|
|
|
Scris: 1966 |
|
|
1. - Tezele de la Napoli revendică continuitatea poziţiilor care, de peste o jumătate de secol, formează patrimoniul stângii comuniste. Înţelegerea lor şi aplicarea lor naturală şi spontană nu vor deriva niciodată din consultarea unor articole de coduri sau de regulamente şi nici nu vor fi asigurate vreodată, conform practicii spre care am tins mereu şi pe care am îmbrăţişat-o în cele din urmă, de consultări numerice ale adunărilor şi, mai rău, ale unor colegii sau instanţe judecătoreşti care să soluţioneze interpelările unor indivizi mai puţin luminaţi. Munca pe care o desfăşurăm pentru a atinge aceste rezultate dificile nu poate avea sorţi de izbândă dacă nu se foloseşte vastul material istoric extras din experienţa vie a mişcării revoluţionare de-a lungul unor cicluri lungi, material pe care, înainte şi după publicarea tezelor, l-am întocmit şi difuzat printr-o muncă asiduă şi comună.
2. - Mica mişcare actuală îşi dă perfect seama că faza istorică cenuşie prin care trecem face foarte dificilă opera de utilizare, la o mare distanţă istorică, a experienţelor izvorâte din marile lupte, şi nu atât din victoriile răsunătoare, cât din înfrângerile sângeroase şi din retragerile fără glorie. Forjarea programului revoluţionar, în viziunea corectă şi nedeformată a curentului nostru, nu se limitează la rigoarea doctrinară şi la profunzimea criticii istorice, ci are nevoie, ca de o sevă vitală, de legătura cu masele rebele în perioadele în care impulsul irezistibil le determină să lupte. Această legătură dialectică este deosebit de dificilă astăzi, când avântul maselor s-a domolit şi s-a stins din cauza lâncezelii crizei capitalismului senil şi a infamiei tot mai mari a curentelor oportuniste. Deşi acceptăm că partidul are un perimetru restrâns, trebuie să simţim că noi pregătim adevăratul partid, sănătos şi eficient în acelaşi timp, pentru perioada istorică în care infamiile ţesutului social contemporan vor face ca masele insurgente să revină în avangarda istoriei; un avânt în care acestea ar putea eşua încă o dată dacă ar lipsi partidul — nu unul pletoric, ci compact şi puternic —, care este organul indispensabil al revoluţiei. Contradicţiile, chiar şi dureroase, ale acestei perioade vor trebui depăşite trăgând lecţia dialectică desprinsă din amarele deziluzii ale timpurilor trecute şi semnalând cu curaj pericolele pe care Stânga le-a sesizat şi denunţat la timp, precum şi toate formele insidioase pe care le-a îmbrăcat rând pe rând ameninţătoarea infecţie oportunistă.
3. - Cu acest obiectiv, se va dezvolta într-o profunzime şi mai mare munca de prezentare critică a bătăliilor din trecut şi a reacţiilor repetate ale stângii marxiste şi revoluţionare la valurile istorice de deviere şi de rătăcire care, de mai bine de un secol, s-au ivit în calea revoluţiei proletare. Făcând referire la fazele în care au apărut condiţiile unei lupte aprinse între clase, dar a lipsit coeficientul teoriei şi strategiei revoluţionare, şi mai ales la istoria vicisitudinilor care au corupt Internaţionala a III-a când se părea că punctul crucial fusese depăşit pentru totdeauna, precum şi la poziţiile critice pe care Stânga le-a asumat pentru a preîntâmpina pericolul care lua amploare şi ruina care, din păcate, a urmat, se vor putea consacra învăţăminte care nu pot şi nici nu vor să fie reţete pentru succes, ci avertismente severe pentru a ne apăra de acele pericole şi de acele slăbiciuni în care au prins contur cursele şi capcanele în care istoria a făcut să cadă de atâtea forţele care păreau devotate cauzei avansului revoluţionar.
4. - Scurtele puncte exemplificate pe care le prezentăm în continuare nu trebuie înţelese ca o referire directă la erori şi neajunsuri care ar putea ameninţa munca actuală, ci se vor a fi o altă contribuţie la transmiterea experienţei generaţiilor trecute, care s-a construit într-o fază în care exista deja o excelentă restaurare a doctrinei corecte (dictatura proletară în Rusia; opera lui Lenin şi a apropiaţilor săi în domeniul teoretic; fondarea Internaţionalei a III-a în domeniul practic) şi în care era, de asemenea, în plină desfăşurare, în întreaga lume ca şi în Italia, bătălia revoluţionară a partidelor comuniste cu o largă participare a maselor. Acele rezultate acţionează astăzi cu un puternic „decalaj de fază“ în sens istoric şi cronologic, dar utilizarea lor corectă rămâne mereu o condiţie vitală, astăzi ca şi în viitorul sigur, mai fertil decât ziua de azi.
