|
|
|
Scris: 1920 |
|
|
1. Comunismul este doctrina condiţiilor sociale şi istorice ale emancipării proletariatului. Elaborarea acestei doctrine a început în perioada primelor mişcări proletare împotriva consecinţelor sistemului de producţie burghez, şi a luat formă în critica marxistă a economiei capitaliste, în metoda materialismului istoric, în teoria luptei de clasă, în concepţia asupra desfăşurărilor pe care le va prezenta procesul istoric al prăbuşirii regimului capitalist şi al revoluţiei proletare.
2. Pe această doctrină, a cărei primă şi fundamentală expresie sistematică este Manifestul comunist din 1847, se bazează constituirea partidului comunist.
3. În actuala perioadă istorică devine tot mai de neîndurat pentru proletariat situaţia creată acestuia de relaţiile de producţie burgheze, bazate pe posesia privată a mijloacelor de producţie şi de schimb, pe însuşirea privată a produselor muncii colective, pe libera concurenţă în comerţul privat cu aceste produse.
4. Acestor relaţii economice le corespund instituţiile politice proprii capitalismului: Statul cu reprezentare democratico-parlamentară. Statul într-o societate divizată în clase este organizarea puterii clasei economic privilegiate. Deşi burghezia reprezintă minoritatea societăţii, Statul democratic constituie sistemul forţei armate organizate pentru conservarea relaţiilor de producţie capitaliste.
5. Lupta proletariatului împotriva exploatării capitaliste îmbracă forme succesive, de la distrugerea violentă a maşinilor la organizarea profesională pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, la Consiliile de fabrică şi la încercările de preluare a întreprinderilor.
Prin toate aceste acţiuni particulare, proletariatul se îndreaptă spre lupta decisivă revoluţionară împotriva puterii Statului burghez, care împiedică sfărâmarea actualelor relaţii de producţie.
6. Această luptă revoluţionară este conflictul întregii clase proletare împotriva întregii clase burgheze. Instrumentul său este partidul politic de clasă, partidul comunist, care realizează organizarea conştientă a acelei avangarde a proletariatului care a înţeles necesitatea de a-şi unifica propria acţiune, în spaţiu, mai presus de interesele grupurilor individuale, ale categoriilor sau naţionalităţilor; în timp, subordonând avantajele şi cuceririle parţiale care nu lovesc în esenţa structurii burgheze rezultatului final al luptei.
Prin urmare, doar organizarea în partid politic realizează constituirea proletariatului în clasă care luptă pentru emanciparea sa.
7. Scopul acţiunii partidului comunist este răsturnarea violentă a dominaţiei burgheze, cucerirea puterii politice de către proletariat, organizarea acestuia ca clasă dominantă.
8. În timp ce democraţia parlamentară cu reprezentarea cetăţenilor din orice clasă este forma pe care o îmbracă organizarea burgheziei ca clasă dominantă, organizarea proletariatului ca clasă dominantă se va realiza în dictatura proletară, adică într-un tip de Stat ale cărui reprezentanţe (sistemul Consiliilor muncitoreşti) vor fi desemnate doar de membrii clasei muncitoare (proletariat industrial şi ţărani săraci) cu excluderea burghezilor de la dreptul electoral.
9. Statul proletar, odată sfărâmată vechea maşinărie birocratică, poliţienească şi militară, va unifica forţele armate ale clasei muncitoare într-o organizare destinată să reprime toate eforturile contrarevoluţionare ale clasei deposedate, şi să execute măsurile de intervenţie în relaţiile burgheze de producţie şi de proprietate.
10. Procesul prin care se va trece de la economia capitalistă la cea comunistă va fi foarte complex, iar fazele sale vor fi diferite în funcţie de diferitele condiţii de dezvoltare economică. Punctul terminus al acestui proces este realizarea completă: a posesiei şi a gestionării mijloacelor de producţie de către întreaga colectivitate unificată; a distribuirii centrale şi raţionale a forţelor de producţie în diferitele ramuri ale producţiei; a administrării centrale de către colectivitate în repartizarea produselor.
