|
|
|
Scris: 1953 |
|
|
Scopul principal al tratatelor noastre — în care este indispensabilă repetarea continuă a anumitor trimiteri la „teoremele“ fundamentale, şi mai bine dacă se face cu aceleaşi cuvinte şi fraze — este critica aberaţiilor privind formele „neprevăzute“ şi diforme ale capitalismului ultramodern, care ar sili la revizuirea bazelor „perspectivei“ şi deci ale metodei marxiste.
O asemenea falsă poziţie este uşor de pus în legătură cu nerecunoaşterea, şi mai bine zis cu cunoaşterea care nu a existat niciodată, a liniilor esenţiale ale doctrinei noastre, a principiilor sale cardinale.
Toată discuţia în curs despre formele revoluţionare din Rusia şi din China se reduce la judecata asupra fenomenului istoric al „intrării“ industrialismului şi a maşinismului în zone imense ale lumii, conduse până acum de forme agrare şi precapitaliste de producţie.
A construi industrialism şi a mecaniza este egal cu a construi socialism, ori de câte ori se face cu planuri centrale şi „naţionale“. Iată teza eronată.
Identitatea istorică marxistă clasică este între maşinism şi capitalism. Diferenţa dintre folosirea forţelor mecanice într-o societate capitalistă şi într-o societate socialistă nu este cantitativă, nu stă în conducerea tehnică şi economică dusă de la cercuri restrânse la un cerc total. Ea este calitativă şi constă în răsturnarea completă a caracterelor capitaliste ale folosirii maşinilor de către societatea umană, un lucru mult mai profund, şi care constă într-o „relaţie între oameni“ opusă celor ale blestematului „sistem de fabrică“ şi ale diviziunii sociale a muncii.
Trei forme istorice: industrialism prin întreprinderi autonome; industrialism prin întreprinderi din ce în ce mai concentrate şi în cele din urmă unificate în conducere; socialism; toate trei prevăzute şi descrise „din primul moment“ la Marx. Nu a survenit nimic care să fi fost neaşteptat, sau care să fi spart limitele analizei, conturată atunci pentru totdeauna. Iar cine vorbeşte de dogme, să se ducă naibii. Nu cunoaştem renegat în a cărui gură să nu fi fornicat acest cuvânt. Mao Ţze-dun o compară cu „bălegarul de vacă“. [1] Ei bine, poftă bună.
John Stuart Mill, unul dintre profeţii Capitalului, în lucrarea sa clasică Principles of Political Economy (Londra 1821) spune că stă sub semnul întrebării dacă vreuna dintre invenţiile făcute până azi în domeniul mecanicii a uşurat truda de fiecare zi a vreunei fiinţe omeneşti. Marx porneşte de la această referinţă în studiul maşinismului. Pentru prima dată, în domeniul ştiinţelor sociale, discuţia începe prin a deplasa radical modul de abordare a problemelor. Chestiunea dacă maşina este un bine sau un rău va fi cel mult o temă frumoasă pentru un eseu literar. Marx centrează şi orientează imediat problema asupra folosirii capitaliste a maşinilor. Acesta de a diminua munca genului uman nu era deloc scopul ei. Această folosire,
„asemenea oricărei alte dezvoltări a forţei productive a muncii, [are menirea] să ieftinească mărfurile şi să scurteze acea parte a zilei de muncă de care muncitorul are nevoie pentru sine însuşi spre a prelungi cealaltă parte a zilei sale de muncă, pe care el o dă gratuit capitalistului“.
Această definiţie riguroasă (începutul cap. XIII, Tomul I) conţine în ea însăşi, ca de obicei, şi o vom vedea cu uşurinţă, programul comunist. Ne vom lipsi noi oare de maşini, pentru a le pedepsi că au comis asemenea porcării? Dimpotrivă, le vom folosi în măsura şi în modul în care să se poată, într-o primă perioadă, ridica costurile de producţie şi reduce partea de timp în care muncitorul lucrează pentru capitalist, iar într-o perioadă ulterioară să „dezvolte forţa productivă a muncii“ nu pentru a obţine produse în cantităţi nebuneşti, ci pentru a presta mai puţină muncă.
Tot pentru a testa metoda antimetafizică, se dovedeşte savuroasă mica notă de subsol la cuvintele despre a uşura truda vreunei fiinţe omeneşti.
„Mill ar fi trebuit să spună «of any human being not fed by other people’s labour», «a vreunei fiinţe omeneşti care nu trăieşte din munca altora», căci, indiscutabil, maşinile au făcut să crească foarte mult numărul trântorilor distinşi“.
Aşadar, dacă este marxistă teza conform căreia „maşinile erau indispensabile pentru a ajunge la revoluţia comunistă“, efectul unei lecturi banale şi neputincioase este locul comun potrivit căruia marxismul ar face apologia maşinismului modern.
