|
|
|
Scris: 1951 |
|
|
Inundaţiile din valea Padului şi dezbaterea confuză asupra cauzelor lor şi asupra responsabilităţii organizaţiilor şi instituţiilor care nu au ştiut să realizeze apărarea, cu toată reproşarea reciprocă şi dezgustătoare a „speculaţiilor“ pe seama nenorocirii, aduc în discuţie una dintre cele mai răspândite false opinii comune tuturor combatanţilor: societatea capitalistă contemporană, cu dezvoltarea corelativă a ştiinţei, tehnicii şi producţiei, pune specia umană în cele mai bune condiţii pentru a lupta împotriva dificultăţilor mediului natural. De aici vina contingentă a guvernului şi a partidului A şi B de a nu fi ştiut să exploateze acest potenţial magnific aflat la dispoziţie, în măsurile administrative şi politice greşite şi vinovate. De aici nu mai puţin clasicul: dă-te la o parte ca să mă aşez eu.
Dacă este adevărat că potenţialul industrial şi economic al lumii capitaliste este în creştere şi nu în declin, este la fel de adevărat că, cu cât virulenţa sa este mai mare, cu atât mai rele sunt condiţiile de viaţă ale masei umane în faţa cataclismelor naturale şi istorice. Spre deosebire de viitura periodică a râurilor, viitura acumulării frenetice a capitalismului nu are ca perspectivă „descreşterea“ unei curbe descendente a citirilor la hidrometru, ci catastrofa ruperii zăgazurilor.
Strânsă este relaţia care există între dezvoltarea milenară a tehnicii de muncă a omului şi raporturile cu mediul natural. Omul primitiv, ca şi animalul, culege şi consumă fructe spontane prin simpla operaţiune de apucare şi, la fel ca animalul, fuge necontrolat în faţa izbucnirii fenomenului natural care îi ameninţă viaţa. Aşa cum producţia artificială de produse pentru consum şi acumularea de rezerve din aceleaşi produse şi de unelte îl constrâng să se stabilească, tot aşa îl constrâng să se apere de ameninţările meteorologice şi de cataclismele naturale. O astfel de apărare, nu diferit de cea împotriva altor grupuri concurente pentru cel mai bun loc, sau a prădătorilor rezervei acumulate, nu poate fi decât colectivă. Din aceste exigenţe colective, aşa cum am văzut de atâtea ori, se naşte diviziunea în clase şi exploatarea din partea dominatorilor.
La Marx, „acest mod de producţie [capitalist] presupune dominaţia omului asupra naturii“. El presupune, de asemenea, războiul naturii împotriva omului. O natură prea generoasă şi prodigă nu ar fi un mediu favorabil pentru apariţia capitalismului:
„Nu fertilitatea absolută a solului, ci diferenţierea lui, diversitatea produselor lui naturale constituie baza naturală a diviziunii sociale a muncii... Necesitatea de a supune o forţă a naturii unui control social în interesul economic, de a o însuşi, de a o supune cu ajutorul unor construcţii de mari proporţii ridicate de mâna omului joacă un rol hotărâtor în istoria industriei. Aşa sunt, de pildă, lucrările de reglare a apelor în Egipt, în Lombardia, în Olanda etc. sau în India, în Persia etc., unde lucrările de irigaţie cu ajutorul canalelor artificiale dau pământului nu numai apa atât de necesară, ci şi, o dată cu nămolul, îngrăşămintele minerale aduse din munţi. Secretul înfloririi economice a Spaniei şi a Siciliei sub dominaţia arabă l-au constituit irigaţiile“.
[În notă]: „Una dintre bazele materiale ale puterii exercitate de stat asupra micilor organisme de producţie din India, separate unele de altele, era reglementarea alimentării cu apă. Cârmuitorii mahomedani ai Indiei au înţeles acest lucru mai bine decât succesorii lor englezi. Nu vom aminti decât foametea din 1866, care a costat viaţa a mai bine de 1.000.000 de hinduşi in districtul Orissa, prezidenţia Bengal“.
