|
|
|
Scris: 1953 |
|
|
Două sunt construcţiile în faţa cărora filistinul se închină cel mai porceşte: Statul şi Eul.
Dacă noi combatem cu înverşunare toate cultele care se întemeiază pe aceste două obiecte de prosternare generală, nu susţinem totuşi că ele s-ar reduce la simple plăsmuiri ale fanteziei umane. Sunt construcţii reale apărute în istorie, care au avut efecte materiale de orice natură şi de cea mai mare anvergură, iar acest lucru este valabil atât pentru diferitele forme şi tipuri de state din toate timpurile, cât şi pentru marii Conducători şi Maeştri ai tuturor popoarelor şi din toate epocile.
Ceea ce vrem să stabilim este că, aşa cum teoria marxistă a statului, după ce a dezlegat enigma dinamicii acestui formidabil factor, se încheie cu trimiterea lui la pensie, un proces similar are loc pentru Eu, înţeles aşa cum l-au înţeles până acum filozofii, adică nu doar ca subiectul care s-ar afla etern şi absolut în fiecare animal-om, ci ca entitatea imaterială şi imponderabilă care animă Omul cu majusculă, marele conducător, marea căpetenie, inovatorul care apare la fiecare pas în istoria oficială.
Asemenea statului, şi această „formă“ a conducătorului are o bază materială şi vădeşte acţiunea unor forţe fizice, dar noi negăm că ar avea o funcţie absolută şi eternă: am stabilit că este un produs istoric, care într-o anumită perioadă lipseşte; s-a născut în anumite condiţii şi va dispărea în altele.
Marx a vestit statului modern soarta de a fi sfărâmat şi prefăcut în ţăndări. Engels şi el însuşi au definit soarta statului revoluţionar, care îi va urma, drept o lentă dispariţie. Eului de excepţie îi revine aceeaşi soartă: a se veşteji, a se goli, a se dezumfla, a se dizolva (sich auflosen), a se extinge, a dispărea treptat (sich aufloeschen), ca la Engels. Lenin a folosit un alt termen expresiv: a adormi.
Legându-ne de precedentul Fir despre Battilocchio în istorie, vrem să stabilim şi să clarificăm mai bine prin acesta, pe temeiuri strict deterministe, cum funcţia lui Battilocchio (astfel am definit Supraomul, Eul peste măsură, individul „în afara clasei“), care a avut până acum o mecanică efectivă, trebuie să fie eliminată, odată cu celelalte trăsături ale societăţilor de clasă, prin revoluţia comunistă.
Adormirea marilor oameni! Apostrofa care trebuie adresată aşadar ultimelor lor exemplare este cea clasică: va’ te coccà! [marş la culcare!] Battilocchi, la culcare. Să admitem totuşi o deosebire. Revoluţia proletară trebuie să se servească de unealta dură şi sângeroasă a statului de clasă, şi să se servească de ea temeinic, printr-o dictatură a cărei utilitate este proporţională cu aplicarea ei proclamată făţiş, nemascată de minciuni despre toleranţă şi democraţie, înainte de a sosi stadiul în care îl vom trimite, după cum spune Engels, la muzeul de antichităţi. Dar de unealta Battilocchio, devenită cu adevărat murdară şi respingătoare, ne putem descotorosi înainte de căderea capitalismului. De îndată ce clasa proletară îşi face apariţia pe scena istoriei, ea poate şi trebuie să înlocuiască „forma“ Conducătorului cu aceea proprie ei: partidul de clasă. De aceea, Lenin aminteşte de atâtea ori fraza din Manifest: tezele teoretice ale comuniştilor nu se bazează nicidecum pe idei, pe principii inventate sau descoperite de cutare sau cutare reformator al lumii.
Nu a fost manifestul lui Karl Marx, sau al lui şi al lui Friedrich Engels, a fost Manifestul Partidului Comunist. De acolo am pornit, şi fără battilocchi. Din păcate, a plouat cu ei din toate părţile, iar efectului lor, contraproductiv din capul locului, i se datorează înfrângerile repetate; totuşi inevitabile, deoarece orice formă îşi are propria inerţie istorică, iar aceea a battilocchilor rezistă mai abitir decât ploşniţele la D.D.T., aclimatizându-se cu o virulenţă disperată la cele mai drastice dezinfectante.