Marx spune că punctele de plecare ale „revoluţiei industriale“ în modul de producţie sunt forţa de muncă în manufactură şi instrumentul de muncă în marea industrie. Forţa de muncă o reprezintă muncitorii care, chiar şi în manufactură, mânuiesc unelte şi au deci instrumente de muncă. Să urmărim textul cu o oarecare răbdare, în „analiza“ caracteristicilor noului instrument de muncă pe care îl numim maşină. Vom ajunge să înţelegem că revoluţiile sociale şi politice capitaliste care au avut loc înainte de secolul al XVIII-lea, adică atunci când instrumentul de muncă era preponderent unealta manuală, şi nu maşina, au determinat relaţii sociale ale forţei de muncă (ale muncitorilor) şi relaţii politice, în mod necesar şi previzibil diferite de cele ale revoluţiilor industriale capitaliste (Rusia, China) din secolul al XX-lea, în care instrumentul de muncă este mecanic pe o scară extrem de vastă. Ele rămân totuşi revoluţii istorice capitaliste şi burgheze. Una este orgia maşinismului, alta este „construirea socialismului“. Chiar şi în ele — să anticipăm puţin — intrarea inevitabilă a divinităţii-maşină aduce cu sine sistemul burghez al „autocraţiei de fabrică“ şi al exaltării producţiei de mărfuri. Un marş istoric în contrasens faţă de cel pe care îl va arăta revoluţia socialistă, şi pe care de aceea îl aşteptăm în aceleaşi forme în care l-a aşteptat Marx, şi pe care îl găsim descris citind Biblia noastră: Capitalul. Spre ciuda amară a oricărui „spirit liber“ burghez!
Că progresele instrumentului de muncă se află la dispoziţia tuturor, dincolo de graniţe şi de şiruri de generaţii, nu este găselniţa noastră bizară. Ştiinţa este a tuturor. Numai că astăzi ea aparţine tuturor puterilor capitaliste; abia mâine va aparţine întregului gen uman, de tip anti-Mill.
„În genere, ştiinţa nu-l costă «nimic» pe capitalist, ceea ce nu-l împiedică deloc s-o exploateze. Ştiinţa «altuia» este încorporată capitalului, ca şi munca altuia. Dar aproprierea «capitalistă» [între ghilimele în text] şi aproprierea «personală», indiferent dacă este vorba de ştiinţă sau de avuţie materială, sunt lucruri cu totul diferite“.
Omuleţi, reflectaţi patruzeci de minute. Marx dovedeşte teza prin faptul că capitalistul individual, apropriator şi exploatator, în multe cazuri este un dobitoc îndopat în materie tehnică. Noi vă invităm să nu vă mai miraţi de faptul că, chiar dacă în Rusia nu mai există în niciun fel (?) apropriere personală a muncii altuia (avuţie), acest lucru nu exclude faptul că acolo există din plin apropriere capitalistă a acesteia, întrucât statul capitalist rus a putut, evident, să-şi aproprieze fără a cheltui nimic ştiinţa occidentală. A avut deci la dispoziţie toate invenţiile mecanice şi tehnice şi a putut sări peste lunga dezvoltare care porneşte de la atelierul artizanal şi trece prin mica industrie autonomă; dar cu aceasta nu a înfăptuit himericul salt peste forma istorică şi socială capitalistă de producţie. Dar îşi imaginase oare Marx că acest lucru este posibil? Da, doar cu o condiţie dată de forţe revoluţionare unitare „anaţionale“ care ar fi avut la dispoziţie teritorii comparabile de industrialism complet dezvoltat (exemplu: Germania) şi de industrialism de dezvoltat (exemplu: Rusia). Lipsind acest raport specific, trebuie să intervină faza de creştere a capitalismului, care se va prezenta mai degrabă ca un avans în spaţiul geografic decât în succesiunea timpului, ca o cucerire mai degrabă în cantitate decât în calitate sau prin stadii evolutive înlănţuite.
Să ne întoarcem la mica noastră doctrină. Într-un organism care a împlinit două mii de ani (acum nu mai sperăm să-l lichidăm mai devreme), precum biserica romană, papa infailibil nu predă nimic, fiecare paroh predă totul. Dacă râdeţi, râdeţi ca proştii.
Pentru a defini maşina, Marx porneşte de la conceptele fizicii, şi trece apoi la cele istorice, care interesează pentru a dezlega imensa enigmă a raportului maşină-om.
Teoria mecanică a maşinii simple se ocupă de acele instrumente sau dispozitive care modifică într-o formă mai convenabilă energia care le este aplicată de către un agent, fie ea chiar şi mâna omului: ele nu produc energie nouă, ci o restituie doar pe cea primită. Acestea sunt pârghia, pana, scripetele şi aşa mai departe. Omul nu poate muta din locul ei o piatră de zece chintale cu membrele sale, dar dacă apucă în mod adecvat o pârghie lungă, reuşeşte să o facă. Nu ar şti cum să o împartă în părţi mai mici pe care apoi să le poată ridica, dar dacă cunoaşte folosirea penei înfipte cu lovituri de baros, ajunge să o facă.
