|
|
|
Scris: 1951 |
|
|
În Italia avem o veche experienţă a „catastrofelor care se abat asupra ţării“ şi avem o anumită specializare în a le „monta“. Cutremure, erupţii vulcanice, inundaţii, ruperi de nori, epidemii... În mod indiscutibil, efectele sunt resimţite în special de popoarele cu densitate mare şi mai sărace; şi chiar dacă cataclisme adesea mult mai teribile decât ale noastre se abat peste toate colţurile pământului, nu întotdeauna aceste condiţii sociale nefavorabile coincid cu cele geografice şi geologice. Dar fiecare popor şi fiecare ţară îşi are propriile delicii: taifunuri, secete, maremote, foamete, valuri de căldură şi de ger necunoscute nouă, celor din „grădina Europei“; iar deschizând ziarul, găseşti negreşit mai mult de o ştire, din Filipine până în Anzi, de la calota glaciară până la deşerturile africane.
Capitalismul nostru, aşa cum s-a spus de o sută de ori, puţin important din punct de vedere cantitativ, dar aflat în avangardă nu de astăzi, în sens „calitativ“, al civilizaţiei burgheze, căreia i-a oferit cei mai mari precursori în perioada de strălucire a Renaşterii, a dezvoltat într-un mod magistral economia dezastrului.
Nu ne trece prin gând să stoarcem vreo lacrimă dacă musonii rad oraşe întregi de pe coastele Oceanului Indian sau dacă le scufundă într-un raz de marée [1] marea dezlănţuită de cutremure subacvatice, dar pentru Polesine [2] am ştiut să facem să ajungă pomeni din toată lumea.
Monarhia noastră era glorioasă pentru că ştia să alerge nu acolo unde se dansa (Pordenone), ci acolo unde se murea de holeră (Napoli), [3] sau pe ruinele oraşelor Reggio şi Messina rase de pe faţa pământului de seismele din 1908. Astăzi, pe acest petic de preşedinte al nostru [4] l-au dus în Sardinia şi, dacă staliniştii n-au vândut gogoşi, i-au arătat echipe în acţiune de „muncitori ai lui Potemkin“ care apoi fugeau prin cealaltă culisă, aşa cum fac războinicii din Aida. [5] Nici nu se reuşea salvarea la timp a sinistraţilor din apele revărsate ale Po-ului, dar se bălăceau bine în ele, în cizme de cauciuc, deputaţi, deputate şi miniştri, după ce în prealabil pregătiseră camere de filmat şi microfoane pentru milogeala mondială în mare stil.
Aici avem formula genială: intervine statul! Şi o aplicăm de bine de nouăzeci de ani. Sinistratul italian de profesie, în locul harului lui Dumnezeu şi al mâinii Providenţei, a pus ajutorul de stat, şi este convins că bugetul naţional are limite mai vaste decât milostivirea Domnului. Un bun italian cheltuieşte cu bucurie zece mii de lire stoarse din buzunarele sale pentru ca, după luni şi luni, să ajungă să „mănânce o mie de lire de la guvern“. Şi de îndată ce, în una dintre aceste conjuncturi periodice care astăzi se numesc cu un termen la modă „urgenţe“, dar care ies la suprafaţă în fiecare anotimp nou, se altoiesc nelipsitele măsuri şi binefaceri [6] ale puterii centrale, o bandă de „sinistrişti“ [7] la fel de specializaţi, suflecându-şi mânecile, se cufundă în pezevenclâcul dosarelor şi în orgia contractelor publice.
Cu autoritate, ministrul de Finanţe de serviciu, astăzi Vanoni, suspendă orice altă funcţie a statului şi declară că nu va acorda nicio finanţare pentru toate celelalte „legi speciale“, deoarece toate mijloacele trebuie direcţionate către măsurile destinate dezastrului de actualitate.
Nici că s-ar putea aduce o dovadă mai bună că statul nu foloseşte la nimic şi că, dacă ar exista mâna lui Dumnezeu, le-ar face un adevărat cadou sinistraţilor de toate tipurile, cutremurând sau falimentând acest stat şarlatan şi diletant.
Dar dacă nerozia micului şi mijlociului burghez străluceşte la maximum atunci când caută un remediu la groaza care-l îngheaţă în speranţa călduţă a ajutorului şi a despăgubirii oferite cu dărnicie de guvern, nu mai puţin lipsită de sens apare reacţia capilor maselor muncitoare care în acest dezastru, strigă ei, au pierdut tot, şi, din păcate, nu şi lanţurile lor.
Aceşti capi care se pretind „marxişti“ au, în aceste conjuncturi supreme care năruie în rândul proletariatului bunăstarea derivată din exploatarea capitalistă normală, o formulă economică şi mai prostească decât cea a intervenţiei de stat. Formula este bine cunoscută: să plătească cei bogaţi!
