|
|
|
Scris: 1952 |
|
|
Apare în fiecare moment pe avanscena vieţii economice actuale — convenabil încadrată în fasciculul de lumină al reflectoarelor politicii şi presei — lucrarea de utilitate publică. Şi este prezentată drept o capodoperă a civilizaţiei contemporane şi a progresului social ce înaintează din toate părţile tocmai exproprierea posesiunilor private şi a drepturilor private, necesară pentru ca planul noii lucrări, mai mult sau mai puţin grandioase şi întinse, să poată avea loc şi curs, conducând la magnificele beneficii, la lăudatele înnoiri şi îmbunătăţiri.
Faptul că această clasă burgheză dominantă, prin partidele şi presa sa, bate toba în jurul acestor „realizări“ şi concurează de la o ţară la alta în a le prezenta pe cele mai senzaţionale şi colosale, este perfect de înţeles. Nu că regimurile precapitaliste, chiar şi cele foarte vechi, nu ar fi lăsat lucrări gigantice, pe care doar marile puteri le puteau înfăptui, şi de natură să constituie, cu mult mai mult decât monumente de propagandă, de prestigiu şi de proslăvire comemorativă, contribuţii decisive la dezvoltarea producţiei — drumuri, canale, porturi, lucrări hidrotehnice pentru acumularea şi folosirea apei râurilor şi asanarea zonelor insalubre, şi aşa mai departe —, dar abia în epoca burgheză o astfel de activitate se revarsă şi predomină, odată cu aplicarea noilor forme de energie termică şi electrică tot mai complexe şi mai răspândite, şi tot mai capabile să ceară pentru teritorii imense o conducere unitară de la centru, astfel încât se impune tot mai mult, pe zi ce trece, sustragerea lor de sub arbitriul particularilor.
Ilogic este însă entuziasmul în apologia şi reclama făcută unor astfel de lucrări, chiar şi celor devenite de-acum de o mecanică curentă şi banală, ca şi cum ele ar fi anticipări, în sânul societăţii de faţă, ale unei societăţi viitoare, aşa cum o revendică clasele neprofitoare sau neantreprenoriale; este evaluarea curentă a oricărui act care subordonează unor asemenea scopuri generale drepturile private drept o mică „avanpremieră“ de comunism.
În opinia şi în discursul curent se crede că burghezul şi proletarul, conservatorul şi revoluţionarul trebuie să se întâlnească în elogiul solemnului raţionament despre „concepţia modernă“ a dreptului de proprietate. Odinioară, acesta, ca în dreptul roman (Roma a lăsat însă nu simple exemple, ci o reţea mondială de impunătoare lucrări de stat), însemna dreptul nelimitat de a uza şi de a abuza de lucrul propriu fără ca să poată interveni nu doar un alt particular, ci nici măcar puterea publică. Astăzi, în schimb, cu un mare pas înainte, se admite că acel drept trebuie să se supună unei întregi serii de limitări, iar în cazuri de stringentă necesitate generală chiar anulării, producându-se din ordinul puterilor publice pierderea proprietăţii.
În toate statele există aşadar o lege a exproprierii pentru utilitate publică, dintre care cea italiană din 1865 este definită drept un monument de înţelepciune juridică şi, într-adevăr, deşi nu a fost urmată niciodată de regulamentul anunţat, conţine un mecanism bine conceput. Nu mai puţin evident este că, în decursul timpului, sunt tot mai frecvente cazurile de aplicare a unor astfel de legi, nu doar din partea statului şi a altor organisme publice, ci a unor organisme de orice fel şi, aşa cum prevede astăzi o întreagă serie de legi speciale, chiar şi din partea unui alt particular, cu condiţia ca acesta să dovedească faptul că întreprinderea sa (astăzi chiar unitatea sa de producţie, fabrică sau uzină) răspunde conceptului destul de greu de circumscris de „interes public“.
