|
|
|
Scris: 1922 |
|
|
1. Partidul comunist, partid politic al clasei proletare, se înfăţişează în acţiunea sa ca o colectivitate ce acţionează cu o orientare unitară. Mobilurile iniţiale datorită cărora elementele şi grupurile acestei colectivităţi sunt determinate să se încadreze într-un organism cu acţiune unitară sunt interesele imediate ale unor grupuri ale clasei muncitoare, suscitate de condiţiile lor economice. Trăsătura esenţială a funcţiei partidului comunist este utilizarea energiilor astfel încadrate pentru atingerea unor obiective care, fiind comune întregii clase muncitoare şi situate la capătul întregii serii a luptelor sale, depăşesc, prin integrarea acestora, interesele grupurilor particulare şi postulatele imediate şi contingente pe care clasa muncitoare şi le poate propune.
2. Integrarea tuturor impulsurilor elementare într-o acţiune unitară se manifestă prin doi factori principali: unul de conştiinţă critică, din care partidul îşi extrage programul, celălalt de voinţă, care se exprimă în instrumentul prin care partidul acţionează, organizaţia sa disciplinată şi centralizată. Ar fi eronat să considerăm aceşti doi factori de conştiinţă şi de voinţă drept facultăţi ce ar putea fi dobândite sau pretinse de la fiecare individ în parte, deoarece aceştia se realizează doar prin integrarea activităţii multor indivizi într-un organism colectiv unitar.
3. La definirea precisă a conştiinţei teoretico-critice a mişcării comuniste, cuprinsă în declaraţiile programatice ale partidelor şi ale Internaţionalei Comuniste, ca şi la organizarea celor dintâi şi a celei din urmă, s-a ajuns şi se ajunge prin examinarea şi studierea istoriei societăţii omeneşti şi a structurii acesteia în actuala epocă capitalistă, întreprinse pe baza datelor, a experienţelor şi prin participarea activă la lupta proletară reală.
4. Proclamarea acestor declaraţii programatice, ca şi desemnarea oamenilor cărora li se încredinţează diferitele trepte ale organizaţiei de partid, se desfăşoară formal printr-o consultare în formă democratică a forurilor reprezentative ale partidului, dar ele trebuie înţelese în realitate ca un produs al procesului real care acumulează elementele de experienţă şi înfăptuieşte pregătirea şi selecţia conducătorilor, dând formă conţinutului programatic şi structurării ierarhice a partidului.
5. Organizaţia partidului proletar se formează şi se dezvoltă în măsura în care există, datorită maturităţii evoluţiei situaţiei sociale, posibilitatea unei conştiinţe şi a unei acţiuni colective unitare în sensul interesului general şi ultim al clasei muncitoare. Pe de altă parte, proletariatul apare şi acţionează în istorie ca o clasă tocmai atunci când prinde formă tendinţa de a-şi construi un program şi o metodă comună de acţiune, şi prin urmare de a organiza un partid.
6. Procesul de formare şi de dezvoltare a partidului proletar nu prezintă o desfăşurare continuă şi regulată, ci este susceptibil, pe plan naţional şi internaţional, de faze extrem de complexe şi de perioade de criză generală. De multe ori s-a produs un proces de degenerare prin care acţiunea partidelor proletare a pierdut — îndepărtându-se de el, în loc să se apropie — acel caracter indispensabil de activitate unitară şi însufleţită de finalităţile revoluţionare supreme, fragmentându-se prin consacrarea sa satisfacerii intereselor unor grupuri muncitoreşti restrânse ori obţinerii de rezultate conjuncturale (reforme), cu preţul adoptării unor metode ce compromiteau munca pentru finalităţile revoluţionare şi pregătirea proletariatului în vederea acestora. Pe această cale, partidele proletare au ajuns adesea să extindă limitele organizaţiei lor la sfere de elemente care nu se puteau plasa încă pe terenul acţiunii colective unitare şi maximaliste. Acest fapt a fost întotdeauna însoţit de o revizuire deformatoare a doctrinei şi a programului, precum şi de o slăbire a disciplinei interne, astfel încât, în loc să existe un stat-major de conducători apţi şi hotărâţi pentru luptă, mişcarea proletară a fost lăsată în mâinile unor agenţi camuflaţi ai burgheziei.
7. Dintr-o asemenea situaţie, revenirea — sub influenţa unor noi situaţii şi a imboldurilor de a acţiona exercitate de evenimente asupra masei muncitoreşti — la organizarea unui adevărat partid de clasă se realizează sub forma desprinderii unei părţi a partidului care, prin dezbaterile asupra programului, prin critica experienţelor nefavorabile ale luptei şi prin formarea în sânul partidului a unei şcoli şi a unei organizaţii cu propria ei ierarhie (fracţiune), reconstituie acea continuitate de viaţă a unui organism unitar întemeiată pe stăpânirea unei conştiinţe şi a unei discipline, din care ia naştere noul partid. Acesta este procesul care, în linii generale, a condus de la falimentul partidelor Internaţionalei a II-a la apariţia Internaţionalei a III-a comuniste.
8. Dezvoltarea partidului comunist după depăşirea unei asemenea crize, şi sub rezerva posibilităţii unor faze critice ulterioare produse de noi situaţii, se poate defini, pentru comoditatea analizei, ca dezvoltare „normală“ a partidului. Prezentând maximum de continuitate în susţinerea unui program şi în viaţa ierarhiei conducătoare (dincolo de înlocuirile personale ale unor conducători necredincioşi sau uzaţi), partidul oferă de asemenea maximumul de muncă eficace şi utilă în câştigarea proletariatului la cauza luptei revoluţionare. Nu este vorba aici pur şi simplu de un efect de ordin didactic asupra maselor şi cu atât mai puţin de veleitatea de a afişa un partid intrinsec pur şi perfect, ci tocmai de randamentul maxim în procesul real prin care — aşa cum se va vedea mai bine în continuare —, printr-o muncă sistematică de propagandă, de prozelitism şi mai cu seamă de participare activă la luptele sociale, se înfăptuieşte deplasarea acţiunii unui număr tot mai mare de muncitori de pe terenul intereselor parţiale şi imediate pe cel organic şi unitar al luptei pentru revoluţia comunistă; căci numai atunci când există o asemenea continuitate este posibil nu doar să se învingă neîncrederea ezitantă a proletariatului faţă de partid, ci şi să se canalizeze şi să se încadreze rapid şi eficace noile energii dobândite, atât în gândire, cât şi în acţiunea comună, creându-se acea unitate de mişcare ce constituie o condiţie revoluţionară indispensabilă.
9. Tocmai din aceste motive, trebuie considerat drept un procedeu cu totul anormal acela al alipirii la partid a altor partide sau a unor fracţiuni desprinse din partide. Grupul care se distinsese până în acel moment printr-o poziţie programatică diferită şi printr-o organizaţie independentă nu aduce un ansamblu de elemente asimilabile cu folos în bloc, ci ajunge să altereze soliditatea poziţiei politice şi a structurii interne a vechiului partid, astfel încât creşterea efectivelor numerice este departe de a corespunde unei creşteri a forţei şi a potenţialului partidului, putând uneori chiar să paralizeze munca sa de încadrare a maselor, în loc să o înlesnească.
Este de dorit ca, în cel mai scurt timp, să se declare inadmisibilă în sânul organizaţiei comuniste mondiale derogarea de la două principii fundamentale de organizare: nu poate exista în fiecare ţară decât un singur partid comunist, şi nu se poate adera la Internaţionala Comunistă decât pe calea primirii individuale în partidul comunist al ţării respective.
10. Delimitarea şi definirea trăsăturilor partidului de clasă, care stau la baza structurii sale constitutive de organ al părţii celei mai avansate a clasei proletare, nu exclude, ci dimpotrivă cere ca partidul să fie legat prin relaţii strânse cu restul proletariatului.