11. Când relaţiile economiei capitaliste vor fi fost totalmente desfiinţate, desfiinţarea claselor va fi un fapt împlinit, iar Statul ca aparat politic de putere va fi fost înlocuit treptat de administrarea colectivă raţională a activităţii economice şi sociale.
12. Procesul de transformare a relaţiilor de producţie va fi însoţit de o serie foarte vastă de măsuri sociale întemeiate pe principiul potrivit căruia colectivitatea se îngrijeşte de existenţa materială şi intelectuală a tuturor membrilor săi. Se vor elimina astfel treptat toate racilele degenerative pe care proletariatul le moşteneşte din lumea capitalistă, şi, conform cuvintelor Manifestului, vechii societăţi divizate în clase aflate în conflict unele cu altele îi va lua locul o asociaţie în care dezvoltarea liberă a fiecăruia va fi condiţia dezvoltării libere a tuturor.
13. Condiţiile victoriei puterii proletare în lupta pentru înfăptuirea comunismului constau, mai mult decât în utilizarea raţională a specialiştilor pentru sarcinile tehnice, în încredinţarea funcţiilor politice şi de control ale aparatului de stat unor oameni care pun mai presus interesul general şi triumful final al comunismului faţă de sugestiile intereselor limitate şi particulare de grup.
Tocmai pentru că partidul comunist este organizarea acelor proletari care au o astfel de conştiinţă de clasă, scopul partidului va fi de a cuceri, prin munca de propagandă, funcţiile elective ale organismului social pentru adepţii săi. Dictatura proletariatului va fi aşadar dictatura partidului comunist, iar acesta va fi un partid de guvernare într-un sens complet opus celui în care au fost vechile oligarhii, întrucât comuniştii îşi vor asuma sarcinile care vor cere maximum de renunţare şi de sacrificiu, vor lua asupra lor partea cea mai grea a sarcinii revoluţionare care îi revine proletariatului în chinurile facerii ce vor genera o lume nouă.
1. Critica comunistă care se elaborează neîncetat pe baza metodelor sale fundamentale şi propaganda concluziilor la care ea ajunge au ca scop dezrădăcinarea influenţei pe care o au asupra proletariatului sistemele ideologice proprii altor clase şi altor partide.
2. Comunismul curăţă în primul rând terenul de concepţiile idealiste potrivit cărora faptele lumii gândirii sunt baza şi nu rezultatul relaţiilor reale de viaţă ale omenirii şi ale dezvoltării lor. Toate formulările religioase şi filozofice de acest gen trebuie considerate drept bagajul ideologic al unor clase a căror dominaţie a precedat epoca burgheză, şi era bazată pe o organizare ecleziastică, aristocratică sau dinastică, justificabilă doar prin pretinse învestituri supraumane.
Un simptom al decadenţei burgheziei moderne este reapariţia în rândurile ei, sub noi forme, a acestor vechi ideologii pe care ea însăşi le-a distrus.
Un comunism fondat pe baze idealiste constituie o absurditate de neacceptat.
3. Într-un mod şi mai caracteristic, comunismul reprezintă demolarea critică a concepţiilor liberalismului şi democraţiei burgheze. Afirmarea juridică a libertăţii de gândire şi a egalităţii politice a cetăţenilor, concepţia potrivit căreia instituţiile bazate pe dreptul majorităţii şi pe mecanismul reprezentării electorale universale sunt baza suficientă pentru un progres nedefinit şi treptat al societăţii umane, constituie ideologiile corespunzătoare regimului economiei private şi al liberei concurenţe, şi intereselor de clasă ale capitaliştilor.
4. Face parte din iluziile democraţiei burgheze ideea că s-ar putea obţine îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale maselor prin dezvoltarea educaţiei şi instrucţiei prin acţiunea claselor conducătoare şi a instituţiilor lor. Ridicarea intelectuală a marilor mase are însă drept condiţie un nivel de trai material mai bun, incompatibil cu regimul burghez; pe de altă parte, burghezia încearcă, prin intermediul şcolilor sale, să răspândească tocmai acele ideologii care reţin masele de la a recunoaşte în instituţiile actuale obstacolul în calea emancipării lor.
