|
|
|
Scris: 1924 |
|
|
Condiţiile pentru atingerea scopurilor revoluţionare ale Internaţionalei Comuniste sunt de natură obiectivă, întrucât constau în situaţia regimului capitalist şi în studiul crizei pe care acesta o traversează, şi sunt de natură subiectivă în ceea ce priveşte capacitatea clasei muncitoare de a lupta pentru răsturnarea puterii burgheze şi de a-şi organiza propria dictatură prin unitate de acţiune: reuşind, adică, să subordoneze toate interesele parţiale ale unor grupuri limitate interesului general al întregului proletariat şi scopului final al revoluţiei.
Condiţiile subiective sunt de dublu ordin, şi anume:
a) existenţa unor partide comuniste dotate atât cu o viziune programatică clară, cât şi cu o organizare bine definită care să le asigure unitatea de acţiune.
b) un grad de influenţă al partidului comunist asupra masei muncitorilor şi asupra organizaţiilor economice ale acestora, care să asigure prevalenţa partidului comunist faţă de celelalte tendinţe politice ale proletariatului.
Problema tacticii constă în căutarea mijloacelor care să le permită cel mai bine partidelor comuniste să realizeze concomitent aceste condiţii revoluţionare de natură subiectivă, bazându-se pe condiţiile obiective şi pe procesul dezvoltării lor.
Falimentul Internaţionalei a II-a şi revoluţia rusă au dus la reconstituirea ideologiei revoluţionare a proletariatului, şi la reorganizarea sa politică în rândurile Internaţionalei Comuniste.
Internaţionala Comunistă, pentru a-şi îndeplini sarcina de unificare în luptă a proletariatului din toate ţările către scopul final al revoluţiei mondiale, trebuie mai întâi de toate să-şi asigure propria unitate de program şi de organizare. Toate secţiunile şi toţi militanţii Internaţionalei Comuniste trebuie să fie legaţi prin aderarea lor de principiu la programul comun al Internaţionalei Comuniste.
Organizarea internaţională, eliminând toate rămăşiţele federalismului vechii Internaţionale, trebuie să asigure maximul de centralizare şi de disciplină. Acest proces se desfăşoară încă întâmpinând dificultăţile ce derivă din condiţiile diferite ale feluritelor ţări şi din tradiţiile oportunismului. El se va rezolva în mod eficace nu prin expediente mecanice, ci prin realizarea unei unităţi efective de metodă, care să pună în evidenţă caracterele comune acţiunii grupurilor de avangardă ale proletariatului din diferitele ţări.
Nu se poate admite ca un grup politic oarecare să fie încadrat în disciplina şi în organizarea revoluţionară internaţională în virtutea simplei sale aderări la anumite texte şi cu promisiunea respectării unei serii de angajamente. Trebuie, în schimb, să se ţină seama de procesul real desfăşurat în cadrul grupurilor organizate care acţionează în politica proletară (partide şi tendinţe) şi de formarea ideologiei lor şi a experienţei lor de acţiune pentru a judeca dacă, şi în ce măsură, pot acestea să facă parte din Internaţionala Comunistă.
Crizele disciplinare ale Internaţionalei Comuniste depind de un dublu aspect pe care îl îmbracă astăzi oportunismul tradiţional: cel de a accepta cu entuziasm formulările experienţei tactice a Internaţionalei Comuniste, fără a le înţelege solida coordonare cu scopurile revoluţionare, ci reţinând doar formele lor exterioare de aplicare ca pe o întoarcere la vechile metode oportuniste lipsite de orice conştiinţă şi voinţă finalistă şi revoluţionară, şi cel de a respinge acele formulări ale tacticii printr-o critică superficială care le zugrăveşte ca pe o renunţare şi o repliere în raport cu obiectivele programatice revoluţionare. În unul ca şi în celălalt caz este vorba despre neînţelegerea relaţiilor care există între folosirea mijloacelor şi scopurile comuniste.
Pentru a elimina pericolele oportuniste şi crizele disciplinare, Internaţionala Comunistă trebuie să-şi întemeieze centralizarea organizatorică pe claritatea şi precizia rezoluţiilor tactice şi pe definirea exactă a metodelor de aplicat.
O organizare politică, adică întemeiată pe aderarea voluntară a tuturor membrilor săi, răspunde cerinţelor acţiunii centralizate doar atunci când toţi componenţii ei au văzut şi au acceptat ansamblul metodelor pe care Centrul le poate ordona spre a fi aplicate în diferitele situaţii.