În ce măsură funcţionalitatea practică a grupărilor de indivizi, care se formează de când a apărut specia umană, se angrenează pe persoana unui Conducător, ale cărui învăţături le acceptă sau ale cărui ordine le execută toate celelalte elemente? Pentru filistinul obişnuit, acesta este un fapt „natural“, o relaţie care s-ar stabili pretutindeni şi în orice moment, fiindcă este nemijlocită şi necesară, chiar dacă acel grup ar fi depus la un moment dat într-un colţ al cosmosului de către o navă interplanetară şi lăsat în voia lui: Conducătorul s-ar ivi; şi puţin contează dacă este ales de Dumnezeu sau de urnele populare, desemnat de numele gentilic sau de o răscoală plebee, favorizat de prestanţa fizicului şi de forţa musculară, sau de viclenie şi de strălucirea intelectului: David sau Gracchus, Ivanhoe sau Masaniello, Roland sau Richelieu... [1]
Noi, ca de obicei, privim spre succesiunea istorică şi spre bazele producţiei, printre care se inserează tipul de relaţii reproductive sexuale. Dintre aceste expuneri, un exemplu clasic şi amintit de nenumărate ori este textul lui Engels despre Originea familiei, a proprietăţii şi a statului. Care, se înţelege, este un program de partid pentru a ajunge la sfârşitul familiei, al proprietăţii şi al statului, destine cu siguranţă previzibile. Să vedem, aşadar, puţin doctrina sfârşitului şi a originii lui Battilocchio.
Dacă vrem să studiem asocierile de fiinţe vii, este bine să mergem înapoi nu doar până la animale, ci chiar până la plante. Ştiinţa modernă, cu puterea sa de investigaţie, deşi inexorabil orbită de diviziunea muncii şi de specializarea în cadrul unor frontiere artificiale, dispune deja de un material de cercetare important în aceste domenii. Pe baza sociabilităţii animalelor s-a clădit de-acum o ştiinţă care, studiind relaţiile dintre o specie zoologică şi alta, precum şi dintre specii şi întregul mediu natural, a devenit, printr-un efect logic, o ştiinţă istorică, şi urmăreşte strămutarea, răspândirea şi dispersarea diverselor tipuri de animale în diferite ţinuturi. Dar şi studiul florei, ca şi al faunei, prin prezenţa concomitentă a unor anumite specii de plante numărând milioane de indivizi în diferite locuri şi timpuri, a determinat de-acum nu doar o istorie a florelor (tropicale, temperate, glaciare etc.) pe suprafaţa terestră, ci o „fitosociologie“, adică o ştiinţă a efectelor „asocierii“ şi ale „organizării“ plantelor asupra destinului tipului individual şi a evoluţiei formelor şi proceselor sale interne. Este chiar remarcabil (dar acest subiect este pentru alt cadru) că tocmai aceste ştiinţe încearcă să se edifice pe teorii cu fundament matematic; ceea ce i-ar face să sară ca arşi pe toţi conformiştii la ideea criminalei pătrunderi a metodelor matematice în prevederea faptelor umane, spirituale, politice...
De-acum şi natura neînsufleţită are o istorie, şi nu facem aluzie doar la geologie, care înregistrează transformările mineralelor, rocilor, magmelor şi ale scoarţei sferei terestre de-a lungul mileniilor, şi pentru timpuri incalculabile înainte ca viaţa organică să fie prezentă, ci şi la prestigioasa astrofizică, ce le-a dat o vârstă stelelor „impasibile“. Radioactivitatea şi descoperirea componentelor complexului care este atomul arată că, în anumite serii, şi el „trăieşte“ şi îşi schimbă specia, de la aceea a metalelor celor mai grele până la aceea a gazelor celor mai evanescente. Aceste transformări au la rândul lor legi obligatorii de succesiune, iar dacă în plan „filozofic“ s-a speculat pe larg asupra reticenţei acestei ordini de fenomene de „a se lăsa prevăzută“ şi asupra pretinsei lor rebeliuni împotriva cauzalismului determinist ce guvernează în domeniul mecanicii, terestre şi cereşti (despre care s-a discutat şi în revista Prometeo, pe tema: Marxismul şi teoria cunoaşterii), remarcăm acum doar că Einstein anunţă că a găsit relaţiile unificatoare ale tuturor acestor lucruri — mărturisindu-se la fel de determinist ca noi, marxiştii — prin formula: Dumnezeu nu joacă zaruri. Formulă care, pentru materialiştii istorici, ar putea fi: n-au decât să joace zaruri, dacă îi desfată, zeii şi supraoamenii, de vreme ce fără ei se desfăşoară, pe aceleaşi căi şi cu aceeaşi metodologie, cercetarea — oricât de aspră şi grea ar fi — a relaţiilor dintre electroni, dintre atomi, dintre corpuri materiale, dintre plante, dintre animale, dintre oameni, iar acelaşi proces imens de viaţă şi de istorie cuprinde totul şi îi trasează anumite itinerare grandioase.
În vechea polemică în apărarea monogamiei — pe care Engels o demonstrează a fi doar unul dintre tipurile de legătură familială, nu doar contingent şi trecător ca celelalte, ci propriu epocii actualei „civilizaţii“ capitaliste, întemeiată pe exploatarea maselor muncitoare — cu scopul de a o proslăvi în acelaşi timp drept singurul tip ideal şi natural de relaţie dintre bărbat şi femeie, pe lângă invocarea religiilor (a unora dintre ele) şi a dreptului (ubi tu Caius...), s-a pretins că până şi animalele, sau cel puţin cele mai apropiate de noi, ar fi monogame. Aici ne preocupă întrebarea dacă printre tipurile de organizare a societăţilor animale a existat familia şi dacă a existat o formă mai vastă, ce presupune o căpetenie sau mai multe căpetenii. Primii Battilocchi aveau, aşadar, coarne? Aşa s-ar părea.