5. O altă afirmaţie fundamentală a democraţiei burgheze este principiul naţionalităţii. Formarea de state pe bază naţională corespunde necesităţilor de clasă ale burgheziei, în constituirea propriei puteri, cu scopul de a se folosi de ideologiile naţionale şi patriotice ce corespundeau, în perioada iniţială a capitalismului, anumitor interese comune ale oamenilor de aceeaşi rasă, de aceeaşi limbă şi cu aceleaşi obiceiuri, pentru a întârzia şi a atenua contrastul dintre Statul capitalist şi masele proletare.
Iredentismele naţionale iau naştere aşadar din interese esenţialmente burgheze.
Burghezia însăşi nu ezită să calce în picioare principiul naţionalităţii atunci când dezvoltarea capitalismului îi impune cucerirea chiar violentă a pieţelor externe şi, prin urmare, determină disputa pentru acestea între marile unităţi statale. Comunismul depăşeşte principiul naţionalităţii întrucât pune în evidenţă analogia condiţiilor în care muncitorul lipsit de proprietate se află în faţa patronului, oricare ar fi naţionalitatea unuia sau a celuilalt; şi afirmă uniunea internaţională drept model al organizării politice pe care proletariatul o va forma când, la rândul său, va ajunge la putere.
Prin urmare, în lumina criticii comuniste, recentul război mondial a fost generat de imperialismul capitalist, şi cad diferitele interpretări care tind să îl prezinte, din punctul de vedere al unuia sau al altuia dintre Statele burgheze, drept o revendicare a dreptului la naţionalitate al unor popoare, un conflict al statelor mai avansate din punct de vedere democratic împotriva altor state organizate în forme preburgheze, sau, în fine, ca o pretinsă necesitate defensivă împotriva agresiunii inamice.
6. Comunismul este de asemenea în opoziţie cu viziunile pacifismului burghez şi cu iluziile wilsoniane privind posibilitatea unei asociaţii mondiale a statelor bazată pe dezarmare şi pe arbitraj, condiţionată de utopia unei subdivizări a unităţilor statale în funcţie de naţionalităţi. Pentru comunişti, războaiele vor deveni imposibile, iar chestiunile naţionale vor fi rezolvate numai atunci când regimul capitalist va fi fost înlocuit de Republica Internaţională Comunistă.
7. Sub un al treilea aspect, comunismul se prezintă ca depăşirea sistemelor de socialism utopic care propuneau eliminarea defectelor organizării sociale prin intermediul unor planuri complete de noi orânduiri ale societăţii, a căror posibilitate de realizare nu era în niciun fel pusă în legătură cu desfăşurarea reală a istoriei şi era încredinţată iniţiativelor unor potentaţi sau apostolatului unor filantropi.
8. Elaborarea de către proletariat a unei interpretări teoretice proprii a societăţii şi istoriei, care să fie ghid al acţiunii sale împotriva relaţiilor de viaţă ale lumii capitaliste, dă naştere neîncetat unor şcoli sau tendinţe mai mult sau mai puţin influenţate de însăşi imaturitatea condiţiilor luptei şi de cele mai diverse prejudecăţi burgheze. Din aceasta rezultă erori şi eşecuri ale acţiunii proletare; dar tocmai pe baza acestui material de experienţă mişcarea comunistă ajunge să îşi precizeze doctrina şi tactica în contururi tot mai clare, diferenţiindu-se net şi combatând deschis toate celelalte curente care fac agitaţie chiar în sânul proletariatului.
9. Constituirea de întreprinderi cooperative de producţie, în care capitalul aparţine muncitorilor care lucrează în ele, nu poate constitui o cale pentru desfiinţarea sistemului capitalist, întrucât achiziţionarea materiilor prime şi desfacerea produselor se desfăşoară în astfel de întreprinderi conform legilor economiei private, iar asupra capitalului colectiv însuşi al acestora ajung să se exercite creditul şi, prin urmare, controlul capitalului privat.
10. Organizaţiile economice profesionale nu pot fi considerate de comunişti nici ca organe suficiente pentru lupta în vederea revoluţiei proletare, nici ca organe fundamentale ale economiei comuniste.