O observaţie evidentă este că prin astfel de transferuri nicio avuţie privată nu este transformată în avuţie publică, întrucât relaţia este de expropriere contra despăgubire, şi, cu excepţia unor cazuri ieşite din comun, expropriatorul trebuie să plătească, aşa cum prevede legea italiană, „preţul just al unei libere negocieri de vânzare-cumpărare“. O întreagă procedură îi permite celui expropriat, mai întâi, să conteste că ar fi vorba despre un interes public, iar apoi să discute suma justă a despăgubirii în comparaţie cu cea care îi este oferită, dacă este prea mică.
Nu este vorba, aşadar, de încălcarea principiului că statul nu poate confisca avuţii private (drept pe care puterile publice şi-l arogă de nenumărate ori în decursul istoriei, fără a visa vreodată să fie socialiste), ci de limitarea principiului că în orice vânzare-cumpărare ambele părţi decid aşa cum cred de cuviinţă, fiecare după optica propriului avantaj economic. Nu este vorba despre o expropriere în sens social, ci despre o constrângere de a vinde în anumite cazuri, chiar dacă posesorul nu are nicio intenţie sau dorinţă în acest sens. Şi atunci oricine poate vedea cum relaţia nu se limitează la proprietatea imobiliară asupra solului sau asupra construcţiilor, ci se aplică foarte des, şi tot mai mult, tuturor relaţiilor de schimb mercantil, când motive de război sau de altă natură fac ca statul şi alte puteri să impună ca obligatorii anumite preţuri (chiar necorespunzătoare celor de pe piaţa liberă), să rechiziţioneze mărfuri de la producători şi vânzători, să le raţionalizeze pentru consumatori, şi aşa mai departe, într-o sută de cazuri de-acum bine cunoscute tuturor.
Eroarea din punct de vedere marxist este de a admite, din perspectiva proletară, că în aceste operaţiuni, chiar şi în anumite limite de timp şi de loc, statul ar acţiona într-adevăr ca şi cum ar reprezenta întreaga societate şi în interesul tuturor straturilor populaţiei, îmbunătăţind condiţii de care beneficiază toate clasele, avute şi muncitoare.
Nu doar că în aceasta rezidă o gravă eroare de principiu, dar evoluţia mai recentă a capitalismului permite să se constate că iniţiativa din partea organismului public este o simplă mască şi aparenţă: în realitate, există întotdeauna o iniţiativă a unor indivizi şi grupuri de profitori, şi deci un mobil capitalist.
Dar nu datează nicidecum de astăzi banala confuzie între socialismul ca rod al revoluţiei care va mătura sistemul capitalist sub orice formă şi simpla acţiune în economie a statului actual, prin socializarea sau naţionalizarea chiar a unor unităţi productive private, pe lângă cea a drepturilor private asupra solului şi a clădirilor. Exemplul englezesc de astăzi demonstrează, pe de altă parte, cât de simplu este să se denaţionalizeze industriile naţionalizate. Doar că statul poate naţionaliza pe cale de autoritate, însă s-ar putea întâmpla ca expropriatul despăgubit să refuze să restituie despăgubirea primită. Legea îi garantează particularului „preţul just“, dar nu-l pune deloc la adăpost pe statul-administrator de pierderea din propria sa avuţie atunci când s-a săturat să administreze. Cele două transferuri de proprietate au avut loc numai pentru că, în ambele faze, pentru marile bande ale afacerismului capitalist s-au ivit profituri colosale, iar în ambele operaţiuni, ca de obicei, există un singur adevărat expropriat, cel care nu are nimic de calculat „potrivit liberei negocieri mercantile“; am spus: proletariatul.