Cea mai avansată formă animală de societate este hoarda. Puţine specii se prezintă cu indivizi izolaţi, care se împerechează la mari intervale cu un exemplar de sex opus. Dar chiar şi atunci, pentru vivipare, sau cel puţin pentru mamifere, un prim tip simplu de formă colectivă este cuibul, în care mama îşi creşte şi îşi îndrumă puii pe toată durata în care aceştia nu vor fi în stare să-şi asigure singuri hrana şi apărarea. După care fiecare pleacă să trăiască de unul singur. Totuşi, dat fiind că la multe specii masculul rămâne la rândul său în cuib sau în bârlog şi participă la creşterea şi apărarea puilor, s-a vrut să se dea o bază naturalistă axiomei retorice: fundamentul societăţii este familia.
Fără îndoială, cea mai mare parte a animalelor trăieşte grupată în haite, în turme, în colonii, în roiuri, iar pentru cele mai avansate vorbim despre hoardă.
În hoardă comerţul sexual este liber, sau în interiorul ei există familia, şi chiar familia monogamă, adică fiecare mascul adult are femela sa? Chiar şi susţinătorii acestei teze pe vremea lui Engels admiteau că exista un contrast de dezvoltare între familie şi hoardă. De îndată ce vom trece la specia om, vom vedea teza lui Morgan: prima formă istorică este ginta, adică, ca să spunem aşa, o hoardă fără familii şi cu relaţii sexuale libere. Urcând de la starea sălbatică la barbarie şi la civilizaţie, se stabilesc limitări succesive ale legăturii sexuale. Pe măsură ce familia devine mai puternică, comunitatea devine mai slabă, fărâmiţată de competiţii, rivalităţi, disensiuni; egoismul şi individualismul sporesc în chip josnic şi încep să se acopere de infinitele poleieli şi epitete ale civilizaţiei.
Revenind la hoarda de animale, de pildă de elefanţi, de antilope, de lame etc., este verosimil să domnească o fraternitate şi o egalitate alimentară şi defensivă, care se însoţeşte în mod firesc cu împerecherea liberă între exemplarele celor două sexe şi cu o protecţie comună a exemplarelor de vârstă fragedă din grup. Există o căpetenie? Există exemple de masculi adulţi şi deosebit de viguroşi, precum şi de masculi bătrâni, dar, tocmai prin îndelungata lor viaţă, „experţi“ în privinţa pericolelor şi a căutării hranei, apei etc., care slujesc drept călăuză, drept avangardă, aplanând uneori cu lovituri de coarne luptele dintre femele sau dintre tinerele exemplare... Nu găsim nimic împotrivă să admitem că însuşirile naturale desemnează acest preşedinte al hoardei, care îşi asumă o sarcină împovărătoare şi poate că nu ia pentru sine cea mai bună parte a hranei şi nici pe cea mai graţioasă dintre femele. Există tipuri de societăţi animale în care funcţia reproductivă desemnează conducătorul: femela la albine, un mascul în cârdurile în care acesta este unic, ca la galinacee, iar tipul social de bază este o poligamie.
Problema asumării unei sarcini speciale de către conducătorul de grup nu se rezolvă, aşadar, invocând principiul autorităţii, religia şi etica, pe care nici chiar oponenţii noştri idealişti nu le-ar introduce în domeniul zoologic, ci dezvăluind datele problemei: asigurarea hranei, apărarea exemplarelor vii de celelalte primejdii în afara morţii prin foame şi sete, perpetuarea speciei. Chiar şi în cele mai simple forme de asociere a fiinţelor vii, oricât de restrânsă ar fi funcţia organică şi cea de conducere, aceasta trebuie transmisă din generaţie în generaţie. Nu există bibliotecă, arhivă, şcoală, tipar şi nici măcar limbaj, şi totuşi această „predare“ are loc cumva.
Această tradiţie (în sens propriu înseamnă transport de aici acolo, transmitere, tocmai predare) este la origine un fapt fizic şi stă la baza selecţiei naturale, lăsând deoparte aici problemele fiziologice şi lenta modificare a organismului individual în acea specie dată. Dacă vă aşezaţi la masă cu un cioban inteligent şi nu ştiţi ce bucată să luaţi din blidul comun, el vă spune: oaia din faţă, capra din spate! Ce înseamnă asta? Nu vă speriaţi când este citat ciobanul inteligent sau marele filozof... incoerent.