Socialmente se poate spune: maşina simplă este cea cu care nu se fac afaceri. Economia clasică ştie că munca este valoare. Munca (cantitatea de muncă) este acelaşi lucru cu energia mecanică. Fizicianul spune: forţa înmulţită cu spaţiul (deplasarea pietrei) ne dă energia. Economistul spune: numărul de muncitori înmulţit cu timpul de utilizare ne dă valoarea. Or, atâta timp cât în producţie nu folosim decât forţa musculară a muncitorilor, maşinile simple — la care este corect, atât mecanic, cât şi social, să asimilăm uneltele pe care le mânuieşte artizanul izolat — nu ar schimba nimic. Cu pârghia, acel om mută piatra cu zece metri în opt ore: opt muncitori, fără pârghie, ar fi rostogolit-o pe aceeaşi distanţă într-o oră.
Mecanic s-ar putea spune că maşina compusă, înţeleasă ca un ansamblu mai mult sau mai puţin complex de maşini simple (roţi, pârghii, angrenaje etc.) nu aduce energie nouă, în timp ce maşinile motoare o fac, ele transformând în energie mecanică căldura combustibililor şi alte forme de energie. Atunci ar fi vorba de o valoare oferită în dar, care ar permite eliminarea a atâta muncă pe care oamenii ar trebui să o facă fizic. Dar ar fi aşa doar într-un maşinism comunist. Într-un maşinism capitalist, relaţia energetică, deşi adevărată fizic, social este falsă. Atâta timp cât vom vedea că energia mecanică este introdusă pentru a produce mai multe mărfuri, şi nu pentru a utiliza un timp de muncă uman mai redus, va trebui să spunem că această trecere, oricare ar fi prezentările ideologice şi juridice, este un proces capitalist.
Aşadar, Marx defineşte decalajul dintre unealta din perioada socială artizanală şi maşina din epoca capitalistă nu pe baza utilizării forţei musculare înlocuite de alte energii, ci numind maşină în sens social nu doar maşinile motoare din diferitele industrii şi uzine actuale, ci şi transmisiile de energie (o serie de maşini simple care nu adaugă deloc energie) şi maşinile operatoare care se aplică asupra materiei de prelucrat, pe care tehnologia vulgară le numeşte maşini-unelte (strung, presă, maşină de găurit şi aşa mai departe). Mai mult: ne aflăm deja în faza maşinismului chiar şi atunci când noua maşină operatoare nu este încă acţionată de energia mecanică, ci de energia musculară umană: maşini cu manivelă, cu pedală etc.
Dacă nu ar fi aşa, spune Marx, ar trebui să spunem că maşina, ca sursă de energie neumană, există cu mult dinaintea fabricii capitaliste.
Omul, de fapt, a învăţat foarte devreme să utilizeze alte energii naturale. Un simplu plug tras de doi boi ar fi deja, nu o unealtă, ci o maşină propriu-zisă, care de altfel face ca un om să are o suprafaţă mai mare decât cea pe care o poate desţeleni cu sapa în acelaşi timp.
Dar atunci, spune Marx, maşina de tricotat circulară a lui Claussen, cu care un singur muncitor face 96.000 de ochiuri pe minut, deşi nu este folosită de un primitiv, ci de un om modern, ar fi o unealtă, întrucât era acţionată cu mâna, la fel ca maşina de filat a lui Wyatt. Ar deveni maşini doar din momentul în care prima ar fi acţionată de un motor, iar a doua, aşa cum se întâmplă încă din 1735, de... un măgar.
Animalul a fost una dintre primele energii naturale utilizate de om în sprijinul producţiei încă din cele mai vechi timpuri. Dar au existat şi altele: vântul, cursurile de apă.
Aşadar, nu aceste cazuri sporadice şi difuze de utilizare a unei energii mecanice diferite de cea musculară umană sunt cele care pot defini maşinismul capitalist, ci introducerea maşinii-unelte, care o precede cu mult pe cea a motorului mecanic (maşina cu aburi).
„De la această parte a mecanismului, maşina-unealtă, a pornit în secolul al XVIII-lea revoluţia industrială. Şi astăzi, ori de câte ori producţia meşteşugărească sau manufacturieră se transformă în producţie mecanizată, ea continuă să reprezinte punctul de plecare“.