Acea banală confuzie a fost de o sută de ori definită şi combătută de Marx încă de pe vremea Manifestului. Găsim o altă formulare de prim rang în textul despre Luptele de clasă în Franţa. Aşa cum s-a amintit de atâtea ori, mediul social şi istoria socială a Franţei reprezintă un adevărat „catalog de mostre“ al stadiilor complexe ale dezvoltării capitaliste, care uneori şi într-un loc dat se concentrează în doi ani, alteori şi aiurea se diluează într-un secol, şi împotriva cărora mişcarea noastră ar trebui să fie blindată şi să nu se lase păcălită:
„Desfiinţarea taxelor vamale protecţioniste — socialism! căci atentează la monopolul fracţiunii industriale a partidului ordinii. A face ordine în finanţele statului — socialism! căci atentează la monopolul fracţiunii financiare a partidului ordinii. Import liber de carne şi cereale din străinătate — socialism! căci atentează la monopolul celei de-a treia fracţiuni a partidului ordinii, al marii proprietăţi funciare... Voltairianismul — socialism! căci atacă a patra fracţiune a partidului ordinii, cea catolică. Libertatea presei, dreptul de asociere, învăţământul public general — socialism, socialism! Ele atacă monopolul partidului ordinii în ansamblul său“.
Aţi înţeles desigur cum ceea ce Marx ia la şuturi în 1848 este tocmai programul electoral pe care îl vom vedea fluturat în Italia în 1953 (atenţie, zeţarule, la optari şi la nouari: la mijloc este un secoluleţ). Împotriva monopolurilor industriei, finanţelor şi pământului! Împotriva guvernului popesc şi pentru libertatea presei, a şcolii şi a asocierii! Programul cui? Al marilor partide cominformiste, liberă asociere de milioane de militanţi pentru prostirea de sine şi a altora.
Marx numeşte toate acestea de-a dreptul socialism burghez: socialism mic-burghez este pentru el, pe atunci, mişcarea demo-utopică şi social-pacifistă care cere reforme bine cunoscute şi încă nelichidate după un secol:
„instituţii de credit... impozite progresive, restrângerea dreptului de succesiune, preluarea de către stat a lucrărilor mari şi alte măsuri care (spunem noi între paranteze: dacă ar fi vreodată posibile în sensul preconizat de autorii acestor plasturi reformişti) stăvilesc cu forţa creşterea capitalului“.
Vom vedea cum acest lucru este adevărat în domeniul lucrărilor publice ca şi pentru tot restul: aşa încât plângăcioşii progresişti nu sunt decât nişte reacţionari. Aici Marx încheie (ianuarie 1850) cu pasajul necitat (desigur, nu scăpat din vedere) la Lenin, care, pentru conceptul de dictatură, porneşte de la scrisoarea din 1852:
„Proletariatul se strânge tot mai mult în jurul socialismului revoluţionar, în jurul comunismului, pe care burghezia însăşi l-a botezat cu numele de Blanqui. Acest socialism este declararea unei revoluţii neîntrerupte, este dictatura de clasă a proletariatului ca treaptă de tranziţie necesară pentru lichidarea deosebirilor de clasă în general, pentru desfiinţarea tuturor relaţiilor de producţie pe care se întemeiază ele, pentru desfiinţarea tuturor relaţiilor sociale care corespund acestor relaţii de producţie, pentru revoluţionarea tuturor ideilor care decurg din aceste relaţii sociale“.
Ca întotdeauna, Marx „descrie“ evenimentele istoriei Franţei şi, în acelaşi timp, proclamă cu litere de foc programul revoluţiei.
Pentru a înţelege bine care a fost clasica evaluare marxistă a activităţii economice a statului în domeniul lucrărilor publice (treptat, toate ramurile producţiei industriale capătă caracterul de lucrare „publică“) şi cum statul, prin aceasta, nu a trimis capitalul la pensie sau în letargie, ci i-a pus la dispoziţie cele mai bune condiţii pentru cea mai înaltă virulenţă a sa, ne vom opri mai cu seamă asupra construirii marilor oraşe şi a impresionantei lor expansiuni — în timp ce aceleaşi consideraţii se extind la orice alt sector de lucrări generale pentru căi ferate, drumuri, lucrări hidraulice şi maritime etc. Aici practica exproprierii pentru utilitate publică, trâmbiţată victorie a principiului social asupra celui privat după spusele celor naivi, se aplică din plin.