Prestigiul şi autoritatea Centrului, care nu dispun de sancţiuni materiale, ci se folosesc de coeficienţi ce rămân în domeniul factorilor psihologici, impun în mod absolut claritate, hotărâre şi continuitate în proclamaţiile programatice şi în metodele de luptă. În aceasta constă singura garanţie de a putea constitui un centru al acţiunii efectiv unitare a proletariatului internaţional.
O organizare solidă ia naştere doar din stabilitatea normelor sale organizatorice; care, asigurând pe fiecare membru de aplicarea lor imparţială, reduce la minim rebeliunile şi dezertările. Statutele organizatorice, nu mai puţin decât ideologia şi normele tactice, trebuie să dea o impresie de unitate şi de continuitate.
Datorită acestor considerente, bazate pe o bogată experienţă, în trecerea de la perioada de construcţie a Internaţionalei partidelor comuniste la cea a acţiunii Partidului Comunist Internaţional, se prezintă ca necesară eliminarea unor norme de organizare cu totul anormale. Astfel de norme sunt fuziunile unor secţiuni izolate ale Internaţionalei cu alte organisme politice, faptul că vreuna dintre acestea ar putea fi constitută nu pe baza aderărilor individuale, ci pe cel al aderării unor organizaţii muncitoreşti, existenţa unor fracţiuni sau grupuri de membri organizaţi pe baze de tendinţă în sânul organizaţiei, pătrunderea sistematică şi noyautage-ul [1] în alte organisme care au natură şi disciplină politică (ceea ce se aplică cu atât mai mult celor de tip militar).
În măsura în care Internaţionala va aplica astfel de expediente, vor apărea manifestări de federalism şi rupturi de disciplină. Dacă procesul ce tinde spre eliminarea unor astfel de anormalităţi s-ar opri sau s-ar inversa sau dacă acestea ar fi ridicate la rang de sistem, s-ar prezenta cu o extremă gravitate pericolul unei recăderi în oportunism.
Sarcina fundamentală a partidelor comuniste este cucerirea unei influenţe tot mai mari asupra maselor. În acest scop ele trebuie să recurgă la toate acele mijloace tactice pe care situaţia obiectivă le face oportune şi care servesc la asigurarea unei extinderi tot mai mari în păturile proletariatului a influenţei ideologice şi a diferitelor forme care se sprijină pe Partid.
Cucerirea maselor nu se poate realiza prin simpla propagandă a ideologiei Partidului şi prin simplul prozelitism, ci participând la toate acele acţiuni la care proletarii sunt împinşi de condiţia lor economică. Trebuie să li se explice muncitorilor că aceste acţiuni nu pot prin ele înseşi să asigure triumful intereselor lor: ele pot furniza doar o experienţă, un rezultat organizatoric şi o voinţă de luptă care trebuie încadrate în lupta revoluţionară generală. La aceasta se ajunge nu negând astfel de acţiuni, ci stimulându-le şi îndemnându-i pe muncitori să le întreprindă şi prezentându-le acestora acele revendicări imediate care servesc la realizarea unei uniri tot mai largi a participanţilor la luptă.
Chiar şi în situaţiile de dezvoltare normală a capitalismului, pentru partidele marxiste revoluţionare era o necesitate fundamentală lupta pentru revendicările economice concrete ale grupurilor proletare pe terenul sindicatelor şi al grupurilor afine. Şi revendicările de ordin social-politic general trebuie să servească muncii revoluţionare. Dar aceste revendicări nu trebuie să constituie terenul unui compromis cu burghezia prin care proletariatul să plătească concesiile acesteia prin renunţarea la independenţa organizaţiilor sale de clasă şi la propaganda programului şi a metodelor revoluţionare.
Prin acţiunile pentru revendicări parţiale, partidul comunist realizează un contact cu masele care îi permite să câştige noi adepţi: deoarece, completând prin propaganda sa lecţiile experienţei, Partidul îşi câştigă simpatia şi popularitatea şi face să ia naştere în jurul său o întreagă reţea mai largă de organizare, conectată cu cele mai profunde straturi ale maselor şi, pe de altă parte, cu centrul de conducere al partidului însuşi. În acest sens se pregăteşte o disciplină unitară a clasei muncitoare. La aceasta se ajunge prin noyautage-ul sistematic al sindicatelor, al cooperativelor şi al oricărei forme de organizare a intereselor clasei muncitoare. Reţele organizatorice analoage trebuie să apară de îndată ce este posibil în toate domeniile de activitate ale Partidului: luptă armată şi acţiune militară, educaţie şi cultură, muncă în rândul tinerilor şi al femeilor, pătrunderea în armată şi aşa mai departe. Obiectivul unei astfel de munci este realizarea unei influenţe nu doar ideologice, ci şi organizatorice a partidului comunist asupra celei mai mari părţi a clasei muncitoare. Prin urmare, în munca lor în sindicate, comuniştii tind să realizeze o lărgire maximă a bazei acestora, ca şi a tuturor organizaţiilor de natură analogă, combatând orice sciziune şi promovând unificarea organizatorică acolo unde sciziunea există, cu condiţia să le fie garantată o minimă posibilitate de a activa pentru propagandă şi pentru noyautage-ul comunist. O astfel de activitate, în cazuri speciale, poate fi chiar ilegală şi secretă.