11. Natura acestor relaţii decurge din modul dialectic de a privi formarea conştiinţei de clasă şi a organizaţiei unitare a partidului de clasă, care transferă o avangardă a proletariatului de pe terenul mişcărilor spontane parţiale, suscitate de interesele de grup, pe cel al acţiunii proletare generale, dar nu ajunge aici prin negarea acelor mişcări elementare, ci realizează integrarea şi depăşirea lor prin experienţa vie, stimulând desfăşurarea lor, luând parte activă la ele şi urmărindu-le cu atenţie în întreaga lor dezvoltare.
12. Munca de propagandă a ideologiei sale şi de prozelitism pentru rândurile sale militante, pe care partidul o desfăşoară continuu, este aşadar inseparabilă de realitatea acţiunii şi a mişcării proletare în toate manifestările ei; şi este o eroare banală să se considere contradictorie participarea la lupte pentru rezultate contingente şi limitate în raport cu pregătirea luptei revoluţionare finale şi generale. Însăşi existenţa organismului unitar al partidului, cu condiţiile indispensabile de claritate a viziunii programatice şi de soliditate a disciplinei organizatorice, oferă garanţia că revendicărilor parţiale nu li se va atribui niciodată valoarea de scop în sine, ci se va considera lupta pentru atingerea lor doar ca un mijloc de acumulare a experienţei şi de antrenament pentru o pregătire revoluţionară utilă şi rodnică.
13. Partidul comunist participă, prin urmare, la viaţa organizatorică a tuturor formelor de organizare economică a proletariatului deschise muncitorilor de orice convingere politică (sindicate, consilii de întreprindere, cooperative etc.). O poziţie fundamentală pentru desfăşurarea utilă a activităţii partidului este susţinerea tezei că toate organele de o asemenea natură trebuie să fie unitare, adică să cuprindă toţi muncitorii care se află într-o situaţie economică specifică. Partidul participă la viaţa acestor organe prin organizarea membrilor săi care fac parte din ele în grupuri sau celule legate de organizaţia partidului. Aceste grupuri, participând în prima linie la acţiunile organelor economice din care fac parte, atrag către sine şi, prin urmare, în rândurile partidului politic acele elemente care, în cursul acţiunii, se maturizează pentru aceasta. Ele tind să cucerească în propriile organizaţii sprijinul majorităţii şi funcţiile de conducere, devenind astfel vehiculul firesc de transmitere a lozincilor partidului. Se desfăşoară, astfel, o întreagă muncă de cucerire şi de organizare, care nu se limitează la o activitate de propagandă şi de prozelitism ori campanii electorale interne în adunările proletare, ci pătrunde mai cu seamă în miezul luptei şi al acţiunii, ajutându-i pe muncitori să tragă din ele cele mai utile învăţăminte.
14. Întreaga muncă şi încadrarea grupurilor comuniste tind să ofere partidului controlul definitiv asupra organelor de conducere ale organismelor economice şi, în primul rând, asupra centrelor sindicale naţionale, care apar drept cel mai sigur mecanism de îndrumare a mişcărilor proletariatului neîncadrat în rândurile partidului. Considerând drept interesul său major evitarea sciziunilor în sindicate şi în celelalte organe economice, cât timp conducerea acestora va rămâne în mâinile altor partide şi curente politice, partidul comunist nu va dispune ca membrii săi să acţioneze, în ceea ce priveşte executarea mişcărilor conduse de aceste organisme, în contradicţie cu dispoziţiile acestora privitoare la acţiune, dezvoltând totodată cea mai deschisă critică la adresa acţiunii înseşi şi a activităţii conducătorilor.
15. Pe lângă participarea în acest mod la viaţa organismelor proletare apărute în mod natural sub presiunea intereselor economice reale şi înlesnirea extinderii şi a consolidării lor, partidul se va strădui să pună în evidenţă, prin propaganda sa, acele probleme de interes muncitoresc real care, în evoluţia situaţiilor sociale, pot da naştere unor noi organisme de luptă economică. Prin toate aceste mijloace, partidul îşi lărgeşte şi îşi consolidează influenţa care, prin mii de legături, se întinde de la rândurile sale organizate la întregul proletariat, valorificând toate manifestările şi posibilităţile de manifestare ale acestuia în activitatea socială.
16. Total eronată ar fi acea concepţie despre organismul de partid care s-ar baza pe cerinţa unei conştiinţe critice desăvârşite şi a unui spirit de sacrificiu deplin în fiecare dintre membrii săi consideraţi individual şi care ar limita pătura de masă legată de partid la uniuni revoluţionare de muncitori constituite în plan economic după un criteriu secesionist şi cuprinzându-i doar pe acei proletari care acceptă anumite metode de acţiune. Pe de altă parte, nu se poate pretinde ca la o anumită epocă sau în ajunul întreprinderii unor acţiuni generale partidul să fi realizat condiţia de a încadra sub conducerea sa, sau chiar în propriile rânduri, majoritatea proletariatului. Un asemenea postulat nu poate fi avansat în mod aprioric, făcând abstracţie de desfăşurarea dialectică reală a procesului de dezvoltare al partidului, şi nu are niciun sens, nici măcar abstract, a compara numărul proletarilor încadraţi în organizaţia disciplinată şi unitară a partidului, sau aflaţi în siajul său, cu numărul celor neorganizaţi şi risipiţi ori remorcaţi la organisme corporative incapabile de o legătură organică. Care anume sunt şi cum se pot stabili condiţiile cărora trebuie să le răspundă relaţiile dintre partid şi clasa muncitoare pentru a face posibile şi eficace anumite acţiuni este ceea ce se urmăreşte a fi definit în continuarea prezentei expuneri.
17. O parte a proletariatului este mai reticentă la încadrarea în rândurile partidului comunist şi în jurul său, deoarece este organizată în alte partide politice sau simpatizează cu acestea. Toate partidele burgheze au aderenţi proletari, însă aici ne interesează mai cu seamă partidele social-democrate şi curentele sindicaliste şi anarhiste.
18. În faţa acestor mişcări trebuie desfăşurată o critică neîncetată a programelor lor, demonstrându-se insuficienţa acestora în privinţa emancipării proletare. Această polemică teoretică va fi cu atât mai eficace cu cât partidul comunist va putea demonstra că aprecierile critice formulate de el de multă vreme la adresa acestor mişcări, conform propriilor sale concepţii programatice, sunt confirmate de experienţa proletară: din acest motiv, în polemicile de o asemenea natură nu trebuie mascat dezacordul dintre metode, nici chiar în privinţa aspectelor care nu se referă exclusiv la problemele momentului, ci reflectă dezvoltările ulterioare ale acţiunii proletariatului.
19. Asemenea polemici trebuie, pe de altă parte, să-şi găsească reflectarea în domeniul acţiunii. Participând la lupte chiar şi în cadrul organismelor economice proletare conduse de socialişti, sindicalişti sau anarhişti, comuniştii nu vor refuza să le urmeze acţiunea — afară de cazul în care întreaga masă s-ar răzvrăti împotriva ei printr-o mişcare spontană —, ci vor demonstra cum această acţiune, într-un anumit punct al dezvoltării sale, este condamnată la neputinţă ori devine utopică din cauza metodei greşite a conducătorilor, în timp ce prin metoda comunistă s-ar fi obţinut rezultate mai bune şi utile scopurilor mişcării revoluţionare generale. În polemică, comuniştii vor face întotdeauna deosebirea între conducători şi mase, lăsând pe seama celor dintâi responsabilitatea erorilor şi a vinovăţiei, şi nu vor ezita să denunţe cu aceeaşi vigoare activitatea acelor lideri care, deşi animaţi de un sentiment revoluţionar sincer, preconizează o tactică periculoasă şi eronată.
20. Dacă este un scop esenţial pentru partidul comunist să câştige teren în mijlocul proletariatului, sporindu-şi efectivele şi influenţa în detrimentul partidelor şi al curentelor politice proletare disidente, acest scop trebuie atins prin participarea la realitatea luptei proletare pe un teren care poate fi concomitent de acţiune comună şi de confruntare reciprocă, cu condiţia de a nu compromite vreodată fizionomia programatică şi organizatorică a partidului.