Să facem un pas înapoi: odată cu meşteşugul, adică cu muncitorul artizan autonom, izolat, ne aflăm în precapitalism, în regimul corporativ-feudal. Odată cu manufactura am intrat deja din plin în capitalism. S-au realizat, de fapt, condiţiile cunoscute: reunirea muncitorilor în masă, capitalul în mâinile unui stăpân care este capabil să îşi procure spaţii, să cumpere materiile prime, să avanseze salarii. Încă dinaintea maşinismului, manufactura simplă a trecut deja la manufactura organică prin diviziunea tehnică a muncii între diverse operaţiuni care, fie şi doar cu o simplă unealtă manuală, sunt îndeplinite de artizani diferiţi, la ordinul incontestabil al „stăpânului“. A renăscut acest termen din epoca sclavagistă, înlocuindu-l în mod josnic pe cel mai puţin odios de „domn“. Domnul era un cavaler viu şi luptător, o fiinţă umană; stăpânul va deveni în cele din urmă un automat monstruos.
Citim la Marx, nu apologia, ci rechizitoriul necruţător împotriva sistemului capitalist de fabrică. Instrumentul de muncă, atâta timp cât era de aşa natură încât să fie mânuit doar de mâna artizanului, era mânuit şi de mintea sa — o, domnilor idealişti moderni —, şi puţin şi de inima sa.
Astăzi, unealta artizanului a fost înlocuită de maşina-unealtă. Marx spune:
„După cum am văzut, maşina nu înlătură unealta. Unealta minusculă a organismului omenesc creşte dimensional şi numeric devenind unealta unui mecanism creat de om. Capitalul îl pune acum pe muncitor să lucreze nu cu o unealtă manuală, ci cu o maşină care îşi dirijează singură uneltele“.
Imensa creştere a puterii muncii umane a fost însoţită de degradarea, şi nu de înălţarea omului muncitor. Mule Jenny era numele dat unei maşini de filat, cu nenumărate fuse. Odată cu progresul tehnologic din 1863, graţie unui motor de abia un cal-putere, doi muncitori şi jumătate erau suficienţi pentru 450 de fuse rotative şi produceau într-o săptămână 366 de livre de fire de bumbac. Cu roata de tors manuală, aceeaşi cantitate de bumbac ar fi necesitat nu mai puţin de 27.000 de ore în loc de 150: productivitatea a devenit de 180 de ori mai mare! Nu este posibil aici să urmărim şi să dezvoltăm aceste comparaţii ale lui Marx, să le aplicăm, de exemplu, pentru a calcula câţi muncitori cu lopata înlocuieşte una dintre maşinile de excavat şi de nivelat pentru lucrări rutiere, aduse de americani aici după război.
Despre fabrică, doctorul Ure dă două definiţii. Pe de o parte o descrie drept
„o cooperare a unor categorii diferite de muncitori, adulţi şi neadulţi, care supraveghează cu îndemânare şi sârguinţă un sistem de maşini productive acţionat încontinuu de o forţă centrală (motorul prim)“,
pe de altă parte ca
„un automat gigantic, alcătuit din nenumărate organe, mecanice sau dotate cu conştiinţă, care acţionează neîntrerupt şi de conivenţă în vederea producerii unuia şi aceluiaşi obiect, astfel încât toate aceste organe sunt subordonate unei forţe automotoare“.
Marx arată că
„cea de-a doua caracterizează aplicarea lor capitalistă, prin urmare sistemul de fabrică modern“.
Prima, în schimb, poate corespunde programului nostru:
„muncitorul colectiv combinat, adică organismul de muncă social, apare ca subiect dominant, iar automatul mecanic ca obiect“.
Dar astăzi, dimpotrivă,
„automatul însuşi este subiectul, iar muncitorii sunt doar anexaţi, ca organe conştiente, organelor inconştiente ale automatului“.
Aţi auzit oare, o, liberali eliberatori de trupuri, de spirite şi de conştiinţe, care ne acuzaţi că automatizăm viaţa!?
„De aceea îi şi place lui Ure să prezinte maşina centrală de la care porneşte mişcarea nu numai drept un automat, ci şi drept un autocrat. «În aceste ateliere mari, puterea binefăcătoare a aburului îşi strânge în jur miriadele de supuşi»“.
Centralitatea conceptului arată că nu este vorba, pentru a suta oară, de a descrie capitalismul, aşa cum pretinde până şi Stalin, ci de a descoperi trăsăturile sociale pe care revoluţia trebuie să le spulbere! Iată alte pasaje.
„În manufactură şi în meserii, muncitorul se serveşte de unealtă; în fabrică el serveşte maşina... În manufactură, muncitorii formează membrele unui mecanism viu. În fabrică există, independent de ei, un mecanism mort, căruia îi sunt încorporaţi ca anexe vii“.
Comparaţia ulterioară făcută de Fourier între fabrică şi ocnă, cu care se încheie capitolul, ne aminteşte că la galeră vâslaşii erau încorporaţi navei, înlănţuiţi pe viaţă de băncile ei, trebuiau să o propulseze sau să se scufunde odată cu ea.