Partidele comuniste, deşi lucrează cu programul de a-şi asigura conducerea centralelor sindicale — aparat indispensabil de manevră în luptele revoluţionare —, prin cucerirea majorităţii membrilor organizaţi, acceptă în orice caz disciplina faţă de deciziile acestora şi nu pretind ca în statutele organizaţiilor sindicale şi afine sau în pacte speciale să fie statornicit angajamentul unui control al partidului.
Ofensiva capitalului şi caracterele sale particulare actuale oferă posibilităţi tactice speciale partidelor comuniste pentru a-şi spori influenţa asupra maselor. Din aceasta ia naştere tactica frontului unic.
Ofensiva capitalistă are dublul obiectiv de a distruge organizaţiile proletare capabile de ofensivă revoluţionară şi de a intensifica totodată exploatarea economică a muncitorilor pentru a încerca reconstituirea economiei burgheze. Ofensiva capitalistă se loveşte deci direct de interesele chiar şi ale acelor proletari care nu au fost încă atraşi către conştiinţa şi încadrarea revoluţionară şi atacă tocmai acele organizaţii care nu au un program revoluţionar şi sunt conduse de elemente oportuniste. Birocraţia care încadrează astfel de organisme, înţelegând prea bine că a accepta lupta chiar şi doar defensivă echivalează cu a pune o problemă revoluţionară şi cu a alinia muncitorii pe un front de luptă împotriva clasei burgheze şi a instituţiilor sale, sabotează până şi simpla rezistenţă defensivă, în timp ce renunţă la programul iluzoriu al unei îmbunătăţiri treptate a condiţiilor de viaţă ale proletariatului. O astfel de situaţie permite partidelor comuniste să aducă la luptă şi acea parte a muncitorilor care nu are o conştiinţă politică dezvoltată. Partidele comuniste au posibilitatea de a invita aceste straturi de muncitori la acţiuni unitare pentru acele revendicări concrete şi imediate ce constau în apărarea intereselor ameninţate de ofensiva capitalului.
În acest scop, comuniştii propun o acţiune comună a tuturor forţelor proletare încadrate în organizaţii ale celor mai diverse tendinţe.
Această tactică nu trebuie să intre niciodată în contradicţie cu sarcina fundamentală a partidului comunist: şi anume răspândirea în rândul masei muncitoreşti a conştiinţei că doar programul comunist şi încadrarea organizatorică în jurul partidului comunist o vor conduce la emanciparea sa.
Perspectivele frontului unic sunt duble. Apelul la frontul unic va servi unei campanii împotriva programelor şi influenţei celorlalte organizaţii proletare, dacă acestea vor refuza invitaţia la acţiune lansată de comunişti; este evident, într-un astfel de caz, avantajul partidului comunist. Dacă însă se ajunge într-adevăr la o acţiune la care să participe toate organizaţiile proletare şi întregul proletariat, partidul comunist îşi propune să reuşească să preia conducerea mişcării, atunci când condiţiile generale permit conducerea acesteia spre un deznodământ revoluţionar. Când acest lucru nu este posibil, partidul comunist trebuie să încerce prin toate mijloacele să creeze — prin vicisitudinile luptei, printr-un succes parţial sau chiar prin eşec dacă acesta este inevitabil — convingerea în rândul maselor că partidul comunist este cel mai bine pregătit să facă să triumfe cauza proletariatului. Partidul comunist, dacă va fi dus în prealabil o campanie bazată pe propuneri precise care ar garanta succesul luptei, va putea, prin participarea în prima linie a forţelor sale la acţiunea comună, să facă astfel încât masele să-şi formeze convingerea că victoria va fi posibilă atunci când asupra lor nu vor avea o influenţă predominantă organizaţiile necomuniste.
Tactica frontului unic este prin urmare un mijloc pentru cucerirea unei influenţe ideologice şi organizatorice preponderente a Partidului.
Tendinţa instinctivă a maselor spre unitate trebuie să fie utilizată atunci când poate servi la aplicarea favorabilă a tacticii frontului unic: trebuie însă combătută atunci când ar duce la rezultatul opus.