21. Pentru a atrage spre sine proletarii aderenţi la alte mişcări politice, partidul comunist nu poate urma metoda de a constitui în sânul acestora grupuri şi fracţiuni organizate de comunişti sau simpatizanţi comunişti. În sindicate, această metodă este aplicată în mod logic pentru a desfăşura o operă de pătrundere, fără intenţia de a scoate din sindicate grupurile organizate de comunişti; pentru mişcările politice, o asemenea metodă ar compromite, din motivele deja menţionate în legătură cu dezvoltarea organizării partidului, unitatea organică a acestuia.
22. În propagandă şi în polemică va fi oportun să se ţină seama de faptul că în rândurile sindicaliste şi anarhiste militează mulţi muncitori care, deşi erau maturi pentru concepţia luptei unitare revoluţionare, au fost abătuţi din drum doar ca reacţie la degenerările trecute ale partidelor politice conduse de social-democraţi. Asprimea polemicii şi a luptei împotriva partidelor socialiste va fi un element de prim ordin pentru a readuce acei muncitori pe terenul revoluţionar.
23. Evidenta incompatibilitate pentru cel înscris în partidul comunist de a adera în acelaşi timp la un alt partid se extinde, dincolo de partidele politice, şi la acele organisme care nu au numele şi organizarea de partid, deşi au caracter politic, precum şi la toate asociaţiile care pun la baza admiterii membrilor lor teze politice: în special, printre acestea, masoneria.
24. Prin elementele precedente au fost stabilite criteriile generale care reglementează relaţiile de organizare dintre partidul comunist şi alte organisme ale proletariatului, în funcţie de însăşi natura celui dintâi. Înainte de a ajunge la termenii mai propriu-zis tactici ai chestiunii, este necesar să ne oprim asupra elementelor de rezolvare a oricărei probleme tactice oferite de examinarea situaţiei din momentul prin care trecem. În programul partidului comunist este cuprinsă o perspectivă de acţiuni succesive puse în raport cu situaţii succesive, în procesul de desfăşurare care, în linii mari, le este atribuit. Există aşadar o strânsă conexiune între directivele programatice şi regulile tactice. Studiul situaţiei apare prin urmare ca un element integrator pentru rezolvarea problemelor tactice, întrucât partidul, în conştiinţa şi experienţa sa critică, prevăzuse deja o anumită desfăşurare a situaţiilor şi delimitase, prin urmare, posibilităţile tactice corespunzătoare acţiunii de desfăşurat în diferitele faze. Examinarea situaţiei va fi un control al exactităţii formulării programatice a partidului; în ziua în care această examinare ar impune o revizuire substanţială a liniei programatice, problema s-ar prezenta mult mai gravă decât cele care se pot rezolva printr-o simplă conversie tactică, iar inevitabila rectificare a viziunii programatice nu ar putea să nu aibă consecinţe grave asupra organizării şi forţei partidului. Acesta trebuie aşadar să se străduiască să prevadă dezvoltarea situaţiilor pentru a exercita în cadrul lor acel grad de influenţă care îi este posibil; dar a aştepta situaţiile pentru a le prelua pasiv, în mod eclectic şi discontinuu, indicaţiile şi sugestiile este metoda caracteristică oportunismului social-democrat. Dacă partidele comuniste ar fi constrânse să se adapteze la aceasta, ar semna ruina construcţiei ideologice şi militante a comunismului.
25. Partidul comunist reuşeşte să aibă caracterul său de unitate şi de tendinţă de a realiza un întreg proces programatic numai în măsura în care regrupează în rândurile sale acea parte a proletariatului care a depăşit, organizându-se, tendinţa de a acţiona doar sub impulsurile imediate ale unor situaţii economice restrânse. Influenţa situaţiei asupra mişcărilor de ansamblu ale partidului încetează să mai fie nemijlocită şi deterministă pentru a deveni o dependenţă raţională şi voluntară, întrucât conştiinţa critică şi iniţiativa voinţei, care au o valoare extrem de limitată pentru indivizi, sunt realizate în colectivitatea organică a partidului: cu atât mai mult cu cât partidul comunist se prezintă ca precursor al acelor forme de asociere umană care vor dobândi, din depăşirea actualei organizări economice informe, capacitatea de a dirija raţional jocul faptelor economice şi al legilor lor, în loc de a i se supune pasiv.
26. Partidul nu poate totuşi să-şi folosească voinţa şi iniţiativa într-o direcţie capricioasă şi într-o măsură arbitrară; limitele în cadrul cărora trebuie şi poate să le determine pe una şi pe cealaltă îi sunt trasate tocmai de directivele sale programatice şi de posibilităţile şi oportunităţile de mişcare ce se deduc din examinarea situaţiilor contingente.
27. Din examinarea situaţiei trebuie să se desprindă o judecată asupra forţelor partidului şi asupra raportului dintre acestea şi cele ale mişcărilor adverse. Mai presus de toate, trebuie să ne preocupăm de evaluarea amplorii păturii proletare care ar urma partidul atunci când acesta ar întreprinde o acţiune şi ar angaja o luptă. Este vorba de a ne forma o noţiune exactă despre influenţele şi impulsurile spontane pe care situaţia economică le determină în sânul maselor, precum şi despre posibilitatea de dezvoltare a acestor impulsuri ca efect al iniţiativelor partidului comunist şi al atitudinii celorlalte partide. Influenţele situaţiei economice asupra combativităţii de clasă a proletariatului sunt deosebit de complexe, după cum ne aflăm în prezenţa unei perioade de prosperitate crescândă a economiei burgheze sau a unei crize de acutizare a consecinţelor acesteia. Efectul acestor faze asupra vieţii organizatorice şi asupra activităţii organismelor proletare este complex şi nu poate fi evaluat doar prin examinarea situaţiei economice a unui moment dat pentru a deduce din ea gradul de combativitate al proletariatului, deoarece trebuie să se ţină seama de influenţa întregului traseu al situaţiilor precedente în oscilaţiile şi variaţiile lor. De exemplu, o perioadă de prosperitate poate da naştere unei puternice mişcări sindicale care, într-o criză ulterioară de pauperizare, se poate plasa rapid pe poziţii revoluţionare, păstrând în mod favorabil pentru succesul revoluţionar amploarea încadrării sale de mase. Sau, dimpotrivă, o perioadă de pauperizare progresivă poate dispersa mişcarea sindicală în aşa fel încât, în perioada următoare de prosperitate, aceasta să se găsească într-un stadiu de constituire care să nu ofere o structură suficientă pentru o încadrare revoluţionară. Aceste exemple, care ar putea fi inversate, demonstrează că „curbele situaţiei economice şi ale combativităţii de clasă se determină prin legi complexe, a doua din prima, dar nu se aseamănă ca formă“. Ascensiunii (sau declinului) celei dintâi îi poate corespunde în anumite cazuri, în mod indiferent, ascensiunea sau declinul celei de-a doua.
28. Elementele integratoare ale acestei cercetări sunt extrem de variate şi constau în examinarea tendinţelor efective ale constituirii şi dezvoltării organizaţiilor proletariatului, precum şi a reacţiilor, inclusiv psihologice, pe care le produc asupra lui, pe de o parte, condiţiile economice, iar pe de altă parte, înseşi atitudinile şi iniţiativele sociale şi politice ale clasei dominante şi ale partidelor sale. În plan politic, examinarea situaţiei se completează cu aceea a poziţiilor şi a forţelor diverselor clase şi partide în raport cu puterea de stat. Sub acest aspect, se pot clasifica în faze fundamentale situaţiile în care partidul comunist poate ajunge să acţioneze şi care, în succesiunea lor normală, îl conduc să se întărească extinzându-şi efectivele şi, în acelaşi timp, să delimiteze tot mai clar limitele câmpului tacticii sale. Aceste faze pot fi indicate după cum urmează: Putere feudală absolutistă — Putere burgheză democratică — Guvern social-democrat — Interregn de război social în care devin instabile bazele statului — Putere proletară în dictatura Consiliilor. Într-un anumit sens, problema tacticii constă, pe lângă alegerea căii optime pentru o acţiune eficace, în a evita ca acţiunea partidului să depăşească limitele sale oportune, repliindu-se pe metode corespunzătoare unor situaţii depăşite, ceea ce ar atrage drept consecinţă o oprire a procesului de dezvoltare al partidului şi un recul în pregătirea revoluţionară. Consideraţiile care urmează se vor referi mai ales la acţiunea partidului în a doua şi în a treia dintre fazele politice amintite mai sus.