„Orice producţie capitalistă [adică şi în manufactură], în măsura în care nu este numai proces de muncă, ci totodată proces de valorificare a capitalului, are drept trăsătură caracteristică faptul că nu muncitorul foloseşte condiţiile de muncă, ci, invers, condiţiile de muncă îl folosesc pe muncitor [program: muncitorul colectiv socialist va domina el condiţiile muncii sale!]; această inversare devine însă o realitate palpabilă din punct de vedere tehnic abia o dată cu dezvoltarea maşinilor. Prin transformarea sa intr-un automat, mijlocul de muncă i se opune în însuşi procesul de muncă în calitate de capital, în calitate de muncă moartă, care domină şi stoarce forţa de muncă vie“.
Rece descriere, nu-i aşa, gloată de falsificatori vulgari?
Aşadar, nu este necesară persoana fizică a stăpânului individual, care treptat a dispărut în faldurile capitalului acţionar, ale consiliilor de administraţie, ale entităţilor parastatale, ale statului politic devenit (lucru vechi) întreprinzător şi fabricant, şi în cea mai recentă şi ticăloasă formă a statului care pretinde a fi „înşişi muncitorii“ şi că, din acest motiv, îi poate lega la picioarele siniştrilor automaţi de oţel.
Despotismul de întreprindere, pe care doar revoluţia comunistă îl va rade din temelii atunci când nu se va mai lovi de intruziunile intoxicante ale „luptelor pentru libertatea politică“ şi ale altor miraje populare similare, este denunţat în industrialismul burghez încă de la apariţia sa, care a fost însoţită de adevărate revoluţii de clasă, dar mascată de puturosul fard democratic. Nu trebuie tăiată nici o silabă din sentinţa pe care o deţinem deja formulată de 90 de ani şi, din păcate, încă nu s-a trecut la executarea ei.
„Fără a ţine seama de separaţia puterii, atât de dragă burgheziei, şi nici de sistemul reprezentativ, şi mai drag încă, [codul muncii] nu constituie decât caricatura capitalistă a reglementării sociale a procesului de muncă, reglementare care devine necesară o dată cu apariţia cooperării pe scară largă şi cu folosirea mijloacelor colective de muncă, în special a maşinii. Locul biciului din mâna vătafului de sclavi îl ia condica de pedepse a supraveghetorului“.
Ultimele fantome ale liberalilor: autocraţia şi dictatura „în viaţa reală“, şi nu în palida minciună legală, nu au reînceput cu Mussolini, Hitler, Franco... nici măcar cu Stalin şi proconsulii săi... nici măcar cu Truman, Eisenhower şi slugile proaste ale Europei unite: ele sunt un fapt tehnic legat de vuietul marilor motoare centrale, indiferent dacă acestea se învârt pe malurile râului Hudson, ale Tamisei, ale râului Moscova sau ale Râului Perlelor. [2]
Dar „maşina în sine nu poartă nici o răspundere“ pentru mizeriile pe care le aduce cu ea. Aici o pagină formidabilă arată prostia economiştilor oficiali, care, neputând explica antagonismele teribile ce rezultă din folosirea maşinilor, se prefac că le ignoră şi închid ochii în faţa faptului că
„întrucât maşina, privită în sine, reduce timpul de muncă, în timp ce folosirea ei capitalistă prelungeşte ziua de muncă, întrucât în sine uşurează munca, iar folosirea ei capitalistă sporeşte intensitatea muncii, întrucât, în sine, ea constituie o victorie a omului asupra forţelor naturii, iar folosirea ei capitalistă subjugă pe om forţelor naturii, întrucât, în sine sporeşte avuţia producătorului, în timp ce folosirea ei capitalistă îl pauperizează... Cel care dezvăluie deci cum stau în realitate lucrurile cu folosirea capitalistă a maşinilor, acela nu vrea în general să fie folosite, acela este un adversar al progresului social!“.
Maşina, care în mâinile colectivităţii muncitoare va fi o sursă de bunăstare şi de odihnă, devine o asasină în mâinile capitalului. Nu din acest motiv vom condamna noi maşina.
Aici Marx citează un personaj al lui Charles Dickens, din celebrul său roman „Oliver Twist“. Este apărarea marelui tâlhar Bill Sykes:
„Domnilor juraţi, este adevărat că acestui voiajor comercial i-a fost tăiată beregata. Nu este însă vina mea, ci a cuţitului. Vom renunţa oare din cauza acestor inconveniente vremelnice la folosirea cuţitului? Gândiţi-vă! Ce s-ar întâmpla cu agricultura şi cu meşteşugurile dacă n-ar exista cuţitul? Oare nu este el izbăvitor în chirurgie, nu este el un instrument al ştiinţei în mâna anatomistului? Şi nu este el un slujitor docil la orice ospăţ? Suprimaţi cuţitul şi ne veţi arunca în cea mai cumplită barbarie!“.
Nu. Nu vă vom arunca înapoi în cea mai cumplită barbarie şi un asemenea risc nu ne sperie. Vă vom smulge doar din mâini mânerul cuţitului-maşină.