Organizarea în sindicate profesionale serveşte la neutralizarea concurenţei dintre muncitorii de aceeaşi meserie şi împiedică prăbuşirea salariilor la un nivel foarte scăzut, dar, aşa cum nu poate ajunge la eliminarea profitului capitalist, tot astfel nu poate nici să realizeze unirea lucrătorilor din toate profesiile împotriva privilegiului puterii burgheze. Pe de altă parte, simpla trecere a proprietăţii asupra întreprinderilor de la patronul privat la sindicatul muncitoresc nu ar realiza postulatele economice ale comunismului, potrivit căruia proprietatea trebuie să fie transferată întregii colectivităţi proletare, aceasta fiind singura cale pentru a elimina caracterele economiei private în însuşirea şi repartizarea produselor.
Comuniştii consideră sindicatul terenul unei prime experienţe proletare, care le permite muncitorilor să meargă mai departe, spre conceptul şi practica luptei politice al cărei organ este partidul de clasă.
11. Este în general o eroare a crede că revoluţia este o problemă de formă de organizare a proletarilor potrivit grupărilor pe care ei le formează datorită poziţiei şi intereselor lor în cadrul sistemului capitalist de producţie.
Prin urmare, nu o modificare a structurii de organizare economică îi poate da proletariatului mijlocul eficace pentru emanciparea sa.
Sindicatele de întreprindere sau consiliile de fabrică iau naştere ca organe pentru apărarea intereselor proletarilor din diferitele întreprinderi, atunci când începe să devină posibilă limitarea arbitrariului capitalist în gestionarea acestora.
Dobândirea de către astfel de organisme a unui drept mai mult sau mai puţin larg de control asupra producţiei nu este însă incompatibilă cu sistemul capitalist şi ar putea fi, din acest motiv, o resursă conservatoare. Însăşi trecerea acestora la gestionarea întreprinderilor nu ar constitui (la fel ca în cazul sindicatelor) instaurarea sistemului comunist. Conform concepţiei comuniste sănătoase, controlul muncitoresc asupra producţiei se va realiza doar după răsturnarea puterii burgheze, ca un control al întregului proletariat unificat în Statul consiliilor asupra mersului fiecărei întreprinderi; iar gestionarea comunistă a producţiei va fi conducerea acesteia în toate ramurile şi unităţile sale de către organe colective raţionale care vor reprezenta interesele tuturor lucrătorilor asociaţi în opera de construire a Comunismului.
12. Relaţiile capitaliste de producţie nu pot fi alterate prin intervenţia organelor puterii burgheze.
De aceea, trecerea întreprinderilor private la Stat sau la administraţiile locale nu corespunde câtuşi de puţin concepţiei comuniste. O astfel de trecere este întotdeauna însoţită de plata valorii capitalului întreprinderilor către vechiul proprietar, care îşi păstrează astfel intact dreptul de exploatare; întreprinderile înseşi continuă să funcţioneze ca întreprinderi private în cadrul economiei capitaliste; ele devin adesea mijloace prielnice pentru munca de conservare şi de apărare de clasă pe care o desfăşoară Statul burghez.
13. Ideea că exploatarea capitalistă a proletariatului ar putea fi treptat atenuată şi apoi eliminată prin activitatea legislativă şi reformatoare a actualelor instituţii politice, solicitată de reprezentanţii partidului proletar din cadrul acestora sau chiar de agitaţiile maselor, nu face decât să ducă la complicitate cu apărarea pe care burghezia o face propriilor sale privilegii, cedând uneori aparent o minimă parte din ele pentru a încerca să potolească nemulţumirea maselor şi a le devia eforturile revoluţionare îndreptate împotriva fundamentelor regimului capitalist.
14. Cucerirea puterii politice de către proletariat, chiar şi considerată ca scop integral al acţiunii, nu poate fi atinsă prin intermediul majorităţii în organismele elective burgheze.