29. Stăpânirea de către partidul comunist a unei metode critice şi a unei conştiinţe care conduce la formularea programului său este o condiţie a vieţii sale organice. Tocmai de aceea, partidul şi Internaţionala Comunistă nu se pot limita să stabilească o maximă libertate şi elasticitate a tacticii, încredinţând aplicarea acesteia centrelor de conducere, după o prealabilă examinare a situaţiilor, conform propriei lor aprecieri. Întrucât programul partidului nu are caracterul unui simplu scop de atins prin orice cale, ci pe acela al unei perspective istorice de căi şi de puncte de sosire legate între ele, tactica în situaţiile succesive trebuie să fie raportată la program, şi de aceea normele tactice generale pentru situaţiile succesive trebuie să fie precizate în cadrul unor anumite limite nu rigide, ci tot mai nete şi mai puţin oscilante pe măsură ce mişcarea se întăreşte şi se apropie de victoria sa generală. Doar un asemenea criteriu poate permite apropierea tot mai mare de o maximă centralizare efectivă în partide şi în Internaţională pentru conducerea acţiunii, astfel încât executarea dispoziţiilor centrale să fie acceptată fără reticenţă nu doar în sânul partidelor comuniste, ci şi în mişcarea maselor pe care acestea au reuşit să le încadreze: fără a uita că la baza acceptării disciplinei organice a mişcării stă un act de iniţiativă al indivizilor şi al grupurilor, dependent de influenţele situaţiei şi ale evoluţiilor acesteia, precum şi un continuu progres logic de experienţe şi de rectificări ale căii de urmat pentru acţiunea cea mai eficace împotriva condiţiilor de viaţă impuse proletariatului de orânduirea actuală. De aceea, partidul şi Internaţionala trebuie să expună în mod sistematic ansamblul normelor tactice generale, pentru a căror aplicare vor putea chema la acţiune şi la sacrificiu rândurile aderenţilor lor şi păturile proletariatului care se strâng în jurul acestora, demonstrând că asemenea norme şi perspective de acţiune constituie calea inevitabilă pentru a ajunge la victorie. O necesitate de ordin practic şi organizatoric, şi nu dorinţa de a teoretiza şi de a schematiza complexitatea mişcărilor pe care partidul ar putea fi chemat să le întreprindă, este aşadar ceea ce conduce la stabilirea termenilor şi a limitelor tacticii partidului; şi tocmai din aceste motive pe deplin concrete el trebuie să ia decizii care par să-i restrângă posibilităţile de acţiune, dar care sunt singurele ce oferă garanţia unităţii organice a operei sale în lupta proletară.
30. Când lipsesc condiţiile pentru o acţiune tactică ce poate fi definită ca directă, având caracterul unui asalt asupra puterii burgheze cu forţele de care dispune partidul comunist şi despre care se va vorbi mai departe, partidul poate şi trebuie să exercite — departe de a se mărgini doar la o muncă de prozelitism şi propagandă — o influenţă proprie asupra evenimentelor, prin relaţiile sale cu alte partide şi mişcări politice şi sociale şi prin presiunile exercitate asupra acestora, urmărind să determine evoluţii ale situaţiei în sens favorabil propriilor sale finalităţi şi astfel încât să grăbească momentul în care va fi posibilă acţiunea revoluţionară hotărâtoare.
Iniţiativele şi atitudinile de adoptat într-un asemenea caz constituie o problemă delicată, la baza căreia trebuie stabilită condiţia ca acestea să nu fie şi să nu pară în niciun fel în contradicţie cu cerinţele ulterioare ale luptei specifice a partidului, conform programului al cărui unic susţinător este şi pentru care, în momentul decisiv, proletariatul va trebui să lupte. Orice atitudine care provoacă sau comportă trecerea pe planul al doilea al afirmării integrale a acelei propagande — care nu are doar o valoare teoretică, ci este desprinsă mai ales din poziţiile zilnice adoptate în lupta proletară reală şi care trebuie să pună neîncetat în evidenţă necesitatea ca proletariatul să îmbrăţişeze programul şi metodele comuniste —, orice atitudine care tinde să facă din atingerea anumitor repere contingente nu un mijloc pentru a merge mai departe, ci un scop în sine, ar conduce la o slăbire a structurii partidului şi a influenţei sale în pregătirea revoluţionară a maselor.
31. În situaţia istorico-politică ce corespunde puterii democratic-burgheze se constată, în general, o divizare a câmpului politic în două curente sau „blocuri“, de dreapta şi de stânga, care îşi dispută conducerea statului. La blocul de stânga aderă, de regulă, mai mult sau mai puţin deschis, partidele social-democrate, coaliţioniste din principiu. Desfăşurarea acestei dispute nu este indiferentă partidului comunist, atât pentru că ea priveşte chestiuni şi revendicări care interesează masele proletare şi le atrag atenţia, cât şi pentru că rezolvarea ei printr-o victorie a stângii poate netezi realmente calea către revoluţia proletară. Examinând problema oportunităţii tactice a unor coaliţii cu elementele politice de stânga şi pentru a evita orice apriorism fals doctrinar sau prosteşte sentimental şi puritan, trebuie să se aibă în vedere mai presus de toate că partidul comunist dispune de o iniţiativă de mişcare în măsura în care este capabil să urmeze cu continuitate propriul său proces de organizare şi de pregătire, din care îşi extrage acea influenţă asupra maselor care îi permite să le cheme la acţiune. Partidul nu îşi poate propune o tactică pornind de la un criteriu ocazional şi temporar, calculând că ar putea efectua ulterior, în momentul în care o asemenea tactică apare ca fiind depăşită, o conversie bruscă şi o schimbare de front, transformându-şi aliaţii de ieri în duşmani. Dacă nu se doreşte compromiterea legăturilor cu masa şi a întăririi acestora în momentul în care va fi cel mai necesar ca ele să se manifeste, va trebui deci să se urmeze, în declaraţiile şi în atitudinile publice şi oficiale, o continuitate de metodă şi de intenţii strict coerentă cu propaganda şi cu pregătirea neîntreruptă pentru lupta finală.
32. Sarcina esenţială a partidului comunist în pregătirea ideologică şi practică a proletariatului în vederea luptei revoluţionare pentru dictatură este critica necruţătoare a programului stângii burgheze şi a oricărui program care vrea să desprindă soluţionarea problemelor sociale din cadrul instituţiilor democratice parlamentare burgheze. Conţinutul disensiunilor dintre dreapta şi stânga burgheză ajunge în cea mai mare parte să mişte proletariatul doar în virtutea unor falsificări demagogice, care, fireşte, nu pot fi dejucate printr-o simplă operă de critică teoretică, ci trebuie să fie înfruntate şi demascate în practică şi în miezul luptei. În general, revendicările politice ale stângii — care în finalităţile sale nu o are defel pe aceea de a face un pas înainte pentru a pune piciorul pe o treaptă intermediară între orânduirea economico-politică capitalistă şi cea proletară — corespund unor condiţii de destindere şi de apărare mai eficace a capitalismului modern, atât prin valoarea lor intrinsecă, cât şi pentru că tind să dea maselor iluzia că instituţiile actuale pot fi utilizate pentru procesul lor de emancipare. Acest lucru trebuie spus despre postulatele de lărgire a dreptului de vot şi despre alte garanţii şi perfecţionări ale liberalismului, ca şi despre lupta anticlericală şi întregul bagaj al politicii „masonice“.