Maşina va fi mâine preţioasă într-un mod de producţie nemercantil, şi apariţia ei a fost de asemenea preţioasă tocmai pentru antagonismele revoluţionare pe care le-a stârnit între capital şi proletariat.
„Nu încape îndoială că forma capitalistă a producţiei şi relaţiile economice ale muncitorilor corespunzătoare acestei forme se află în cea mai flagrantă contradicţie cu aceşti fermenţi de transformare şi cu ţinta lor [programul: o, surzilor!], desfiinţarea vechii diviziuni a muncii. Dezvoltarea contradicţiilor unei forme istorice de producţie constituie totuşi singura cale istorică pentru desfiinţarea ei şi crearea uneia noi“.
Încă o invectivă la adresa „diviziunii muncii“, pe care comunismul o va îngropa. Din punct de vedere dialectic era înţeleaptă în epoca breslelor: ne sutor ultra crepidam: cizmarule, ţine-te de talpă! Dar
„acest nec plus ultra al înţelepciunii meşteşugăreşti a devenit o formidabilă inepţie din clipa în care ceasornicarul Watt a inventat maşina cu abur, iar bărbierul Arkwright maşina de tricotat cu urzeală“.
Şi tot cu un strigăt de luptă se încheie această parte a operei lui Marx, după examinarea detaliată a legislaţiei sociale cu privire la muncă şi la limitarea zilei de muncă:
„Ea sporeşte... anarhia şi catastrofele producţiei capitaliste în ansamblu, intensitatea muncii [Stahanov! Stahanov!], precum şi concurenţa pe care maşina o face muncitorului. Distrugând sfera micii producţii şi a muncii la domiciliu, ea distruge ultimele refugii ale «excedentarilor» şi o dată cu ele supapa de siguranţă de până acum a întregului mecanism social. Odată cu maturizarea condiţiilor materiale şi a combinării sociale a procesului de producţie, ea maturizează contradicţiile şi antagonismele formei lui capitaliste, determinând, aşadar, şi maturizarea elementelor de formare a unei noi societăţi şi a momentelor de revoluţionare a vechii societăţi“.
Încă pe baza elementelor tehnologice ale timpului său, Marx stabileşte pe deplin că introducerea forţei motrice mecanice (mai bine zis, a energiei) accelerează concentrarea activităţilor productive în întreprinderi uriaşe, şi însăşi legislaţia muncii în fabrici acţionează în acest sens:
„dacă [ea] face ca elementele materiale necesare pentru transformarea producţiei manufacturiere în producţie de fabrică să se maturizeze mai rapid ca în seră, ea grăbeşte totodată, prin necesitatea unor cheltuiri de capital mai mari, ruinarea meşterilor mai mici şi concentrarea capitalului“.
De altfel, am citat de mai multe ori din capitolele despre acumulare pasajul faimos, ilustrat cu modificările tehnice intervenite, de exemplu, în siderurgie:
„Într-o anumită ramură de producţie, centralizarea ar atinge limita ei extremă dacă toate capitalurile plasate în ea s-ar contopi într-un singur capital. Într-o societate dată, această limită ar fi atinsă abia în momentul în care întreg capitalul social ar fi reunit în mâna fie a unui singur capitalist, fie a unei singure societăţi a capitaliştilor“.
Nu mai puţin notoriu, Engels a transpus această perspectivă asupra trusturilor, monopolurilor şi a gestiunilor statului.
Dacă aceleaşi legi mercantile care converg în producţia de plusvaloare i-au furnizat lui Marx baza demonstraţiei, confirmată din plin de istorie, referitoare la gigantica acumulare capitalistă în mase colosale, nu mai puţin au influenţat-o noile forme tehnice de a produce energie motrice.
Cât timp ne referim la maşina cu aburi, prima implementare pe scară largă a utilizării forţei mecanice în producţie, vedem că soluţia cea mai potrivită este autonomia, în fiecare fabrică, a producţiei cantităţii de energie de care are nevoie. Centrala termică rezolvă totul: mai ales după extracţia pe scară largă a combustibilului fosil, devenită la rândul ei grandioasă atât datorită maşinilor, cât şi formei capitaliste a gestiunii miniere (odinioară în mare parte de stat). Încă de atunci este clar că preţul calului-putere devine cu atât mai mic cu cât este mai mare cazanul, şi deci mai există un motiv pentru subjugarea micii întreprinderi de către cea mare: nu se impune, cu toate acestea, o legătură organizatorică între o fabrică şi alta, întrucât toate puteau găsi cărbune pe „piaţa liberă“.
Totul s-a schimbat enorm odată cu progresele electromecanicii. Avantajul de a face din energie o marfă a devenit decisiv odată cu crearea reţelelor de distribuţie electrică prin intermediul conductorilor. Astăzi, fiecare fabrică tinde nu să producă, ci să cumpere energia sa.