Grava problemă tactică a frontului unic prezintă prin urmare limite în afara cărora acţiunea noastră şi-ar rata propriile scopuri. Aceste limite trebuie definite în raport cu conţinutul revendicărilor şi cu mijloacele de luptă ce urmează a fi propuse, precum şi în raport cu bazele organizatorice ce urmează a fi propuse sau acceptate ca platformă a forţelor proletare.
Revendicările pe care partidul comunist le înaintează pentru frontul unic trebuie să fie astfel încât să nu intre în contradicţie cu programele diferitelor organisme a căror coalizare se propune, şi să poată fi atinse de aceasta prin metode de luptă pe care niciunul dintre aceste organisme nu le refuză din principiu.
Doar într-un astfel de caz se va putea duce o campanie împotriva organizaţiilor care ar refuza aderarea lor la propunerea de front unic: iar în caz contrar, doar într-un astfel de caz va fi posibil să fie utilizată în avantajul influenţei comuniste desfăşurarea acţiunii.
Toate revendicările ce pot fi urmărite prin acţiunea directă a partidului pot fi formulate: apărarea salariilor şi a contractelor de muncă din industrie şi din agricultură, lupta împotriva concedierilor şi a şomajului, apărarea efectivă a dreptului de asociere şi de agitaţie.
Ca mijloace de luptă pot fi propuse toate acelea pe care partidul comunist nu le refuză pentru propriile sale acţiuni independente, şi prin urmare toate formele de propagandă, de agitaţie şi de luptă în care clasa proletară se poziţionează net şi deschis împotriva capitalului.
În fine, bazele coaliţiei trebuie să fie astfel încât, fiind cunoscut maselor ansamblul propunerilor comuniste, chiar şi atunci când celelalte organisme proletare nu le-au acceptat, şi totuşi iniţiază o acţiune generală proletară (de exemplu: folosind aceleaşi mijloace de luptă recomandate de Partidul Comunist, greva generală etc. etc., dar cu alte obiective), Partidul Comunist, fără a rămâne străin de acţiunea comună, să poată totuşi arunca responsabilitatea orientării acesteia asupra celorlalte organisme în caz de înfrângere a proletariatului.
Prin urmare, Partidul Comunist nu va accepta să facă parte din organisme comune mai multor formaţiuni politice, care să acţioneze cu continuitate şi cu responsabilitate colectivă la conducerea mişcării generale a proletariatului. Partidul comunist va evita de asemenea să apară ca părtaş la declaraţii comune cu partide politice, atunci când aceste declaraţii contrazic în parte programul său şi sunt prezentate proletariatului ca rezultat al unor negocieri pentru a găsi o linie de acţiune comună.
Mai ales în cazurile în care nu este vorba despre o scurtă polemică publică prin care sunt invitate alte organisme la acţiune, prevăzându-se cu siguranţă că acestea vor refuza, ci există dimpotrivă posibilitatea de a se ajunge la o luptă în comun, va trebui să se realizeze centrul conducător al coaliţiei într-o alianţă de organisme proletare cu caracter sindical sau afine. În acest fel, acest centru se va prezenta maselor drept un centru ce poate fi cucerit de diferitele partide care acţionează în sânul organismelor muncitoreşti.
Doar în acest mod se va asigura folosirea utilă a tacticii frontului unit, chiar şi printr-o acţiune care, din cauza influenţei oportuniştilor, sfârşeşte într-o victorie incompletă sau într-o înfrângere a clasei muncitoare.
Revendicările imediate care interesează proletariatul pot fi de asemenea legate de politica Statului.
Aceste revendicări trebuie să fie formulate de partidul comunist şi propuse ca obiective ale unei acţiuni a întregului proletariat, dusă prin intermediul unei presiuni externe asupra guvernului, exercitată prin toate mijloacele de agitaţie.
Când proletariatul se află în faţa constatării că, pentru a obţine aceste revendicări, este necesar ca guvernul existent să fie schimbat, partidul comunist trebuie să-şi sprijine pe acest fapt propaganda pentru răsturnarea puterii burgheze şi dictatura proletară: analog cu ceea ce trebuie făcut atunci când muncitorii constată că cererile lor economice nu îşi găsesc locul în cadrul economiei capitaliste.
