor marine, adică din corpusculii micilor animale acvatice răspândite în mări, din care s-ar obţine un fel de conservă la cutie. Se poate prevedea, de asemenea, că, şi graţie transformărilor intra-atomice, chimia va reuşi sinteza unor pastiluţe nutritive. Dar faptul este că, lăsând la o parte aceste viziuni futuriste (care ne amintesc de răspunsul doamnei căreia i se explica că în viitor copiii se vor face în laborator: sunt plină de admiraţie, dar cred că se va reveni întotdeauna cu plăcere la vechiul sistem!), astăzi circulaţia dintre pământul agricol, animale şi om cade în deficit mai ales în ceea ce priveşte substanţele azotate.
De ce, aşadar, să trecem cu vederea pierderea enormă a actualelor sisteme sterilizante de canalizare (pentru sterilitate este suficientă diluţia puternică şi un timp de câteva ore), dat fiind şi faptul că rezervele minerale de îngrăşăminte sunt pentru unele tipuri pe cale de epuizare? Specia umană distruge astfel mase nenumărabile de calorii din sectorul vital, la fel cum face prin conservarea morţilor. Să nu se teamă nimeni că, asemenea naziştilor, vrem să industrializăm cadavrele: oricum, suma dejecţiilor unui om pe parcursul vieţii medii este de 300 de ori mai mare decât greutatea corpului său. Dar înlocuind cimitirele cu un alt dispozitiv, chiar şi mineralizant, se câştigă teren cultivabil: astăzi, mai mult, acesta ar fi un teren de construcţie apetisant pentru constructori, dar să nu-şi facă iluzii, noi nu rupem o astfel de lance pentru ei.
Suntem, prin urmare, alături de Marx şi Engels, nu pe tărâmul utopiei, nu al ipotezei vagi, ci al unui program social precis, post-revoluţionar şi post-capitalist, atunci când prevedem primele „proiecte“ unitare pentru a ajunge la reţeaua uniformă de echipare a scoarţei terestre, în ai cărei noduri omul nu va mai fi nici ţăran, nici orăşean. Democraţia burgheză să se îngrozească, pentru că la atâtea libertăţi ale cetăţeanului vrem să o adăugăm şi pe aceea... de a îngrăşa pământul. Ea l-a redus la a renunţa la libertatea de a respira. Ceaţa neagră coborâtă asupra marii Londre a oprit, timp de săptămâni, orice activitate, deoarece depunea în plămânii celor care se aventurau pe străzi pulberea de cărbune a miilor şi miilor de coşuri de fum concentrate în jurul metropolei, şi făcea perfect inutile magnificele sisteme de iluminat, de transport, şi orice instalaţie de muncă; încât hoţii şi huliganii au profitat din plin de acest lucru.
Suntem deci mult dincolo de echilibrul dintre „interesele“ omului de la oraş şi ale celui de la ţară, despre care se vorbeşte în ultimele declaraţii ale lui Stalin. Acesta este un postulat urmărit în zadar de capitalism, în timp ce acela al revoluţiei socialiste constă în depăşirea claselor sociale, şi, prin urmare, a posibilităţii ca unele grupuri sociale să-şi asigure îmbunătăţiri şi bunăstare în detrimentul celuilalt grup.
Nu mai este vorba de o problemă de repartizare a roadelor unei întreprinderi atât de iraţionale precum este scoarţa planetei noastre aşa cum o impune sistemul capitalist şi efectele sale de pretinsă modernizare a sistemelor mai vechi. Nu mai este vorba de economie înţeleasă ca o dispută în jurul bogăţiei de mărfuri sau de monedă; este vorba din punct de vedere fizic de a introduce un mod cu totul diferit de echipare tehnică a solului, a subsolului şi a suprasolului, unde poate, în scopuri arheologice, se va lăsa din când în când în picioare câte o capodoperă a epocii burgheze, ca amintire pentru cei care vor fi dus la bun sfârşit opera seculară, pornită de la explozia revoluţionară mondială.
[1]. Referire la Arcadia, o regiune din Grecia antică transformată de poeţi într-un simbol al vieţii idilice, pastorale, pure şi în perfectă armonie cu natura.
[2]. Este numele ştiinţific (latin) al bacteriei care provoacă boala sifilis (astăzi cunoscută mai degrabă ca Treponema pallidum, dar istoric denumită Spirochaeta pallida).
[3]. În 1783, fraţii Montgolfier au inventat balonul cu aer cald (un prim „vehicul“ de zbor). Pentru că nu ştiau dacă aerul de la altitudine este respirabil, nu au zburat ei primii, ci au pus în nacelă o oaie, o raţă şi un cocoş.
[4]. Montecatini şi Agfa reprezentau, la momentul redactării textului, mari monopoluri ale industriei chimice din Italia, respectiv Germania.