Burghezia, prin intermediul organelor executive ale Statului, agenţii săi direcţi, asigură foarte uşor majoritatea organismelor elective mandatarilor săi sau acelor elemente care, pentru a pătrunde în ele individual sau colectiv, au căzut în jocul şi sub influenţa ei. În plus, participarea la astfel de instituţii implică angajamentul de a respecta pilonii juridici şi politici ai constituţiei burgheze. Valoarea pur formală a unui astfel de angajament este totuşi suficientă pentru a elibera burghezia chiar şi de uşoara jenă a acuzaţiei de ilegalitate formală, atunci când ea va recurge în mod logic la folosirea mijloacelor sale reale de apărare armată înainte de a-şi preda puterea şi de a lăsa să-i fie zdrobită maşinăria birocratică şi militară de dominaţie.
15. A recunoaşte necesitatea luptei insurecţionale pentru preluarea puterii, dar a propune ca proletariatul să-şi exercite puterea acordând burgheziei o reprezentare în noile organisme politice (adunări constituante sau combinaţii ale acestora cu sistemul consiliilor muncitoreşti), este de asemenea un program inacceptabil şi în contradicţie cu conceptul central comunist al dictaturii proletare. Procesul de expropriere a burgheziei ar fi imediat compromis dacă acesteia i-ar rămâne pârghii pentru a influenţa în vreun fel constituirea reprezentanţelor Statului proletar expropriator. Aceasta i-ar permite burgheziei să folosească influenţele care îi vor rămâne inevitabil în virtutea experienţei şi pregătirii sale tehnice şi intelectuale, pentru a grefa pe ele activitatea sa politică orientată spre restabilirea puterii sale printr-o contrarevoluţie. Aceleaşi consecinţe le-ar avea orice prejudecată democratică privind egalitatea de tratament pe care puterea proletară ar trebui să o acorde burghezilor în ceea ce priveşte libertatea de asociere, de propagandă şi de presă.
16. Programul unei organizări a reprezentanţelor politice, bazate pe delegări din partea diferitelor categorii profesionale ale tuturor claselor sociale, nu este nici măcar un pas premergător formal spre sistemul consiliilor muncitoreşti, deoarece acesta este caracterizat prin excluderea burghezilor de la dreptul electoral, iar organismul său central nu este desemnat pe profesii, ci pe circumscripţii teritoriale. Forma de reprezentare în discuţie constituie mai degrabă un stadiu inferior însăşi democraţiei parlamentare actuale.
17. În profundă contradicţie cu concepţiile comuniste este anarhismul, care tinde spre instaurarea imediată a unei societăţi fără Stat şi fără organizare politică, şi care în economia viitoare vede funcţionarea autonomă a unor unităţi productive, negând orice centru organizator şi regulator al activităţilor umane în producţie şi în distribuţie. O astfel de concepţie este apropiată de cea a economiei private burgheze, şi rămâne străină de conţinutul esenţial al comunismului. În plus, eliminarea imediată a Statului ca aparat de putere politică echivalează cu nerezistenţa în faţa contrarevoluţiei, sau presupune desfiinţarea imediată a claselor, aşa-numita expropriere revoluţionară concomitentă cu insurecţia împotriva puterii burgheze.
O astfel de posibilitate nu există nici măcar de departe, din cauza complexităţii sarcinii proletare în înlocuirea economiei actuale cu cea comunistă şi din cauza necesităţii ca acest proces să fie condus de un organism central care să coordoneze în sine interesul general al proletariatului, subordonând acestuia toate interesele locale şi particulare al căror joc constituie cea mai mare forţă de conservare a capitalismului.
1. Concepţia comunistă şi determinismul economic nu fac câtuşi de puţin din comunişti spectatori pasivi ai devenirii istorice, ci, dimpotrivă, fac din ei luptători neobosiţi; lupta şi acţiunea ar deveni însă ineficiente dacă s-ar desprinde de rezultatele doctrinei şi ale experienţei critice comuniste.
2. Activitatea revoluţionară a comuniştilor se întemeiază pe organizarea în partid a proletarilor care unesc conştiinţa principiilor comuniste cu decizia de a-şi consacra toate eforturile cauzei revoluţiei.
Partidul, organizat la nivel internaţional, funcţionează pe baza disciplinei faţă de deciziile majorităţilor şi faţă de organele centrale desemnate de acestea să conducă mişcarea.
