|
|
|
Scris: 1965 |
|
|
1. - Chestiunile care au fost enunţate istoric ca referindu-se la ideologia şi doctrina partidului, la acţiunea sa în situaţiile istorice succesive şi, prin urmare, la programul său, la tactica sa şi la structura sa organizatorică, trebuie considerate ca un ansamblu unic şi, pe parcursul luptei Stângii, au fost de mai multe ori ordonate şi enunţate fără a li se aduce vreodată vreo modificare. Reproducerea textelor va putea fi încredinţată presei partidului; deocamdată va fi suficient să amintim câteva care constituie puncte de referinţă:
a) Tezele complete ale Fracţiunii comuniste abstenţioniste italiene din 1919;
b) Tezele de la Roma, adică ale Congresului al II-lea al Partidului Comunist din Italia, martie 1922;
c) Poziţiile luate de Stânga comunistă la Congresele internaţionale din 1922 şi 1924 şi la Executivul Lărgit din 1926;
d) Tezele Stângii la conferinţa ilegală a Partidului Comunist din Italia din mai 1924;
e) Tezele prezentate de Stânga la Congresul al III-lea al Partidului Comunist din Italia, Lyon 1926.
2. - În aceste texte şi în multe altele care vor fi utilizate, şi care, printre altele, îşi vor găsi ulterior locul în volumele Istoriei Stângii Comuniste, într-o perfectă continuitate a poziţiilor, sunt revendicate şi reafirmate constant câteva rezultate precedente considerate patrimoniu al marxismului revoluţionar şi sunt tezaurizate textele sale clasice programatice, cum ar fi Manifestul Partidului Comunist şi Statutele Primei Internaţionale din 1864.
Nu mai puţin revendicate sunt punctele de referinţă programatice ale primului şi celui de-al II-lea Congres ale Internaţionalei a III-a fondate în 1919, precum şi tezele fundamentale ale lui Lenin despre războiul imperialist şi despre revoluţia rusă, chiar şi anterioare acestora.
Concomitent, o luare de poziţie clară transformă în patrimoniu al Stângii soluţia istorică şi programatică derivată din soluţionarea marilor crize cu care s-a confruntat mişcarea proletară, crize în care se rezumă teoria contrarevoluţiilor şi doctrina luptei împotriva pericolului oportunist mereu reînviat. Printre aceste puncte de referinţă istorice, legate atât de o viziune teoretică sănătoasă, cât şi de luptele grandioase ale maselor, se numără, de exemplu:
a) Lichidarea, voită de Marx, a curentelor mic-burgheze şi anarhice care periclitau principiul de bază al centralizării şi al disciplinei faţă de centrul organizaţiei, condamnând pentru totdeauna conceptele nefaste de autonomie a secţiunilor locale şi de federalism între părţile partidului mondial, concepte care au constituit apoi însăşi cauza ruinei ruşinoase a Internaţionalei a II-a, fondată în 1889 şi prăbuşită în războiul din 1914.
b) Evaluarea glorioasei experienţe a Comunei din Paris în textele pregătite de Marx în numele Internaţionalei, care consfinţeau depăşirea metodelor parlamentariste şi elogiul adus vigorii insurecţionale şi teroriste a marii mişcări pariziene.
c) Condamnarea din partea adevăratei stângi marxiste revoluţionare, în ajunul primului mare război, nu numai a reformismului revizionist şi evoluţionist, apărut în întreaga Internaţională, şi care tindea să demonteze viziunea catastrofei revoluţionare proprie marxismului, ci şi a reacţiei la acesta, aparent proletară în sensul „muncitorist“ (coincizând întru totul cu laburismul extremei drepte), constituită de sindicalismul revoluţionar al lui Sorel şi al altora, care, sub pretextul întoarcerii la violenţa acţiunii directe, condamna poziţia marxistă fundamentală privind necesitatea unui partid centralizat revoluţionar şi a unui stat proletar dictatorial şi terorist, singurele instrumente capabile să ducă insurecţia de clasă la victorie şi să sugrume încercările de revanşă şi de corupţie ale contraofensivei burgheze, punând premisele societăţii comuniste fără clase şi fără stat care va încorona victoria pe plan internaţional.
d) Critica şi demolarea nemiloasă operată de Lenin şi de stânga din toate ţările a ignobilei trădări din 1914, a cărei formă cea mai letală şi ruinătoare nu a fost atât trecerea sub stindardele patriotice ale naţionalităţilor, cât întoarcerea la devierile contemporane cu însăşi naşterea comunismului marxist, potrivit cărora programul şi acţiunea clasei muncitoare trebuie să îşi găsească o încadrare limitativă în canoanele burgheze ale libertăţii şi ale democraţiei parlamentare, lăudate drept cuceriri eterne ale primei burghezii.
3. - În ceea ce priveşte perioada ulterioară din viaţa noii Internaţionale, constituie un patrimoniu de neuitat al Stângii comuniste justul diagnostic teoretic şi previziunea istorică a noilor pericole oportuniste care se conturau pe parcursul primilor ani de viaţă ai noii Internaţionale. Acest punct trebuie dezvoltat, pentru a evita teoretizările greoaie, prin metoda istorică. Primele manifestări denunţate şi combătute de Stânga au apărut în cadrul tacticii, cu privire la relaţiile care trebuiau stabilite cu vechile partide socialiste din Internaţionala a II-a, de care comuniştii se separaseră din punct de vedere organizatoric prin sciziuni; şi, în consecinţă, şi în anumite măsuri eronate în materie de structură organizatorică.