Aceeaşi valoare o au reformele legislative de ordin economic sau social: fie realizarea lor nu se va înfăptui, fie se va înfăptui doar în măsura şi cu intenţia de a crea o frână în calea elanului revoluţionar al maselor.
33. Venirea la putere a unui guvern al stângii burgheze sau chiar a unui guvern social-democrat poate fi considerată o deschidere către lupta definitivă pentru dictatura proletară, dar nu în sensul că activitatea lor ar crea premise utile de ordin economic sau politic, şi cu atât mai puţin din speranţa că aceste guverne ar acorda proletariatului o mai mare libertate de organizare, de pregătire şi de acţiune revoluţionară. Partidul comunist ştie şi are datoria de a proclama, în temeiul argumentelor critice şi a unei experienţe însângerate, că aceste guverne nu ar respecta libertatea de mişcare a proletariatului decât până în momentul în care acesta le-ar recunoaşte şi le-ar apăra drept proprii săi reprezentanţi, în timp ce în faţa unui asalt al maselor împotriva maşinăriei statului democratic ar răspunde cu cea mai feroce reacţiune. Într-un sens cu totul diferit poate fi aşadar utilă venirea la putere a acestor guverne: anume în măsura în care activitatea lor va permite proletariatului să desprindă din fapte experienţa reală că doar instaurarea dictaturii sale duce la o reală înfrângere a capitalismului. Este evident că valorificarea unei asemenea experienţe se va produce în mod eficace doar în măsura în care partidul comunist va fi denunţat în prealabil acest faliment şi va fi păstrat o organizaţie independentă solidă, în jurul căreia proletariatul se va putea regrupa atunci când va fi constrâns să abandoneze grupurile şi partidele pe care le va fi sprijinit în parte în experimentul lor de guvernare.
34. Aşadar, nu numai că o coaliţie a partidului comunist cu partidele stângii burgheze sau ale social-democraţiei ar dăuna pregătirii revoluţionare şi ar face dificilă valorificarea unui experiment de guvernare de stânga, ci, din punct de vedere practic, ea ar întârzia în genere victoria blocului de stânga asupra celui de dreapta. Acestea îşi dispută susţinerea centrului burghez, care se deplasează spre stânga ca efect al convingerii întemeiate că stânga nu este mai puţin antirevoluţionară şi conservatoare decât dreapta şi că ea propune concesii în mare parte aparente şi doar într-o mică măsură eficiente, pentru a frâna mişcarea revoluţionară presantă împotriva aceloraşi instituţii acceptate atât de dreapta, cât şi de stânga. Prin urmare, prezenţa partidului comunist în coaliţia de stânga i-ar răpi acesteia mai multă susţinere, mai ales pe terenul luptei electorale şi parlamentare, decât i-ar aduce prin sprijinul său, iar experimentul ar fi probabil întârziat, în loc să fie accelerat, de o asemenea politică.
35. Pe de altă parte, partidul comunist nu va trece cu vederea faptul incontestabil că postulatele pe care blocul de stânga îşi axează agitaţia atrag interesul maselor şi, în formularea lor, corespund adesea nevoilor reale ale acestora. Partidul comunist nu va susţine teza superficială a refuzului unor asemenea concesii pe motiv că doar cucerirea revoluţionară finală şi totală ar merita sacrificiile proletariatului, întrucât nu ar avea niciun sens proclamarea acestui lucru, cu efectul că proletariatul ar trece negreşit în siajul democraţilor şi al social-democraţilor, rămânându-le aservit. Partidul comunist îi va îndemna deci pe muncitori să accepte concesiile stângii ca pe o experienţă, asupra deznodământului căreia va expune cu toată claritatea, prin propaganda sa, toate previziunile sale pesimiste, precum şi necesitatea ca proletariatul, pentru a nu ieşi ruinat dintr-o asemenea ipoteză, să nu pună în joc independenţa sa de organizare şi de influenţă politică. Partidul comunist va îndemna masele să pretindă de la partidele social-democraţiei, care garantează posibilitatea realizării promisiunilor stângii burgheze, respectarea angajamentelor luate, iar prin critica sa independentă şi neîntreruptă se va pregăti să culeagă roadele rezultatului negativ al unor asemenea experienţe, demonstrând că întreaga burghezie este, de fapt, aliniată pe un front unic împotriva proletariatului revoluţionar, iar acele partide care îşi spun muncitoreşti, dar susţin coaliţia cu o parte a acesteia, nu sunt decât complicii şi agenţii acesteia.
36. Revendicările avansate de partidele de stânga şi mai cu seamă de social-democraţi sunt adesea de aşa natură încât este util să fie îndemnat proletariatul să acţioneze direct pentru a le obţine; întrucât, dacă lupta ar fi angajată, ar ieşi imediat în evidenţă insuficienţa mijloacelor prin care social-democraţii îşi propun să ajungă la un program de beneficii pentru proletariat. Partidul comunist va face agitaţie atunci tocmai în jurul acestor postulate, subliniindu-le şi precizându-le, ca drapel de luptă al întregului proletariat, împingându-l pe acesta înainte pentru a forţa partidele care vorbesc despre ele doar din oportunism să se angajeze şi să păşească ferm pe calea cuceririi lor. Fie că este vorba de cereri economice, fie că acestea îmbracă un caracter politic, partidul comunist le va propune ca obiective ale unei coaliţii a organismelor sindicale, evitând constituirea de comitete conducătoare de luptă şi de agitaţie în care partidul comunist să fie reprezentat şi angajat alături de alte partide politice; şi aceasta întotdeauna cu scopul de a păstra atenţia maselor asupra programului comunist specific şi de a-şi menţine propria libertate de mişcare pentru alegerea momentului în care va trebui lărgită platforma de acţiune, trecând peste celelalte partide care s-au dovedit neputincioase şi au fost abandonate de masă. Frontul unic sindical astfel înţeles oferă posibilitatea unor acţiuni de ansamblu ale întregii clase muncitoare, din care nu va putea ieşi decât victorioasă metoda comunistă — singura capabilă să dea un conţinut mişcării unitare a proletariatului şi liberă de orice coresponsabilitate cu activitatea partidelor care îşi afişează, din oportunism şi cu intenţii contrarevoluţionare, sprijinul verbal acordat cauzei proletariatului.
37. Situaţia de care ne ocupăm poate lua aspectul unui asalt al dreptei burgheze împotriva unui guvern democratic sau social-democrat. Nici într-un asemenea caz atitudinea partidului comunist nu va putea fi aceea de a proclama o solidaritate cu guverne de acest fel, deoarece nu i se poate înfăţişa proletariatului drept o cucerire de apărat un regim politic al cărui experiment a fost acceptat şi este urmărit cu intenţia de a accelera în proletariat convingerea că el nu este conceput în favoarea sa, ci în scopuri contrarevoluţionare.
38. Se poate întâmpla ca guvernul de stânga să lase organizaţiile de dreapta, bandele albe burgheze, să-şi săvârşească isprăvile împotriva proletariatului şi a instituţiilor sale şi nu numai să nu ceară sprijinul proletariatului, ci să pretindă ca acesta să nu aibă dreptul de a răspunde organizând o rezistenţă armată. Într-un asemenea caz, comuniştii vor demonstra că nu poate fi vorba decât despre o complicitate efectivă, ba chiar despre o diviziune a funcţiilor între guvernul liberal şi forţele neregulate reacţionare: burghezia nu mai discută atunci dacă îi convine mai bine metoda adormirii democratice şi reformiste sau aceea a represiunii violente, ci le foloseşte pe amândouă în acelaşi timp. În această situaţie, adevăratul şi cel mai rău duşman al pregătirii revoluţionare este partea liberală aflată la guvernare: ea amăgeşte proletariatul că îi va lua apărarea în numele legalităţii, pentru a-l găsi lipsit de apărare şi dezorganizat şi pentru a-l putea doborî în deplină înţelegere cu albii în ziua în care acesta s-ar afla pus, de către forţa evenimentelor, în necesitatea de a lupta împotriva aparatului legal care veghează asupra exploatării sale.
