|
|
|
Scris: 1953 |
|
|
Cu Firul de data trecută s-a intenţionat să se pună în evidenţă paralelismul dintre înlocuirea, în interiorul Uniunii Sovietice, a sarcinii economice capitaliste cu sarcina socialistă, şi în exterior, adică în mişcarea politică legată de Rusia, a propagandei şi ideologiei burgheze cu cele comuniste şi marxiste. Atât în interior, cât şi în exterior, de altfel, teoria ortodoxă ostentată a acestor doctrine proletare este acum sufocată de miile de manifestări ale acestui fenomen, căruia i-am dat definiţia de „socialism romantic“ şi care se reduce, cu circumstanţa agravantă a anacronismului, la o reîncălzire a romantismului burghez.
Dezvoltarea criticii economice este deja conţinută în episoadele din „Dialogul cu Stalin“, iar demonstraţia corespondenţei inevitabile dintre economie şi ideologie este stabilită în ultimul Fir, pe care mulţi tovarăşi îl consideră o completare indispensabilă a primului, conţinând şi o clarificare ulterioară a conceptelor economice şi sociale, care se află în centrul marxismului. Este oportun să observăm în acest sens cât de util este ca tovarăşii să-şi comunice impresiile asupra punctelor care necesită o insistenţă suplimentară sau asupra altora care ar fi utile de tratat, în aceste scrieri care nu au o „sistematică“ prestabilită, ci se nasc şi din atenţia care trebuie acordată aşa-numitei „actualităţi“.
Marxismul conţine, fără îndoială, o „schemă obligatorie“ a istoriei, deşi trebuie să se procedeze cu mare delicateţe în indicarea osaturii propriu-zise, acoperită de masa multiformă a diverselor manifestări anexe. Urmând încă o dată metoda sa şi a noastră, trebuie confruntată în profunzime cu ea seria de evenimente care este indicată sub numele de revoluţia rusă, şi confruntată evaluarea care i s-a dat înainte şi în timpul desfăşurării sale, în focul dezbaterilor violente şi al luptelor înverşunate.
Revenim, pentru claritate, să enunţăm punctul de sosire al cercetării noastre, coerent şi implicit cu poziţia susţinută de peste treizeci de ani de Stânga comunistă italiană, dar cu siguranţă nu uşor de exprimat într-o zi, cu încadrarea şi potrivirea evenimentelor celui de-al doilea război mondial şi a rezolvării sale în actualul echilibru sau, mai bine zis, pseudo-echilibru politic.
1) Procesul economic în curs de desfăşurare pe teritoriile Uniunii Ruse se defineşte în esenţă ca implantarea modului de producţie capitalist în formă foarte modernă în ţări cu economie înapoiată, rurală, feudală şi asiatico-orientală.
2) Statul politic s-a născut, ce-i drept, dintr-o revoluţie în care puterea feudală a fost înfrântă de forţe printre care proletariatul deţinea întâietatea, urmat de ţărănime, şi în care o adevărată burghezie era aproape absentă; dar s-a consolidat ca un organ politic al capitalismului, din cauza eşecului revoluţiei politice proletare în Europa.
3) Manifestările şi toate suprastructurile acestui regim, cu diferenţele datorate timpului şi locului, coincid în fond cu cele ale tuturor formelor de capitalism debordant şi înaintând în ciclul său iniţial.
4) Întreaga politică şi propagandă a acelor partide care în alte ţări exaltă regimul rus s-au golit de conţinutul de clasă şi revoluţionar şi reprezintă un complex de atitudini „romantice“ depăşite şi lipsite de viaţă în desfăşurarea istorică a Occidentului capitalist.
5) Afirmata absenţă actuală a unei clase burgheze definibilă statistic nu este suficientă pentru a contrazice tezele precedente, fiind un fapt constatat şi prevăzut cu mult înainte de revoluţie de către marxism, şi puterea capitalismului modern fiind definită de formele de producţie, şi nu de grupuri naţionale de indivizi.
6) Gestiunea marii industrii de către stat nu contrazice cu nimic tezele precedente, având loc pe baza muncii salariate şi a schimbului mercantil intern şi extern, şi fiind un produs al tehnicii industriale moderne, aplicată în mod identic ca în Occident, de îndată ce a căzut obstacolul raporturilor de proprietate preburgheze.
7) Nu contrazice cu nimic tezele precedente absenţa unei forme de democraţie parlamentară, care, oriunde există, nu este decât o mască a dictaturii Capitalului, şi care este depăşită şi tinde să dispară oriunde tehnica productivă, datorită invenţiilor ulterioare, se bazează pe reţele generale şi nu pe instalaţii autonome; în timp ce, pe de altă parte, dictatura făţişă a fost adoptată de orice capitalism în devenire şi în faza sa de „adolescenţă“.