5. - O caracteristică fundamentală a fenomenului pe care Lenin, printr-un termen admis de Marx şi Engels, l-a numit, înfierându-l, oportunism, constă în a prefera o cale mai scurtă, mai comodă şi mai puţin anevoioasă în locul celei mai lungi, mai incomode şi pline de asprimi, singura pe care se poate înfăptui deplina întâlnire dintre afirmarea principiilor şi programelor noastre, adică a scopurilor noastre supreme, şi desfăşurarea acţiunii practice imediate şi directe în situaţia reală a momentului. Lenin avea dreptate când spunea că propunerea tactică de a renunţa din acel moment (sfârşitul primului război mondial) la acţiunea electorală şi parlamentară nu trebuia susţinută cu argumentul că acţiunea comunistă şi revoluţionară în parlament ar fi extrem de dificilă, deoarece cu siguranţă erau şi mai dificile insurecţia armată şi lungul control ulterior al transformării economice complexe a lumii sociale smulse capitalismului prin violenţă. Poziţia noastră a fost aceea că era prea evident că preferinţele pentru folosirea metodei democratice derivau din tendinţa de a alege comodele rituri ale acţiunii legaliste în detrimentul asprimii tragice a celei ilegale, şi că o atare practică nu ar fi întârziat să readucă întreaga mişcare în fatala eroare social-democrată din care se ieşise prin eforturi eroice. Ştiam, la fel ca Lenin, că oportunismul nu este o condamnare de natură morală sau etică, ci echivalează cu prevalenţa în rândurile muncitoreşti (Marx şi Engels despre Anglia de la sfârşitul secolului al XIX-lea) a unor poziţii proprii straturilor intermediare mic-burgheze, şi inspirate mai mult sau mai puţin conştient de ideile fundamentale, adică de interesele sociale, ale clasei dominante. Puternica şi generoasa poziţie a lui Lenin cu privire la acţiunea în parlament pentru a colabora la distrugerea violentă a sistemului burghez şi a însuşi eşafodajului democratic, înlocuindu-le cu dictatura de clasă, avea să ducă sub ochii noştri la aservirea deputaţilor proletari faţă de cele mai rele influenţe ale slăbiciunilor mic-burgheze, care duc la renegarea comunismului şi la trădarea, uneori chiar pe bani, în slujba inamicului.
Această verificare obţinută de-a lungul unei imense scări istorice (chiar dacă o generalizare atât de largă poate părea că nu este cuprinsă exact în învăţătura lui Lenin, elev, la fel ca noi, al istoriei) ne conduce la avertismentul ca partidul să evite orice decizie sau alegere care ar putea fi dictată de dorinţa de a obţine rezultate bune cu mai puţină muncă sau sacrificiu. Un asemenea impuls poate părea inocent, dar traduce spiritul indolent al mic-burghezilor şi se supune sugestiei normei de bază capitaliste de a obţine profitul maxim cu costuri minime.
6. - Un alt aspect regulat şi constant al fenomenului oportunist, aşa cum a luat naştere în Internaţionala a II-a şi cum triumfă astăzi după ruina încă şi mai gravă a celei de-a III-a, este acela de a asocia cea mai gravă abatere de la principiile partidului cu o admiraţie ostentativă pentru textele clasice, pentru preceptele şi opera marilor maeştri şi ale marilor conducători. O caracteristică constantă a ipocriziei mic-burghezului este aplauzul servil faţă de puterea comandantului victorios, faţă de măreţia textelor iluştrilor autori, faţă de elocvenţa oratorului locvace, după care, în aplicarea practică, se coboară la cele mai josnice şi la cele mai contradictorii degenerări. De aceea, nu valorează nimic un corp de teze dacă cei care îl primesc cu un entuziasm de tip literar nu reuşesc apoi în acţiunea practică să îi surprindă spiritul şi să îl respecte, şi vor să îi mascheze încălcarea cu o adeziune şi mai accentuată, dar platonică, la textul teoretic.
7. - O altă lecţie care izvorăşte din episoadele vieţii Internaţionalei a III-a (amintite în mod repetat în documentele noastre prin denunţurile Stângii din acea vreme) este aceea a zădărniciei „terorii ideologice“, metodă nefericită cu care s-a dorit înlocuirea procesului natural de difuzare a doctrinei noastre — prin întâlnirea cu realităţile fierbinţi din mediul social — cu o catehizare forţată a unor elemente recalcitrante şi rătăcite (din motive fie mai puternice decât oamenii şi partidul, fie inerente unei evoluţii imperfecte a partidului însuşi), umilindu-le şi mortificându-le în congrese publice, chiar şi în faţa inamicului, chiar dacă fuseseră exponenţi şi conducători ai acţiunii noastre în episoade de importanţă politică şi istorică. A devenit un obicei ca asemenea elemente să fie constrânse (de cele mai multe ori lăsând la alegerea lor dacă îşi recapătă sau nu poziţii importante în angrenajul organizaţiei) la o confesiune publică a propriilor erori, imitând astfel metoda fideistă şi pietistă a penitenţei şi a lui mea culpa. Pe o asemenea cale cu adevărat filistină şi demnă de morala burgheză, niciodată vreun membru al partidului nu a devenit mai bun, iar partidul nu a remediat ameninţarea decadenţei sale. În partidul revoluţionar, în plină dezvoltare spre victorie, supunerea este spontană şi totală, dar nu oarbă şi forţată, iar disciplina centrală, aşa cum este ilustrată în tezele şi în documentele care le susţin, reprezintă o armonie perfectă a funcţiilor şi a acţiunii bazei şi a centrului, şi nu poate fi înlocuită prin exerciţii birocratice ale unui voluntarism antimarxist.