Congresul al III-lea constatase pe bună dreptate că nu era suficient (deja în 1921 se putea prevedea că marele val revoluţionar care a urmat la sfârşitul războiului din 1918 se domolea şi că capitalismul avea să încerce contraofensive atât în domeniul economic, cât şi în cel politic) să se fi format partide comuniste strict angajate faţă de programul acţiunii violente, al dictaturii proletare şi al statului comunist, dacă o mare parte a maselor proletare rămânea accesibilă influenţelor partidelor oportuniste, considerate de noi toţi pe atunci drept cele mai rele instrumente ale contrarevoluţiei burgheze şi care aveau mâinile pătate de sângele lui Karl şi al Rosei. Cu toate acestea, Stânga comunistă nu a acceptat formula conform căreia o condiţie a acţiunii revoluţionare (care altminteri ar fi condamnabilă ca iniţiativă blanquistă a unor mici partide) ar fi fost cucerirea „majorităţii“ proletariatului (printre altele, nu s-a ştiut niciodată dacă era vorba de adevăratul proletariat salariat sau de „popor“, incluzându-i pe ţăranii proprietari şi pe microcapitalişti, pe artizani şi pe orice alţi mic-burghezi). Această formulă a majorităţii, cu izul ei democratic, a stârnit o primă alarmă, din păcate confirmată de istorie, privind posibilitatea ca oportunismul să renască, fiind introdus sub obişnuitul stindard al omagiului adus conceptelor mortifere de democraţie şi de numărătoare electorală.
Începând de la Congresul al IV-lea, la sfârşitul anului 1922, previziunea pesimistă şi lupta viguroasă a Stângii continuă să denunţe tacticile periculoase (frontul unic dintre partidele comuniste şi socialiste, lozinca „guvernului muncitoresc“) şi erorile organizatorice (prin care se dorea mărirea partidelor nu numai prin afluxul spre ele al unor proletari care să abandoneze celelalte partide cu program, acţiune şi structură social-democrată, ci prin fuziuni care să accepte partide întregi şi porţiuni de partide în urma unor târguieli cu statele lor majore, şi, de asemenea, prin admiterea ca secţiuni naţionale ale Cominternului a aşa-ziselor partide „simpatizante“, ceea ce era o eroare flagrantă în sens federalist). Într-o a treia direcţie, Stânga denunţă încă de pe atunci, şi din ce în ce mai viguros în anii următori, amploarea ameninţătoare pe care o lua pericolul oportunist: acest al treilea argument este metoda de lucru internă a Internaţionalei, prin care centrul reprezentat de Executivul de la Moscova aplică partidelor, şi chiar fracţiunilor partidelor care ar fi comis erori politice, metode nu doar de „teroare ideologică“, ci mai ales de presiune organizatorică, ceea ce constituie o aplicare eronată şi, treptat, o falsificare totală a justelor principii ale centralizării şi ale disciplinei fără excepţii. O asemenea metodă de lucru s-a înăsprit pretutindeni, dar în mod particular în Italia în anii de după 1923 — perioadă în care Stânga, urmată de întregul partid, a dat dovadă de o disciplină exemplară predând conducerea unor tovarăşi de dreapta şi centrişti desemnaţi de Moscova —, deoarece s-a abuzat grav de spectrul „fracţionismului“ şi de ameninţarea constantă de a exclude din partid un curent acuzat în mod artificial că ar pregăti o sciziune, cu singurul scop de a face să prevaleze periculoasele erori centriste în politica partidului. Acest al treilea punct vital a fost discutat temeinic la Congresele internaţionale şi în Italia, şi nu este mai puţin important decât condamnarea tacticilor oportuniste şi a formulelor organizatorice de tip federalist. În Italia, de exemplu, conducerea centristă, deşi acuza conducerea de stânga din 1921 şi 1922 de dictatură asupra partidului — care a demonstrat de mai multe ori că era în total acord cu ea —, a continuat să se folosească de spectrul ordinelor de la Moscova, îndrăznind chiar să exploateze formula de „partid comunist internaţional“; aşa cum a făcut-o în 1925, în polemica premergătoare Congresului de la Lyon, Palmiro Togliatti, un adevărat campion al lichidaţionismului Internaţionalei Comuniste.
4. - Este oportun să arătăm cum demonstraţia faptului că aceste critici şi diagnostice erau juste trebuie căutată în verificările istorice, chiar dacă era uşor să i se opună Stângii — care denunţa semnele prevestitoare ale unei crize mortale — argumentul că se baza exclusiv pe preocupări doctrinare.
În privinţa chestiunii tactice, este suficient să amintim că frontul unic a fost propus la început ca o metodă pentru a „ruina“ partidele socialiste şi a-i lăsa pe conducătorii şi statele lor majore lipsiţi de masele care îi urmau şi care trebuiau să treacă de partea noastră. Evoluţia acestei tactici a confirmat că ea conţinea pericolul de a conduce la o trădare şi la abandonarea bazelor clasiste şi revoluţionare ale programului nostru. Fiii istorici ai frontului unic din 1922 sunt astăzi evidenţi pentru toată lumea: fronturile populare create pentru a sprijini al Doilea Război al capitalismului democratic, „fronturile de eliberare“ antifasciste care au condus la cea mai deschisă colaborare de clasă, adică extinsă la partide declarate burgheze; fapt în care se rezumă naşterea monstruoasă a ultimului val de oportunism pe cadavrul Internaţionalei a III-a. Manevrele organizatorice iniţiale din fuziunile din 1922 au pus bazele confuziei complete din actuala orientare parlamentară şi democratică a tuturor partidelor, inclusiv a celui comunist, care a sfâşiat astfel tezele parlamentare ale lui Lenin de la Congresul al II-lea. Încă de la Congresul al XX-lea al partidului rus din 1956, prin aruncarea peste bord a unităţii organizatorice mondiale pentru a admite diverse partide socialiste şi muncitoreşti, şi chiar populare, în cutare sau cutare ţară, s-a înfăptuit ceea ce prevăzuse Stânga, adică s-a aruncat peste bord şi programul dictaturii proletare, reducând-o la un fenomen exclusiv rus, şi introducând „căile naţionale“ şi democratice spre socialism, care nu înseamnă altceva decât recăderea în acelaşi oportunism infam din 1914; ba chiar, pentru că s-a operat în numele lui Lenin, într-unul cu mult mai laş şi mai infam.