8) Aceasta nu ne autorizează să spunem că capitalismul rus este „acelaşi lucru“ cu cel din orice altă ţară, deoarece există o diferenţă între faza în care capitalismul dezvoltă forţele de producţie şi le împinge aplicarea dincolo de vechile limite geografice, formând trama revoluţiei socialiste mondiale; şi cea în care exploatează aceleaşi forţe într-un mod doar parazitar, în timp ce acestea au atins şi au depăşit de mult nivelul care permite orientarea lor spre „îmbunătăţirea condiţiilor muncii vii“, permisă doar formei economice care nu se mai bazează pe salariu, piaţă şi monedă, proprie doar formei socialiste.
Primele patru teze sunt enunţiative, următoarele patru polemice. Sunt necesare pentru acei proşti care, spunându-şi marxişti non-stalinişti, dovedesc că nu au înţeles încă greutatea pe care o au în sistemul doctrinar marxist tipurile economice de producţie şi de schimb, clasele sociale care apar în ele şi conflictele de forţe politice la care acestea ajung.
Aplicăm metoda noastră acordând cea mai mare importanţă, în scopurile care suscită atât de mult interes pentru „analiza“ a ceea ce se întâmplă astăzi şi pentru „perspectiva“ a ceea ce se va întâmpla, enunţurilor trecute ale procesului, date înainte ca acesta să se fi verificat de către „corpul“ partidului, de către şcoală, de către banda istorică şi socială marxistă, deoarece pentru noi partida este pierdută dacă nu dovedim că aveam în mână, şi într-o formă definită încă din prima clipă, adevărata armă a viziunii cursului istoric, cu invarianţa sa puternică în cursul ultra-secular. Doctrina noastră nu este un complex plastic sau eterogen, ci este un element unitar al istoriei, şi dacă acesta eşuează, nu rămâne decât o singură alternativă: să sucombi. Am spus element pentru a sublinia conceptul de unitate indivizibilă, care nu îl exclude pe cel de ansamblu organic de părţi minore. Un atom conţine foarte multe particule, dar dacă pierde un electron „nu mai este acelaşi“. La fel o moleculă, dacă un atom scapă sau chiar îşi schimbă locul; la fel un cristal dacă unghiul unei feţe se schimbă cu o secundă de arc. O piatră, o stâncă sau un zid rămân aceleaşi dacă se scoate sau se adaugă o bucăţică. Oportuniştii vor un partid care să rămână mereu în picioare chiar şi făcând aceste operaţiuni, şi înlocuind treptat întreaga structură. Astfel, afaceristul este gata să-şi mărească casa piatră cu piatră, şi tremură doar dacă o pierde, gata să o zidească într-una mai importantă; şi asta este totul pentru el, chiar dacă pentru asta trebuie să facă din ea o casă de ceai.
În faţa obişnuitelor strâmbături din nas ale celor cărora ceea ce este foarte vechi li se pare nou, nu rămâne decât să arătăm puţin cât de oameni ai timpului lor erau Marx şi Lenin.
Lenin, descris drept campionul elasticităţii marxismului, spune într-adevăr în broşura sa din 1914 despre Marx:
„În marxism nu există nimic asemănător cu «sectarismul», în înţelesul unei doctrine închistate, osificate, care să se fi ivit alăturea de drumul larg al dezvoltării civilizaţiei mondiale“.
Şi, într-adevăr, nu am putea susţine unitatea invariantă a unei astfel de doctrine, dacă am plasa naşterea ei la arbitrariul cursului luptei istorice şi la ocazia apariţiei unui om, oricât de puternic ar fi creierul său. Doctrina istorică a proletariatului modern putea şi trebuia să se nască, aşa cum o profesăm şi o apărăm noi astăzi, nedispuşi să renunţăm nici măcar la o fărâmă din ea, tocmai atunci, adică acum aproximativ un secol. Nici înainte, nici după. Şi Lenin „crede cu ochii închişi“ mai mult decât noi, dacă imediat după aceea se exprimă astfel:
„Învăţătura lui Marx este atotputernică fiindcă este justă. Ea este completă şi armonioasă, dând oamenilor o concepţie unitară despre lume, o concepţie care nu se împacă cu nici o superstiţie, cu nici o reacţiune, cu nici o apărare a asupririi burgheze“.
O concepţie armonică, completă şi unitară este aceea care nu numai că îmbrăţişează toate domeniile fenomenelor şi întregul teren de viaţă geografic al speciei umane, ci şi întregul ciclu al dezvoltării sale sociale trecute şi viitoare, la fel ca geofizica şi astrofizica, care nu ar spune nimic dacă ar declara că se lovesc cu capul de zidul lui astăzi, un concept care pare atât de imediat şi de sigur, dar pe care critica îl reduce cu uşurinţă la puţin mai mult decât o superstiţie.
În paginile care urmează, Lenin îi loveşte cu înverşunare pe revizionişti, pe actualizatori, pe modificatorii doctrinei originale. Iată câteva dintre frazele sale, neputând reproduce întregul capitol.