Vanoni este atunci ponegrit pentru că nu a ştiut să descopere şi să impoziteze veniturile mari.
Dar o singură fărâmă de marxism este de ajuns pentru a stabili cum veniturile mari prind rădăcini acolo unde au loc marile distrugeri, iar pe acestea se altoiesc marile afaceri. „Burghezia să-şi plătească războiul!“ au spus în 1919 acei falşi păstori, în loc să invite proletariatul să o răstoarne. Burghezia italică este tot acolo şi, cu entuziasm, îşi investeşte veniturile în a-şi plăti războaiele şi alte flageluri, care i le returnează împătrite.
Când catastrofa distruge locuinţe, culturi şi fabrici şi aruncă în inactivitate populaţii muncitoare, ea distruge fără îndoială o avuţie. Dar nu este posibil să se remedieze aceasta printr-o prelevare din avuţia existentă în altă parte, ca în mizerabila operaţiune de a scormoni după paltoane vechi, când propaganda, colectarea şi transportul costă mult mai mult decât valoarea hainei uzate.
Acea avuţie dispărută era o acumulare de muncă trecută, seculară. Pentru a elimina efectul catastrofei, este necesară o masă enormă de muncă actuală, vie. Dacă, prin urmare, oferim avuţiei o definiţie nu abstractă, ci concretă şi socială, ea ne apare ca dreptul anumitor indivizi care alcătuiesc clasa dominantă de a preleva din munca vie şi contemporană. În noua mobilizare a muncii se vor forma noi venituri şi o nouă avuţie privilegiată; iar economia capitalistă nu oferă niciun mijloc de a „muta“ avuţia acumulată în altă parte pentru a repara golul produs în cea sardă sau venetă, aşa cum nu s-ar putea lua, întocmai, digurile Tibrului pentru a le reface pe cele înghiţite de Po.
Iată de ce este o cretinitate ideea de a impune o prelevare de avere asupra proprietarilor de terenuri, case şi ateliere intacte, pentru a le reface pe cele distruse.
Centrul capitalismului nu este proprietatea asupra acestor bunuri imobile, ci un tip de economie care permite prelevarea şi profitul din ceea ce creează, în cicluri neîncetate, munca omului, şi subordonează acelei prelevări utilizarea acestei munci.
Astfel, ideea de a remedia criza de locuinţe din timpul războiului prin blocarea veniturilor proprietarilor de case nedistruse a adus fondul de locuinţe în condiţii mai rele decât cele provocate de bombardamente. Însă demagogii urlă, cu argumente facile şi spunând lucruri „accesibile maselor muncitoare“, pentru ca acest blocaj să nu fie atins.
Baza analizei economice marxiste este distincţia dintre munca moartă şi munca vie. Noi definim capitalismul nu ca drept de proprietate asupra mormanelor de muncă trecută cristalizată, ci ca drept de sustragere din munca vie şi activă. Iată de ce economia actuală nu poate duce la o soluţie bună care să realizeze, cu un minim de efort de muncă actuală, conservarea raţională a ceea ce ne-a transmis munca trecută şi cele mai bune baze pentru rodul muncii viitoare. Economia burgheză este interesată de ritmul frenetic al muncii contemporane şi ea favorizează distrugerea unor mase încă utile de muncă trecută, nepăsându-i câtuşi de puţin de posteritate.
Marx explică faptul că economiile antice, fondate mai mult pe valorile de întrebuinţare decât pe valoarea de schimb, nu aveau, în aceeaşi măsură ca cea actuală, necesitatea de a stoarce supramuncă, şi aminteşte că supunerea lucrătorului la un efort până la moarte era doar o excepţie legată de extracţia aurului şi a argintului (nu degeaba din monedă s-a născut capitalismul), aşa cum scrie Diodor din Sicilia. [8]
Foamea de supramuncă (Capitalul, cap. VIII, 2: Goana după supramuncă) nu numai că duce la stoarcerea de la cei vii a unei forţe de muncă atât de mari încât să le scurteze existenţa, ci transformă într-o afacere rentabilă distrugerea muncii moarte, cu scopul de a-i înlocui produsele încă utile cu o altă muncă vie. Asemenea lui Maramaldo, [9] capitalismul, asupritor al celor vii, este ucigaş şi al celor morţi:
„De îndată ce popoarele a căror producţie se desfăşoară încă în formele inferioare ale muncii de sclav, de clacă etc. sunt atrase în orbita pieţei mondiale dominate de modul de producţie capitalist, piaţă care face să primeze interesul pentru vânzarea în străinătate a produselor lor, la cruzimile barbare ale sclavajului, iobăgiei etc. se adaugă cruzimea civilizată a muncii excesive“.
