N. K. Krupskaia

Amintiri despre Lenin

PLECAREA ÎN STRĂINĂTATE
Sfîrşitul anului 1907

Ilici a fost nevoit să se mute mai în interiorul Finlandei. La vila „Vaza“ (din Kuokkala) mai rămăseseră Bogdanovii, Innokenti (Dubrovinski) şi cu mine. La Terioki avuseseră loc percheziţii, iar acum ne aşteptam să înceapă şi la Kuokkala. Natalia Bogdanova şi cu mine făceam „curăţenie“, sortam diferite arhive — alegeam materialele mai importante şi le dădeam tovarăşilor finlandezi să le ascundă, iar restul hîrtiilor le ardeam. Ardeam cu atîta zel, încît într-o zi am observat cu uimire că zăpada din jurul vilei e presărată cu scrum. De altfel, dacă ar fi venit jandarmii, tot ar fi găsit o pradă bună : prea se strînsese mult material la „Vaza“. A trebuit să luăm măsuri speciale de precauţie. Într-o dimineaţă a venit în fugă proprietara vilei şi ne-a spus că la Kuokkala au sosit jandarmii. A luat cu ea atîta material ilegal cît putea duce şi l-a ascuns la ea acasă. Pe Aleksandr Aleksandrovici Bogdanov şi pe Innokenti i-am trimis să se plimbe în pădure, iar noi am rămas să aşteptăm descinderea. De data aceasta însă jandarmii n-au venit să facă percheziţie la vila „Vaza“, căci căutau membri ai detaşamentelor de luptă.

Tovarăşii l-au expediat pe Ilici în interiorul Finlandei, la Agelby, într-o haltă de lîngă Helsingfors, la două surori finlandeze. Se simţea străin în camera foarte curată şi rece, aranjată după obiceiul finlandez, cu perdeluţe dantelate la ferestre, unde fiecare lucru îşi avea locul său bine rînduit ; tot timpul se auzea zgomot de la vecini — rîdeau, cîntau la pian şi discutau fleacuri în limba finlandeză. Ilici scria toată ziua la o lucrare despre problema agrară şi medita la experienţa revoluţiei care trecuse. Ore întregi se plimba dintr-un colţ în celălalt al camerei, în vîrful picioarelor, ca să nu deranjeze gazdele. L-am vizitat şi eu o dată acolo.

Poliţia începuse să-l caute pe Ilici prin toată Finlanda ; se impunea să plecăm în străinătate. Era clar că reacţiunea va dura ani de zile. Din nou eram nevoiţi să ne căutăm adăpost în Elveţia. Nu ne încînta de loc lucrul acesta, dar altă soluţie nu exista. În afară de aceasta trebuia să organizăm în străinătate editarea ziarului „Proletarii“, deoarece editarea lui în Finlanda devenise imposibilă. Ilici urma să plece la Stockholm cu prima ocazie şi să mă aştepte acolo. Eu trebuia să-i găsesc o locuinţă la Petrograd bătrînei mele mame, care era bolnavă, să aranjez o scrie de treburi, să mă înţeleg în privinţa legăturilor şi abia după aceea să plec la Ilici.

În timp ce eu mă agitam la Petrograd, Ilici era cît pe ce să moară în drum spre Stockholm. Era atît de îndeaproape filat, încît, dacă ar fi mers pe calea obişnuită, luînd vaporul la Abo, ar fi fost cu siguranţă arestat[1]. De altfel mai fuseseră cazuri de arestări cu prilejul îmbarcării pe vapor. Unul dintre tovarăşii finlandezi l-a sfătuit să se îmbarce de pe o insulă din apropiere. Acest lucru prezenta într-adevăr un anumit avantaj, în sensul că poliţia rusească nu mai putea să-l aresteze acolo, dar pînă la insulă trebuia să mergi vreo trei verste pe gheaţă, şi, deşi ne aflam în luna decembrie, gheaţa nu era pretutindeni destul de rezistentă. Nu se găseau călăuze care să vrea să-şi rişte viaţa. În cele din urmă s-au oferit să-l conducă pe Ilici doi ţărani finlandezi cam băuţi, cărora nu le era frică de nimic. În timp ce se strecurau noaptea pe gheaţă, împreună cu Ilici, erau cît pe ce să se înnece, căci într-un loc gheaţa începuse să crape sub picioarele lor. Cu chiu, cu vai, au reuşit să scape.