„Numai considerarea obiectivă a totalităţii relaţiilor dintre absolut toate clasele unei societăţi date, prin urmare şi considerarea treptei obiective de dezvoltare a acestei societăţi, precum şi considerarea relaţiilor dintre ea şi celelalte societăţi, poate servi drept bază pentru o tactică justă a clasei de avangardă. Toate clasele şi toate ţările nu sunt privite static, ci dinamic, adică nu în stare de nemişcare, ci în mişcare (ale cărei legi decurg din condiţiile economice de existenţă ale fiecărei clase). Mişcarea, la rândul ei, este privită nu numai din punctul de vedere al trecutului, ci şi din punctul de vedere al viitorului... «În asemenea evoluţii istorice, 20 de ani echivalează cu o zi» — scria Marx lui Engels —, «deşi după aceea pot urma zile în care să se concentreze câte 20 de ani» (Lenin scrie acest lucru înainte de teribila oră a lui Octombrie 1917!). Pe fiecare treaptă de dezvoltare, în fiecare moment, tactica proletariatului trebuie să ţină seama de această dialectică obiectivă inevitabilă a istoriei omenirii: pe de o parte, folosind pentru dezvoltarea conştiinţei, a forţei şi a capacităţii de luptă a clasei de avangardă epocile de stagnare politică sau cele de dezvoltare în pas de melc, dezvoltare aşa-zisă «paşnică», iar pe de altă parte orientând întreaga muncă legată de această folosire în direcţia «scopului final» al mişcării clasei date, dezvoltând la aceasta capacitatea necesară pentru rezolvarea practică a măreţelor sarcini în acele zile mari «în care se concentrează câte 20 de ani»“.
Faţa opusă este cea a revizionismului, care vrea să se dezlănţuie atunci când revoluţia stagnează şi să se ascundă sau să treacă de partea cealaltă atunci când explodează.
„Politica revizionistă constă în fixarea atitudinii de la caz la caz, în adaptarea la evenimentele zilei, la sinuozităţile mărunţişurilor politice, în uitarea intereselor fundamentale ale proletariatului şi a trăsăturilor de bază ale întregii orânduiri capitaliste, ale întregii evoluţii capitaliste... Fiecare problemă cât de cât «nouă» (subliniat în text), fiecare întorsătură cât de cât neaşteptată şi neprevăzută a evenimentelor [...] vor genera totdeauna, în mod inevitabil, o varietate sau alta de revizionism“.
„E absolut firesc“ — spune Lenin, după ce aminteşte de raţiunile economico-sociale ale oportunismului — „să fie aşa şi aşa va fi mereu până la înfăptuirea revoluţiei proletare“.
Erau, aşadar, scontate şi seriile pestilenţiale de valuri ale actualizatorilor şi corectorilor. Descrierea metodei este clasică şi se potriveşte atâtor grade de scamatori care ne chinuie şi astăzi şi care nu merită altceva decât un şut în fund. Cu regret uman, deoarece nu pentru toţi este posibilă comutarea pedepsei în cea a unui scaun parlamentar sub acelaşi fund.
Cum „vedea venind“ marxismul revoluţia în Rusia? În cartea sa despre Stalin, Troţki, într-o anexă interesantă, schiţează cele trei „perspective“ care se ciocnesc în sânul aceleiaşi mişcări socialiste ruse. Într-un tabel cronologic, el indică apoi, ca una dintre primele „profeţii“ păstrate în memorie de socialiştii occidentali, un pasaj dintr-o scrisoare a lui Karl Marx către Sorge, datată 1 septembrie 1870:
„Actualul război (cu Franţa) duce tot atât de inevitabil la un război între Germania şi Rusia, cum a dus războiul din 1866 la un război între Prusia şi Franţa, dar măgarii de prusieni nu înţeleg lucrul acesta. Pentru Germania este cel mai bun deznodământ (cursivul lui Marx: pe care am avut ocazia să-l dedicăm celor care nu înţeleg teoria răului mai mic în deznodământul unor anumite războaie) pe care îl aştept de la acest război... În afară de aceasta, un asemenea război nr. 2 va acţiona ca o moaşă a inevitabilei revoluţii sociale în Rusia“.
Înainte de a arăta cum „vedeau“ ruşii revoluţia lor, şi tot relevând că mişcarea socialistă europeană a tratat puţin, în anii paşnici de la cumpăna secolelor, marea problemă, se cuvine să amintim din nou judecăţile lui Marx şi Engels.