Titlul original al paragrafului citat este: „Der Heisshunger nach Mehrarbeit“, adică, literal: „foamea arzătoare de supramuncă“.
Foamea de supramuncă a capitalismului aflat în faşă, definită de forţa doctrinei noastre, conţine deja întreaga analiză a fazei moderne a capitalismului dezvoltat peste măsură: foamea feroce de catastrofă şi de ruină.
Departe de a fi o născocire de-a noastră (la naiba cu născocitorii, mai ales când cântă fals chiar şi când fac un simplu „do-re-mi-fa“ şi se cred creatori), distincţia dintre munca moartă şi cea vie rezidă în distincţia fundamentală dintre capitalul constant şi capitalul variabil. Toate obiectele produse de muncă, ce nu merg direct spre consum, ci sunt folosite în alte procese de prelucrare (astăzi numite bunuri de producţie) formează capitalul constant.
„Intrând sub formă de mijloace de producţie în noi procese de muncă, produsele pierd caracterul de produse. Ele funcţionează aici doar ca factori materiali ai muncii vii“.
Acest lucru este valabil pentru materiile prime principale şi auxiliare, maşinile şi orice altă instalaţie care se uzează treptat: pierderea prin uzură ce trebuie compensată cere capitalistului să investească o altă cotă, tot din capitalul constant, pe care economia curentă o numeşte amortizare. Amortizarea rapidă este idealul suprem al acestei economii necrofore.
Ne-am amintit, în legătură cu „diavolul în corp“, cum la Marx capitalul are funcţia demonică de a încorpora muncă vie în muncă moartă, devenită lucru. Ce bucurie că digurile Po-ului nu sunt nemuritoare şi că în ele se poate astăzi „încorpora muncă vie“ cu atâta voioşie! Proiectele şi caietele de sarcini au fost pregătite în câteva zile! Bravo vouă: aveţi diavolul în corp.
„Domn’ Commendatore, biroul de proiectare al Întreprinderii noastre a considerat o datorie pregătirea studiilor tehnice şi economice: vă prezint totul de-a gata, pe tavă“. Iar pietrele de Monselice sunt evaluate, în analiza de preţ, mai scump decât marmura de Carrara: [10]
„Forţa de muncă în funcţiune, adică munca vie, are deci de la natură darul de a conserva valoare prin aceea că adaugă valoare, un dar care pe muncitor nu-l costă nimic, dar care îi aduce mare folos capitalistului, anume conservarea valorii-capital“.
Acest capital pur şi simplu „conservat“, datorită întotdeauna acţiunii muncii vii, este numit de Marx parte constantă a capitalului sau capital constant. Dar:
„acea parte a capitalului care se transformă [vulgo: se investeşte] în forţă de muncă [salariu] îşi schimbă [în schimb] valoarea în procesul de producţie. Ea... [produce] un excedent, plusvaloarea“.
De aceea o numim parte variabilă, sau pur şi simplu capital variabil.
Cheia se află în întregime aici. Economia burgheză pune câştigul în raport cu capitalul constant, care stă acolo şi nu se mişcă: ba chiar s-ar duce naibii dacă munca lucrătorului nu l-ar „conserva“. Economia marxistă pune, dimpotrivă, profitul în raport doar cu capitalul variabil şi demonstrează cum munca activă proletară: a) conservă capitalul constant (muncă moartă); b) sporeşte capitalul variabil (muncă vie). Această sporire, plusvaloarea, este cea pe care o înhaţă întreprinzătorul.
Aceasta, explică Marx, adică stabilirea ratei fără a ţine cont de capitalul constant, echivalează cu a-l pune pe acesta din urmă egal cu zero: operaţiune curentă în analiza matematică a tuturor problemelor în care intervin mărimi variabile.
Odată considerat capitalul constant ca fiind nul, rămâne în picioare gigantismul profitului capitalist. A spune aceasta este totuna cu a spune că rămâne profitul de întreprindere, dacă corvoada de a păzi capitalul constant îi este luată capitalistului.
Această ipoteză nu este altceva decât realitatea actuală a capitalismului de stat.
Trecerea capitalului în proprietatea statului înseamnă a pune capitalul constant egal cu zero. Nimic nu se schimbă în relaţia dintre întreprinzător şi muncitor, deoarece aceasta depinde doar de mărimile capital variabil şi plusvaloare.
Analiza capitalismului de stat, lucru nou? Fără emfază, suntem capabili să o servim aşa cum o ştim din 1867 şi de dinainte. Este extrem de scurtă: c = 0.