Importanţa acestui punct în justa înţelegere a centralismului organic reiese din amintirea înfiorătoare a confesiunilor la care au fost reduşi mari conducători revoluţionari, ucişi apoi în epurările lui Stalin, şi a inutilelor autocritici la care au fost siliţi sub şantajul de a fi expulzaţi din partid şi defăimaţi ca fiind vânduţi inamicilor săi; infamii şi absurdităţi care nu au fost niciodată reparate de metoda nu mai puţin bigotă şi nu mai puţin burgheză a „reabilitărilor“. Abuzul progresiv de asemenea metode nu face decât să marcheze calea nefastă a triumfului ultimului val al oportunismului.
8. - Din însăşi necesitatea acţiunii sale organice şi pentru a reuşi să aibă o funcţie colectivă care să depăşească şi să uite orice personalism şi orice individualism, partidul trebuie să îşi distribuie membrii între diferitele funcţii şi activităţi care îi formează viaţa. Alternarea tovarăşilor în astfel de sarcini este un fapt natural care nu poate fi ghidat de reguli analoage celor ale carierelor birocraţiilor burgheze. În partid nu există concursuri în care să se lupte pentru atingerea unor poziţii mai mult sau mai puţin strălucite sau mai vizibile, ci trebuie să se tindă spre a se atinge organic ceea ce nu este o maimuţăreală a diviziunii burgheze a muncii, ci o adaptare naturală a organului-partid, complex şi articulat, la funcţia sa.
Ştim foarte bine că dialectica istorică conduce orice organism de luptă să îşi perfecţioneze mijloacele de atac folosind tehnicile aflate în posesia inamicului. Din aceasta se deduce că, în faza luptei armate, comuniştii vor avea o încadrare militară cu scheme precise de ierarhii pe linii unitare, care vor asigura cel mai bun succes al acţiunii comune.
Acest adevăr nu trebuie maimuţărit în mod inutil în orice [altă] activitate, chiar şi necombatantă, a partidului. Căile de transmitere a operaţiunilor trebuie să fie univoce, dar această lecţie a birocraţiei burgheze nu trebuie să ne facă să uităm pe ce căi se corupe şi degenerează aceasta, chiar şi atunci când este adoptată în rândurile asociaţiilor muncitoreşti. Organicitatea partidului nu cere deloc ca fiecare tovarăş să vadă personificarea formei-partid într-un alt tovarăş desemnat în mod specific să transmită dispoziţii care vin de sus. Această transmitere între moleculele care compun organul-partid are întotdeauna, simultan, o dublă direcţie; iar dinamica fiecărei unităţi se integrează în dinamica istorică a întregului. Abuzul de formalisme organizatorice fără o raţiune vitală a fost şi va fi mereu un defect şi un pericol suspect şi stupid.
9. - Forma istorică de producţie care este capitalismul, cu mitul său al proprietăţii private ca drept al omului, care mistifică şi maschează monopolul unei clase minoritare, a avut nevoie să marcheze nodurile structurilor sale şi etapele evoluţiei sale şi, astăzi, ale involuţiei sale, prin nume mari de o notorietate crescândă. În lungul arc burghez, a cărui istorie sinistră apasă ca un jug pe umerii noştri de rebeli, la început omul cel mai destoinic şi mai puternic atingea notorietatea maximă şi tindea spre puterile maxime; astăzi, în acest filistinism mic-burghez dominant, poate că cel mai laş şi cel mai slab dobândesc importanţă în virtutea murdarei metode publicitare.
Efortul actual al partidului nostru în sarcina sa atât de dificilă este acela de a se elibera pentru totdeauna de impulsul trădător care părea să emane de la oameni iluştri, şi de funcţia josnică de a fabrica, pentru a-şi atinge scopurile şi victoriile, o stupidă notorietate şi publicitate pentru alte nume personale. Partidului nu trebuie să-i lipsească în niciunul din meandrele sale hotărârea şi curajul de a lupta pentru un asemenea rezultat, o adevărată anticipare a istoriei şi a societăţii de mâine.