Engels a avut în 1874 o polemică cu Tkaciov, care poate fi considerat fondatorul teoretic al partidului „populist“ preconizând o revoluţie a numai ţăranilor împotriva ţarismului, apoi divizat într-o aripă teroristă şi una de propagandă publică. Tkaciov susţine că dezvoltarea socială în Rusia nu va urma tipul ţărilor cu capitalism industrial şi nu va exista o luptă de clasă între burghezi şi proletari, deoarece, pe baza organizaţiei seculare a artelurilor sau comunităţilor ţărăneşti, care gestionează pământul în comun, ţăranii înşişi se vor revolta pentru a răsturna ţarismul şi a institui un socialism agrar. Engels combate temeinic această teză şi revine la ea într-o apendice din 1894, anul anterior morţii sale. El se bazează pe pasajul lui Marx din prefaţa la ediţia rusă a Manifestului care este din 21 ianuarie 1882, deci ulterior scrisorii către Sorge şi care este, de asemenea, fundamental:
„Poate obştea rusească, această formă în mare măsură subminată a străvechii proprietăţii comune asupra pământului, să treacă nemijlocit la forma superioară, comunistă, de proprietate comună? Sau trebuie, dimpotrivă, să treacă mai întâi prin acelaşi proces de destrămare propriu dezvoltării istorice a Apusului? Singurul răspuns cu putinţă astăzi la această întrebare este următorul: dacă revoluţia rusă va constitui semnalul unei revoluţii proletare în Apus, astfel ca una s-o completeze pe cealaltă, atunci actuala proprietate în obşte asupra pământului în Rusia va putea servi drept punct de plecare pentru o dezvoltare comunistă“.
Perioada precedentă cunoscută, şi comentariul lui Engels, relevă că deja în 1882 (şi cu atât mai mult în 1894) nu există îndoieli că în Rusia apare un capitalism industrial, cu proletariatul urban aferent, şi o formă de proprietate funciară burgheză, căreia îi deschisese în parte calea reforma din 1861 împotriva iobăgiei. În 1877, într-o notă la Capitalul, Marx stabileşte că Rusia pierde „cel mai bun prilej pe care istoria l-a oferit vreodată unui popor“ de a trece peste „toate calamităţile fatale ale orânduirii capitaliste“.
Astăzi este clar că industria capitalistă se dezvoltase în aşa măsură în Rusia încât în revoluţiile din 1905 şi 1917 muncitorii din marile întreprinderi au avut rolul de prim-plan. Până aici deci Marx a văzut bine: Rusia nu va ajunge la capitalism fără a fi transformat o bună parte din ţăranii săi în proletari; şi, prin urmare, odată prinsă în vârtejul orânduirii capitaliste, va fi supusă legilor ei nemiloase ca şi celelalte popoare profane. Iată tot!
În scopul de a dovedi teza noastră potrivit căreia Rusia, mai ales pentru că a lipsit revoluţia socialistă în Europa, este supusă astăzi legilor economice ale sistemului capitalist, relevăm câteva pasaje sugestive din textul lui Engels în cauză.
Engels stabileşte de la bun început că, oricum s-ar rezolva chestiunea revoluţiei anti-ţariste, ea este o cerinţă pentru lupta proletariatului european: fie că protagonistă este clasa ţărănească sau o burghezie capitalistă, sau un proletariat urban în devenire, căderea ţarismului va merita întotdeauna să se colaboreze la ea, deoarece, lichidând ultimele spectre ale evului mediu, va elibera proletariatul din Occident de orice alianţă de clasă.
Din punct de vedere social, el notează că în „schema“ noastră nu este contemplată posibilitatea de a suda comunismul „primitiv“ cu comunismul proletar. Primul a existat şi în Europa şi există în Asia. Apoi, artelul rusesc nu este o adevărată agricultură colectivă:
„În Rusia ţăranii nu lucrează în comun pământul obştii urmând să-şi împartă doar produsul... dimpotrivă, pământul este reîmpărţit periodic între capii de familie, şi fiecare îşi cultivă partea sa“.
Din motivul pentru care artelul nu era comunist, nu este comunist astăzi nici „colhozul“.
Răspunzând la acuzaţia prostească: atunci vreţi, aşa cum susţin liberalii, ca artelul şi forma sa administrativă, mirul, să fie dizolvate pentru a face loc proprietăţii private, Engels repetă că
„Victoria proletariatului din Europa apuseană asupra burgheziei şi, respectiv, înlocuirea producţiei capitaliste printr-o producţie socialmente dirijată constituie condiţia necesară pentru ridicarea obştii ruseşti pe aceeaşi treaptă de dezvoltare“ (de la local la social).
O remarcă este importantă:
„Toate formele comunităţii gentilice care au apărut înaintea producţiei de mărfuri şi a schimbului privat au comun cu viitoarea societate socialistă numai faptul că anumite obiecte, mijloace de producţie se află în proprietatea comună“.
Dar asta nu înseamnă că forma socialistă poate apărea din prima, dacă nu se interpune faza mercantilă. În această lumină, apare ca fiind decisivă recunoaşterea formală a lui Stalin că în Rusia de astăzi este în vigoare producţia de mărfuri şi schimbul privat (conform legii valorii). Istoric, perioada industrială mercantilă s-a interpus între societatea rurală gentilică şi socialism.