Într-adevăr, nu este vorba doar de a decupa o fâşie din harta proprietăţilor private pentru a face să treacă pe acolo o cale de uscat sau de apă, de fier sau de asfalt, şerpuind pentru a evita rănile cele mai grave. Este vorba de a ocupa şi de a reglementa întregi întinderi de teritoriu care, de la economia şi organizarea agrară, trec la echiparea ca locuri de aşezare ale populaţiilor urbane aglomerate. Aici organismul public a trebuit să îşi asume o conducere centrală, care de altfel se extinde tot mai mult la întregul teritoriu datorită cerinţelor nenumăratelor instalaţii care îşi întind reţelele de la un centru la altul şi deservesc chiar şi cele mai mici aşezări rurale din ţările dezvoltate.
Pe aceste baze se întemeiază o ştiinţă, tratată cu prea mult entuziasm de partidele muncitoreşti şi plină de capcane de clasă: Urbanismul. Nu numai că puterea publică face paradă că se inspiră din canoanele acestei ştiinţe, mai degrabă gălăgioase, şi că prin aceasta este în deplină regulă cu interesul general, atunci când elaborează şi aplică proiecte de demolare masivă şi de reconstrucţie a unor cartiere întregi, evacuându-i pe proprietarii vechilor case, dar, prin planurile de urbanism, începe să controleze prin limitări foarte severe (iată lauda fanfaronardă de a fi reprimat iniţiativa privată în scopuri colective) dreptul de a modifica şi de a construi al proprietarilor de imobile şi terenuri.
În aceasta nu există nimic nou, şi cu atât mai puţin vreun socialism anticipat! Din punct de vedere istoric, ceea ce este nou şi exclusiv capitalismului este imensitatea metropolelor, care niciodată înainte de epoca burgheză nu au îngrămădit oamenii cu milioanele în incinta lor, nici măcar în versiunile legendare despre Teba sau Babilon.
Dar oraşele au fost întotdeauna orânduite de puterile publice şi nu s-au născut prin întâlnirea întâmplătoare a unor constructori individuali. În perioadele de maximă împrăştiere şi molecularizare a relaţiilor sociale, cum a fost Evul Mediu, mereu calomniatul Ev Mediu, fiecare senior ţinea să îşi îndepărteze castelul, conacul şi satul sau satele iobagilor săi de cele ale feudatarilor vecini, iar trecerea de la rânduiala agrară la cea urbană a solului urma o lege centrifugă, nu centripetă.
Satul popoarelor sălbatice sau chiar nomade (grup de corturi sau poate de căruţe fără vatră statornică, care anticipau himerele urbaniştilor moderni privind casele prefabricate sau casa pe roţi) stătea laolaltă, într-un comunism primitiv, pentru simplele cerinţe ale apărării împotriva tuturor pericolelor externe (fiare sălbatice, popoare inamice, prădători, fenomene naturale etc.) care ar fi împiedicat o formă mai risipită de aşezare.
Dar (nu degeaba polis înseamnă oraş şi înseamnă stat), când apare diviziunea societăţii în clase în raport cu activitatea productivă şi socială, şi, odată cu ea (în ciclul de atâtea ori amintit în aceste expuneri), apare o organizaţie de putere, sunt „fondate“ oraşele. Unul dintre primele planuri de urbanism (care urcă până la mitologie) l-a făcut, aşadar, Romulus, care, neavând echere şi compasuri, s-a folosit de o piele de bou. Cum urbanismul s-a născut certăreţ din cale-afară, Remus a fost cel care a plătit oalele sparte.
Oraşele antice şi medievale au avut o strictă reglementare, neputând ieşi din centurile de ziduri, fiecare legată de numele unui conducător militar sau om de stat. Burghezia a sfărâmat toate incintele, iar acum aleargă după presiunea construcţiilor revărsată din toate părţile, pentru a pune rânduială în corelativa orgie de profituri care s-a dezlănţuit.