Este bine cunoscut faptul că înteţirea unor asemenea foamete este de dată foarte recentă, în ciuda imensului potenţial capitalist mondial... Lupta împotriva naturii generează industria, iar omul trăieşte pe seama celor două sacre elemente danteşti: natura şi arta (al treilea fiind Dumnezeu). [1] Capitalismul generează din industrie exploatarea omului. Burghezul nu se va da înlături de la violenţa împotriva lui Dumnezeu, a naturii şi a artei.
Înaltul capitalism ultramodern marchează grave puncte de recul în lupta de apărare a speciei umane împotriva agresiunilor forţelor naturale, iar motivele pentru aceasta sunt strict sociale şi de clasă, într-atât încât inversează avantajul care derivă din progresul ştiinţei teoretice şi aplicate. Să aşteptăm totuşi să-l învinuim de a fi exasperat intensitatea precipitaţiilor meteorice prin exploziile atomice sau de a-şi fi „bătut joc“ mâine de natură până la a risca să facă de nelocuit pământul şi atmosfera sa şi poate chiar de a-i face să explodeze însuşi scheletul pentru a fi declanşat „reacţii în lanţ“ în complexele nucleare ale tuturor elementelor. Deocamdată stabilim o lege economică şi socială de paralelism între eficienţa sa tot mai mare în exploatarea muncii şi vieţii oamenilor şi cea tot mai mică în apărarea raţională împotriva mediului natural, înţeles în cel mai vast sens.
Scoarţa terestră se modifică prin procese geologice pe care omul învaţă să le cunoască tot mai bine şi să le atribuie tot mai puţin voinţelor misterioase ale unor puteri mâniate, şi pe care, în anumite limite, învaţă să le corecteze şi să le controleze. Când, în preistorie, valea Padului era o imensă lagună prin care Marea Adriatică scălda poalele Alpilor, primii locuitori, care evident nu aveau norocul de a putea cerşi de la caritatea ipocrită a Americii „mijloacele amfibii“, ocupau locuinţe construite pe palafite ce se ridicau din apă. Era civilizaţia „terramarelor“, a cărei dezvoltare îndepărtată este Veneţia: era prea simplă pentru a se fonda pe ea „afaceri de reconstrucţie“ şi licitaţii pentru furnizarea de lemn! La viitură, palafita nu se prăbuşea: se prăbuşesc casele moderne de zidărie: şi totuşi, de ce mijloace am dispune astăzi pentru a construi case, drumuri şi căi ferate suspendate! Acestea ar fi suficiente pentru a garanta integritatea populaţiilor. Utopie! Calculul economic nu iese, în timp ce iese cel de a face două sute de miliarde din lucrări de reparaţii şi reconstrucţie.
În epoca istorică, primele îndiguiri ale Padului datează nici mai mult nici mai puţin decât de la etrusci. De secole şi secole, procesul natural de degradare a versanţilor montani şi de transport aluvionar al materiilor în suspensie în apele curgătoare formase imensa şi fertila depresiune şi convenea să se asigure acolo permanenţa popoarelor agricole. Populaţiile şi regimurile succesive au continuat să înalţe diguri înalte pe flancurile marelui râu, dar acest lucru nu a ajutat la împiedicarea unor cataclisme imense prin care acesta şi-a schimbat cursul. Din secolul al cincilea datează săritura albiei Padului pe lângă Guastalla pe un nou traseu, care era atunci cel al ultimei porţiuni a râului Oglio, un afluent de stânga.