Prima comunitate, ca pe vremea atenianului Solon, s-a dizolvat odată cu trecerea de la economia naturală la economia monetară. Vom vedea, dialectic, construindu-se socialismul, atunci când vom vedea distrusă din nou economia monetară.
Între timp, în 1894, revoluţia de tip populist nu venise, nihiliştii terorişti şi anarhiştii sucombând în faţa ferocei poliţii ţariste. Dar capitalismul industrial avansa cu paşi de uriaş. Aici există diferenţe radicale faţă de apariţia industrialismului în Occident. Căile ferate preced industria, deoarece statul ţarist le găseşte necesare după înfrângerile militare din ’55 şi ’77. Cu datorii externe enorme, statul imperial a fondat industriile: „Au urmat subvenţiile şi premiile pentru înfiinţarea de întreprinderi industriale, precum şi taxele vamale protecţioniste“. Mai mult: „eforturile disperate ale guvernului de a realiza într-un timp scurt o dezvoltare maximă a capitalismului în Rusia“. Să notăm între timp că Engels se limitează la a trata provinciile europene ale Velicorusiei. Oricum, deja datele economice din 1894, atât de îndepărtate de 1917, conduc la concluzia identităţii legilor sociale în toate ţările, împotriva pretinselor teorii ale revoluţiilor „originale“, a invaziei slavilor pentru a „întineri“ Europa putredă (un bun cal de bătaie al oricărei propagande antiruse) şi a aşteptării unor evenimente altundeva imposibile; aşteptare care circulă astăzi cu eticheta: construcţia socialismului într-o singură ţară!
„Vremea popoarelor alese a trecut pentru totdeauna“. „A intervenit ceea ce putea interveni în acele condiţii; ca întotdeauna şi ca pretutindeni, în ţările cu producţie de mărfuri, oamenii au acţionat în cea mai mare parte semiconştient sau absolut mecanic, fără să ştie ce fac“.
Să trecem la prezentarea lui Troţki a tendinţelor din partidul social-democrat rus, apărut în sfârşit pe baze proletare şi marxiste.
Dreapta menşevică. Revoluţia va avea ca conţinut social trecerea la o economie capitalistă deplină, şi abia după decenii de regim burghez se va putea vorbi de o luptă pentru puterea proletariatului împotriva capitaliştilor. Forţa principală a revoluţiei împotriva Ţarului va fi burghezia, pe care proletariatul nu trebuie să o „sperie“, ci să o susţină cu un angajament de alianţă care să se extindă la guvernul provizoriu, care va da o constituţie parlamentară.
Stânga bolşevică. Burghezia rusă nu este absolut deloc şi nu va fi niciodată capabilă să lupte cu succes împotriva ţarismului şi nici să administreze ţara după revoluţie. Cu toate acestea, nu se poate concepe o revoluţie făcută doar de proletariatul urban şi un guvern socialist. Dar dacă burghezia este impotentă din punct de vedere social, ea trebuie refuzată ca aliat politic în insurecţie şi în guvernul provizoriu, şi trebuie găsit un alt aliat: clasa ţărănească asuprită de nobilimea feudală dominantă. Insurecţiei conduse de muncitorii din oraşe şi de ţăranii din mediul rural îi va urma ca guvern, cu excluderea partidelor burgheze, „dictatura democratică a muncitorilor şi a ţăranimii“.
Pentru a înţelege această perspectivă, pe scurt şi fără a cita o sută de pasaje din Lenin, Troţki şi alţii, să se reţină acest lucru. O astfel de revoluţie, din punct de vedere social, ar fi fost o revoluţie „burgheză“; instaurând pe pământ libera proprietate privată şi în industrie capitalismul deplin. Din punct de vedere politic ar fi fost democratică tocmai pentru că nu s-ar fi câştigat un guvern de clasă, ci un guvern al poporului: proletari, ţărani şi alte clase sărace. Ar fi fost o dictatură în măsura în care noii burghezi patroni de pământuri şi de fabrici ar fi fost în afara alianţei partidelor de la guvernare. După această revoluţie nu s-ar fi început construcţia socialismului: Lenin a spus de o sută de ori că micul ţăran proprietar nu este, şi nici nu poate fi, socialist, iar pentru a forma premisele unui socialism al pământului este nevoie de o dezvoltare industrială extinsă în amploare de zece ori mai mult decât cea pe care Rusia o avea la vremea revoluţiei. În culmea programului pe care Lenin îl trasa pentru un astfel de tip de revoluţie, stătea, împreună cu diversele reforme de structură „fără a se lipsi de fundamentele capitalismului“, un ultim, dar nu mai puţin important avantaj: să ducă conflagraţia revoluţionară în Europa.