Noi vedem această chestiune într-un mod cu totul diferit, fără a ne lăsa fermecaţi de descrierile bazate pe artificii tehnice derizorii, despre milioanele de metri pătraţi şi miliardele de metri cubi de construcţii şi despre atâtea cifre cu multe zerouri de case, încăperi, zile de muncă, tone de ciment, fier etc.; iar prin citatele obişnuite, încă o dată şi până la saturaţie, ne vom apăra de presupunerea că am fi descoperit lucruri noi.
Aşa cum a concentrat oamenii în fabrici, burghezia a trebuit să lucreze la concentrarea miilor de puteri feudale periferice în puterea statală unică, iar a nenumăratelor sate — în marile capitale naţionale şi în reşedinţele administrative pentru prefecturile sale de poliţie. Statul modern a apărut, aşadar, în timpurile regimului feudal, iar burghezia l-a moştenit din acele timpuri, dar a apărut ca o creatură burgheză care, printr-o luptă îndelungată, a concentrat în sine atribuţiile şi puterile stărilor precum nobilimea şi clerul, cantonate în castele, feude, parohii şi mănăstiri. De aici naşterea oraşelor.
Nu a fost prea corect scurtul răspuns al lui Stalin la chestiunea constrângerii extraeconomice în regimul feudal:
„Desigur, constrângerea extraeconomică a jucat un rol în întărirea puterii economice a moşierilor feudali. Totuşi, nu ea a constituit baza feudalismului, ci proprietatea feudală asupra pământului“.
Într-un răspuns corect ar fi trebuit spus, mai întâi de toate, că expresia de „constrângere extraeconomică“ nu este marxistă, ci are sens doar în economia liberală burgheză, pentru care legea valorii şi a actului economic spontan este o „eternă lege a naturii“, aşa încât burghezii au răsturnat regimul medieval pentru că era împotriva naturii.
În marxism, constrângerea şi violenţa sunt fapte economice la fel de mult ca liberul-schimb; mai bine zis, nu există relaţie economică „liberă“ de forţa de clasă. Cea feudală nu era o proprietate în sens burghez, ci o stăpânire personală asupra masei de iobagi. Aceştia erau legaţi de pământ, iar pământul de senior, dar printr-o legătură de natură administrativă şi politică. Cu toate acestea, partea de produs şi de muncă pe care iobagul o datorează seniorului sau preotului constituie baza unei relaţii economice ca oricare alta, iar la început este o dare care îşi avea contraponderea în apărarea pe care seniorul, cu oamenii săi înarmaţi, o asigura săracelor rezerve ale iobagilor şi a mizerei lor „investiţii“ de muncă în pământ împotriva prădătorilor din afară. Chiar şi în statele moderne, impozitele pe care cetăţenii le plătesc statului în schimbul atâtor servicii (inclusiv zbirii) nu au o contrapartidă evidentă potrivit legii valorii, pe care manchesterianul Stalin o vrea pretutindeni dominantă...: sunt ele oare constrângere extraeconomică?! Din păcate, sunt culmea „constrângerii economice“ întruchipate de perceptorul de taxe şi de executorul judecătoresc.
Burghezia a fost cea care, deposedându-l pe senior de prerogativele sale prin forţa centrală a statului şi eliberându-l pe iobag (vezi în „Prometeo“ seria despre Proprietate şi Capital), a făcut din pământ un „articol de comerţ“ şi obiect al proprietăţii private în sens deplin.
Dar o astfel de proprietate poate fi suprimată, şi odată cu ea clasa proprietarilor imobiliari, fără ca prin aceasta capitalul să fie nimicit (Marx, Engels, citatele noastre sunt nenumărate şi incontestabile). Prin urmare, chiar dacă s-ar demonstra că, după distrugerea feudalismului, în nicio parte a Rusiei pământul nu a devenit proprietate privată înstrăinabilă pe bani, ci a fost întotdeauna distribuit în gestiune prin dispoziţii ale centrului statal, acest lucru nu ar demonstra ieşirea din relaţiile capitaliste.