În cele din urmă, denunţarea metodei de lucru a Internaţionalei şi a presiunilor sale diforme de sus, în timp ce a asistat în 1926 la oferta înşelătoare din partea centriştilor de „puţină democraţie în plus în partid şi în Internaţională“ — ofertă care a fost respinsă pe bună dreptate de Stânga, ce şi-a păstrat poziţiile de opoziţie, deşi până la acea dată (1926) nu ameninţa cu părăsirea Internaţionalei sau cu sciziunea partidelor —, îşi găseşte confirmarea istorică în ferocea teroare stalinistă aplicată pentru a devasta partidul din interior folosind forţele statului, adică pentru a frânge prin zeci de mii de asasinate o rezistenţă care era condusă în numele întoarcerii la marxismul revoluţionar şi la marile tradiţii leniniste şi bolşevice ale Revoluţiei din Octombrie. În toate acele poziţii a fost vorba despre o justă previziune a cursului viitor al evenimentelor, chiar dacă, din păcate, raportul de forţe a fost de aşa natură încât cel de-al treilea infam val oportunist a reuşit să măture totul în calea sa.
La timp, Stânga a indicat căile corecte în relaţiile dintre partide şi Internaţională, şi dintre partidul rus şi statul rus. Din punct de vedere istoric, răsturnarea acestor poziţii se leagă de chestiunea relaţiilor dintre politica de stat rusă şi politica proletară din celelalte ţări. Când sub Stalin, care la Executivul din toamna anului 1926 şi-a dat pe faţă toate cărţile, s-a declarat că statul rus va abandona ideea de a-şi condiţiona viitorul de o ciocnire generală de clasă care ar fi putut răsturna puterea capitalului în toate celelalte ţări, şi a declarat că, în economia socială internă, se dedică „construirii socialismului“ — lucru care în limbajul lui Lenin nu însemna altceva decât construirea capitalismului —, cursul ulterior a devenit inevitabil, fiind apoi consfinţit de sângerosul conflict prin care opoziţia, apărută în Rusia prea târziu şi strivită prompt sub mizerabila acuzaţie de muncă fracţionistă, a fost exterminată.
Chestiunea se leagă de problema delicată că, odată impus, în numele unui centralism falsificat şi măsluit, tuturor partidelor în rândurile cărora militau revoluţionari înflăcăraţi, un aparat sufocant, s-a mizat nu atât pe forţa de sugestie a unor nume gigantice precum bolşevismul, Lenin, Octombrie, cât pe faptul economic vulgar că statul de la Moscova dispunea de mijloacele cu care erau plătiţi funcţionarii aparatului. Stânga a asistat la aceste ruşini într-o tăcere eroică, pentru că ştia că o altă primejdie cumplită era devierea mic-burgheză şi anarhoidă potrivit căreia s-ar fi pălăvrăgit: — Vedeţi bine că sfârşitul este mereu acelaşi; unde există stat, unde există putere, unde există partid, acolo este corupţie, şi dacă proletariatul vrea să se emancipeze trebuie să o facă fără partide şi state autoritare. Ştiam prea bine că, dacă linia lui Stalin era încă din 1926 victoria predată inamicului burghez, aceste aberaţii ale intelectualoizilor din clasele de mijloc sunt, în toate timpurile şi de-acum de-a lungul unui secol întreg, cea mai bună dintre garanţii pentru ca odiosul capitalism să reuşească să supravieţuiască, făcând să cadă din mâinile justiţiarilor săi singura armă care îl poate ucide.
La această influenţă penibilă a banilor, care va dispărea în societatea comunistă, dar numai după un lanţ de evenimente din care afirmarea dictaturii comuniste nu este decât primul, se adăuga mânuirea unei arme de manevră pe care noi am declarat-o în termeni deschişi ca fiind demnă de parlamentele şi de diplomaţiile burgheze, sau de ultraburgheza Societate a Naţiunilor, adică încurajarea sau călcarea în picioare, după caz, a arivismului şi a ambiţiilor deşarte ale celor care ocupau funcţii de conducere secundare, care mişună în rândurile organizaţiei; astfel încât fiecare dintre aceştia era pus în faţa alternativei inexorabile de a alege între o notorietate imediată şi comodă, care urma acceptării supuse a tezelor atotputernicului Centru, sau o obscuritate din care nu mai exista scăpare şi poate chiar mizerie, dacă ar fi vrut să apere justele teze revoluţionare de la care Centrul deviase.
Este astăzi de netăgăduit, fiind un fapt istoric evident, că acele Centre internaţionale şi naţionale se aflau pe calea devierii şi a trădării; potrivit teoriei susţinute dintotdeauna de Stânga, aceasta este condiţia care trebuie să le anuleze orice drept de a obţine, în numele unei discipline ipocrite, ascultarea oarbă a bazei.
5. - Munca desfăşurată pentru a reconstitui pretutindeni partidul de clasă după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a întâlnit o situaţie extrem de nefavorabilă, după ce vicisitudinile internaţionale şi sociale ale teribilei perioade istorice au favorizat în toate sensurile planul oportunist de a şterge toate liniile conflictului dintre clase şi de a scoate în evidenţă în faţa ochilor orbiţi ai proletariatului necesitatea de a sprijini restabilirea pe întreg pământul a constituţionalismelor parlamentar-democratice.
În această poziţie nemiloasă de contracurent, agravată de scufundarea unor largi mase proletare în practica pestilenţială a electoralismului, glorificată de falşii revoluţionari mult mai neruşinat decât o făcuseră revizioniştii cu mai bine de o jumătate de secol înainte, mişcarea noastră nu a putut răspunde decât sprijinindu-se pe întregul patrimoniu care îi deriva din lunga şi nefavorabila evoluţie istorică. Adoptând vechiul consemn care corespunde expresiei: „pe firul timpului“, mişcarea noastră s-a dedicat readucerii în faţa ochilor şi a minţilor proletariatului a valorii rezultatelor istorice care se înscriseseră în lungul curs al dureroasei retrageri. Nu era vorba de a se reduce la o funcţie de difuzare culturală sau de propagandă de doctrine mărunte, ci de a demonstra că teoria şi acţiunea sunt domenii dialectic inseparabile şi că învăţămintele nu sunt livreşti sau profesorale, ci derivă (pentru a evita termenul de experienţe, astăzi ajuns pradă filistinilor) din bilanţuri dinamice ale unor ciocniri survenite între forţe reale de o amploare şi extensie considerabile, utilizând şi cazurile în care bilanţul final s-a rezolvat printr-o înfrângere a forţelor revoluţionare. Acesta este lucrul pe care noi l-am numit, conform unui vechi criteriu marxist clasic: „lecţiile contrarevoluţiilor“.