3. Activităţi fundamentale ale partidului sunt propaganda şi prozelitismul, bazat, pentru primirea noilor adepţi, pe cele mai mari garanţii. Deşi îşi bazează succesul propriei acţiuni pe răspândirea principiilor şi a finalităţilor sale, şi deşi luptă în interesul imensei majorităţi a societăţii, mişcarea comunistă nu face din consimţământul majorităţii o condiţie prealabilă pentru propria acţiune. Criteriul privind oportunitatea executării acţiunilor revoluţionare este evaluarea obiectivă a forţelor proprii şi a celor adverse, în coeficienţii lor complecşi, dintre care numărul nu este nici singurul şi nici cel mai important.
4. Partidul comunist desfăşoară o intensă muncă internă de studiu şi critică, strâns legată de cerinţa acţiunii şi de experienţa istorică, străduindu-se să organizeze pe baze internaţionale această muncă. În exterior, el desfăşoară în orice împrejurare şi prin toate mijloacele posibile munca de propagandă a concluziilor propriei experienţe critice şi de combatere a şcolilor şi partidelor adverse. Mai presus de toate, partidul îşi exercită activitatea de propagandă şi de atragere în rândul maselor proletare, mai ales în împrejurările în care acestea se pun în mişcare pentru a reacţiona la condiţiile create lor de capitalism, şi în sânul organismelor pe care proletarii le formează pentru a-şi proteja interesele imediate.
5. Comuniştii pătrund prin urmare în cooperativele proletare, în sindicate, în consiliile de întreprindere, constituind în ele grupuri de muncitori comunişti, căutând să cucerească în ele majoritatea şi funcţiile de conducere, pentru a obţine ca masa de proletari încadrată în astfel de asociaţii să-şi subordoneze propria acţiune celor mai înalte finalităţi politice şi revoluţionare ale luptei pentru comunism.
6. În schimb, partidul comunist se menţine străin de toate instituţiile şi asociaţiile în care proletarii şi burghezii participă cu acelaşi titlu sau, mai rău, a căror conducere şi patronat aparţin burghezilor (societăţi de ajutor reciproc, de binefacere, şcoli de cultură, universităţi populare, asociaţii masonice etc.) şi încearcă să-i desprindă pe proletari de acestea, combatându-le acţiunea şi influenţa.
7. Participarea la alegerile pentru organismele reprezentative ale democraţiei burgheze şi activitatea parlamentară, deşi au prezentat în orice moment pericole continue de deviere, au putut fi utilizate pentru propagandă şi pentru formarea mişcării în perioada în care, neconturându-se încă posibilitatea de a răsturna dominaţia burgheză, sarcina partidului se limita la critică şi la opoziţie. În actuala perioadă deschisă de sfârşitul războiului mondial, de primele revoluţii comuniste şi de apariţia Internaţionalei a III-a, comuniştii propun ca obiectiv direct al acţiunii politice a proletariatului din toate ţările cucerirea revoluţionară a puterii, căreia trebuie să-i fie dedicate toate forţele şi întreaga muncă de pregătire.
În această perioadă este inadmisibilă orice participare la acele organisme care apar ca un puternic mijloc defensiv burghez destinat să acţioneze chiar în rândurile proletariatului, iar în antiteză cu structura şi funcţia acestora, comuniştii susţin sistemul consiliilor muncitoreşti şi dictatura proletară.
Dată fiind marea importanţă pe care o îmbracă în practică acţiunea electorală, nu este posibilă concilierea acesteia cu afirmaţia că ea nu este mijlocul pentru a ajunge la scopul principal al acţiunii partidului: cucerirea puterii; şi nici nu este posibil să se evite ca ea să absoarbă întreaga activitate a mişcării, abătând-o de la pregătirea revoluţionară.
8. Cucerirea electorală a comunelor şi a administraţiilor locale, în timp ce prezintă într-o măsură şi mai mare aceleaşi inconveniente ale parlamentarismului, nu poate fi acceptată ca un mijloc de acţiune împotriva puterii burgheze, atât pentru că astfel de organe nu sunt investite cu o putere reală, ci sunt supuse celei a maşinăriei statale; cât şi pentru că o astfel de metodă, chiar dacă îi poate crea astăzi unele încurcături burgheziei dominante prin afirmarea principiului autonomiei locale, antitetic principiului comunist al centralizării acţiunii, ar pregăti un punct de sprijin pentru burghezie în combaterea instaurării puterii proletare.