În concluzie: pentru revoluţia antifeudală, proletariatul din Occident a făcut bine să se alieze cu burghezia îndrăzneţ revoluţionară. În Rusia este la fel de pregătit să lupte pentru acest scop care nu este al său, dar dat fiind că — aşa cum a confirmat istoria — burghezia nu vrea să lupte, se va alia cu ţăranii. Alianţa muncitori-ţărani are un scop burghezo-democratic, nu un scop socialist. Dar nu există o altă cale pentru a depăşi cotitura istorică.
Troţkişti-internaţionalişti. Acelaşi refuz al alianţei cu burghezia rusă liberală. Guvern dictatorial al proletariatului cu sprijinul temporar al masei ţărăneşti. Abordarea imediată a unei lupte pentru socialism: revoluţia permanentă (era rechemarea formulei lui Marx din 1848 pentru Germania, când părea posibilă perspectiva unei victorii europene a proletariatului; doar că în acel caz seria era văzută şi mai strânsă: alianţă cu burghezia şi victorie împreună cu ea; denunţarea imediată a alianţei şi nouă luptă pentru a răsturna puterea burgheză).
Dar să folosim cuvintele lui Troţki însuşi:
„Dictatura proletariatului, care va pune în mod inevitabil la ordinea zilei nu numai sarcini democratice (înţelege întotdeauna: lichidarea oricărui vestigiu de autocraţie şi boierocraţie, fie când vorbeşte Troţki, fie când vorbeşte Lenin, niciodată edificarea democraţiei ca punct de sosire) ci şi sarcini socialiste, va da în acelaşi timp un impuls puternic revoluţiei socialiste internaţionale. Numai victoria proletariatului din Occident va proteja Rusia de restauraţia burgheză şi îi va asigura posibilitatea de a duce construcţia socialistă la bun sfârşit“.
În concluzie: dacă astăzi, dominând vechiul şi sinistrul capitalism din Europa şi America, puterea moştenitoare de facto a insurecţiei care a măturat ţarismul este dedicată construirii unui capitalism tânăr în imperiul eurasiatic şi dincolo de graniţe pe trei laturi, faptul corespunde doctrinei, viziunii, previziunii pe care au dat-o înaintea revoluţiei ruse patru exponenţi ai doctrinei noastre: Marx, Engels, Lenin, Troţki.
Nu putem urmări astăzi linia a ceea ce a constituit programul social al guvernului bolşevic, singur la putere după victoria din Octombrie. Acest guvern şi-a trăit marii ani din război civil purtat cu armele şi din eforturi puternice pentru revoluţia din Europa. Dacă am vrea să dăm o ierarhizare a sarcinilor acelei lupte, care trebuie desemnată cu numele lui Lenin, precum şi al unui grup de luptători magnifici distrus în evenimentele ulterioare, am pune pe primul loc: Statul şi Revoluţia — pe locul doi: Internaţionala a III-a — pe locul trei: Octombrie roşu şi înfrângerea contrarevoluţiei armate.
Ne interesează de fapt mai mult posesia solidă a cursului istoric al revoluţiei, ca fiind valabil pentru toate timpurile şi pentru toate ţările, decât starea efectivelor în stadiul istoric prezent al organizaţiei revoluţionare şi decât vicisitudinile unei puteri locale, oricât de mare ar fi ţara pe care o controlează. Însuşi Lenin a citat în paginile amintite gândirea lui Marx:
„Marx a salutat cu entuziasm iniţiativa revoluţionară a maselor, care «au luat cerul cu asalt» (scrisoarea lui Marx către Kugelmann). Înfrângerea acţiunii revoluţionare în această situaţie, ca şi în multe altele, constituia, din punctul de vedere al materialismului dialectic al lui Marx, în mersul general şi în deznodământul luptei proletare un rău mai mic decât părăsirea poziţiilor, capitularea fără luptă; o astfel de capitulare ar fi demoralizat proletariatul, i-ar fi subminat capacitatea de luptă“.
Dacă astăzi bilanţul revoluţiei ruse şi mondiale, pentru noi mereu inseparabile în victorie sau în cădere, aşa cum susţinem de treizeci şi cinci de ani, duce la constatarea că cucerirea lui Octombrie este pierdută, ca putere absolută doar pentru partidul proletar şi comunist; că Internaţionala reconstituită din 1919 este cu totul lichidată, rămâne recucerirea liniei cursului istoric proletar fixată ferm în trecerile obligatorii: război civil, teroare roşie, distrugerea burgheziei, distrugerea capitalismului: mereu şi oriunde există condiţiile pentru a o încerca.