Oaia paşte iarba de pe sol şi îşi lasă toată greutatea pe membrele anterioare, care sunt mai musculoase şi mai cărnoase. Lacoma şi şireata capră iubeşte vârfurile tufişurilor şi ale arbuştilor şi se ridică în două picioare pentru a le ajunge, lăsându-şi greutatea pe trenul posterior: prin urmare, este slabă în faţă şi grasă în spate. Fără a trebui să consulte manuale şi să urmeze cursuri şcolare, iedul ştie că trebuie să mănânce mlădiţele înalte, iar mielul să se aplece peste firele de iarbă. În edificiul marxist al teoriei cunoaşterii, funcţia şezutului caprei şi consultarea Prolegomenelor la orice metafizică viitoare a lui Immanuel Kant sunt funcţii analoage. Este vorba de a şti să citeşti atât în unul, cât şi în celălalt text, evitând să deschizi dispute despre... lâna caprei. Probabil că, aşa cum ieduţul şi mieluşelul nu ar şti să enunţe legile aplicate ale gravitaţiei şi ale adaptării selective, marele Kant ştia să silogizeze despre raţiunea pură, dar nu să aleagă bucata de miel de lapte sau de batal: pulpă sau spată?
Să trecem în plină istorie a animalului-om. Primele fratrii, al căror elogiu l-am reluat altă dată, în opoziţie cu societatea burgheză şi creştină, de la acei autori non-battilocchi care au fost Fourier, Morgan, Engels (ca să nu mai vorbim de Rousseau), nu erau fărâmiţate în familii şi aveau totul în comun. Nu concepeau supunerea omului de către om, până într-atât încât, în caz de război între o gintă şi alta, învinşii erau toţi ucişi, nefiind de conceput aducerea lor în robie şi nici primirea lor în trib fără amestecul sângelui. Abia la capătul marii curse, când toţi moraliştii vor fi la pământ, şi battilocchii împreună cu ei, vom ajunge la omenire, unica gintă comunistă. Deocamdată să ne ţinem ocupaţi cu a frayer le chemin, cu a deschide drumul cel aspru, fără a face strâmbături stupide. Pe unde e de trecut, e de tăiat. Nu există o dovadă vie a tribului cu comerţ sexual nediscriminat chiar şi între generaţii succesive, dar este sigur că acest stadiu incipient al hoardelor de oameni a existat, atât prin analogie cu animalele, la care nimic nu stă în calea unei asemenea practici, cât şi datorită urmelor ce se desluşesc în mituri şi în literaturi. Dar Morgan a identificat la indienii din America (astăzi, vai, infestaţi şi molipsiţi de sifilis, de whisky, de democraţie şi de televiziune) toate celelalte tipuri de convieţuire, sau cel puţin a dedus în mod genial descrierea structurii lor din ansamblul curioasei terminologii a apelativelor de rudenie: toţi bărbaţii din trib sunt taţi, mamă este una singură, iar surorile ei sunt mătuşi.
Odată introdusă doar interdicţia unirii dintre ascendent şi descendent, rămâne liber comerţul tuturor bărbaţilor cu toate femeile şi prin urmare (chiar şi sub rigoarea togată romană: mater certa, pater autem incertus, latină bună şi pentru Renzo) [2] singura relaţie de familie sigură este aceea dintre copii şi mamă, la care converge întreaga autoritate. Femeia din generaţia cea mai vârstnică se află în vârful descendenţei. Pare logic ca, tinerii de ambele sexe convieţuind cu mama, tocmai aceasta să aibă „depozitul“ tradiţiei de transmis din generaţie în generaţie. Aşa stăteau lucrurile şi la animal, dar s-a adăugat un mijloc puternic: limbajul articulat (v. Prometeo nr. 2, prima serie: Geneza ideilor). Poate că mama sau bunica cu vocea cea mai puternică şi mai convingătoare, cea mai elocventă, era învăţătoarea şi sfătuitoarea tuturor. Toate literaturile păstrează urme ale acestei stări sociale, numită matriarhat sau ginecocraţie, în care socotim că totul mergea de minune. Acest sistem de relaţie reproductivă şi de organizare socială spontană şi comună, fără vestigii de drept de proprietate şi de aservire, a fost propriu şi vechilor germani şi popoarelor din Nord. Marx i-a reproşat lui Richard Wagner o gravă eroare istorică, pentru că i-a pus pe eroii din Nibelungii să proclame oroarea de incestul dintre frate şi soră, care în schimb nu era socotit imoral în stirpele dintâi. De altfel, în mitologia clasică Jupiter se căsătoreşte cu sora sa, şi nici nu putea sta lucrul altfel dacă pornim cu toţii de la Adam şi Eva.
Nu aici trebuie să urmărim seria tipurilor de familie, în care, în mod progresiv, un obicei pozitiv interzice unirile dintre fraţii germani, deşi continuă să existe căsătoria dintre un grup de bărbaţi şi unul de femei, care nu sunt consangvini decât dincolo de gradul al doilea.