În secolul al XIII-lea, pe porţiunea dinspre vărsare, marele râu părăseşte braţul sudic al vastei delte, actualul braţ secundar „Po di Volano“, şi se mută în albia actuală de la Pontelagoscuro până la mare. Aceste înfricoşătoare „sărituri“ au loc întotdeauna de la sud spre nord. O lege generală vrea să atribuie tuturor râurilor de pe planetă o astfel de tendinţă de deplasare spre pol, din motive geofizice. Dar pentru Pad legea este evidentă, datorită naturii foarte diferite a afluenţilor de stânga şi de dreapta. Primii provin din Alpi şi sunt cursuri de apă limpede, prin faptul că s-au oprit în marile lacuri şi prin faptul că au viiturile maxime nu în corespondenţă cu ploile torenţiale, ci mai degrabă cu topirea primăvăratică a gheţarilor. Prin urmare, aceşti afluenţi, de regulă, nu aduc aluviuni şi depuneri de nisip pe albia râului principal. În schimb, dinspre sud, din Apenini, afluenţii de dreapta, scurţi şi torenţiali, cu diferenţe enorme între debitul de secetă şi cel de viitură, varsă detritusurile eroziunii montane şi colmatează pe partea dreaptă albia Padului, care din când în când se sustrage obstacolului şi se revarsă mai la nord.
Nu este nevoie de şovinism pentru a şti că din această problemă s-a născut ştiinţa hidraulicii fluviale, care de secole îşi pune problema utilităţii şi funcţiei îndiguirilor, şi o conectează cu cea a distribuirii în canale a apelor de irigaţie, şi apoi a navigaţiei fluviale. După lucrările romane, există menţiuni despre primele canale din valea Padului din 1037. După victoria de la Legnano, milanezii duc până la Abbiategrasso Marele Canal (Naviglio grande), care în 1271 a fost făcut navigabil. Odată cu aceasta apare agricultura capitalistă, prima din Europa, şi marile lucrări hidraulice sunt executate de puterile statale: de la canalele cu ecluze studiate de geniul lui Leonardo, care dictează şi norme privind regimul fluvial, până la canalul Cavour început în 1860.
Construcţia digurilor pentru stăvilirea râurilor ridică o mare problemă: aceea a râurilor suspendate. În timp ce râurile alpine, precum Ticino şi Adda, sunt, pe o mare parte a cursului lor, adâncite între maluri naturale, afluenţii de dreapta şi Padul de la Cremona încolo sunt suspendate. Acest lucru înseamnă că nu numai nivelul apei, ci chiar şi albia cursului de apă se află mai sus de câmpiile înconjurătoare. Digurile împiedică inundarea acestora, iar un canal colector cu traseu paralel cu cel al râului adună apele locale şi le conduce mai la vale în râu însuşi: acestea sunt marile asanări; şi pe măsură ce acestea se apropie de mare, deversarea se face prin mijloace mecanice, până la menţinerea uscată a unor zone care se află la o cotă mai joasă nu numai faţă de râu, ci şi faţă de mare însăşi. Tot Polesinele este o imensă depresiune: Adria are o altitudine de 4 metri deasupra nivelului mării; Rovigo 5; la înălţimea lor, albia Padului este mai înaltă, şi şi mai înaltă este cea a Adigelui. Este clar că o rupere a digurilor transformă întreaga provincie Rovigo într-un imens lac.
O mare dezbatere între hidraulicienii fluviali este dacă înălţarea albiei unor astfel de râuri este progresivă. Au afirmat acest lucru hidraulicienii francezi de acum un secol, i s-au opus maeştrii hidraulicii italiene, iar în congrese se mai discută şi astăzi despre acest lucru. Nu se poate nega, totuşi, că aluviunile râului, prin depunerea lor, îndepărtează gura de vărsare prelungind-o în mare, chiar dacă nu se opresc pe ultimele porţiuni ale albiei râului. Din cauza acestui proces neîncetat, panta albiei şi a oglinzii apei nu poate decât să scadă, iar prin legea hidraulică scade şi viteza curentului la un debit de scurgere egal: de unde necesitatea de a înălţa istoric digurile pare nedefinită şi inexorabilă, şi este progresivă, de asemenea, natura dezastruoasă a eventualelor rupturi de diguri.
În acest domeniu, disponibilitatea mijloacelor mecanice moderne a contribuit la răspândirea metodei de a exploata mari întinderi de teren foarte fertil, menţinându-l pe uscat prin desecare continuă. Riscul pentru ocupanţi şi muncitori preocupă relativ puţin o economie de profit, iar pagubei posibilei distrugeri a lucrărilor i se opune, pe de o parte, fertilizarea care urmează invaziilor de nămol şi, pe de altă parte, factorul economic: executarea de lucrări este întotdeauna o afacere capitalistă.