6. - Diverse alte dificultăţi legate de încadrarea mişcării noastre pe propriile sale baze au derivat din perspective prea optimiste, potrivit cărora, aşa cum sfârşitul primului război mondial dusese la un mare val revoluţionar şi la condamnarea ciumei oportuniste prin acţiunea bolşevicilor, a lui Lenin, şi prin victoria din Rusia, tot aşa încheierea celui de-al doilea război în 1945 ar fi suscitat fenomene istorice paralele, şi ar fi dus la constituirea rapidă a unui partid revoluţionar conform marilor tradiţii. Această perspectivă putea fi generoasă, dar greşea grav neţinând cont de „foamea de democraţie“ care îi fusese instilată proletariatului, nu atât de isprăvile mai mult sau mai puţin brutale ale fascismului italian şi german, cât de recăderea ruinătoare în iluzia că, odată recucerită democraţia, totul avea să revină pe cale naturală pe liniile revoluţionare; în timp ce patrimoniul central al Stângii este conştiinţa faptului că cel mai mare pericol îl reprezintă iluziile populiste şi social-democrate, baze nu ale unei noi revoluţii care să facă pasul Kerenski-Lenin, ci ale oportunismului, care este cea mai puternică forţă contrarevoluţionară.
Pentru Stânga, oportunismul nu este un fenomen de natură morală şi reductibil la corupţia unor indivizi, ci este un fenomen de natură socială şi istorică prin care avangarda proletară, în loc să se plaseze pe aliniamentul care se opune frontului reacţionar al burgheziei şi al straturilor mic-burgheze, încă şi mai conservatoare decât aceasta, iniţiază o politică de sudură între proletariat şi clasele de mijloc. În această privinţă, fenomenul social al oportunismului nu diferă de cel al fascismului, deoarece este vorba mereu de o aservire faţă de păturile mic-burgheze, din care fac parte aşa-zişii intelectuali, aşa-zisa clasă politică şi clasa birocratico-administrativă, care în realitate nu sunt clase capabile de vitalitate istorică, ci pături marginale de lachei, demne de dispreţ, în care nu se regăsesc dezertorii din burghezie al căror proces de trecere fatală în rândurile clasei revoluţionare îl descrie Marx, ci cei mai buni servitori şi apărătorii zeloşi ai conservării capitaliste, care trăiesc din salarii obţinute din extorcarea plusvalorii de la proletari. Noua mişcare a dat chiar semne că ar cădea în iluzia că s-ar mai putea face ceva în parlamentele burgheze, chiar şi încercând să readucă la viaţă planul din faimoasele teze ale lui Lenin, dar fără a ţine cont de faptul că un bilanţ istoric irevocabil demonstrase că acea tactică nu putea duce la niciun rezultat, oricât de nobile şi de grandioase ar fi fost în 1920 — când istoria părea să oscileze pe muchie de cuţit — perspectivele de atac revoluţionar menite să arunce în aer parlamentele din interior; în timp ce, dimpotrivă, totul s-a redus la triviala revanşă împotriva fascismului din strigătul lui Modigliani: „Trăiască parlamentul!“. [1]
7. - Fiind vorba de o trecere şi de o predare a ştafetei istorice de la o generaţie care trăise luptele glorioase de după Primul Război Mondial şi de la sciziunea de la Livorno la noua generaţie proletară, care trebuia eliberată de nebuneasca fericire a căderii fascismului pentru a fi readusă la conştiinţa acţiunii autonome a partidului revoluţionar împotriva tuturor celorlalte, şi mai ales împotriva partidului social-democrat, cu scopul de a reconstitui forţe consacrate perspectivei dictaturii şi a terorii proletare împotriva marii burghezii, ca şi împotriva tuturor instrumentelor sale odioase, noua mişcare a găsit pe cale organică şi spontană o formă structurală a activităţii sale care a fost supusă unei probe de cincisprezece ani. Partidul a pus în practică aspiraţii care erau bine conturate în Stânga comunistă încă de pe vremea Internaţionalei a II-a, şi, ulterior, în timpul luptei istorice împotriva primelor manifestări ale pericolelor oportuniste din cea de-a III-a. Această aspiraţie seculară este lupta împotriva democraţiei şi a oricărei influenţe a acestui infam mit burghez; ea îşi are rădăcinile în critica marxistă, în textele fundamentale şi în primele documente ale organizaţiilor proletare, începând de la Manifestul Comunist încoace.