Nu-l vom părăsi pe Marx fără a oferi, după recea formulă, un pasaj arzător:
„Capitalul este muncă defunctă, care, asemenea unui vampir, capătă viaţă numai absorbind muncă vie şi trăieşte cu atât mai mult, cu cât absoarbe mai mult“.
Capitalul modern, având nevoie de consumatori pentru că are nevoie să producă din ce în ce mai mult, are tot interesul să scoată din uz cât mai repede posibil produsele muncii moarte pentru a impune reînnoirea lor prin muncă vie, singura din care „suge“ profituri. De aceea îi merge din plin când vine războiul şi de aceea s-a antrenat atât de bine în practica dezastrului. În America, producţia de automobile este formidabilă, dar toate sau aproape toate familiile au maşină: s-ar ajunge la epuizarea cererii. Şi atunci este convenabil ca automobilele să dureze puţin. Pentru a obţine acest lucru, mai întâi de toate se construiesc prost şi cu serii de piese făcute de mântuială. Dacă utilizatorii îşi rup mai des gâtul, contează prea puţin: se pierde un client, dar există o maşină în plus de înlocuit. Apoi se recurge la modă, cu sprijinul larg şi cretinizant al propagandei publicitare, astfel încât toţi ar dori să aibă ultimul model, asemenea femeilor cărora le este ruşine dacă poartă o rochie, chiar şi neatinsă, „de anul trecut“. Fraierii muşcă momeala şi nu contează dacă are o durată de viaţă mai lungă o Ford construită în 1920 decât o maşină nou-nouţă din 1951. Şi, în sfârşit, maşinile scoase din uz nu se folosesc nici măcar ca fier vechi, ci sunt aruncate în cimitirele de automobile. Cel care ar îndrăzni să ia una dintre ele spunând: „Aţi aruncat-o ca pe un lucru fără valoare, ce este rău dacă o repar şi mă plimb cu ea?“, primeşte o împuşcătură şi o condamnare penală.
Pentru a exploata munca vie, capitalul trebuie să nimicească munca moartă încă utilă. Iubind să sugă sânge cald şi tânăr, el ucide cadavrele.
Astfel, în timp ce întreţinerea digului Po-ului pe o lungime de zece kilometri cere o muncă umană în valoare de, să zicem, un milion pe an, este mai convenabil pentru capitalism să-l refacă pe de-a întregul, cheltuind un miliard. Altfel, ar trebui să aştepte o mie de ani. Înseamnă asta cumva că guvernul negru [11] a sabotat digurile Po-ului? Cu siguranţă nu. Înseamnă doar că nimeni nu a făcut presiuni pentru a se aloca acel amărât de milion anual, iar acesta nu a fost cheltuit pentru că a fost înghiţit în finanţările altor „opere grandioase“, de „construcţie nouă“, ce prevedeau bugete de miliarde. Acum, s-a dus dracului digul, se găseşte cineva care, cu motive excelente de interes naţional sacrosant, activează biroul de proiectare şi îl reface.
A cui este vina pentru faptul că se preferă investiţiile grandioase? A celor negri şi a celor roşiatici. [12] Şi unii, şi ceilalţi trăncănesc că vor o politică productivistă şi de ocupare deplină a forţei de muncă. Or, productivismul, creatura preferată a lui don Benito, constă în punerea în mişcare a unor cicluri „actuale“ de muncă vie, de pe urma cărora marile afaceri şi marea speculă fac miliarde. Şi atunci retehnologizăm pe cheltuiala lui Pantalone [13] utilajele învechite ale marilor industriali şi „retehnologizăm“ şi digurile râurilor după ce le-am lăsat să se rupă. Istoria acestor ultimi ani de gestiune administrativă a lucrărilor de stat şi de protecţie a industriei este plină de asemenea capodopere, care merg de la aprovizionările cu materie primă revândută sub preţul de cost, până la lucrările „în regie“ ce constau în „lupta împotriva şomajului“ pe baza formulei „capital constant egal cu zero“. Mai pe şleau, cheltuim totul pe salarii şi, cum întreprinderea nu are alte dotări în afară de o cazma de om, îl convinge pe commendatore cât de utilă este o mutare de pământ; mai întâi acesta este cărat tot de aici acolo; iar imediat după aceea este cărat înapoi de acolo aici.
Dacă domnul commendatore ar ezita, întreprinderea are la îndemână organizatorul sindical: o demonstraţie a zilierilor, cu cazmaua pe umăr, sub ferestrele ministerului, şi treaba-i gata. Vine născocitorul şi-l depăşeşte pe Marx: cazmalele, singurul capital constant, au fătat plusvaloare.