39. O altă ipoteză este aceea ca guvernul şi partidele de stânga care îl compun să cheme proletariatul să participe la lupta armată împotriva asaltului dreptei. Această chemare nu poate decât să pregătească o capcană, iar partidul comunist o va întâmpina proclamând că armele în mâinile proletarilor înseamnă instaurarea puterii şi a statului proletar şi dezarmarea tradiţionalei maşinării birocratice şi militare a statului, întrucât aceasta nu va asculta niciodată de ordinele unui guvern de stânga ajuns la putere prin mijloace legaliste atunci când acesta ar chema poporul la luptă armată, şi întrucât doar dictatura proletară ar putea da un caracter de stabilitate unei victorii asupra bandelor albe. În consecinţă, niciun fel de „loialism“ nu va trebui proclamat şi nici practicat faţă de un asemenea guvern; şi va trebui mai presus de toate să li se arate maselor pericolul că o consolidare a puterii acestuia cu ajutorul proletariatului împotriva rebeliunii de dreapta sau a tentativei de lovitură de stat ar însemna consolidarea organismului care se va opune înaintării revoluţionare a proletariatului atunci când aceasta se va impune ca unică cale de ieşire — în cazul în care controlul organizaţiei armate de stat ar rămâne în mâinile partidelor democratice de la guvernare, adică dacă proletariatul ar depune armele fără a le fi folosit pentru a răsturna, împotriva tuturor forţelor clasei burgheze, actualele forme politice şi statale.
40. Am luat în considerare cazul în care atenţia maselor este atrasă de dezideratele pe care partidele stângii burgheze şi ale social-democraţiei le formulează ca repere fundamentale ce trebuie cucerite sau apărate, şi în care partidul comunist le propune la rândul său, cu o mai mare claritate şi energie, totodată criticând deschis insuficienţa mijloacelor propuse de alţii pentru realizarea lor. În alte cazuri însă, cerinţele imediate şi urgente ale clasei muncitoare, atât cu caracter de cucerire, cât şi de apărare, se lovesc de indiferenţa partidelor de stânga şi a partidelor social-democrate. Nedispunând de forţe suficiente pentru a chema direct masele la aceste cuceriri, din cauza influenţei pe care social-democraţii o au asupra lor, partidul comunist, evitând să le propună o alianţă social-democraţilor, ba chiar proclamând că aceştia trădează până şi interesele contingente şi imediate ale muncitorilor, va formula acele deziderate de luptă proletară, invocând frontul unic al proletariatului realizat pe teren sindical pentru îndeplinirea lor. Înfăptuirea acestuia îi va găsi la posturile lor pe comuniştii care militează în sindicate, dar pe de altă parte va lăsa partidului posibilitatea de a interveni atunci când lupta ar lua o altă întorsătură, împotriva căreia s-ar poziţiona inevitabil social-democraţii şi uneori sindicaliştii şi anarhiştii. În schimb, refuzul celorlalte partide proletare de a înfăptui frontul unic sindical pentru acele deziderate va fi folosit de partidul comunist pentru a le submina influenţa, nu doar prin critică şi propagandă care să demonstreze că este vorba despre o adevărată complicitate cu burghezia, ci mai ales prin participarea în prima linie la acele acţiuni parţiale ale proletariatului pe care situaţia nu va întârzia să le stârnească pe baza acelor obiective principale pentru care partidul propusese frontul unic sindical al tuturor organizaţiilor locale şi al tuturor categoriilor, extrăgând din aceasta demonstraţia concretă că conducătorii social-democraţi, opunându-se extinderii acţiunilor, le pregătesc înfrângerea. Bineînţeles că partidul comunist nu se va limita la această muncă de plasare a răspunderii pe umerii celorlalţi pentru o tactică greşită, ci, cu o extremă perspicacitate şi o strictă disciplină, va analiza dacă nu a sosit momentul de a trece peste rezistenţa contrarevoluţionarilor, atunci când în desfăşurarea acţiunii se creează o asemenea situaţie în rândul maselor încât acestea ar urma, împotriva oricărei rezistenţe, un apel la acţiune al partidului comunist. O asemenea iniţiativă nu poate fi decât centrală şi nu este sub nicio formă admisibil ca ea să fie luată la nivel local de organisme ale partidului comunist sau de sindicate controlate de comunişti.
41. Prin expresia de tactică „directă“ trebuie indicată în mod special acţiunea partidului într-o situaţie care îi sugerează să ia iniţiativa independentă a unui atac împotriva puterii burgheze pentru a o răsturna sau pentru a-i aplica o lovitură care să o slăbească grav. Pentru a putea întreprinde o asemenea acţiune, partidul trebuie să dispună de o organizaţie internă solidă, care să ofere o certitudine absolută a unei stricte discipline faţă de dispoziţiile centrului conducător; trebuie, de asemenea, să poată conta pe aceeaşi disciplină din partea forţelor sindicale pe care le conduce, astfel încât să fie sigur de sprijinul unei mari părţi a maselor, şi mai are nevoie de o încadrare de tip militar de o anumită eficienţă, precum şi de tot aparatul necesar acţiunii ilegale şi, mai ales, de comunicaţii şi legături imposibil de controlat de către guvernul burghez, care să-i permită să păstreze conducerea sigură a mişcării în situaţia previzibilă de a fi scos în afara legii prin măsuri de excepţie. Dar mai ales atunci când ia o decizie de acţiune ofensivă de care poate depinde soarta unei munci foarte lungi de pregătire, partidul comunist va trebui să se bazeze pe un studiu al situaţiei care nu doar să-i asigure disciplina forţelor direct încadrate şi conduse de el, nu doar să-i permită să prevadă că legăturile ce-l unesc cu fibra vie a masei proletare nu se vor frânge în luptă, ci să ofere garanţia că sprijinul de care se bucură partidul în rândul maselor şi amploarea participării proletariatului la mişcare vor creşte treptat în cursul acţiunii, deoarece ordinul de declanşare a acesteia va servi la trezirea şi activarea eficientă a unor tendinţe răspândite în mod natural în straturile profunde ale masei.
42. Nu întotdeauna o mişcare generală iniţiată de partidul comunist cu scopul de a răsturna puterea burgheză va putea fi anunţată cu acest obiectiv declarat. Lozinca de declanşare a luptei va putea — cu excepţia cazului unei precipitări excepţionale a situaţiilor revoluţionare care să zguduie proletariatul — să se refere la obiective principale ce nu reprezintă încă cucerirea puterii proletare, dar care, în parte, sunt realizabile doar prin această victorie supremă (deşi masele nu le privesc decât ca pe cerinţe imediate şi vitale), iar în măsură limitată, întrucât sunt realizabile de către un guvern ce nu este încă cel al dictaturii proletare, oferă posibilitatea de a opri acţiunea la un anumit punct care să păstreze intact gradul de organizare şi de combativitate al maselor, atunci când continuarea luptei până la capăt apare ca fiind imposibilă fără a compromite, prin deznodământul ei, condiţiile de a o relua cu succes în situaţii ulterioare.