Motorul central al lui Ure putea comanda maşinile operatoare, şi pe oamenii deveniţi servitori ai lor, pe o rază mică: cea permisă de transmisiile prin intermediul „mecanismelor simple“: arbori cu fulii, curele, angrenaje conice... Nimeni nu găsise nici măcar că ar fi util să distribuie altora abur sub presiune prin conducte lungi: enormele pierderi de căldură făceau sistemul antieconomic.
Să facem o ipoteză gratuită: că înainte de a se descoperi electricitatea dinamică şi curentul electric, s-ar fi descoperit gazul metan natural. Şi acesta este un combustibil fosil, de origine organică, la fel ca cel solid şi cel lichid. Dar, spre deosebire de acestea (cel lichid putând fi canalizat ca marfă, nu ca şi combustibil, din motive tehnice şi economice), el se poate distribui prin reţele. În aceeaşi măsură, ar fi apărut necesitatea unei strânse legături de organizare între toate fabricile, alimentate de o aceeaşi reţea de distribuţie.
În fapt, consumul de energie al fiecăreia nu mai poate varia după bunul plac al conducerii locale, deoarece s-ar putea întâmpla ca centrala unică să rămână în pană de energie, sau să se vadă nevoită să o „arunce“. În schimb, capitalistul din întreprinderea cu forţă motrice autonomă putea, după bunul plac, să oprească cuptoare şi cazane, sau să instaleze altele pentru creşteri ale producţiei.
Întrucât întregul plan de folosire a muncitorilor, servitori ai maşinilor-unelte, depinde de cel al energiei alocate, întregul mecanism industrial social se adaptează acestor noi norme, se conectează, se centralizează, se subordonează unei infinităţi de discipline.
O atare adaptare şi disciplină a reţelelor generale nu constituie o schimbare a tipului istoric de producţie; întreprinderea rămâne întreprindere, muncitorul rămâne un salariat, în şi mai mare măsură, nicidecum mai puţin, constrâns în autocraţia automatelor de fabrică. Reglementarea generală din care au ieşit miile şi miile de legi speciale de astăzi nu este o revoluţie socială: este inutil ca cititorul cufundat în viaţa modernă să extindă comparaţia de la energia motrice pentru atelierele şi uzinele care fabrică produse manufacturate, la miile de alte reţele de comunicaţii, transporturi, servicii de orice fel.
Chiar şi antichitatea administra motoare neautonome. Autonom era indubitabil animalul domestic, şi cu atât mai puternică era întreprinderea sau moşia cu cât poseda mai mulţi cai sau boi. Autonom era motorul eolian, care depindea însă de capriciul naturii.
Neautonom, cel puţin pe parcursul lung al unuia şi aceluiaşi curs de apă — râu sau „canal industrial“ —, era motorul hidraulic. Şi iată legi ale unor state foarte vechi stabilind o disciplină precisă pentru ca nimeni să nu modifice dispunerea „căderilor de apă“ pentru a consuma mai multă energie hidraulică decât moara, să zicem, situată în amonte sau în aval. O sentinţă din 1810 a unei comisii de lichidare a privilegiilor sociale din Calabria spune printre altele: „Să fie liber oricine să construiască maşini hidraulice, cu condiţia să nu se aducă prin aceasta nicio daună maşinilor hidraulice deja existente“.
Regim ultra-liberal: cel al lui Gioacchino Murat. Imaginaţi-vă un regim modern care să fie atât de liberal încât să spună: să fie liber oricine să construiască maşini electrice şi să le lege la primul fir pe care îl găseşte!
Aşadar, în toate timpurile, puterea publică a trebuit să reglementeze şi să coordoneze activităţile productive şi energiile, cu atât mai mult cu cât era din punct de vedere tehnic inevitabilă dependenţa lor de una şi aceeaşi reţea, de unul şi acelaşi flux material de surse de energie: şi există o paralelă completă între fluxul de apă sub sarcină şi cel al electronilor dintr-un conductor aflat la un anumit potenţial.
Şi atunci, uitând pentru un moment desfăşurarea episoadelor istorice specifice şi numele conducătorilor, să ne întrebăm cum ar proceda un organism social şi de putere care ar trebui să industrializeze o ţară până acum înapoiată. Fireşte, acesta nu s-ar aştepta să parcurgă din nou o cale lentă de la breasla fără muncă în comun, la manufactura fără maşini-unelte, la fabrica cu maşini-unelte dar fără motoare cu aburi, la marea industrie cu centrala ei termică, ci ar trece în mod imediat la construirea de centrale electrice, şi pe cât posibil hidroelectrice, folosind acele mijloace moderne ale ştiinţei aplicate pentru a capta ape şi a crea căderi de apă, pentru a distribui apoi anumite cote, fixate în mod stabil într-un plan de proiect, fiecărui atelier care ar trebui să producă bunuri manufacturate pentru consum.