Fără îndoială, proporţiile dezastrului de-a lungul Po-ului au fost impresionante, iar evaluările pagubelor sunt în continuă creştere. Să admitem că suprafaţa cultivată a Italiei a pierdut 100 de mii de hectare, adică 1.000 de kilometri pătraţi, aproximativ a trei suta parte din total, adică 3 la mie. O sută de mii de locuitori au trebuit să părăsească această zonă, care nu este cea mai dens populată din Italia, adică, în cifre rotunde, a cincisuta parte din populaţie, adică 2 la mie.
Dacă economia burgheză nu ar fi nebună, s-ar putea face o socoteală banală. Patrimoniul naţional a suferit o lovitură grea, totuşi în acea zonă, după retragerea apelor, el nu este distrus decât în parte: în esenţă, pământul agricol a rămas, iar descompunerea substanţelor vegetale, prin aportul de mâl, compensează în parte fertilitatea pierdută. Dacă paguba este de o treime din capitalul total al zonei, ea reprezintă unu la mie din capitalul naţional. Însă acesta are un „venit“ mediu de 5%, adică 50 la mie. Dacă timp de un an fiecare italian ar economisi doar a cincizecea parte din consumul său, golul ar fi acoperit.
Dar societatea burgheză este orice în afară de o cooperativă, chiar dacă marii filibustieri ai capitalului autohton se sustrag de la impozitele lui Vanoni, demonstrând că „părţile sociale“ [14] ale întreprinderii lor le-au distribuit tuturor angajaţilor.
Toate operaţiunile productiviste ale economiei italiene şi internaţionale sunt, mai mult sau mai puţin, tot atât de distructiviste pe cât este şi dezastrul din Câmpia Padului: apa intră pe o parte şi iese pe cealaltă.
O astfel de problemă este de nedepăşit în cadrul capitalist. Dacă s-ar pune problema unui plan de a fabrica într-un an armele necesare pentru a-i oferi lui Eisenhower [15] cele o sută de divizii ale sale, soluţia s-ar găsi. Acestea sunt toate operaţiuni cu ciclu scurt, iar capitalismului îi merge din plin dacă comanda de zece mii de tunuri are un termen de o sută de zile, şi nu de o mie. Nu degeaba există poolul oţelului! [16]
Dar poolul organizării hidrogeologice şi seismologice nu se poate realiza, în afară de cazul în care înalta ştiinţă a epocii burgheze nu va reuşi într-adevăr să provoace în serie, asemenea bombardamentelor, şi inundaţiile sau cutremurele.
Aici este vorba de o transmitere seculară, lentă şi imposibil de accelerat, de la o generaţie la alta, a rezultatelor muncii „moarte“, dar ocrotitoare a celor vii, a vieţii lor şi a unui mai mic sacrificiu din partea lor.
Admiţând, de exemplu, că din Polesine apa se retrage în câteva luni şi că se închide înainte de primăvară spărtura de la Occhiobello, [17] va fi vorba de un singur ciclu anual de recoltă pierdută: nicio „investiţie“ productivă nu o va putea repara, dar pierderea este limitată.
Dacă însă ne gândim că toate digurile Po-ului şi ale celorlalte râuri ar putea ceda frecvent, atât ca urmare a întreţinerii neglijate timp de trei decenii de criză, cât şi din cauza despăduririi dezastruoase din munţi, atunci remediul este încă şi mai lent. Niciun capital nu se va investi de dragul ochilor frumoşi ai strănepoţilor noştri.
În zadar au scris înaintaşii noştri: „Nu au mai rămas decât puţine eşantioane de pădure virgină, care vegetează fără intervenţia muncii umane“. Sistemul forestier devine, prin urmare, aproape androfizic, în ciuda minimului capital de exploatare. Cu toate acestea, codrul, cel mai important în ceea ce priveşte economia publică, cere întotdeauna o aşteptare extrem de lungă înainte de a oferi produse apreciabile. Deşi ştiinţa silvică a demonstrat că anul cel mai potrivit pentru tăiere nu este cel al longevităţii maxime a speciei, ci acela în care creşterea curentă echivalează cu creşterea medie, trebuie întotdeauna să se ia în calcul, de exemplu, într-o pădure de stejari, o aşteptare de 80, 100 şi chiar 150 de ani. Capital minim; aşteptare de 150 de ani pentru a-l vedea dând randament! Di Vittorio şi Pastore [18] ar arunca cartea pe fereastră, dacă ar fi deschis-o vreodată.
Ca în operetă: să furi, să furi, Capitalul (amorul) nu ştie să aştepte...!
Există lucruri şi mai rele. S-a vorbit relativ puţin despre dezastrul din Sardinia, Calabria şi Sicilia. Aici datele geografice sunt radical diferite.