În epoca modernă, pe tot litoralul italian de joasă altitudine erau răspândite asanările clasice prin colmatare: alternativ, apele râurilor erau lăsate să se reverse în mari bazine de decantare al căror nivel se ridica încet, cu dublul avantaj de a nu lăsa să plece în mare teren util şi fertil, şi de a pune suprafeţe tot mai mari la adăpost de inundaţii şi de viitoare insalubrităţi. Acest sistem raţional a fost găsit prea lent pentru exigenţele investiţiilor de capital. Un alt argument tendenţios a fost şi este tras din densitatea populaţiei în continuă creştere, care nu permite pierderea de pământ util. Astfel, au fost distruse aproape toate asanările antice studiate cu nivelmente răbdătoare şi exacte de către hidraulicienii regimurilor austriac, toscan, al Bourbonilor etc.
Este clar că, trebuind astăzi să se decidă între diferitele soluţii radicale ale problemelor, nu numai că ne lovim de incapacitatea capitalismului de a privi departe în ceea ce priveşte transmiterea instalaţiilor din generaţie în generaţie, dar ne lovim şi de interesele locale puternice ale producătorilor agricoli şi industriali, care au interesul de a nu vedea afectate anumite zone, şi care se folosesc de ataşamentul populaţiilor mizerabile faţă de aşezările lor inospitaliere. De mult timp se propun soluţii pentru a crea „canale de derivaţie“ pentru Pad.
Un astfel de studiu este întotdeauna foarte dificil din cauza incertitudinii rezultatelor în raport cu previziunile, lucru care provoacă un deranj enorm în climatul afacerist. O soluţie, spre dreapta, constă într-un canal de la Pontelagoscuro până la văile sau lagunele de la Comacchio: canalul artificial aferent ar reduce la aproximativ o treime lungimea parcursului albiei actuale până la mare. O astfel de soluţie se loveşte de marile investiţii din asanarea regiunii Ferrara şi de industria piscicolă, şi ar întâmpina rezistenţe. Dar nu mai puţine ar întâmpina soluţiile care ar merge cu o viziune pe termen lung, mai conforme — poate — cu procesul natural, spre o reunire a cursurilor Padului şi Adigelui între care se desfăşoară Polesele de Jos, creând în Thalweg-ul acestuia, străbătut astăzi de o reţea de mici albii, un colector uriaş, şi poate într-un viitor mai îndepărtat o derivaţie a unuia din cele două râuri dacă nu a amândurora.
În vremuri burgheze un asemenea studiu ar conduce nu la o cercetare pozitivă, ci la două „politici“, de dreapta şi de stânga, faţă de Pad, cu conflictul aferent al grupurilor de speculaţie.
Se discută dacă actuala catastrofă, în care unii văd deja formarea naturală a unei mari mlaştini stabile şi deplasarea albiei Padului cu dezmembrarea totală a digului de nord, a derivat dintr-o densitate excepţională a precipitaţiilor pluvioase şi din alt concurs de cauze naturale, sau din nepriceperea şi vina oamenilor şi a guvernanţilor. Este indiscutabil că succesiunea de războaie şi crize a determinat timp de decenii neglijarea serviciilor dificile de supraveghere tehnică şi de întreţinere a digurilor, de dragare a albiilor acolo unde era necesar, şi de asemenea de amenajare a bazinelor montane înalte, a căror despădurire provoacă acumulări mai mari şi mai rapide de ape pluviale în timpul viiturilor şi afluxuri mai mari de materiale în suspensie în cursurile de la câmpie.