Dacă istoria umană nu se explică prin influenţa unor indivizi de excepţie care ar fi putut excela prin forţă şi valoare fizică sau chiar intelectuală şi morală, dacă lupta politică este văzută într-o manieră falsă şi diametral opusă celei a noastre, ca o alegere a unor asemenea personalităţi de excepţie (fie că este crezută operă a divinităţii sau încredinţată unor aristocraţii sociale, sau — sub forma cea mai ostilă nouă dintre toate — încredinţată mecanismului „numărătorii“ voturilor la care au fost în cele din urmă admise toate elementele sociale); şi dacă, dimpotrivă, istoria este istoria luptei dintre clase şi se citeşte şi se aplică la bătălii, care nu mai ţin de domeniul criticii, ci sunt violente şi armate, numai dezvăluind relaţiile economice care se stabilesc între clase în cadrul formelor de producţie; dacă această teoremă fundamentală fusese confirmată de sângele vărsat de nenumăraţi luptători ale căror eforturi generoase fuseseră frânte de mistificarea democratică; şi dacă patrimoniul Stângii comuniste se înălţase pe acest bilanţ de opresiune, de exploatare şi de trădare, calea de urmat era doar aceea care, în procesul istoric, ne-ar fi eliberat tot mai mult de letalul mecanism democratic, nu numai în societate şi în diferitele corpuri care se organizează în sânul ei, ci şi în sânul clasei revoluţionare însăşi şi mai ales în cel al partidului său politic. Această aspiraţie a Stângii, care nu poate fi redusă la o intuiţie miraculoasă sau la un iluminism raţional al unor gânditori, ci care s-a plămădit din efectele unui lanţ de lupte reale, violente, sângeroase şi nemiloase, chiar şi atunci când s-au încheiat cu înfrângerea forţelor revoluţionare, îşi are urmele istorice în întreaga serie a manifestărilor Stângii, de când lupta împotriva blocurilor electorale şi a influenţelor ideologiilor masonice, împotriva sugestiilor belicoase mai întâi ale războaielor coloniale şi apoi ale gigantescului prim război european, care a triumfat asupra aspiraţiei proletare de a dezerta din uniformele militare şi de a întoarce armele împotriva celor care îi siliseră să le ia în mână, agitând mai ales spectrul lubric al cuceririlor de libertate şi de democraţie; de când, în fine, în toate ţările din Europa şi sub conducerea proletariatului revoluţionar rus, ea s-a aruncat în luptă pentru a doborî primul şi directul inamic şi ţintă care acoperea inima burgheziei capitaliste, împotriva dreptei social-democrate şi împotriva şi mai josnicului centru, care, defăimându-ne pe noi aşa cum defăima bolşevismul, leninismul şi dictatura sovietică rusă, şi-a folosit toate pârghiile în încercarea de a arunca din nou puntea-capcană între înaintarea proletară şi criminalele idealuri democratice. În acelaşi timp, această aspiraţie de a se elibera de orice influenţă chiar şi a cuvântului democraţie în sine se găseşte consacrată în nenumărate texte ale Stângii pe care le-am indicat rapid la începutul acestor teze.
8. - Structura de lucru a noii mişcări, convinsă de măreţia, de asprimea şi de durata istorică a propriei sale opere, care nu putea încuraja elemente dubioase şi dornice de o carieră rapidă, deoarece nu promitea, ba chiar excludea succese istorice la o distanţă vizibilă, s-a bazat pe întâlniri frecvente ale unor trimişi din întreaga periferie organizată, în cadrul cărora nu se planificau dezbateri, dispute şi polemici între teze contradictorii, sau care ar fi putut, oricum, să iasă la suprafaţă în mod sporadic din nostalgiile morbului antifascist, şi în care nu era nimic de votat şi nimic de deliberat, ci exista doar continuarea organică a muncii grele de transmitere istorică a lecţiilor fecunde ale trecutului către generaţiile prezente şi viitoare, către noile avangărzi care se vor contura în rândurile maselor proletare, de zeci şi sute de ori lovite, înşelate şi dezamăgite, şi care în cele din urmă se vor ridica împotriva fenomenului dureros al descompunerii purulente a societăţii capitaliste, şi, în fine, vor simţi pe propria piele cum forma extremă şi cea mai otrăvitoare o constituie cetele oportunismului populist, ale birocraţilor din marile sindicate şi din marile partide şi ale întregii pleiade ridicole de aşa-zişi cerebrali, intelectuali şi artişti, „angajaţi“ sau „înrolaţi“ să câştige o bucată de pâine pentru activitatea lor degradantă, punându-se, prin intermediul partidelor trădătoare, în slujba de lachei adusă claselor bogate, şi sufletului burghez şi capitalist în sensul cel mai rău al claselor intermediare care pozează în popor.
Această operă şi această dinamică se inspiră din învăţămintele clasice ale lui Marx şi ale lui Lenin, care şi-au prezentat marile adevăruri istorice revoluţionare sub formă de teze; iar aceste teze şi referate, fidele în pregătirea lor marilor tradiţii marxiste de peste un secol, erau reverberate de toţi cei prezenţi, datorită inclusiv comunicărilor din presa noastră, în toate reuniunile de periferie ale grupurilor locale şi ale convocărilor regionale, unde un atare material istoric era adus în contact cu întregul partid. Nu ar avea niciun sens obiecţia că ar fi vorba de texte perfecte, irevocabile şi imodificabile, deoarece de-a lungul tuturor acestor ani s-a declarat mereu în sânul nostru că era vorba de materiale în continuă elaborare şi destinate să ajungă la o formă din ce în ce mai bună şi mai completă; într-atât încât din toate rândurile partidului, şi chiar din partea unor elemente foarte tinere, s-a constatat mereu, cu o frecvenţă crescândă, aportul unor contribuţii admirabile şi perfect acordate cu liniile clasice proprii Stângii.
Numai prin dezvoltarea muncii în această direcţie, pe care am conturat-o, aşteptăm noi extinderea cantitativă a rândurilor noastre şi a adeziunilor spontane care parvin partidului şi care vor face din el într-o zi o forţă socială mai mare.
9. - Înainte de a părăsi subiectul formării partidului după cel de-al doilea mare război, este bine să reafirmăm câteva rezultate care astăzi sunt valabile ca puncte caracteristice pentru partid, întrucât sunt rezultate istorice de facto, în ciuda extinderii cantitative limitate a mişcării, şi nu descoperiri ale unor genii inutile sau rezoluţii solemne ale unor congrese „suverane“.