În Câmpia Padului, panta extrem de redusă a determinat stagnarea apelor, blocate sub formă de mlaştini pe terenuri argiloase şi impermeabile în adâncime. În Sud şi în Insule, din aceleaşi cauze de precipitaţii abundente şi despăduriri la munte, tocmai panta uriaşă pe care coasta coboară spre mare a cauzat prăpădul, iar torenţii, în doar câteva ore, au smuls nisipuri şi pietrişuri din structura stâncoasă, au distrus terenuri şi case, deşi au făcut puţine victime.
Nu doar că este ireparabil jaful comis de eliberatorii aliaţi în magnificele păduri din Aspromonte şi Sila, [19] dar aici refacerea terenurilor măturate de viitură este practic imposibilă; nu doar neeconomică în scopurile „investitorilor“ şi ale „salvatorilor“ (mai ipocriţi decât primii, dacă aşa ceva este de conceput).
Nu numai puţinul sol vegetal, ci şi straturile subţiri nestâncoase care îi serveau drept suport fragil au fost măturate; pământ care, de multe ori, de-a lungul a zeci de ani, fusese cărat la deal, lucru de necrezut, de cultivatorul cel mai sărman. Orice plantaţie, chiar şi de pomi, s-a prăbuşit odată cu pământul; iar pe apele mării pluteau portocali şi lămâi smulşi din rădăcină, temelia unei culturi şi a unei industrii destul de profitabile în anumite localităţi.
Reînfiinţarea unei vii distruse se poate face în doi ani, însă în cazul unei livezi de citrice nu se ajunge la rodul deplin decât după 7 sau 10 ani: capitalurile de înfiinţare şi de exploatare sunt uriaşe. Fireşte, nu vom găsi în tratatele bune costul lucrării de neconceput de a căra din nou pământul spălat la sute de metri altitudine; iar apele l-ar mătura din nou înainte ca rădăcinile plantelor să-l fi fixat de subsol.
Nici casele nu mai pot fi reconstruite acolo unde se aflau: din motive tehnice, şi nu economice. Cinci sau şase sate urgisite de pe coasta ionică a provinciei Reggio Calabria nu vor mai fi reconstruite pe vechea lor vatră de pe colină, ci pe ţărmuri.
În Evul Mediu, şi după ce devastările făcuseră să dispară chiar şi urmele magnificelor oraşe de coastă ale Magnei Grecia, aflate pe culmile culturii şi artei lumii antice, bietele populaţii agricole s-au salvat de incursiunile piraţilor saracini locuind în sate construite pe vârfuri de munte, greu accesibile şi mai uşor de apărat.
Odată cu instalarea guvernului „piemontez“, [20] acesta a construit drumuri şi căi ferate de-a lungul litoralului, iar acolo unde malaria nu o interzicea, din cauza apropierii dintre munte şi plajă, fiecare sat a avut lângă gară propria sa „marină“. A devenit astfel convenabil să se care lemnul.
Mâine nu vor mai rămâne decât ţărmurile, iar pe ele se vor reconstrui cu greu câteva aşezări. La ce bun, de altfel, s-ar mai întoarce ţăranul pe povârniş, unde nimic nu mai poate prinde rădăcini, iar straturile stâncoase înseşi, dezgolite şi alunecătoare, nu mai permit refacerea caselor? Şi acei muncitori, pe ţărm, ce vor face? Astăzi ei nu mai pot emigra; asemenea calabrezilor din depresiunile insalubre şi lucanilor din „argilele blestemate“, [21] făcute sterile de tăierea lacomă a pădurilor ce îmbrăcau muntele şi a arborilor care erau presăraţi pe păşunile de pe coline.
Este sigur că în asemenea condiţii niciun capital şi niciun guvern nu va interveni, spre ruşinea deplină a ipocriziei indecente cu care a fost trâmbiţată solidaritatea naţională şi internaţională.
Nu un fapt moral sau sentimental se află la baza tuturor acestor lucruri, ci contradicţia dintre dinamica convulsivă a supercapitalismului la care am ajuns şi orice cerinţă raţională de organizare a habitatului grupurilor umane pe pământ, astfel încât să se transmită condiţii utile de viaţă de-a lungul timpului.
„Laureatul Premiului Nobel“ Bertrand Russell, care pontifică pe un ton potolit în presa internaţională, denunţă faptul că omul prădează prea mult resursele naturale, a căror epuizare poate fi deja calculată. Recunoaşte că marile puteri duc o politică absurdă şi nebună, denunţă aberaţiile economiei individualiste şi glumeşte pe seama irlandezului care spune: „de ce să mă gândesc la posteritate? a făcut ea vreodată ceva pentru mine?“.