Aici ne preocupă conducerea organizaţiilor umane şi nu ne ascundem o largă simpatie pentru vremurile matriarhatului. Ascultaţi descrierea obiceiurilor irochezilor seneca, pe care misionarul Arthur Wright îi cunoaşte îndeaproape în epoca modernă, şi amuzaţi-vă pe seama modernului şi înfumuratului cap de familie burghez. On les aura, încă o dată:
„Femeile îşi luau bărbaţii din alte clanuri... De obicei, partea feminină stăpânea casa; proviziile erau comune; dar vai de acel nenorocit de bărbat sau ibovnic care era prea leneş sau prea neîndemânatic şi nu aducea partea lui la proviziile comune. Oricâţi copii sau oricită avere personală ar fi avut el în casă, putea să primească în orice clipă ordinul să-şi ia catrafusele şi să se care. Şi el nici nu îndrăznea măcar să încerce să se împotrivească, casa devenea pentru el un iad şi nu-i mai rămânea decât să se reîntoarcă la propriul său clan sau, cum se întâmpla cel mai adesea, să caute să încheie o nouă căsătorie în alt clan. Femeile deţineau o mare putere în clanuri, ca de altfel pretutindeni. Ele nu se dădeau în lături uneori să-l destituie pe şef şi să-l degradeze, făcându-l războinic de rând“.
În această societate femeia este aceea care transmite numele ginţii şi progeniturii, şi femeia este aceea care poate întemeia singură o nouă gintă.
Aici nu întâlnim aşadar încă în circulaţie specia battilocchius clarissimus. Aici nu ni se bagă încă printre picioare Supraomul. Cel mult Suprafemeia: ea ne stinghereşte mai puţin, fiindcă are un bilanţ material şi palpabil: generarea şi instruirea de producători. Nu Ei, aşadar, îi putea fi adresată vreodată — este cât se poate de evident — somaţia dată în epigrafă.
Constatarea ştiinţifică a acestor stadii primare ale societăţii umane: fără familie, fără proprietate privată, fără stat şi, am adăugat noi, fără a descoperi nimic nou, fără mari Conducători, a deranjat de îndată foarte mult ştiinţa burgheză, care s-a alarmat de formidabila construcţie materialistă înălţată pe asemenea baze. Odată analizată, din acel prim punct de plecare al treptei superioare a sălbăticiei, apariţia concomitentă a familiei patriarhale poligame şi apoi monogame, temelie a proprietăţii funciare private, a sclaviei, iar apoi a iobăgiei şi a muncii salariate; iar la punctul de trecere de la starea de barbarie la primele civilizaţii, apariţia Statului politic, se obţineau premisele pentru a calcula, pe orbitele istoriei şi datorită teoriei determinismului economic şi a luptelor de clasă, căderea tuturor acestor forme pe care regimul actual le proslăveşte în continue apologii.
Iar Engels remarcă faptul că încă de pe atunci
„tăgăduirea acestei trepte iniţiale a vieţii sexuale a omului a devenit o modă“.
Lucrul acesta nu este astăzi mai puţin la modă, căci s-au făcut eforturi uriaşe pentru a readuce ştiinţa procesului social la vechile chingi creaţioniste şi idealiste şi la formele imanente de reguli de comportament (drept, morală, atribute ale persoanei umane şi altele asemenea).
Superficialii ridică, prin urmare, din umeri, şi în acest domeniu în faţa datelor de informare aliniate în scurtul text al lui Engels, privind descoperirile esenţiale făcute la diferite popoare semibarbare şi semisălbatice: în Polinezia, în Asia Centrală, în ţările arctice etc. Aceştia au nevoie de vreo ştire „adusă la zi“. Să vedem, aşadar, unele rezultate posterioare lui Engels, deşi aceea era în mod clar o chestiune tranşată, ca toate celelalte ale marxismului, nefiind nevoie de material de confirmare.
O ştire din aceste săptămâni spune că în plină U.R.S.S. a fost găsită recent o populaţie lipsită de contacte cu lumea de veacuri şi veacuri, închisă între lanţurile Elbrusului şi ale Kazbekului, în Caucaz. Ruşii ar construi un drum pentru a ajunge la ea şi a o „civiliza“ (acea faimoasă reţea a pieţei interne care, pentru prima oară, înnoieşte totul). Locuiesc în case înalte fără scări şi urcă în ele cu o prăjină (o idee trăsnită pentru Le Corbusier!), nu cunosc scrierea; fireşte, bătrânii îi instruiesc pe tineri. Dar nu ei sunt căpeteniile.