Cu metehnele care predomină astăzi în ştiinţa şi în organizarea tehnică oficială, este chiar dificil să se colecteze şi să se compare cu cele din trecut datele pluviometrice (cantitatea de ploaie căzută în diferitele zile în bazinul care alimentează râul) şi hidrometrice (înălţimile apei la hidrometre, debitul maxim al cursului de apă). Birourile şi oamenii de ştiinţă care se respectă dau astăzi verdicte în funcţie de exigenţele politice şi de raţiunea de stat, adică în funcţie de efectul pe care îl vor produce, iar cifrele suferă măsluiri de tot felul. Pe de altă parte, se poate crede cu tărie ceea ce spune curentul critic, şi anume că nici măcar nu au fost refăcute staţiile de observare distruse de război; şi este de asemenea de crezut că birocraţia noastră tehnică actuală lucrează pe hărţi vechi care trec din copie în copie; şi se târăsc pe birourile unui personal tehnic subordonat şi delăsător; şi nu actualizează relevările şi dificilele nivelmente şi operaţiuni geodezice de precizie care permit legarea diferitelor date ale fenomenului: ea trăieşte în toate domeniile din hârtii care corespund normelor stricte ale circularelor în ceea ce priveşte formatul şi culorile, dar care nu dau doi bani pe realitatea fizică. Cifrele date pe ici pe colo presei de mare informare nu pot fi urmărite: e uşor să dai vina pe jurnaliştii care ştiu câte puţin din toate şi nimic cu adevărat.
Rămâne deci de văzut — şi ar putea foarte bine s-o încerce mişcările care au mari mijloace şi mari baze — dacă într-adevăr intensitatea ploilor a fost mai mare decât cea dintr-un secol de observaţii: este legitim să ne îndoim de acest lucru. La fel şi pentru citirile la hidrometre ale nivelului maxim atins de ape şi pentru maximele de debit: e uşor de spus că maxima cunoscută istoric la Pontelagoscuro de 11 mii de metri cubi pe secundă a crescut la 13 mii în aceste zile. În 1917 şi în 1926 au existat, cu consecinţe incomparabil mai mici, viituri foarte puternice, tot primăvara, iar pe la Piacenza au trecut până la 13.800 de metri cubi pe secundă.
Să luăm drept sigur, fără a ne lungi, că precipitaţiile nu au fost de o intensitate nemaivăzută şi că, mai presus de toate, ceea ce a determinat dezastrul a fost lipsa îndelungată a serviciilor necesare şi omiterea lucrărilor de întreţinere şi de îmbunătăţire, în raport cu sumele mai mici pe care administraţia publică le-a destinat acestor scopuri şi cu modul în care au fost folosite, în comparaţie cu trecutul.
Este vorba de a da acestor fapte o cauză, care trebuie să fie şi este socială şi istorică, şi pe care este pueril să o punem pe seama unor „manevre greşite“ ale celor care s-au aflat sau se află astăzi la manetele maşinăriei statale italiene. Şi, în plus, acesta nu este doar un fenomen italian, ci prezent în toate ţările: dezordinea administrativă, hoţiile, furia afacerismului în deciziile maşinăriei publice sunt acum denunţate de conservatorii înşişi, iar în America au fost chiar puse în legătură cu dezastrele publice: chiar şi acolo, oraşe ultramoderne din Kansas şi Missouri au fost maltratate incredibil de râuri prost regularizate.
Două idei greşite stau la baza unei critici precum cea pe care am menţionat-o: una este aceea că lupta pentru a reveni de la dictatura fascistă în sânul burgheziei (dictatura burgheziei a existat întotdeauna de când aceasta a cucerit libertatea) la democraţia pluripartidistă exterioară ar fi avut drept obiectiv o administraţie mai bună; pe când era clar că trebuia să ducă şi a dus la o administraţie mai proastă. Şi aceasta este o vină comună tuturor nuanţelor marelui bloc al Comitetelor de Eliberare Naţională.
Cealaltă idee greşită este aceea de a crede că forma totalitară a regimului capitalist (al cărui prim mare experiment a fost fascismul italian) are drept conţinut o putere excesivă a birocraţiei de stat împotriva iniţiativelor autonome de întreprindere şi speculaţie privată. Acea formă este, dimpotrivă, într-un anumit stadiu, o condiţie pentru supravieţuirea capitalismului şi a puterii clasei burgheze, care concentrează în maşinăria de stat forţe antirevoluţionare, dar face maşinăria administrativă mai slabă şi mai manipulabilă de către interesele speculative.