Chestiunea tratată aici este că statul, după ce a făcut pământul comercializabil după bunul plac, pe bani, nu a putut lăsa să se producă, potrivit acestui proces instaurat teoretic şi juridic, trecerea unor vaste zone cultivate la zone echipate pentru locuirea urbană. Prin aceasta, el nu a făcut paşi înainte spre socialism, ci mai degrabă paşi înapoi spre formele de atribuire imperială sau regală a unor suprafeţe din teritoriul naţional pentru cutare sau cutare uz militar ori civil, urban sau rural.
Marx spune în Adresa despre Comună (1871):
„Puterea de stat centralizată, cu organele ei omniprezente — armată permanentă, poliţie, birocraţie, cler, magistratură, organe create după principiul unei sistematice şi ierarhice diviziuni a muncii — îşi are originea în epoca monarhiei absolute, când servea societăţii burgheze în formare ca o armă puternică în lupta ei împotriva feudalismului“.
Şi de aici pornesc Marx şi Lenin în demonstraţia că, foarte curând, un astfel de aparat, un astfel de „edificiu al statului“, se dezvăluie ca maşină pentru asuprirea exercitată de capital împotriva muncitorilor.
Odată cu această maşină a statului, a monarhiilor absolute, burghezia a găsit prin urmare gata concentrată o numeroasă populaţie nerurală în capitalele istorice. Dar aceasta nu era decât o concentrare iniţială în comparaţie cu cea care a urmat transformării industriale, mai cu seamă când marile fabrici s-au îngrămădit la periferia oraşelor din motive evidente de „cost scăzut al produselor“, pentru a economisi transportul spre şi dinspre pieţe.
A început epoca marilor construcţii edilitare. Neputând folosi imediat mari spaţii libere pentru acestea, noul regim a recurs la sistemul de a spinteca cartierele vechi ale oraşelor tradiţionale pentru a ridica acolo noi fabrici şi mari artere. Nu se poate face într-un spaţiu restrâns istoria acestei uriaşe transformări; este vorba de a arăta că ea nu întruneşte entuziasmul marxiştilor.
Când, în opera citată, Marx îi apără în pagini vibrante pe comunarzi de acuzaţia de a fi încercat să dea foc Parisului mai degrabă decât să-l predea pe mâna zbirilor lui Thiers şi Bismarck, el face o paralelă între această distrugere — pe care o revendică drept un mijloc de război la fel de legitim în lupta civilă pe cât îl declară ortodocşii pentru cea militară — şi cele înfăptuite sub Micul Napoleon de capitalistul Haussmann: cu atât mai puţin a fost justificat (faţă de cel al creştinilor împotriva monumentelor clasice) vandalismul lui Haussmann, care a măturat Parisul istoric pentru a face loc Parisului amatorilor de plimbare.
Încă înainte de cel de-al Doilea Imperiu, Marx arată în repetate rânduri, în societatea franceză, specula neruşinată care se ascunde în spatele marilor lucrări de stat şi politica echivocă ce spune:
„Poporului trebuie să i se dea de lucru. Se întreprind deci lucrări publice“.