„Mult mai mult contează autoritatea femeilor, care au adesea mai mult de un soţ, precum cele din anumite regiuni ale Tibetului, de pildă, unde se mai practică încă poliandria şi matriarhatul şi unde gelozia este cu desăvârşire necunoscută (cf. Engels: dacă un fapt rămâne pe deplin cert, este că gelozia este un sentiment dezvoltat relativ târziu — răspuns la argumentul că masculii din lumea animală ar fi geloşi, când de fapt nu e vorba decât de lupta pentru a se putea uni cu singura femelă căutată, la un moment dat, de mai mulţi masculi, şi care nu acceptă decât unul singur, luptă căreia i-a pus capăt comunitatea orânduită în gintă). Călătorului prin acea ţară i se poate întâmpla să primească, asemenea lui Kim al lui Kipling, propuneri de căsătorie sau de concubinaj...“.
Acest popor necondus de battilocchi ar fi avut contacte cu cruciaţii în Evul Mediu; el respectă în chip inteligent condiţiile muncii vii: sărbătoreşte, deşi este idolatru, vinerea pentru Allah, sâmbăta pentru Iehova şi duminica pentru Hristos, iar lunea se odihneşte pe cont propriu. E vai de capul lui de îndată ce-l stahanovizează!
Acest articol de pagina a treia va părea puţin serios, aşa că cităm un studiu din 1953, cu adevărat magistral, al profesorului japonez K. Numazawa de la Universitatea Nanzan din Nagoya. El examinează o serie de mituri care au un conţinut comun: despărţirea Cerului de Pământ, peste care la început acesta apăsa greu. În aceste mituri există trăsături comune grăitoare, care se extind la versiunea biblică şi la mitologia greco-romană, dar care mai ales prezintă paralele în diferite zone şi popoare din Asia Centrală. După ridicarea cerului, apare lumina soarelui. Cel mai adesea o femeie săvârşeşte această eliberare — o femeie care macină orezul cu un pisălog sau lucrează la vârtelniţă, lucru în care era împiedicată, aşa cum strivite la pământ erau cirezile de vaci şi turmele de porci. Numazawa, care poate că nu se declară marxist, dar este de patruzeci de ori mai marxist decât cei ce se proclamă astfel, după aceste trimiteri detaliate oferă interpretarea mitului în cele două domenii (inseparabile) ale producţiei şi reproducţiei sociale. Mitul exprimă obiceiul „căsătoriei de vizită“, în care bărbatul o vizita pe femeie, se culca cu ea noaptea, iar apoi, pierzând orice drept, pleca în zori. Femeia este pământul care dă de la sine cerul la o parte la ivirea soarelui şi a luminii. Din punct de vedere productiv, ne aflăm într-un stadiu în care predomină creşterea vitelor, iar prima agricultură constă în cultivarea orezului.
„Miturile au transferat pur şi simplu ceea ce se petrecea în dimineaţa fiecărei zile de muncă la dimineaţa universului, la crearea lui“. „Miturile examinate sunt produse ale sferelor de cultură matriarhală“.
Iar în cele din urmă, autorul citat arată coincidenţa geografică generală a numeroaselor mituri studiate cu sfera de cultură matriarhală care corespunde la origine versanţilor răsăriteni ai Himalayei străbătuţi de Gange, Brahmaputra şi Irawadi. N-am putea găsi o mostră mai bună de metodă materialistă — doctrină pe care autorul nici nu o pomeneşte, limitându-se să discute cu rigoare ştiinţifică şi solidă cunoaştere tema sa, pe care o indică drept Background, adică retrostructură, substructură a miturilor despărţirii Cerului de Pământ.
Uranus, zeul Cerului, o silea pe soţia sa Geea, pământul, să-şi ţină odraslele înăbuşite în măruntaiele ei. Geea l-a adus pe lume pe Saturn, sau Cronos (Timpul), iar acesta, pentru a începe să-şi scandeze ritmul, şi-a lovit părintele cu o seceră ascuţită. Munca — la fel ca atunci când Eva a muşcat din măr — şi dragostea au început, iar Cronos va putea marca momentul în care noua Geea, Revoluţia, va ridica cerul sinistru al asupritorilor de clasă, al hoţilor de muncă şi de dragoste.
Seria battilocchilor începe din momentul în care o reţea complexă de posesiuni funciare, de cete de sclavi, de oştiri înarmate, odată năruite comunismul primitiv şi matriarhatul, trebuie să-şi transmită mecanismul de la o generaţie la alta şi, pentru a face aceasta, are nevoie de un centru, de un vârf, de o punte de comandă, de sinedrii în care să se facă predarea cheilor şi a secretelor stăpânirii. Aici omul de excepţie intră în scenă şi începe să-şi joace rolul, la început neîndoielnic de neînlocuit.
Câtă vreme funcţia de căpătâi este apărarea şi lupta materială împotriva pericolelor şi agresiunilor, este limpede că drept căpetenie ajunge cel mai înalt, cu muşchii cei mai vânjoşi şi cu o inimă cu bătăi formidabile; iar acestuia îi este de ajuns să-şi aleagă un tânăr succesor căruia să-i transmită arta luptei, a tragerii cu arcul şi a mânuirii spadei. În faţa peţitorilor battilocchieşti şi descumpăniţi, Ulise îşi dovedeşte dispreţuitor şi fără a rosti o vorbă identitatea, îndoind ca pe o surcea colosalul său arc. Aceeaşi probă o va da şi fiul său Telemah, iar aceia vor întoarce spatele fără a mai încerca încăierarea.