Aici este necesară o scurtă privire asupra istoriei maşinăriei administrative italiene, din momentul atingerii unităţii naţionale. Aceasta, la început, funcţiona bine şi avea puteri extinse. Concurau toate circumstanţele favorabile. Tânăra burghezie, pentru a ajunge la putere şi a-şi afirma interesele, a trebuit să treacă printr-o fază eroică şi să înfrunte sacrificii, astfel încât elementele individuale erau încă gata să se dăruiască şi mai puţin atrase de un profit imediat ce nu putea fi scos la lumina zilei. Avea nevoie de un entuziasm compact suplimentar pentru a lichida rezistenţele vechilor puteri şi ale maşinăriilor statale ruginite din diferitele părţi în care ţara fusese înainte subdivizată politic.
Nu exista o separare netă între partide, guvernând partidul unic al revoluţiei liberale (fecioară la data de 1860, curvă la cea de 1943), cu consimţământul făţiş al înşişi puţinilor republicani, şi neapărând încă nicio mişcare muncitorească. Învârtelile aveau să înceapă odată cu transformismul bipartit din 1876. Osatura birocraţiei venite din Piemont, în esenţă pe urmele forţelor de ocupaţie militară, se bucura de o adevărată dictatură asupra elementelor locale, iar oponenţii autocratici sau clericali se aflau în practică sub greutatea unor legi excepţionale... în calitate de vinovaţi de antiliberalism. În astfel de condiţii a fost construită o maşinărie administrativă tânără, conştientă şi onestă.
Pe măsură ce sistemul capitalist se dezvoltă în profunzime şi în extensie, birocraţia suferă un dublu asalt asupra hegemoniei sale necorupte. În domeniul economic, marii antreprenori de lucrări publice şi de sectoare de producţie asistate de stat ridică capul. În paralel, în domeniul politic, răspândirea corupţiei în moravurile parlamentare face ca în fiecare zi „reprezentanţii poporului“ să intervină pentru a face presiuni asupra deciziilor angrenajului executiv şi de administraţie generală, care înainte funcţiona cu o rigidă impersonalitate şi imparţialitate.
Lucrările publice, care înainte erau studiate de cei mai buni experţi, naiv de fericiţi să aibă o pâine sigură ca funcţionari ai guvernului, şi cu totul independenţi în judecăţile şi părerile lor, încep să fie impuse de executanţi: este vorba despre clasicele „carrozzoni“ (structuri parazitare) care încep să circule. Maşinăria cheltuielilor de stat devine cu atât mai puţin utilă colectivităţii, cu cât este mai oneroasă.
Acest proces ia proporţii în perioada giolittiană, şi cu toate acestea situaţia de prosperitate economică în creştere face ca daunele sale să fie mai puţin evidente. Acest sistem, şi în aceasta constă capodopera politică, prinde încetul cu încetul în capcană partidul incipient al muncitorilor. Tocmai pentru că în Italia braţele de muncă abundă şi capitalul este rar, statul este invocat din toate părţile ca angajator, iar deputatul care vrea voturile colegiului industrial sau agrar urcă scările ministerelor la vânătoarea panaceului: lucrări publice!
După primul mare război, deşi „câştigătoare“, burghezia italiană vede cum se risipesc prea mult toate condiţiile roz ale timpurilor eroice şi se ajunge la fascism. Concentrarea forţei poliţieneşti a statului, împreună cu concentrarea controlului asupra a aproape tuturor sectoarelor economiei, permite în acelaşi timp evitarea exploziei mişcărilor radicale ale maselor şi asigurarea pentru clasa înstărită a liberei manevre speculative, cu condiţia ca aceasta să-şi dea un centru unic de clasă, care să-i încadreze politica de guvernare. Orice mijlociu şi mic angajator este constrâns la concesiile reformiste invocate într-o lungă luptă de organizaţiile muncitorilor, care (ca de obicei) sunt distruse furându-li-se programul; cu toate acestea, în timp ce este favorizată înalta concentrare capitalistă, situaţia internă este pacificată. Forma totalitară îi permite capitalului să pună în aplicare înşelăciunea reformistă din deceniile precedente, ieşind în întâmpinarea colaborării de clasă propuse de trădătorii partidului revoluţionar.