Partidul a recunoscut destul de curând că, până şi într-o situaţie extrem de nefavorabilă şi chiar în locurile în care sterilitatea acesteia este maximă, trebuie preîntâmpinat pericolul de a concepe mişcarea ca pe o simplă activitate de presă propagandistică şi de prozelitism politic. Viaţa partidului trebuie să se integreze pretutindeni şi întotdeauna, fără excepţii, într-un efort neîncetat de a se insera în viaţa maselor şi chiar în manifestările lor influenţate de directive aflate în contrast cu ale noastre. Este o veche teză a marxismului de stânga aceea că trebuie să se accepte munca în sindicatele de dreapta unde muncitorii sunt prezenţi, iar partidul respinge cu oroare poziţiile individualiste ale celor care arată că dispreţuiesc să pună piciorul în acele medii, ajungând până la a teoretiza spargerea puţinelor şi plăpândelor greve la care sunt împinse sindicatele de astăzi. În multe regiuni, partidul are deja în spate o activitate notabilă în acest sens, deşi trebuie să înfrunte mereu dificultăţi grave şi forţe potrivnice, superioare cel puţin din punct de vedere statistic. Este important să stabilim că, chiar şi acolo unde această muncă nu a luat încă un avânt apreciabil, trebuie respinsă poziţia prin care micul partid s-ar reduce la cercuri închise, fără legătură cu exteriorul, sau limitate la a căuta adeziuni doar în lumea opiniilor, care pentru marxist este o lume falsă atunci când nu este tratată ca o suprastructură a lumii conflictelor economice. La fel de eronat ar fi să subdividem partidul sau grupările sale locale în compartimente etanşe care să fie active doar într-unul dintre domeniile teoriei, al studiului, al cercetării istorice, al propagandei, al prozelitismului şi al activităţii sindicale, care în spiritul teoriei noastre şi al istoriei noastre sunt absolut inseparabile şi în principiu accesibile tuturor şi oricărui tovarăş.
Un alt punct pe care partidul l-a cucerit din punct de vedere istoric şi de la care nu se va putea abate niciodată este respingerea netă a tuturor propunerilor de a-şi mări efectivele şi bazele prin convocarea unor congrese constituante comune cu infinite alte cercuri şi grupuleţe, care mişună pretutindeni de la sfârşitul războiului elaborând teorii incoerente şi diforme, sau afirmând ca unic dat pozitiv condamnarea stalinismului rus şi a tuturor derivatelor sale locale.
10. - Revenind la istoria primilor ani ai Internaţionalei Comuniste, vom aminti faptul că liderii ruşi ai acesteia, care aveau în spate nu doar o cunoaştere profundă a doctrinei şi istoriei marxiste, ci şi rezultatul grandios al victoriei revoluţionare din Octombrie, concepeau teze precum cele ale lui Lenin ca pe un material care trebuia acceptat de toţi, deşi recunoşteau că în viaţa partidului internaţional se va dezvolta o elaborare ulterioară a acestora. Ei au cerut să nu se voteze niciodată, pentru că totul trebuia acceptat cu o adeziune unanimă şi spontan confirmată de întreaga periferie a organizaţiei, care în acei ani glorioşi trăia o atmosferă de entuziasm şi chiar de triumf.
Stânga nu era în dezacord cu aceste aspiraţii generoase, dar a considerat că, pentru a ajunge la evoluţiile pe care le visam cu toţii, ar fi fost necesar să se facă mai riguroase şi mai rigide anumite măsuri de organizare şi de constituire a partidului comunist unic, şi să se precizeze în acelaşi sens toate normele tacticii sale.
Atunci când s-a conturat faptul că o anumită relaxare în aceste domenii vitale, denunţată de noi însuşi marelui Lenin, începea să producă efecte dăunătoare, am fost constrânşi să contrapunem referate la referate şi teze la teze.
Spre deosebire de alte grupuri de opoziţie, de cele care se formau în Rusia şi de însuşi curentul troţkist, noi am evitat întotdeauna cu grijă să dăm muncii noastre interne din Internaţională forma unei revendicări a consultărilor democratice şi elective ale întregii baze, sau a reclamării unor alegeri generale pentru comitetele de conducere.
Stânga a sperat să salveze Internaţionala şi trunchiul său vital şi sănătos de mari tradiţii fără a organiza mişcări de sciziune, şi a respins mereu acuzaţia de a se fi organizat sau de a dori să se organizeze ca o fracţiune, sau ca un partid în partid. Nici măcar Stânga, chiar şi atunci când manifestările oportunismului născând deveneau tot mai de netăgăduit, nu a încurajat sau aprobat sistemul demisiilor individuale din partid sau din Internaţională.
Cu toate acestea, textele deja indicate arată, în sute de pasaje, că Stânga, în gândirea sa fundamentală, a considerat mereu drumul spre suprimarea opţiunilor electorale şi a voturilor pe nume de tovarăşi sau pe teze generale ca fiind un drum care ducea spre desfiinţarea unui alt bagaj ignobil al democratismului politicianist, şi anume cel al radierilor, al excluderilor şi al dizolvărilor de grupuri locale. Am enunţat de multe ori, negru pe alb, teza că aceste proceduri disciplinare trebuiau să devină tot mai excepţionale pentru a se îndrepta spre dispariţia lor.
Dacă se întâmplă contrariul, şi mai rău, dacă aceste chestiuni disciplinare servesc la a salva nu principii sănătoase şi revoluţionare, ci tocmai poziţiile conştiente sau inconştiente ale unui oportunism născând, aşa cum s-a întâmplat în 1924, 1925, 1926, acest lucru nu înseamnă altceva decât că funcţia Centrului a fost exercitată într-un mod greşit şi l-a făcut să piardă orice influenţă reală de disciplinare a bazei faţă de el, cu atât mai mult cu cât o falsă rigoare disciplinară este preamărită mai strident.