43. Nu este de exclus nici ca partidul comunist să considere oportun să lanseze direct lozinca unei acţiuni, deşi ştie că nu este vorba despre a ajunge până la suprema cucerire revoluţionară, ci doar despre a purta o bătălie din care adversarul să iasă zdruncinat în prestigiul şi în organizaţia sa, iar proletariatul consolidat din punct de vedere material şi moral. În acest caz, partidul va chema masele la luptă formulând o serie de obiective care vor putea fi chiar cele ce urmează a fi atinse, sau vor putea apărea mai limitate decât cele pe care partidul îşi propune să le realizeze în cazul în care lupta se desfăşoară cu succes. Aceste obiective, mai ales în planul de acţiune al partidului, vor trebui să fie eşalonate treptat, astfel încât cucerirea fiecăruia dintre ele să constituie o poziţie de posibilă consolidare pentru o pauză în vederea unor lupte ulterioare, evitând, pe cât posibil, tactica disperată de a se arunca în luptă în asemenea condiţii încât doar triumful suprem al revoluţiei să constituie o şansă favorabilă, în timp ce în cazul opus există certitudinea înfrângerii şi a dispersării forţelor proletare pentru o perioadă de timp imposibil de prevăzut. Obiectivele parţiale sunt aşadar indispensabile pentru a păstra un control sigur asupra acţiunii, iar formularea lor nu este în contradicţie cu critica propriului lor conţinut economic şi social, întrucât masele le-ar putea primi nu ca pe ocazii de luptă care sunt un mijloc şi un pas către victoria finală, ci ca pe scopuri de o valoare intrinsecă asupra cărora să se poată opri după ce le-au cucerit. Bineînţeles că fixarea acestor scopuri şi limite ale acţiunii este întotdeauna o problemă delicată şi extrem de grea, iar prin exersarea experienţei sale şi prin selecţia conducătorilor săi partidul se căleşte pentru această responsabilitate supremă.
44. Partidul trebuie să evite să-şi facă şi să răspândească iluzia că într-o situaţie de stagnare a combativităţii proletariatului ar fi posibil să se provoace trezirea maselor la luptă prin simplul efect al exempluului dat de un grup de oameni îndrăzneţi care să se arunce în luptă şi să încerce atacuri prin surprindere împotriva instituţiilor burgheze. Motivele pentru care proletariatul se poate ridica dintr-o situaţie de depresie trebuie căutate în desfăşurarea reală a situaţiilor economice; tactica partidului poate şi trebuie să contribuie la acest proces, dar printr-o muncă mult mai profundă şi mai continuă decât gestul răsunător al unei avangarde aruncate în asalt.
45. Partidul se va folosi totuşi de forţele sale şi de încadrarea sa pentru acţiuni bine controlate în proiectare şi în execuţie din partea unor grupuri armate, a unor organizaţii muncitoreşti şi a unor mulţimi, acţiuni care să aibă o valoare demonstrativă şi defensivă, cu scopul de a oferi masei dovada concretă că este posibil ca, prin organizare şi pregătire, să se facă faţă anumitor rezistenţe şi reveniri ofensive ale clasei dominante, fie că este vorba despre acţiunile teroriste ale unor grupuri reacţionare armate, fie despre împiedicarea poliţienească a anumitor forme de organizare şi de activitate proletară. Scopul nu va fi acela de a provoca o acţiune generală, ci de a reda masei deprimate şi demoralizate cel mai înalt grad de combativitate, printr-o serie de acţiuni care să se lege de trezirea în ea a sentimentelor şi a nevoii de redeşteptare la luptă.
46. Partidul va evita cu desăvârşire ca în astfel de acţiuni locale să se ajungă la încălcarea disciplinei interne a organismelor sindicale de către organele locale şi de către militanţii din cadrul acestora care sunt membri ai partidului comunist, deoarece aceştia nu trebuie să ajungă la o ruptură cu organele centrale naţionale conduse de alte partide, trebuind, aşa cum s-a spus deja, să servească drept puncte de sprijin indispensabile pentru câştigarea acestora din urmă de către partid. Partidul comunist şi membrii săi vor urma însă activ masele, oferindu-le întreaga lor asistenţă, atunci când acestea răspund printr-un impuls spontan provocărilor burgheze, chiar depăşind limitele disciplinei faţă de directivele de inacţiune şi pasivitate ale conducătorilor sindicatelor reformiste şi oportuniste.
47. În situaţia caracteristică momentului în care puterea Statului este zdruncinată din temelii şi este pe cale să se prăbuşească, partidul comunist, aflându-se în plină desfăşurare a forţelor sale şi a agitaţiei maselor în jurul drapelului său al revendicărilor maximale, nu va lăsa să-i scape posibilitatea de a influenţa momentele de echilibru instabil ale situaţiei, profitând de toate forţele care, pentru un moment, coincid cu direcţia acţiunii sale independente. Când el va fi pe deplin sigur că va obţine controlul mişcării îndată ce organizaţia statală tradiţională va fi cedat, va putea recurge la acorduri tranzitorii şi conjuncturale cu alte mişcări ce dispun de forţe pe terenul luptei, fără a transforma aceste alianţe în subiect de propagandă şi în lozincă a partidului către mase. Succesul va fi în orice caz singura măsură a oportunităţii de a fi acceptat astfel de contacte şi a calculului care va trebui făcut pe viitor. Întreaga tactică a partidului comunist nu este dictată de preconcepţii teoretice sau de preocupări etice şi estetice, ci doar de raportul real dintre mijloace şi scop şi de realitatea procesului istoric, în acea sinteză dialectică de doctrină şi acţiune care este patrimoniul unei mişcări destinate să fie protagonista celei mai vaste înnoiri sociale, călăuza celui mai mare război revoluţionar.
48. Faza, şi prin urmare problema, formării partidului este de acum complet depăşită în Italia. Odată cu Congresul Socialist de la Milano, până la care nu fusese încă definitiv exclusă posibilitatea unei modificări substanţiale a bazei de constituire a Partidului Comunist Italian prin fuziunea cu o fracţiune de stânga a Partidului Socialist, care ar fi dobândit în cadrul acestuia importanţa unui element esenţial şi integrator, odată cu Congresul de la Milano şi cu deciziile sale această posibilitate a dispărut cu desăvârşire şi a devenit evident că numai fracţiunea extremă desprinsă la Livorno putea constitui nucleul său creator. În egală măsură, este de acum limpede că dezvoltarea progresivă normală a partidului se va desfăşura pe viitor nu prin ralierea unor grupuri organizate ce se desprind din alte formaţiuni politice, ci numai prin aderarea individuală a fiecărei persoane în parte, care, intrând în rândurile sale structurate dinainte pentru a le primi, nu vor aduce în acestea dezordine şi schimbări, ci o mai mare forţă numerică şi, în consecinţă, de acţiune.
49. Partidul, eliberat aşadar de grijile inerente oricărei perioade de început, trebuie să se dedice în întregime muncii sale de pătrundere tot mai amplă în rândul maselor, constituind şi multiplicând organele de legătură între acestea şi el însuşi. Niciun domeniu al activităţii proletare nu trebuie să rămână străin comuniştilor: sindicatele, cooperativele, casele de ajutor reciproc trebuie să fie pătrunse tot mai profund prin constituirea grupurilor comuniste şi prin coordonarea lor, şi câştigate pentru directivele partidului; în timp ce diferitele comitete de asistenţă, pentru victimele politice, pentru Rusia etc., trebuie să aibă reprezentanţi comunişti şi să se bucure de colaborarea acestora. Aceasta însă doar fiindcă partidul nu trebuie să se dezintereseze de niciun instrument care îl pune într-un contact mai strâns cu proletariatul, trebuind să poarte de grijă satisfacerii nevoilor contingente ale acestuia, iar nicidecum în scopul de a stabili relaţii de durată cu alte partide politice, chiar dacă ar fi subversive.
50. Faţă de acestea, polemica menită să clarifice în faţa muncitorilor atitudinea lor şi să spulbere echivocul declaraţiilor lor programatice trebuie să continue neobosită. Socialiştii şi libertarii urmăresc astăzi în Italia, sub două forme diferite, slăbirea clasei proletare: unii prin tactica lor de cedare şi dezarmare în faţa atacului capitalismului, ceilalţi prin lupta lor împotriva Republicii Sovietelor şi a principiului dictaturii proletariatului, cărora le opun apoteoza stearpă şi teoretică a unei libertăţi abstracte.
Actuala situaţie italiană, caracterizată prin ofensiva tot mai amplă şi completă a burgheziei, oferă în fiecare zi o mie de mărturii dureroase pentru polemica noastră împotriva anarhiştilor şi a social-democraţilor, care dau o dovadă evidentă a neînţelegerii momentului — moment care, departe de a constitui ceva excepţional şi tranzitoriu, este în realitate un stadiu firesc şi previzibil al dezvoltării regimului capitalist, o manifestare specifică a funcţiei şi a scopurilor statului democratic.