Asupra acestui punct al urbanismului modern spintecător se opreşte apoi pe larg Engels, atât în clasica sa lucrare Contribuţii la problema locuinţelor, cât şi (amintind-o în acest studiu al său) în lucrarea de tinereţe despre situaţia claselor muncitoare din Anglia:
„Extinderea marilor oraşe moderne duce la o creştere artificială, adesea enormă a valorii terenurilor din anumite cartiere, în special din cartierele centrale; clădirile construite pe aceste terenuri, în loc de a ridica această valoare, dimpotrivă, o reduc, deoarece nu mai corespund condiţiilor schimbate; ele sunt dărâmate şi înlocuite cu altele. Aceasta se întâmplă, în primul rând, cu locuinţele muncitoreşti situate în centru, a căror chirie, chiar în condiţiile celei mai mari aglomeraţii, nu poate să depăşească niciodată, sau numai extrem de încet, o anumită limită... Prin Haussmann-ul său, bonapartismul a exploatat la maximum această tendinţă la Paris, în scopul de a escroca şi de a se îmbogăţi. Dar spiritul lui Haussmann a trecut şi pe la Londra, Manchester şi Liverpool, iar la Berlin şi Viena se simte, pare-se, de asemenea, ca la el acasă (1872). Ca urmare, muncitorii sunt împinşi din centrul oraşelor spre periferie, locuinţele muncitoreşti şi, în genere, locuinţele mai mici sunt mai rare şi scumpe şi adesea nu se găsesc deloc; căci în aceste condiţii industria construcţiilor, căreia locuinţele mai scumpe îi oferă un câmp de speculaţie cu mult mai bun, va construi doar în mod excepţional locuinţe pentru muncitori“.
Engels ilustrează acest tablou, foarte actual în Italia de astăzi şi nu numai în ea, prin exemplul îndelung studiat de el al Manchesterului. Oraşul avea un cartier oribil, care era numit „Mica Irlandă“, şi care a fost dărâmat în jurul anului 1840 pentru o reamenajare urbanistică şi construirea căii ferate. Dar sărmanii muncitori evacuaţi nu au fost găzduiţi în cartiere mai bune; s-au revărsat într-un alt cartier vechi, la sud de drumul spre Oxford, iar în 1872 o inundaţie a râului Medlock a silit presa să se ocupe de acest cartier, despre care s-au făcut descrieri înfiorătoare.
Ar greşi cine ar crede că astăzi, după atâta pălăvrăgeală despre construcţia de locuinţe sociale şi muncitoreşti, despre asanări şi reabilitări edilitare, lucrurile stau altfel.
În ţările în care, cum e cazul Italiei, creşterii populaţiei nu i-a corespuns o sporire a numărului de locuinţe, ba chiar vechimea şi războaiele au provocat o scădere a acestuia, în ciuda oricărei încercări de reglementare prin planurile de urbanism şi zonale, prin planurile INA-Case şi altele similare, în realitate specula este stăpână pe teren, iar condiţiile proaste de locuit ale claselor muncitoare nu sunt decât un pretext pentru a demola în centrele urbane „vechile magherniţe“, cu o mare risipă de retorică demagogică. Pe această cale se obţine ca terenurile eliberate să capete o valoare enormă, cu condiţia de a se construi pe ele nu pentru aceeaşi pătură socială, ci pentru cele mai bogate.
Legea exproprierii pentru utilitate publică nu serveşte, aşa cum s-ar vrea să se creadă, la evitarea speculei vechilor proprietari rurali asupra terenurilor periferice necesare extinderii oraşelor. Aceste terenuri se expropriază fiind evaluate potrivit economiei şi venitului lor agrar, prin urmare la un preţ redus faţă de cel care ar fi necesar pentru a le cumpăra prin bună învoială, aşa se spune. Însă sporul de valoare al unui teren „construibil“ în comparaţie cu cel agrar iniţial, dacă depinde de „atracţia“ creată de sistemul capitalist către marile aglomerări, ia naştere în realitate din echiparea acestor suprafeţe virane cu drumuri, canalizare, electricitate, apă, gaz, transporturi etc. Cum industria construcţiilor ar trebui să ridice acolo case muncitoreşti, adică aducătoare de venit redus, ea fie se retrage, fie pretinde ca municipalităţile sau statul să execute pe cheltuiala lor acele lucrări şi instalaţii generale: astăzi, de fapt, statul face adesea toate acestea (deşi adesea birocraţia sa uită complet de ele) şi chiar şi clădirile de locuinţe.
Această producţie edilitară nu acoperă necesarul pentru a adăposti simplul spor al populaţiei şi pe cei evacuaţi din clădirile vechi, risipite prin oraşe, care cad în paragină şi ruină.