Cu totul altfel văd problema cei care pun pe primul loc „personalul politic“: partidul definit nominal, grupul de ierarhi, şeful, succesul ocazional în lupta armată sau nu, pretenţia ca un nume sau o etichetă să continue, orice ar fi, să reprezinte clasa şi sarcina ei istorică. Şi aici s-a rupt fără speranţă linia troţkistă, voind să reducă totul la un complot de palat, la o intrigă de persoane: rămâne forma economică proletară, capitalismul nu a reluat controlul asupra societăţii şi asupra puterii, doar un strat de birocraţi sau un grup, o clică de aventurieri a furat puterea proletariatului rus! Dar atunci economia proletară într-o singură ţară şi fără revoluţie internaţională redevine posibilă? Atunci materialismul lui Marx nu se mai citeşte în sensul că formele de producţie proiectează şi definesc puterea de clasă, şi raportul stă în contrasens, decenii şi decenii la rând, într-o situaţie în care nu se aprinde nicio luptă revoluţionară, nici explozivă, nici permanentă? Şi nu înseamnă asta a refuza marxismul, pentru a-l înlocui cu o condamnare morală a lui Stalin, un tip răufăcător?
Dacă, în schimb, se afirmă, aşa cum o facem noi, că Stalin, guvernul, întregul aparat administrativ rus, fără vreo voinţă sau vină de profil criminal, exprimă pur şi simplu realitatea unei sarcini de răspândire pe căile lumii a marelui tip capitalist de producţie, şi cu nimic pe cea a unei construcţii de relaţii sociale comuniste, şi se dovedeşte că (în afară de o repetiţie scolastică şi rece a bagajului nostru teoretic) chiar şi în politică, în diplomaţie, în propagandă, în presă, în ştiinţă, în literatură, în artă, sunt siliţi să ia o atitudine în fiecare zi tot mai capitalistă: atunci rămânem pe linia marxistă. Iar punctul de plecare stă în examinarea efectivă a acelei sarcini productive economice şi sociale.
În ziua în care un individ, necunoscut sau ilustru, va fi judecat sub acuzaţia de siluire a istoriei, în acea zi adevăratul inculpat târât la bară va fi marxismul. Nu trebuie să descoperim a cui a fost vina şi cu atât mai puţin ale cui au fost meritele, ci ce rezultat ne-au adus evenimentele, nu nouă, nume trecătoare şi inutile, ci clasei proletare combatante, pentru ca aceasta să poată şti, la viitoarea revenire roşie, unde va trebui să bată şi unde va trebui în sfârşit să străpungă, fără cruţare de lovituri şi fără limite etice, pentru a stârpi de pe pământ sistemul capitalist.
Vom fi înlăturat din cale formula vană a unei „ţări proletare“ în care capitalismul a fost depăşit, dar guvernul este uzurpat de trădători, dacă vom constata că revoluţia rusă, social vorbind, şi după ce a avut 36 de ani la dispoziţie, de-abia a îndeplinit toate sarcinile economice ale unei revoluţii burgheze.
Pentru că, să ne înţelegem bine, pe toţi dracii, dacă un Lenin ne spune: să luăm pentru partidul proletar puterea politică într-o ţară în care datele sociale capitaliste încă lipsesc, noi suntem de acord. Dacă ne spune: avem puterea şi, din punct de vedere socialist, nu putem face decât puţin, sau nimic, şi doar să vedem cum cresc forţele de producţie capitaliste, anterior stăvilite, dar rezistăm pentru a duce revoluţia acolo unde forţele de producţie au înflorit excesiv şi sunt redundante, de asemenea suntem de acord. Dar această situaţie istorică, atunci când este dată, nu se poate rezolva într-un sens sau altul în foarte puţini ani. Cu atât mai mult nu am găsi ciudat ca, în scurtul interregn şi cu puţinele forţe rămase în urma luptei politice şi militare, să se facă planuri economice în sensul favorizării şi accelerării la maximum a evoluţiei întârziate de la feudalism la capitalismul deplin. Dar în faţa unor serii de câte cinci cincinale precum cele ale lui Stalin nu mai este loc de ezitare asupra acestor ipoteze de tranziţie. Dacă nu este (şi nu este) un plan socialist, este pe de-a-ntregul capitalism, iar organizarea socială, administrativă, guvernamentală a ţării nu are nicio particulă de caracter proletar. Altfel ar trebui să luăm marxismul şi să-l răsturnăm cu capul în locul picioarelor.
Un pasaj din Lenin (ţinem teribil de mult să-l invocăm pe Marx la mâna a doua prin Lenin, pentru a reitera acea invarianţă anume) ne conduce să reconstituim bine sarcinile economice ale „construirii capitalismului“, pe baza a ceea ce Marx a enunţat în Capitalul pe tema acumulării iniţiale.
„Prin exproprierea şi izgonirea unei părţi din populaţia rurală nu numai că se «eliberează» — o dată cu muncitorii — mijloacele lor de subzistenţă şi materialul de muncă al acestora în folosul capitalului industrial, dar se şi creează piaţa internă“.
Am ilustrat ceea ce spune Stalin despre coborârea Rusiei pe piaţa mondială, proces eminamente capitalist, şi proces pe care Rusia, ca ansamblu economic naţional, îl desfăşoară, iată ideea, pentru prima dată.