În primii ani, Stânga a sperat că aceste concesii organizatorice şi tactice îşi vor găsi explicaţia în fecunditatea momentului istoric şi vor avea doar o valoare temporară, întrucât perspectiva lui Lenin aştepta mari revoluţii în Europa centrală şi poate occidentală, iar după acestea linia avea să revină la cea integrală şi luminoasă, în consonanţă cu principiile vitale; dar, pe măsură ce această speranţă a fost înlocuită tot mai mult de certitudinea că se va merge spre ruina oportunistă — care nu putea să nu îmbrace formele sale clasice de prezentare grandioasă şi de exaltare a intrigii democratice şi electorale —, mai mult ca niciodată Stânga şi-a dus apărarea istorică fără a-şi ştirbi propria neîncredere faţă de mecanismul democratic, chiar şi atunci când a fost târâtă de păr în el prin operaţiuni de adevărată măsluire electorală în partide, pe care a fost corect să le salute când le-a desfăşurat fascismul, căruia proletariatul trebuia să-i răspundă ridicând mănuşa provocării la arme, dar care trebuiau denunţate ca atare pe planul faptelor atunci când le comiteau cu neruşinare tocmai părinţii noului oportunism care se pregătea să recucerească partidele şi Internaţionala, chiar dacă teoretic putea oferi o satisfacţie ironică să-i vezi spunând: „Suntem zece şi vrem să vă îngenunchem pe voi, care sunteţi o mie“; noi fiind pe deplin siguri că aceştia aveau să-şi încheie acea carieră infamă fraudând milioane şi milioane de voturi muncitoreşti.
11. - Stânga a susţinut însă mereu, ferm şi constant, faptul că, dacă crizele disciplinare se înmulţesc şi devin o regulă, acest lucru înseamnă că ceva nu merge bine în conducerea generală a partidului, şi problema merită să fie studiată. Bineînţeles, nu ne vom renega pe noi înşine comiţând naivitatea de a căuta din nou salvarea în găsirea celor mai buni oameni sau în alegerea de conducători şi de semiconducători, tot acest bagaj pe care îl considerăm distinctiv pentru fenomenul oportunist, antagonist istoric al parcursului marxismului revoluţionar de stânga.
Stânga susţine cu o fermitate absolută o altă teză fundamentală a lui Marx şi a lui Lenin: aceea că remediul pentru fluctuaţiile şi crizele istorice, la care partidul proletar nu poate să nu fie supus, nu poate fi găsit într-o formulă constituţională sau de organizare, care să aibă virtutea magică de a-l salva de degenerări. Această iluzie se înscrie printre cele mic-burgheze care urcă până la Proudhon, şi, printr-un lung lanţ, sfârşesc în ordinovismul italian, şi anume că problema socială ar putea fi rezolvată printr-o formulă de organizare a producătorilor economici. Fără îndoială, în evoluţia pe care partidele o urmează, parcursul partidelor formale, care prezintă continue inversări şi suişuri şi coborâşuri, ba chiar prăpăstii ruinătoare, poate fi contrapus parcursului ascendent al partidului istoric. Efortul marxiştilor de stânga este de a opera asupra curbei frânte a partidelor contingente pentru a o readuce la curba continuă şi armonioasă a partidului istoric. Aceasta este o poziţie de principiu, dar este pueril să vrem să o transformăm în reţete de organizare. Conform liniei istorice, noi utilizăm nu numai cunoaşterea trecutului şi a prezentului umanităţii, a clasei capitaliste şi, de asemenea, a clasei proletare, ci şi o cunoaştere directă şi sigură a viitorului societăţii şi al umanităţii, aşa cum este trasată în certitudinea doctrinei noastre care culminează în societatea fără clase şi fără stat, care poate că, într-un anumit sens, va fi o societate fără partid, cu excepţia cazului în care prin partid se înţelege un organ care nu luptă împotriva altor partide, ci care desfăşoară apărarea speciei umane împotriva pericolelor naturii fizice şi ale proceselor sale evolutive şi probabil chiar catastrofale.
Stânga comunistă a considerat mereu că lunga sa bătălie împotriva tristelor vicisitudini contingente ale partidelor formale ale proletariatului s-a desfăşurat afirmând poziţii care, în mod continuu şi armonios, se înlănţuie pe urma luminoasă a partidului istoric, care merge fără să se frângă de-a lungul anilor şi al secolelor, de la primele afirmări ale doctrinei proletare născânde până la societatea viitoare, pe care noi o cunoaştem bine, întrucât am identificat bine ţesuturile şi centrii nervoşi ai odioasei societăţi prezente pe care revoluţia va trebui să o măture.
Propunerea lui Engels de a adopta vechiul şi bunul cuvânt german Gemeinwesen (fiinţă comună, adică comunitate socială) în locul cuvântului stat, se lega de aprecierea lui Marx potrivit căreia Comuna nu mai era un stat, tocmai pentru că nu mai era un organism democratic. Chestiunea teoretică, după Lenin, nu mai are nevoie de alte clarificări, şi nu există nicio contradicţie în geniala observaţie că, în aparenţă, Marx ar fi mult mai etatist decât Engels, întrucât Marx a fost cel care a precizat cel mai bine cum dictatura revoluţionară este un stat adevărat, înzestrat cu forţe armate, cu o poliţie represivă şi cu o justiţie în forme politice şi teroriste, care nu îşi leagă mâinile cu capcane juridice. Chestiunea se referă, de asemenea, la condamnarea unanimă de către cei doi maeştri a idealizării revizioniste a socialiştilor germani în formula prostească de „stat popular liber“, care nu numai că emană duhoarea democratismului burghez, dar inversează întreaga noţiune a conflictului inexorabil dintre clase, cu distrugerea statului istoric al burgheziei şi ridicarea pe ruinele sale a celui mai nemilos, deşi nerevendicând constituţii eterne, stat al proletariatului, cu rol distrugător.
Prin urmare, nu a fost vorba de a găsi un „model“ al statului viitor în trăsături constituţionale sau organizatorice, lucru la fel de prostesc ca încercarea de a construi în prima ţară cucerită de dictatură un model atât pentru statele, cât şi pentru societăţile socialiste din alte ţări.
Dar la fel de zadarnică, şi poate mai mult decât oricare alta, ar fi ideea de a fabrica un model al partidului perfect, idee care poartă amprenta slăbiciunilor decadente ale burgheziei, care, neputincioasă în apărarea puterii sale, în conservarea sistemului său economic ce se face ţăndări şi în însuşi domeniul gândirii doctrinare, se refugiază în tehnologisme diforme, de robot, pentru a obţine în aceste stupide modele formale automate propria supravieţuire şi pentru a se sustrage certitudinii ştiinţifice în virtutea căreia noi am scris peste epoca sa istorică şi peste civilizaţia sa cuvântul: Moarte!