Între timp, speculantul imobiliar pune ochii pe centru şi mânuieşte arma comodă a legii exproprierii. Este vorba de cocioabe, în anumite zone ale vechilor cartiere istorice, şi atunci clădirea, evaluată chiar ca într-o liberă vânzare-cumpărare după venitul ei, este plătită pe doi bani. Aceasta se cheamă a face să cedeze interesul privat al proprietarului de case în faţa celui general al luminoasei transformări a oraşelor moderne.
Terenul ajunge astfel să coste puţin nu pentru organismul public, ci pentru speculantul privat, care, prin stăruinţele sale asidue, a ştiut să pună în mişcare maşinăria birocratică ruginită (nu trebuie să se creadă că e vorba doar de corupţie: în cea mai mare parte este vorba despre trezirea unei pături care altminteri doarme, şi despre jocul de presiuni de partid, favorizat mai cu seamă de regimul parlamentar). Şi atunci, la noua construcţie apare o marjă uriaşă între ceea ce a costat şi ceea ce poate aduce dacă este vândută sau închiriată.
Dacă toate acestea ar decurge dintr-o simplă păcăleală aplicată proprietarilor de case, mari sau mici, şi ar determina o trecere de avuţie de la aceştia la industriaşii constructori, care ar fi, se spune cu perfidie, dauna socială?
Dauna rezidă în întregime în reducerea numărului disponibil de locuinţe şi de încăperi pentru clasele de jos.
Cifrele oficiale recunosc că ceea ce se construieşte în Italia nu ajunge încă să micşoreze aglomeraţia medie a persoanelor în locuinţe. Însă această medie se situează între extremele casei de 30 de camere pentru un mare domn şi ale odăii în care vegetează 10 membri (în sud există cazuri şi mai rele) din clasele muncitoare. Dacă statistica ar permite urmărirea extremelor, s-ar vedea că, sporind încăperile de lux spre folosul speculei, s-au micşorat în aceeaşi măsură cele „populare“, dacă se ţine seama cum se cuvine de demolările care se întreprind pentru a „înfrumuseţa“ oraşele. Prin urmare, înghesuiala clasei muncitoare (în parte minimă în case noi, care ajung întotdeauna pe mâna micii burghezii, în cea mai mare parte în cele nouă zecimi de magherniţe care vor rămâne în picioare — avem parte de ele pentru secole de acum încolo) se înrăutăţeşte progresiv.
Mecanismul utilităţii publice şi al reglementării urbanistice, care trebuia, în domeniul edilitar, dar şi în toate celelalte, să tocească ascuţişurile profiturilor private în favoarea fantomaticului „interes general“, acţionează în regimul capitalist în sens cu totul opus şi nu este decât una dintre schelăriile acestui regim.
Nici statul în monstruosul său ansamblu, nici vreunul dintre nenumăratele sale organe şi birouri nu se „pune în mişcare“ din proprie voinţă pentru a asana o stare scandaloasă, şi nici nu ar putea să o facă. Întotdeauna un antreprenor privat sau un grup afacerist privat (care, prin mecanica modernă a altor sectoare, stoarce aproape întotdeauna de la statul însuşi capitalul lichid ce trebuie avansat) este cel care alege unde trebuie să lovească târnăcopul.
Mai mult ca oricând, aceste pretinse mecanisme „publice“ şi „sociale“ lasă frâiele în mâna iniţiativei samavolnice a capitalului.
Retoricei admiraţii pentru legendarul „târnăcop asanator“ nu trebuie deci să i se alăture proletariatul revoluţionar, şi nici să se lase impresionat de lăudăroşeniile feluritelor state pentru mult trâmbiţatele lor transformări urbanistice.
Un singur târnăcop va fi mânuit cu folos: acela care va muşca din pietrele însângerate ale edificiului statului capitalist, aşa cum a fost el definit de marxism.