Manevrarea maşinăriei de stat şi însăşi forfotitoarea legislaţie specială sunt puse în slujba făţişă a iniţiativelor de afaceri. Dintr-o legislaţie tehnică — pentru a ne întoarce la asumpţia noastră de plecare, care trata despre râuri — care avusese în jurul anului 1865 câteva adevărate capodopere, devine o adevărată strecurătoare de inepţii deschisă tuturor manevrelor, iar funcţionarul este redus la o marionetă a marilor întreprinderi. Serviciile hidrologice sunt exact printre cele care se bat cap în cap cu idealul faimoasei iniţiative private. Ele cer o structură unitară şi putere deplină: aveau tradiţii foarte relevante. Jacini a scris în 1857: raţiunea civilă a apelor a găsit în Giandomenico Romagnosi un nemuritor tratatist. Pe scurt, administraţia şi tehnica burgheză aveau şi atunci scopuri de clasă, dar erau un lucru serios: astăzi sunt o bagatelă.
De aici derivă meteahna care a determinat degenerarea şi nu progresul sistemului apărărilor hidraulice în valea Padului: dintr-un proces care nu priveşte un singur partid şi nici o singură naţiune, ci din vicisitudinile seculare ale unui regim de clasă.
În cuvinte simple, dacă odinioară birocraţia — independentă dacă nu omnipotentă — îşi studia proiectele la birou şi apoi convoca la licitaţie „întreprinderile“ de lucrări publice şi le constrângea, refuzând până şi ceştile de cafea, la o execuţie riguroasă, şi deci, în principiu, alegerea lucrărilor cărora să le dedice fondurile se făcea după criterii generale; astăzi raportul este inversat. Slabă şi aservită, birocraţia tehnică îşi lasă proiectele redactate de către întreprinderi înseşi şi le aprobă aproape fără să se uite la ele, iar întreprinderile aleg, evident, acele intervenţii care oferă profit şi lasă baltă lucrările delicate care presupun un angajament serios şi cheltuieli mai puţin repetabile.
Nu că faptul moral ar fi la baza a toate acestea, şi nici că, de regulă, funcţionarul cedează în faţa corupţiei unor şpăgi grase. Adevărul este că, dacă un funcţionar rezistă, nu numai că munca lui devine de zece ori mai grea, dar interesele pe care le loveşte mobilizează în detrimentul său influenţe de partid decisive în cercurile înalte ale ministerelor de care depinde. Odinioară promova tehnicianul cel mai capabil, astăzi cel mai abil să se mişte în această reţea.
Atunci când monopartidismul fascist a cedat locul unui pluripartidism necunoscut chiar şi Italiei giolittiene, perfectei Anglii, model de constituţionalism, şi aşa mai departe (întrucât nu am avut niciodată zece partide declarate gata să guverneze în constituţie, ci cel mult două sau trei), răul s-a agravat. Trebuiau odată cu armatele aliate să se întoarcă experţii şi cei cinstiţi! Ce aşteptare prostească a atâtor şi atâtor oameni: noua schimbare a gărzii a dat cea mai rea dintre toate gărzile, ca şi pe digurile padane.
Este foarte simptomatic pentru diagnosticul fazei actuale a regimului capitalist faptul că un înalt funcţionar al Consiliului Superior al Lucrărilor Publice s-a lăsat dus de val şi a afirmat că serviciile de supraveghere a viiturilor au dezertat la momentul potrivit: singurul care constituia scopul pentru care sunt salarizaţi permanent; acesta este stilul birocraţiei moderne (pentru unii, pretinsa nouă clasă dominantă! Clasele dominante sosesc cu fălcile larg deschise, nu cu inima tremurândă).