Dar trebuie spus mai mult. Acolo piaţa internă, cu excepţia a câteva provincii, nu exista încă în 1917, iar planurile cincinale, împreună cu reforma agrară, abia au construit-o. Economia lui Stalin nu produce în continuare mărfuri (aşa cum încearcă el să demonstreze forţând teza că socialismul poate continua pentru o anumită perioadă să dea produse cu caracter de mărfuri), ci produce la scară mare mărfuri pe întregul teritoriu pentru prima dată.
Acest fapt zdrobeşte teza unui Stalin socialist, dar o zdrobeşte şi pe cea a unui Stalin agent provocator al reacţiunii.
Artelul nu produce mărfuri: produsele sale sunt alocate consumului în natură în perimetrul strâmt al tribului colectivist. Nici produsele economiei funciare feudale nu sunt mărfuri: şerbul îi dă baronului două lucruri: produs în natură şi timp din munca sa. Reforma din 1861 suprimă nu primul, ci doar al doilea aspect, care ţine de sclavagism, şi prin aceasta eliberează de domiciliul obligatoriu, ceea ce este, după cum notează magistral Engels, un serviciu adus posibilităţii de a dezvolta capitalismul. Dar, rămânând prestaţia în natură a produselor lotului de pământ lucrat de ţăran, nu se formează încă pe deplin piaţa internă a produselor agrare, altă condiţie pentru apariţia muncii salariate pe scară largă. Din revoluţia din 1917 a rămas acest rezultat imens: odată anihilat privilegiul funciar, s-a aprins dâra de pulbere a incendiului mercantil care străbate — ca în America, în sens opus — de la Atlantic la Pacific.
Este în volumul al III-lea al Capitalului unde Marx dă — şi Lenin reia — o definiţie esenţială a tranziţiei care corespunde victoriei burgheze şi care în parte se condensează ca prolog al acesteia, constituindu-i, după explozie, epilogul deplin. La fel în Franţa: cahiers de doléances, sau revendicarea bieţilor ţărani — incendierea Bastiliei şi a castelelor feudale sau marea revoluţie — reducerea pământului şi a produsului agrar la articol de comerţ: codul lui Napoleon.
„Transformarea rentei în natură în rentă în bani este în mod necesar nu numai însoţită, ci şi precedată de formarea unei clase de muncitori zilieri lipsiţi de proprietate, care se angajează pentru un salariu în bani“.
Acest lucru înseamnă că saltul ipotetic de la comunismul primitiv la cel integral s-ar fi produs dacă produsul agrar nu numai că nu ar fi devenit rentă în natură pentru seniorul care nu muncise pentru el, ci nici măcar marfă capabilă să găsească o piaţă internă pe care să se schimbe în monedă, pentru a plăti arenda proprietarului burghez de pământ. În acea ipoteză fericită, dificilă, produsul mirului rusesc ar fi trecut, fără formarea de pieţe naţionale sau mondiale, către ţările de comunism industrial care ar fi pus produsele manufacturate la dispoziţia mujicului rus.
Acest lucru, este clar, nu s-a întâmplat. „A intervenit ceea ce putea interveni în acele condiţii“, iar avocatul Frederic îl disculpă pe inculpatul Iosif. Membrul colhozului produce anumite alimente pe cont propriu şi le mănâncă; pe altele le cedează administraţiei, care le vinde pentru el ca să cumpere produse manufacturate de la statul-industrial, în timp ce cu veniturile de pe urma altora plăteşte, dacă nu arende către patroni, atunci taxe către statul-patron. Stalin, proletariatul, Revoluţia din Octombrie, fie că au vrut asta sau altceva, cu conştiinţă sau „absolut mecanic“, au construit piaţa internă. Cine crede că acesta este un rezultat mărunt, să se gândească că în Franţa de 550.000 de kilometri pătraţi ea a avut nevoie pentru a apărea, de la Carol cel Mare la Napoleon, de vreo mie de ani şi că astăzi este vorba, şi asta fără sateliţii din Europa şi Asia, de 23.000.000 de kilometri pătraţi.
Odată puse la punct piaţa internă şi marea industrie de stat, prin recenta proclamaţie ei declară că coboară pe piaţa mondială.
Revoluţia burgheză rusă is over. Este un fapt împlinit. Proştii cronici pot să râdă de noi — şi de ea.
Romanul Ursului nu a fost evident povestit în toate capitolele sale şi nu este terminat. Va trebui să continue, şi va fi cazul să recomandăm titlul redacţiei ziarului Unità, cu preferinţele sale romantice în literatură: După douăzeci de ani. [1]
[1]. Bordiga ironizează ziarul stalinist L’Unità, ale cărui analize despre involuţia Rusiei abandonaseră rigoarea marxistă în favoarea justificărilor romantice de roman-foileton („Feuilleton“). Titlul ironic „După douăzeci de ani“ (Dumas) sugerează că staliniştilor le trebuie o imaginaţie de romancieri pentru a masca contrarevoluţia sovietică.