Russell aşează printre aberaţii, alături de cele ale fatalismului mistic, pe cea a comunistului care afirmă: „să înlăturăm capitalismul şi problema se rezolvă“. După atâta paradă de ştiinţă fizică, biologică şi socială, el nu reuşeşte să vadă ca pe un fapt la fel de fizic gradul uriaş de risipă a resurselor, atât naturale cât şi sociale, legat în mod esenţial de un anumit tip de producţie, şi consideră că totul s-ar rezolva cu o predicuţă morală sau cu un apel fabian [22] la înţelepciunea oamenilor de sus şi de jos.
Replierea este jalnică: ştiinţa devine neputincioasă în faţa problemelor sufletului!
Cei care stau cu adevărat în calea umanităţii în a face paşi decisivi înainte în organizarea vieţii sale nu sunt asupritorii şi dominatorii care ar mai îndrăzni să se laude cu voinţa lor de putere, ci puzderia de binefăcători spălăciţi şi de promotori ai planurilor ERP şi ai lanţurilor frăţiei, ca şi ai hulubăriilor păcii. [23]
Trecând de la cosmologie la economie, Russell face critica iluziilor liberale cu privire la panaceul concurenţei şi trebuie să admită:
„Marx prezisese că libera concurenţă dintre capitalişti se va sfârşi în monopol, previziune care s-a dovedit a fi corectă atunci când Rockefeller a stabilit practic un regim monopolist pentru petrol“.
Pornind de la explozia soarelui, care ne va transforma într-o bună zi instantaneu în gaz (ceea ce i-ar da dreptate irlandezului), Russell sfârşeşte jalnic, în siropos: [24]
„Naţiunile care doresc prosperitate trebuie să caute mai degrabă colaborarea decât concurenţa“.
Este oare o întâmplare, domnule laureat al Premiului Nobel, pentru dumneavoastră care aţi scris tratate de logică şi metodologie ştiinţifică, faptul că Marx a calculat apariţia monopolului cu cincizeci de ani buni înainte?
Dacă aceea era o bună dialectică, opusul concurenţei este monopolul, nu colaborarea.
Luaţi aminte că Marx a prevăzut ca deznodământ al economiei capitaliste, monopol de clasă, nu colaborarea — pe care, alături de toţi Trumanii şi Stalinii de bună credinţă, vă sârguiţi să o tămâiaţi —, ci războiul de clasă.
Aşa cum a venit Rockefeller, „trebuie să vină Baffone“! [25] Dar nu de la Kremlin. Acela, în ciuda lui Marx, este pe cale să se bărbierească în stil american.
[1]. Raz de marée (în franceză) — val seismic de mari proporţii, tsunami.
[2]. Polesine — regiune din nord-estul Italiei afectată în noiembrie 1951 de inundaţii catastrofale (revărsarea fluviului Po), eveniment folosit politic de autorităţi.
[3]. Trimitere la gestul regelui Umberto I din timpul holerei din 1884 de la Napoli, când a refuzat festivităţile din Pordenone declarând: „La Pordenone se sărbătoreşte, la Napoli se moare“. Gestul a fost exploatat propagandistic ca compasiune paternală.
[4]. Aluzie la Luigi Einaudi (1874—1961), preşedintele Italiei din acea perioadă (1948—1955), caracterizat printr-o statură fizică măruntă şi o prezenţă politică ştearsă, care a vizitat Sardinia în toamna anului 1951 după inundaţii severe.
[5]. Aluzie la „satele lui Potemkin“ (faţade fictive construite în 1787 pentru Ecaterina a II-a). În text, desemnează echipe de muncitori mutate dintr-un punct în altul al traseului prezidenţial pentru a simula un şantier activ, amintind de trupele de figuranţi din opera Aida.
[6]. Bordiga ironizează termenul administrativ italian provvidenze (măsuri de asistenţă / ajutoare de stat), speculând rezonanţa sa cu provvidenza (providenţa divină), pusă în opoziţie cu „mâna lui Dumnezeu“.
[7]. Joc de cuvinte intraductibil în original: sinistristi (de la sinistro — dezastru/accident) îi desemnează aici pe intermediarii birocratici sau „afaceriştii dezastrelor“ care profită de pe urma ajutoarelor pentru sinistraţi (sinistrati), termenul sunând identic cu cel folosit pentru membrii partidelor de stânga (de la sinistra — stânga), pe care Bordiga îi critică pentru că girează acest sistem clientelar.
[8]. Diodor din Sicilia (Diodorus Siculus, sec. I î.Hr.) — istoric grec. Descrierea sa referitoare la condiţiile inumane din minele de aur din Egipt este citată de Marx în volumul I al Capitalului (în capitolul despre „Ziua de muncă“) ca exemplu de exploatare extremă a supramuncii acolo unde valoarea de schimb devine scopul producţiei.