Nu mai puţin interesant este ceea ce a scris Alberto de Stefani sub titlul: Guvernarea Padului. După ce face puţină istorie a măsurilor aferente din trecut, el citează părerea unor scriitori din revistele tehnice:
„Nu se va insista niciodată destul asupra necesităţii de a reacţiona la sistemul de a concentra activitatea birourilor exclusiv sau aproape exclusiv în proiectarea şi execuţia de mari lucrări“.
De Stefani nu vede anvergura radicală a unei asemenea critici, el deplânge faptul că se neglijează conservarea şi întreţinerea lucrărilor existente şi că ne apucăm să trasăm planuri pentru altele noi; şi citează alte pasaje:
„Se cheltuiesc zeci de miliarde din cauza inundaţiilor (şi mâine sute) după ce au fost drămuite şi refuzate în mod sistematic puţinele fonduri pentru lucrările de întreţinere şi chiar pentru închiderea rupturilor de diguri“.
Acest lucru se pare că s-a întâmplat pentru Reno. Un economist de calibrul lui de Stefani se eschivează spunând:
„Noi toţi ducem lipsă de spirit conservator din cauza abundenţei de fantezie necontrolată“.
Este deci, oare, un fapt de psihologie naţională? Nicidecum; este un fapt de producţie capitalistă. Capitalul a devenit acum inapt pentru funcţia socială de a transmite munca actualei generaţii către cele viitoare şi de a utiliza pentru aceasta munca celor trecute. El nu vrea contracte de întreţinere, ci afaceri gigantice de construcţie: pentru a le face posibile, nefiind suficiente cataclismele naturii, capitalul le creează, dintr-o necesitate ineluctabilă, pe cele umane, şi face din reconstrucţia postbelică „afacerea secolului“.
Aceste concepte trebuie aplicate la critica poziţiei joase, demagogice, a aşa-ziselor partide muncitoreşti italiene. Daţi speculaţiei şi antreprizei capitaliste capitalurile destinate armamentului pentru a fi investite în lucrări hidraulice, şi aceasta (cu excepţia cazului în care îi va băga în criză pe pseudo-roşiii din centrele metalurgice, dacă aşa ceva s-ar face cu adevărat) le va folosi în acelaşi stil; înşelând şi speculând la o mie la sută, şi ridicând paharul în aşteptarea, dacă nu a viitorului război, a viitoarei inundaţii.
Chiar şi fluviul imens al istoriei umane are viiturile sale irezistibile şi ameninţătoare. Când valul se înalţă, el mugeşte împotriva celor două diguri care îl constrâng: la dreapta cel conformist, de conservare a formelor existente şi tradiţionale; şi de-a lungul lui psalmodiază în procesiune preoţi, patrulează sbiri şi jandarmi, trăncănesc dascălii şi trubadurii minciunilor oficiale şi ai scolasticii de clasă.
Digul din stânga este cel reformist, şi acolo se înghesuie „popularii“, meseriaşii oportunismului, parlamentarii şi organizatorii progresişti; schimbând înjurături peste curentul apei, ambele alaiuri revendică faptul de a avea reţeta pentru ca fluviul puternic să-şi continue calea stăvilită şi forţată.
Dar la marile cotituri curentul rupe orice frână, iese din albia sa şi „sare“, aşa cum a sărit Padul la Guastalla şi la Volano, pe o direcţie neaşteptată, măturând cele două bande sordide în valul de neoprit al revoluţiei care răstoarnă orice veche formă de îndiguire, modelând pentru societate, ca şi pentru pământ, o faţă nouă.
[1]. Aceasta este o trimitere directă la Dante Alighieri şi la Divina Comedie. În Infernul (Cântul XI, versurile 97-105), Dante explică ordinea creaţiei spunând că Natura îşi are originea direct în Dumnezeu, iar Arta (în sensul de muncă şi creaţie umană) urmează Natura pe cât posibil. Prin urmare, Arta este un fel de „nepoată“ a lui Dumnezeu.