Însă astăzi avem scrierea, tiparul, starea civilă şi fişierul siguranţei publice — id est, Statul — şi îi va fi de ajuns oricărui neisprăvit să-şi scoată portofelul şi să arate cartea de identitate, fără a trebui câtuşi de puţin să concureze cu puternicul Ulise, şi nici măcar cu proverbiala sa şiretenie.
Ulise nu a spus, anticipându-l pe Ludovic al XIV-lea: statul este tricepsul meu. Însă statul a apărut (Engels) la atenieni odată cu trecerea puterii de la agora, adunarea întregului popor (cu excepţia sclavilor), la comandantul militar sau basileus, ceea ce înseamnă rege: este vorba totuşi de un rege ales şi de un generalissim ales, nu ereditar. Abia mai târziu apar oligarhiile şi autocraţiile. Pe măsură ce maşina devine mai puternică, devine însă mai uşor să fii mecanic, mai uşor să găseşti un mecanic. Odată cu scrierea şi şcolile s-a născut ştiinţa, care este şi ştiinţă a guvernării: mijloacele şi metodele sunt cuprinse în constituţii şi în legi; Solon şi Licurg rămân la fel de faimoşi ca marii conducători de state şi de armate.
Nu este, desigur, de conceput să schiţăm întregul drum care, treptat, ia această povară formidabilă a „schimbului de gardă“ de pe capul unui singur om, care trebuia într-adevăr să aibă o memorie de mare capacitate. Astăzi predarea unui minister se face în zece minute, şi orice battilocchio trece cu siguranţă arogantă, să zicem, de la Agricultură la Marină, ca şi cum n-ar fi nimic. Există arhive, secretari, experţi, şi tot aşa, coborând până la dactilografe şi maşini de calculat.
La fel se întâmplă şi în domeniul culturii şi al ştiinţei. Pitagora a trecut drept un iluminat care stătea de vorbă cu divinitatea, iar tabla sa o ştie astăzi un copil de cinci ani, teorema sa — unul de zece. Ba chiar o ştiu toţi acei copii. Galileo a înnebunit jupuind cefele aristotelice conform cărora corpurile grele cădeau cu atât mai repede cu cât cântăreau mai mult, iar astăzi legea că toate cad la fel o ştiu elevii din clasa întâi de liceu. Şi aşa mai departe, mai departe, mai departe.
Avem apoi maşinile de calculat care nu doar că înlocuiesc tabla pitagoreică şi operaţiile aritmetice, dar execută integrările şi diferenţierile care acum trei secole în Europa erau la îndemâna a doar două capete: Newton şi Leibniz. Astăzi sunt la îndemâna oricărui prostănac. Până şi descoperirile nu mai sunt opera unor inşi izolaţi, ci a unor complexe organizaţii de studiu, cercetare şi experimentare, ale căror mijloace nu pot fi puse la dispoziţie decât de capitalişti sau de guvernanţi, chiar dacă aceştia sunt măgari desăvârşiţi în materie.
Dacă călugărul Schwarz — care poate că nici măcar nu a existat — era singur când i-a explodat mojarul cu salpetru, sulf şi cărbune la inventarea pulberii de puşcă, lucrurile nu au stat deloc aşa în cazul bombei atomice, al cărei mecanism de acţiune nu se bazează pe un principiu unic descoperit de un singur savant. Dacă vrem, începutul constatării că se pot desprinde părţi din atomi şi că acestea pot fi făcute să călătorească urcă până în urmă cu o jumătate de veac, la tuburile lui Crookes şi la constatarea şi mai veche că descărcarea electrică străbate gazele extrem de rarefiate, determinând diverse tipuri de radiaţii, printre care razele X, care aparţin secolului trecut. Şi, dacă vrem, întreaga cercetare a constituţiei complexe a atomului se întemeiază, chiar înainte de descoperirea radiului de către Curie, pe sistemul lui Mendeleev, care a dat temei credinţei că atomii diferitelor elemente sunt alcătuiţi dintr-un element comun în doze progresive — ipoteză care urcă apoi până la Proust la începutul secolului al XIX-lea, când Lavoisier a lansat ipoteza atomică drept explicaţie a fenomenelor chimice. Intuiţia acesteia urcă până la atomiştii greci precum Democrit, Leucip, Epicur. În curând se va arăta că istoria invenţiilor este legendară în proporţie de 90% în legătura ei cu nume individuale, în loc de a fi legată de procesul tehnicii trezit de trebuinţele producţiei.