Însăşi raţiunea mercantilă a concurenţei pe piaţa mondială în achiziţionarea a ceea ce este indispensabil pentru asemenea instalaţii ar îndrepta respectivele puteri pe acea cale, deoarece orice altă cale ar fi mai costisitoare şi ar implica cheltuieli mai mari şi economii „străine“.
Pretinsele diferenţe dintre capitalismul rus şi cel care s-a dezvoltat, să zicem, în Anglia, Franţa, Germania, America, nu constau deci şi nu semnifică un pas către o formă socială diferită, care să scape de sistemul despotic de fabrică, de diviziunea socială a muncii şi de intensitatea frenetică a muncii, ci în a ajunge mai rapid şi mai direct la fix acelaşi sistem.
Istoria ne aminteşte că, între 22 şi 29 decembrie 1921, la Congresul al VIII-lea al Sovietelor, se pun bazele industrializării planificate, adoptându-se programul de electrificare, al cărui formidabil susţinător se ştie că a fost Lenin.
În ciuda faptului că omul dispune de noile şi puternicele mijloace furnizate de stăpânirea energiei electrice, legea socială a trecerii de la un tip de producţie la altul nu a fost frântă. Autonom sau planificat de la centru, pe bază de aburi sau electrificat, angrenajul productiv în construcţie în URSS este capitalist.
Pot oare descoperirile ştiinţei pure şi aplicate izvorâte din mintea umană să schimbe şi să modeleze cursul istoric? Ne-am putea întreba dacă forma interatomică a energiei — dat fiind că într-un pumn de materie astăzi inertă este închisă mai multă energie, în milioane de cai-putere şi de kilowaţi, decât în cursul unui fluviu maiestuos — permite întoarcerea la întreprinderile locale autonome, la o economie „liberală“, la o ideologie umană analogă. Acest lucru nu este cu putinţă, şi de altfel mijloacele pentru a declanşa o asemenea erupţie de energie, prin scindarea primelor nuclee, constau în energie de sursă mecanico-electrică la nişte potenţiale de o mie de ori superioare celor ale motorului industrial care înrobeşte braţe şi suflete umane, încât nicio companie de capitalişti, ci doar statul politic, a preluat controlul acestei întreprinderi.
De la modestul cal, mai întâi animal şi apoi CP [cal-putere], care acţiona filatoarea rotativă, la milioanele de volţi ai „ciclotronului“, drumul este enorm. Dar deja Marx, în lucrarea pe care am studiat-o, aminteşte că Descartes şi Bacon, pentru care animalele de muncă erau „maşini“, şi care au fost precursori ideologici ai capitalismului, considerau „schimbarea formei producţiei şi dominarea practică a naturii de către om drept rezultat al schimbării metodei de gândire“. Descartes, în Discours sur la méthode, face profeţia că
„în locul filozofiei speculative care se învaţă în şcoli, se poate crea o filozofie practică cu ajutorul căreia, cunoscând tot atât de bine forţa şi eficacitatea focului, a apei, a aerului, a stelelor... — cum cunoaştem diferitele îndeletniciri ale meseriaşilor noştri —, le-am putea folosi în vederea unor scopuri pentru care sunt adecvate... am putea deveni stăpânii şi posesorii naturii, contribuind“ astfel „la perfecţionarea vieţii omeneşti“.
Împreună cu Marx, noi plasăm o asemenea realizare la capătul dificilei curse istorice, dar nu considerăm că forţa creatoare a gândirii generează noi forţe de producţie, ci că desfăşurarea şi antagonismul proceselor sociale se reflectă în cuceririle gândirii.
Este inutil aşadar ca, prin voinţă, vis sau iluzie, ori prin cele o sută de resurse de deformare a gândirii şi a opiniei, să se schimbe numele faptului şi al procesului inexorabil, şi să se pretindă că, exploatând doar „inteligenţa mecanică“ a capitalismului modern, elev cartezian ascultător care îşi depăşeşte maestrul, s-ar reuşi identificarea unui sistem de opresiune capitalistă a muncii şi a omului cu perfecţionarea vieţii; pentru care — în actuala cotitură istorică — nu este suficientă munca spiritului, ci este nevoie de un alt război social, dus de forţa materială a oamenilor împotriva oamenilor, a claselor împotriva claselor.
[1]. Referinţa vizează discursul lui Mao din 1 februarie 1942, „Pentru un stil just în munca de partid“, în varianta sa originală, în care a afirmat că dogmele teoretice sunt mai puţin folositoare decât bălegarul, deoarece acesta din urmă măcar poate fertiliza ogoarele. Exprimarea a fost cenzurată în ediţiile oficiale ulterioare ale Operelor alese.
[2]. Râul Perlelor (Zhu Jiang) este fluviul care traversează marea regiune industrială din sudul Chinei (Guangzhou).