Când regimul de guvernare se află, în virtutea raportului de forţe sociale, într-o situaţie critică, trebuie să se facă din răsturnarea acestuia nu o simplă lozincă de propagandă, ci o revendicare concretă accesibilă masei. O astfel de revendicare (puterea Sovietelor, Comitetelor de Control, Comitetelor Alianţei Sindicale) poate fi adresată muncitorilor din toate partidele şi fără partid reprezentaţi în astfel de organisme. Toţi muncitorii vor fi determinaţi să o accepte chiar şi împotriva liderilor lor. Ea se încadrează în sarcina politică proprie partidului comunist, întrucât realizarea ei implică lupta revoluţionară şi suprimarea democraţiei burgheze, iar propunerea ei îndeamnă pe această cale întreaga masă proletară. Dar nu este de exclus ca o astfel de lozincă extraparlamentară să poată fi lansată şi în Parlament sau într-o campanie electorală.
A vorbi despre guvernul muncitoresc ca despre un guvern de coaliţie al partidelor muncitoreşti, fără a indica care va fi forma instituţiei reprezentative pe care se va putea sprijini un astfel de guvern, înseamnă a nu lansa o revendicare inteligibilă muncitorilor, ci doar a lansa o lozincă de propagandă care confundă termenii pregătirii ideologice şi politice revoluţionare. Partidele sunt organizaţii constituite pentru a prelua guvernarea, iar partidele care formează guvernul muncitoresc nu pot fi cele care susţin conservarea instituţiilor parlamentare burgheze.
A vorbi despre guvernul muncitoresc declarând sau neexcluzând că acesta poate apărea dintr-o coaliţie parlamentară la care să participe partidul comunist, înseamnă a nega în practică programul politic comunist, adică necesitatea pregătirii maselor în vederea luptei pentru dictatură.
Situaţia politică mondială nu este de aşa natură încât să lase să se prevadă formarea unor guverne de trecere între regimul burghez parlamentar şi dictatura proletară, ci mai degrabă a unor guverne de coaliţie burgheză, care vor conduce cu extremă energie lupta pentru apărarea contrarevoluţionară. Dacă ar fi să existe guverne de tranziţie, este o necesitate de principiu pentru partidul comunist să lase responsabilitatea conducerii lor partidelor social-democrate, atâta timp cât acestea iau naştere pe baza instituţiilor burgheze. Doar astfel partidul comunist se poate dedica pregătirii cuceririi revoluţionare a puterii şi preluării moştenirii guvernului de tranziţie.
Existenţa unor organizaţii economice puternice şi înfloritoare este o premisă favorabilă pentru munca de pătrundere în rândul maselor. Accentuarea dezechilibrului economiei capitaliste creează o situaţie obiectiv revoluţionară. Dar deoarece capacitatea de luptă a proletariatului, în momentul în care, după aparenta prosperitate din perioada imediat următoare războiului, criza a apărut în toată gravitatea ei, s-a dovedit insuficientă, asistăm astăzi la golirea sindicatelor şi a tuturor organizaţiilor analoghe într-un număr foarte mare de ţări: în altele este de prevăzut că un astfel de fenomen nu va întârzia să se producă.
Prin urmare, pregătirea revoluţionară a proletariatului devine dificilă, în ciuda extinderii mizeriei şi a nemulţumirii.
Se pune în prim-plan problema încadrării în spatele partidelor comuniste a straturilor de şomeri şi a elementelor proletare reduse la o stare haotică de paralizia maşinăriei productive. Este posibil ca această problemă să apară peste ceva timp mai acută decât cea a cuceririi muncitorilor care urmează celelalte partide proletare, prin intermediul organizaţiilor economice conduse de acestea, problemă care este bine abordată prin tactica frontului unic. Trebuie chiar să se considere că, pe măsură ce decăderea economică se îmbină cu intensitatea acţiunii unitare contrarevoluţionare a tuturor forţelor burgheze, se vor goli mai rapid organismele economice proletare necomuniste. Termenii problemei cuceririi maselor se vor modifica.
Va trebui să se realizeze o nouă formă de organizare a intereselor proletare, munca revoluţionară trebuind să se sprijine întotdeauna pe situaţiile reale concrete. În faza actuală se conturează sarcina de a încadra în jurul Comitetelor şi organelor de front unic ale organizaţiilor, cu forme adecvate de reprezentare, straturile de proletari fără organizaţie. Partidul comunist va trebui să fie centrul luptei şi al ripostei împotriva centralizării reacţionare capitaliste care tinde să se impună unei clase muncitoare împrăştiate şi dispersate, abandonată definitiv în voia ei de către birocraţia oportunistă.
[1]. Noyautage (fr., derivat din noyau = sâmbure/nucleu) — tactică politică şi sindicală ce constă în infiltrarea de către un partid a unor nuclee clandestine de cadre sau celule organizate în interiorul altor organisme (politice, sindicale sau militare) cu scopul de a le influenţa din interior, de a le subverti disciplina sau de a le prelua conducerea.