9. În perioada revoluţionară, toate eforturile comuniştilor sunt îndreptate spre a da intensitate şi eficacitate acţiunii maselor. Comuniştii întregesc propaganda şi pregătirea cu mari şi frecvente manifestaţii proletare, mai ales în marile centre, şi încearcă să utilizeze mişcările economice pentru demonstraţii cu caracter politic în care proletariatul îşi reafirmă şi îşi întăreşte hotărârea de a răsturna puterea burgheziei.
10. Partidul comunist îşi duce propaganda în rândurile armatei burgheze. Antimilitarismul comunist nu se bazează pe un umanitarism steril, ci are ca scop să-i convingă pe proletari că burghezia îi înarmează pentru a-şi apăra propriile interese şi pentru a se folosi de forţa lor împotriva cauzei proletariatului.
11. Partidul comunist se antrenează să acţioneze ca un stat-major al proletariatului în războiul revoluţionar; de aceea, el pregăteşte şi organizează o reţea proprie de informaţii şi de comunicaţii; el susţine şi organizează mai presus de toate înarmarea proletariatului.
12. Partidul comunist nu încheie acorduri sau alianţe cu alte mişcări politice care au în comun cu el un anumit obiectiv contingent, dar diferă de el în programul de acţiune ulterior. Este de respins şi criteriul de a se alia cu toate acele tendinţe proletare care acceptă acţiunea insurecţională împotriva burgheziei (aşa-numitul front unic), dar nu sunt de acord cu programul comunist în desfăşurarea acţiunii ulterioare.
Nu trebuie considerată o condiţie favorabilă creşterea forţelor care tind spre răsturnarea puterii burgheze atunci când rămân insuficiente forţele orientate spre constituirea puterii proletare pe directivele comuniste, care singure îi pot asigura durata şi succesul.
13. Sovietele sau consiliile muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor constituie organele puterii proletare şi nu îşi pot exercita adevărata lor funcţie decât după răsturnarea dominaţiei burgheze.
Sovietele nu sunt prin ele înseşi organe de luptă revoluţionară; ele devin revoluţionare atunci când majoritatea lor este cucerită de partidul comunist.
Consiliile muncitoreşti pot apărea şi înainte de revoluţie, într-o perioadă de criză acută în care puterea Statului burghez este pusă în pericol grav.
Iniţiativa constituirii sovietelor poate fi o necesitate pentru partid într-o situaţie revoluţionară, dar nu este un mijloc de a provoca o astfel de situaţie.
Dacă puterea burgheziei se întăreşte, supravieţuirea consiliilor poate prezenta un pericol grav pentru lupta revoluţionară, şi anume cel al concilierii şi combinării organelor proletare cu instituţiile democraţiei burgheze.
14. Ceea ce îi distinge pe comunişti nu este că propun în orice situaţie şi în orice episod al luptei de clasă intrarea imediată în luptă a tuturor forţelor proletare pentru răscoala generală, ci că susţin că faza insurecţională este deznodământul inevitabil al luptei şi că pregătesc proletariatul pentru a o înfrunta în condiţii favorabile pentru succesul şi dezvoltarea ulterioară a revoluţiei.
În funcţie de situaţii, pe care partidul le poate judeca mai bine decât restul proletariatului, el se poate găsi, prin urmare, în necesitatea de a acţiona pentru a grăbi sau a amâna ciocnirea definitivă.
În orice caz, este sarcina specifică a partidului să-i combată atât pe cei care, grăbind cu orice preţ acţiunea revoluţionară, ar putea împinge proletariatul la dezastru, cât şi pe oportuniştii care exploatează împrejurările ce descurajează o acţiune decisivă pentru a crea opriri definitive în mişcarea revoluţionară, risipind spre alte obiective acţiunea maselor, pe care însă partidul comunist trebuie să o conducă tot mai mult pe terenul pregătirii eficace pentru inevitabila şi finala luptă armată împotriva sistemului de apărare al burgheziei.