12. - Printre elaborările doctrinare, pe care pentru o clipă le-am putea numi filozofice, care se înscriu în sarcina Stângii comuniste şi a mişcării sale internaţionale, se numără şi dezvoltarea acestei teze, la care am adus deja nu puţine contribuţii, desfăşurând cercetări care îi demonstrează coerenţa cu poziţiile clasice ale lui Marx, ale lui Engels şi ale lui Lenin.
Primul adevăr pe care omul îl va putea cuceri este noţiunea viitoarei societăţi comuniste. Acest edificiu nu cere niciun material de la infama societate prezentă, capitalistă, democratică sau creştinoidă, şi nu consideră drept patrimoniu uman pe care să se fundamenteze pretinsa ştiinţă pozitivă construită de revoluţia burgheză, care pentru noi este o ştiinţă de clasă ce trebuie distrusă şi înlocuită bucată cu bucată, nu altfel decât religiile şi doctrinele scolastice ale formelor de producţie precedente. În domeniul teoriei transformărilor economice care duc de la capitalism — a cărui structură o cunoaştem bine, în timp ce le este cu totul necunoscută economiştilor oficiali — la comunism, ne lipsim de asemenea de aporturile ştiinţei burgheze, şi nutrim acelaşi dispreţ faţă de tehnica sau tehnologia sa, care este glorificată mai ales de oportuniştii trădători ramoliţi ca fiind pe drumul unor mari cuceriri. Într-un mod total revoluţionar am edificat ştiinţa vieţii societăţii şi a deznodământului său viitor. Când această operă a minţii umane va fi perfectă, şi nu va putea fi decât după uciderea capitalismului, a civilizaţiei sale, a şcolilor sale, a ştiinţei sale şi a tehnologiei sale tâlhăreşti, omul va putea pentru prima dată să scrie şi ştiinţa şi istoria naturii fizice şi să cunoască marile probleme ale vieţii universului, de la ceea ce oamenii de ştiinţă reconciliaţi cu dogma continuă să numească creaţie, până la desfăşurările sale la toate scările infinite şi infinitezimale, în viitorul până acum indescifrabil.
13. - Acestea şi alte probleme constituie câmpul de acţiune al partidului pe care noi îl ţinem fizic în viaţă, partid care nu este nedemn de a se înscrie pe aceeaşi linie cu marele partid istoric. Dar aceste concepte de înaltă teorie nu sunt soluţii facile pentru a rezolva mici dispute şi mici incertitudini umane, care vor dura, din păcate, atâta timp cât va dura în rândurile noastre prezenţa unor indivizi înconjuraţi şi dominaţi de mediul barbar al civilizaţiei capitaliste. Prin urmare, astfel de dezvoltări nu pot fi folosite pentru a explica felul în care se afirmă treptat stilul de viaţă al partidului eliberat de oportunism, stil care este cuprins în centralismul organic şi nu poate izvorî dintr-o „revelaţie“.
Ca patrimoniu al Stângii, această teză marxistă evidentă va putea fi regăsită în toate polemicile purtate împotriva degenerării Centrului de la Moscova. Partidul este în acelaşi timp un factor şi un produs al desfăşurării istorice a situaţiilor, şi nu va putea fi niciodată considerat ca un element străin şi abstract care să poată domina mediul înconjurător, fără a recădea într-un nou şi mai firav utopism.
Faptul că în partid se poate tinde spre a da viaţă unui mediu feroce antiburghez, care să anticipeze în mare măsură caracteristicile societăţii comuniste, este o veche enunţare, de exemplu a tinerilor comunişti italieni încă din 1912.
Dar această demnă aspiraţie nu va putea fi redusă la a considera partidul ideal drept un falanster înconjurat de ziduri de netrecut.
În concepţia centralismului organic, garanţia selecţiei componenţilor săi este aceea pe care am proclamat-o mereu împotriva centriştilor de la Moscova. Partidul perseverează în a sculpta trăsăturile doctrinei sale, ale acţiunii sale şi ale tacticii sale cu o unicitate de metodă mai presus de spaţiu şi de timp. Toţi cei care în faţa acestor delimitări nu se simt în largul lor au la dispoziţie calea evidentă de a abandona rândurile partidului. Nici măcar după ce a avut loc cucerirea puterii nu putem concepe înscrierea forţată în rândurile noastre; de aceea rămân în afara justei accepţiuni a centralismului organic constrângerile teroriste în domeniul disciplinar, care nu pot să nu îşi copieze însuşi vocabularul din forme constituţionale burgheze uzate, precum prerogativa puterii executive de a dizolva şi de a recompune formaţiunile elective — toate acestea fiind forme care de mult timp se consideră a fi depăşite, nu vom spune pentru partidul proletar însuşi, ci chiar şi pentru statul revoluţionar şi temporar al proletariatului victorios. Partidul nu trebuie să prezinte celor care vor să adere la el planuri constituţionale şi juridice ale societăţii viitoare, întrucât asemenea forme sunt proprii doar societăţilor de clasă. Cel care, văzând partidul continuând pe drumul său clar, pe care am încercat să-l rezumăm în aceste teze care urmează a fi expuse la reuniunea generală de la Napoli din iulie 1965, nu se simte încă la o asemenea înălţime istorică, ştie foarte bine că poate lua orice altă direcţie care diferă de a noastră. În această privinţă nu avem de adoptat nicio altă măsură.
[1]. Giuseppe Emanuele Modigliani (1872—1947) — figură proeminentă a Partidului Socialist Italian (PSI) şi fratele mai mare al celebrului pictor Amedeo Modigliani. Avocat de profesie, el a fost un lider marcant al curentului reformist şi legalist din cadrul mişcării muncitoreşti. La Congresul de la Livorno din 1921 s-a opus vehement fracţiunii comuniste (din care făceau parte Bordiga şi Gramsci), refuzând excluderea moderaţilor (Turati) şi respingând dictatura proletariatului.