[9]. Fabrizio Maramaldo (1494—1552) — condotier italian, rămas celebru în istorie pentru că l-a ucis pe generalul florentin grav rănit Francesco Ferrucci (1530). Numele său a devenit în limba italiană un substantiv comun ce desemnează un laş care loveşte un om deja căzut la pământ sau lipsit de apărare.
[10]. Monselice — oraş în regiunea Veneto, renumit pentru carierele sale de trahit (o piatră vulcanică cenuşie, folosită la pavaje şi lucrări de construcţie obişnuite). Bordiga ironizează corupţia din contractele de reconstrucţie de după inundaţii, unde piatra comună de Monselice este evaluată în devize mai scump decât celebra marmură preţioasă de Carrara.
[11]. Guvernul negru — aluzie la guvernul condus de Democraţia Creştină (DC), partid asociat în mod tradiţional cu culoarea neagră (clericală).
[12]. Roşiaticii (în original: rossastri) — termen peiorativ utilizat de Bordiga pentru liderii partidelor de stânga reformiste sau staliniste, care nu erau cu adevărat „roşii“ (revoluţionari), ci doar „roşiatici“ (oportunişti).
[13]. Pantalone — personaj din Commedia dell’arte care, în limbajul familiar italian, îl simbolizează pe cetăţeanul de rând sau pe contribuabilul plătitor de taxe pe spatele căruia se fac toate afacerile statului.
[14]. În original: carature — termen istoric ce desemnează fracţiunile de proprietate sau cotele-părţi dintr-o asociaţie comercială sau navă (împărţită tradiţional în 24 de „carate“). Bordiga ironizează capitaliştii care se sustrag taxării mimând democratizarea capitalului prin distribuirea fictivă de părţi sociale către angajaţi.
[15]. Dwight D. Eisenhower (1890—1969) — general american, primul comandant suprem al forţelor NATO în Europa (1951—1952), ulterior preşedinte al SUA (1953—1961). În acea perioadă se purtau negocieri intense pentru crearea a 100 de divizii NATO în Europa.
[16]. Poolul oţelului — referire la Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), creată în aprilie 1951 de către şase state europene, inclusiv Italia, pentru a pune în comun producţia de cărbune şi oţel.
[17]. Occhiobello — comună situată pe malul stâng al fluviului Po, în provincia Rovigo, unde în noiembrie 1951 s-a produs ruptura catastrofală a digului care a inundat întreaga regiune Polesine.
[18]. Giuseppe Di Vittorio (1892—1957) şi Giulio Pastore (1902—1969) — importanţi lideri sindicali din Italia de după război; Di Vittorio conducea CGIL (sindicatul de orientare comunistă/stalinistă), iar Pastore conducea CISL (sindicatul de orientare catolică/democrat-creştină). Ambii promovau cooperarea de clasă şi planurile de investiţii publice pentru combaterea şomajului.
[19]. Referire la defrişarea masivă a pădurilor din Aspromonte şi Sila (Calabria) comisă de trupele aliate (1943—1945). Această exploatare sălbatică a accelerat eroziunea solului, provocând direct inundaţiile din 1951.
[20]. Guvernul piemontez — referire la dinastia de Savoia (cu originea în Piemont) şi la administraţia noului stat unitar italian de după unificarea din 1861, privită adesea în Sud ca o putere cvasicolonială care a exploatat resursele regiunii.
[21]. Argilele blestemate (în original: crete maledette) — referire la solurile argiloase şi marnoase extrem de instabile din regiunea Lucania (Basilicata de astăzi), care, odată despădurite, au devenit sterile şi supuse eroziunii severe, provocând alunecări de teren (calanchi).
[22]. Fabian — referire la Fabianism (Societatea Fabiană), curent reformist din mişcarea socialistă britanică, fondat în 1884, care susţinea tranziţia treptată spre socialism prin reforme succesive şi educaţie, respingând revoluţia proletară. Bertrand Russell a fost membru al acestei societăţi.
[23]. Planurile ERP — European Recovery Program (Programul de Reconstrucţie Europeană), cunoscut sub numele de Planul Marshall, iniţiat de SUA în 1947 pentru reconstrucţia Europei de Vest. Hulubăriile păcii (în original: colombaie della pace) reprezintă o ironie la adresa campaniilor pacifiste oficiale promovate de partidele staliniste, care foloseau ca simbol porumbelul păcii.
[24]. În lattemiele — literal „lapte cu miere“, desert italian tradiţional din smântână bătută. În sens figurat, termenul desemnează ceva excesiv de dulceag, siropos, sentimental sau naiv.
[25]. „À da venì Baffone“ (Trebuie să vină Mustăciosul) — expresie napoletană postbelică prin care muncitorii îşi exprimau speranţa naivă în venirea lui Stalin („Mustăciosul“) pentru a face revoluţie şi dreptate. Bordiga o foloseşte ironic.