Mai tîrziu, tovarăşul finlandez Borgo (împuşcat ulterior de albi), care m-a ajutat să ajung la Stockholm, mi-a povestit cît de periculoasă era calea aleasă de Ilici şi cum scăpase numai printr-o minune. Iar Ilici mi-a povestit că atunci cînd gheaţa începuse să pîrîie sub picioarele lui, s-a gîndit : „Ah, ce moarte stupidă“. Bolşevicii, menşevicii, socialiştii-revoluţionari începură din nou să plece din Rusia în străinătate. Pe acelaşi vapor cu mine au călătorit spre Suedia Dan, Lidia Osipovna Ţederbaum şi vreo doi socialişti-revoluţionari.

După ce am rămas cîteva zile la Stockholm, am plecat cu Ilici prin Berlin spre Geneva. La Berlin, în ajunul sosirii noastre, se făcuseră percheziţii şi arestări la ruşii care locuiau acolo, şi de aceea tov. Avramov, un membru al grupului din Berlin, venit să ne întîmpine, ne-a sfătuit să nu ne ducem acasă la nimeni, şi ne-a plimbat toată ziua din cafenea în cafenea. Seara am petrecut-o la Rosa Luxemburg. Congresul de la Stuttgart, unde Vladimir Ilici şi Rosa Luxemburg luaseră aceeaşi atitudine în problema războiului, îi apropiase foarte mult. Asta se întîmpla în 1907, şi totuşi la congres ei au arătat că lupta împotriva războiului trebuie să însemne nu numai lupta pentru pace, ci şi lupta pentru înlocuirea capitalismului prin socialism. Criza pe care avea s-o provoace războiul va trebui folosită pentru a grăbi răsturnarea burgheziei. „Într-o serie întreagă de probleme extrem de importante, Congresul de la Stuttgart — a scris Vladimir Ilici, făcînd caracterizarea lui — a scos în relief opoziţia dintre aripa oportunistă şi cea revoluţionară a social-democraţiei internaţionale şi a rezolvat aceste probleme în spiritul marxismului revoluţionar“[2]. La Congresul de la Stuttgart Rosa Luxemburg şi Ilici acţionaseră unit. De aceea convorbirea lor din acea seară a avut un caracter deosebit de prietenos.

La hotelul unde am înnoptat am sosit amîndoi bolnavi. Ne ieşea un fel de spumă albă din gură şi eram într-o stare de toropeală. După cum am aflat mai tîrziu, ne intoxicaserăm cu peşte la unul din restaurantele unde fuseserăm în ziua aceea. Am fost nevoiţi să chemăm noaptea doctorul. Vladimir Ilici era înscris în registru ca bucătar finlandez, iar eu ca cetăţeană americană, şi de aceea servitorul de la hotel ne-a adus un doctor american. Acesta l-a examinat mal întîi pe Vladimir Ilici şi a declarat că e într-o stare foarte gravă. Apoi m-a examinat pe mine. A spus : „Dumneata ai să scapi cu viaţă !“. A prescris o grămadă de medicamente şi, simţind că nu prea e lucru curat cu noi, ne-a luat un onorariu imens pentru vizită. Am zăcut vreo două zile şi încă nerestabiliţi am plecat la Geneva, unde am sosit la 7 ianuarie 1908 (25 decembrie 1907). Ilici i-a scris mai tîrziu lui Gorki că pe drum „am răcit“.

La Geneva era urît. Nu căzuse nici un fulg de zăpadă, dar bătea un vînt rece şi tăios. Se vindeau ilustrate pe care vedeai cum zboară stropii de apă îngheţată pe cheiul lacului Geneva. Oraşul părea mort, pustiu. Dintre tovarăşi, locuiau pe atunci la Geneva Miha Ţhakaia, V. A. Karpinski şi Olga Ravici. Mihail Ţhakaia locuia într-o cămăruţă şi zăcea bolnav. Cînd am venit, cu greu a reuşit să se scoale din pat. Discuţiile parcă nu se legau. Soţii Karpinski locuiau pe atunci la Biblioteca rusă, care aparţinuse lui Kuklin. Karpinski era administratorul bibliotecii. Cînd am venit la ei, l-am găsit pe Karpinski cu o teribilă durere de cap, care îl făcea mereu să închidă ochii. Toate obloanele erau trase, deoarece lumina îl supăra. Cînd am plecat de acolo, mergînd pe străzile pustii ale Genevei, devenite atît de străine, Ilici a spus : „Am senzaţia că am venit aici ca să mă culc în coşciug“.

Începea cea de-a doua perioadă de emigraţie, mult mai grea decît prima.

 

 

 


 

[1]. Vapoarele făceau şi iarna cursa din Finlanda în Suedia, după ce spărgătoarele de gheaţă le croiau drum. — Nota red.

[2]. V. I. Lenin, Opere, vol. 13, E.S.P.L.P. 1957, pag. 68. — Nota red.