51. Se poate constata astăzi în Italia o caracteristică involuţie a statului în ceea ce priveşte modul său de funcţionare; perioada constitutivă a statului burghez, care a marcat o centralizare progresivă a tuturor funcţiilor de guvernare în organizarea unei autorităţi centrale, îşi găseşte corespondentul şi negaţia în perioada actuală, în care unitatea trainică a tuturor puterilor, odinioară sustrase arbitriului indivizilor, se fărâmiţează şi se risipeşte; puterile statale ajung din nou să fie exercitate individual de către fiecare ins în parte, şi nici măcar nu ar mai fi necesar ca statul să pună în mod explicit, aşa cum de altfel face, la dispoziţia conservării burgheze organele sale, de la armată la magistratură, de la parlament la funcţionarii puterii executive, deoarece fiecare dintre ele, prin persoana reprezentanţilor săi, face uz de propriile atribuţii în acelaşi scop, într-un mod autonom şi incontrolabil.
Apoi, pentru ca printr-o oprire bruscă a acestei crize de dizolvare statul să nu poată relua vreun control asupra activităţii indivizilor, clasa burgheză trece în grabă la constituirea de organe supleante care, aflate în perfect acord cu organele statutare atunci când acestea funcţionează potrivit dorinţelor explicite ale conservării, li se opun dimpotrivă şi li se substituie atunci când acestea se arată reticente la cea mai supusă obedienţă (Comitete civice, Comitete de apărare etc.).
A invoca, aşa cum fac social-democraţii, revenirea la autoritatea statului şi la respectarea legii dovedeşte că aceştia, deşi afirmă că statul democratic parlamentar este un stat de clasă, nu reuşesc să înţeleagă că tocmai de aceea el îşi îndeplineşte astăzi sarcina sa esenţială, încălcând legile scrise care au fost necesare consolidării sale progresive, dar care, de acum înainte, ar dăuna conservării sale.
52. Actuala situaţie italiană concentrează în sine în mod sintetic toate elementele constitutive ale loviturii de stat, deşi nu s-a produs faptul exterior şi concludent al unui gest militarist. Producerea treptată a unor episoade de violenţă care anulează rând pe rând condiţiile normale de viaţă socială pentru o întreagă clasă de cetăţeni, suprapunerea voinţei schimbătoare a unor grupuri şi a unor indivizi peste dispoziţiile legii scrise, imunitatea asigurată acestora şi persecuţia instituită împotriva adversarilor lor, toate acestea au ajuns la aceleaşi rezultate la care ar fi condus un act unic, mai grandios şi mai violent, care ar fi pus în mişcare simultan forţe mai numeroase.
Clasa burgheză este pe deplin conştientă de această stare de lucruri, dar interesul său cere ca aparenţa exterioară a unei democraţii formale să nu fie distrusă; şi ca economia generală să nu fie tulburată mai profund de o schimbare violentă care, în definitiv, nu i-ar oferi privilegiului său o ocrotire mai mare decât aceea de care se bucură astăzi. Este probabil deci că ea, divizată în aprecierea necesităţii acesteia şi încă suficient de puternică pentru a o înăbuşi, s-ar opune unei tentative militariste perturbatoare şi motivate aproape numai de ambiţii personale. Nicio nouă formă de guvernare nu ar putea manifesta mai mult dispreţ decât cea actuală faţă de libertate, faţă de drepturile câştigate şi consfinţite, faţă de viaţa muncitorilor; numai într-o perfecţionare ulterioară a statului democratic, mai capabil să mascheze substanţa reală a regimului dictatorial al burgheziei, îşi poate fixa aceasta scopul. Aceasta se va obţine prin formarea unui guvern social-democrat.
53. Actuala situaţie italiană generează şi maturizează tocmai acest stadiu ulterior al martiriului proletariatului. Din două direcţii se lucrează la acest rezultat: un curent puternic din Partidul Socialist şi partidele de stânga ale burgheziei sondează terenul pentru a găsi punctul favorabil apropierii şi alianţei lor. Şi unii, şi ceilalţi îşi motivează în realitate acţiunea numai prin necesitatea de a găsi şi de a construi o apărare împotriva violenţei fasciste distrugătoare, iar pe acest teren cer acordul tuturor partidelor subversive şi pretind să se pună capăt polemicilor şi atacurilor reciproce.
Dacă un guvern social-democrat va avea forţa de a combate şi de a înfrânge fascismul — lucru de care ne îndoim puternic atât prin prisma convingerilor noastre teoretice, cât şi a exemplelor istoriei celei mai recente — şi dacă ar fi deci necesar să se pregătească un teren favorabil formării sale, acesta va fi constituit cu atât mai uşor şi mai rapid, cu cât comuniştii îşi vor continua actuala lor polemică tranşantă şi neobosită împotriva Partidului Socialist. Atacul comunist pune în valoare Partidul Socialist în faţa burgheziei ca ţintă a violenţei revoluţionare şi ca piedică şi obstacol în calea dezlănţuirii luptei de clasă, şi face astfel mai probabile acordul şi alianţa lor. Nu trebuie, într-adevăr, uitat că a început să se contureze ca realizabilă în Italia colaborarea cu socialiştii de către grupurile de stânga ale burgheziei de când, prin sciziunea de la Livorno, Partidul Socialist a fost eliberat de orice curent comunist. O potolire a luptei dintre comunişti şi socialişti i-ar readuce pe aceştia din urmă în poziţia aparentă şi falsă de adepţi ai doctrinei şi practicii Internaţionalei a III-a, împiedicând întărirea acelei încrederi care este premisa creării blocului social-democrat.
De aceea, cea mai absolută intransigenţă faţă de partidele subversive trebuie practicată pe terenul luptei politice, chiar şi în ipoteza, eronată pentru noi, că o schimbare de oameni într-un stat rămas formal neschimbat ar fi posibilă într-un sens favorabil proletariatului.
54. În ceea ce priveşte fascismul, PCI, deşi îl consideră o consecinţă ineluctabilă a dezvoltării regimului, nu trage de aici concluzia că în faţa lui ar trebui adoptată o atitudine de pasivitate inertă. Lupta împotriva fascismului nu înseamnă a crede că se poate anula o funcţie a societăţii burgheze fără a curma totodată existenţa acesteia, şi nici a-şi face iluzia că fascismul poate fi învins prin el însuşi, ca un episod desprins şi izolat din acţiunea ofensivă complexă a capitalismului; ci ea tinde, dimpotrivă, să facă mai puţin grave şi dureroase pagubele pe care violenţa inamică le pricinuieşte proletariatului şi să păstreze şi să stimuleze în acesta spiritul combativ şi de nesupunere.
55. Neexcluzând, ba chiar având în vedere posibilitatea ca din această situaţie instabilă să se ivească ocazia unei acţiuni violente din partea unei fracţiuni a burgheziei, şi pregătind aşadar un minimum de mijloace necesare pentru a o înfrunta şi a o depăşi, PCI se plasează în faţa problemei acţiunii directe într-o atitudine de pregătire.
Criza mondială a economiei capitaliste a influenţat în mod nefast elanul proletariatului, care şi-a văzut zdrobite cele mai trainice organizaţii, ce nu o prevăzuseră şi nu se pregătiseră să o depăşească victorios. Partidul, călăuzit de convingerea că, într-o situaţie similară cu cea precedentă, un proletariat temeinic încadrat şi condus de un partid revoluţionar ar putea trece cu succes la atac, consideră că trebuie reconstruită astăzi această trăinicie din trecut. A constitui aşadar acest partid şi a lărgi influenţa sa asupra maselor; a da propriilor membri coeziune, disciplină şi pregătire; a atrage în urma sa pături tot mai largi ale clasei muncitoare: iată sarcinile esenţiale ale comuniştilor italieni, care le vor îndeplini având drept normă tezele ce vor fi discutate şi aprobate asupra diferitelor chestiuni (sindicală, agrară etc.) de către actualul Congres.