Să ne întoarcem la şefii de stat, la oamenii politici, la conducătorii de oşti şi, dacă vreţi, la conducătorii revoluţionari. Până astăzi ei au avut un rol în evenimente, deşi relatat întotdeauna într-un mod mai mult decât deformat şi hiperbolic. Acest rol nu este cel al unei cauze primordiale, al unui prim motor; şi nu constituie o condiţie necesară, dar poate că a constituit-o atunci când hoarde barbare au fost călăuzite de-a curmezişul unor continente întregi, deplasând pentru ciclul istoric timpii şi locurile sub impulsul căutării nu de glorie, ci de bogăţie şi de hrană.
Acest rol se restrânge tot mai mult pe diversa scară a valorilor în care pot fi rânduiţi pugiliştii şi profesorii de istorie a filozofiei; extremele de eficienţă converg tot mai mult spre o medie comună, numai să li se pună la dispoziţie primilor un pistol-mitralieră, iar celor din urmă o bună bibliotecă.
Lucrul nu stă altfel pentru conducătorul politic: am ajuns chiar în punctul în care cei ce vor să facă o carieră mai bună, dacă au calităţi remarcabile, şi le tocesc şi nu le folosesc. Uneori, totuşi, istoria pare să aibă un protagonist, iar alteori numele său ajunge cunoscut lumii întregi, deşi o asemenea identificare nu schimbă nimic, iar în anumite cazuri constituie o piedică în plus şi o mare belea, aşa cum am arătat în privinţa mişcărilor revoluţionare.
Acest individ singular, ales din masa speciei, poate fi la început unul oarecare.
La amorsarea bombei atomice se petrece următorul lucru. S-a înţeles că un atom, oricât de micuţ, nu este indivizibil, ci este alcătuit din mai multe particule încă şi mai evanescente. Sub acţiunea, pe scurt, a unei descărcări electrice extrem de puternice, în care se reuşeşte concentrarea a atâta energie cât contorul de acasă ne-ar pune-o la plată cu milioane de lire, din acest atom este desprinsă o particulă (proton, neutron — în cazul cel mai evident, nucleul atomului minim, cel de hidrogen) şi aruncată în vârtejul electric împotriva unui alt atom, producându-i spargerea bruscă şi violentă. Spargerea înseamnă că particulele acelui atom pornesc la rândul lor cu viteze înfricoşătoare împotriva altor atomi, la rândul lor sparţi şi divizaţi în componentele lor: se produce atunci atâta energie (ţinută captivă în atomii ce păreau inerţi), încât contorul ar factura-o în milioane... de dolari. Bomba a explodat. Practic în aceeaşi clipă a avut loc reacţia „în lanţ“, prin care fiecare atom aruncat în aer i-a declanşat pe cei din jur.
Atomul-battilocchio, din care a fost mai întâi preluat şi eliberat nucleul sub acţiunea descărcării de milioane de volţi, superioară ca potenţial celei a trăsnetelor din cerul înălţat, putea fi unul oarecare.
Vrem oare să spunem că, aşa cum toţi atomii sunt identici pentru o aceeaşi specie chimică, la fel toţi indivizii speciei umane sunt identic conformaţi? Evident că nu, însă comparaţia noastră a vrut doar să spună că, la nivelul actual al cursului istoric, sarcina Conducătorului este de aşa natură încât se tinde tot mai mult spre a o putea îndeplini alegând, ca în ciclotron, un atom oarecare drept prim atom al lanţului.
Este clar deci că, la chemarea pe care istoria o va lansa — ciclotronul ei fiind încărcat în perfecta sa izolare (astăzi potenţialul este la pământ din pricina unei serii de dispersii cauzate de coruperea oportunistă a izolatorului de clasă — adevărata problemă tehnică a ciclotronului n-a fost masa uriaşă de energie, ci tocmai izolarea) — pentru a şti cine vrea să se prezinte ca să fie atomul fisionator, vor răspunde cu sufletul la gură toţi cei care s-ar potrivi atât de bine ca atomi fisionaţi [fissi].
Fisso nu înseamnă aici „nemişcat“, ci „despicat“, „spart“, iar în limba curată: fesso [prostănac].
[1]. Serie de figuri istorice şi literare corespunzătoare arhetipurilor menţionate anterior: regele biblic uns de divinitate (David), tribunul roman al plebei ales prin vot (Gracchus), cavalerul medieval de obârşie nobilă (Ivanhoe), conducătorul revoltei populare napoletane din 1647 (Masaniello), paladinul forţei musculare şi al vitejiei cavalereşti (Roland) şi omul de stat machiavelic călăuzit de raţiunea de stat (Richelieu).
[2]. Maxima dreptului roman („mama este întotdeauna sigură, tatăl însă nesigur“) face aluzie la Renzo Tramaglino, ţăranul din romanul „Logodnicii“ de Alessandro Manzoni, cunoscut pentru neîncrederea şi aversiunea sa faţă de „latinorum“-ul încurcat şi pedant prin care preotul Don Abbondio încerca să-l intimideze.