N. K. Krupskaia

Amintiri despre Lenin

A DOUA EMIGRAŢIE

A doua emigraţie se împarte în trei perioade. Prima perioadă (1908-1911) cuprinde anii cînd în Rusia a bîntuit cea mai cruntă reacţiune. Guvernul ţarist dezlănţuise o prigoană cumplită împotriva revoluţionarilor. Închisorile gemeau de lume şi se introdusese în ele un regim de ocnă. Schingiuirile şi condamnările la moarte se ţineau lanţ. Organizaţiile de partid au fost nevoite să intre în cea mai adîncă ilegalitate. Întîmpinau însă mari greutăţi în timpul revoluţiei, componenţa partidului se schimbase : în partid intraseră oameni care nu cunoscuseră activitatea ilegală dinaintea revoluţiei şi nu erau deprinşi cu regulile conspiraţiei. Pe de altă parte, guvernul ţarist nu precupeţea banii pentru organizarea reţelei de agenţi provocatori. Această reţea era ramificată, îşi desfăşura activitatea după un sistem bine chibzuit şi încercuia organele centrale ale partidului. Guvernul dispunea de un sistem de informare exemplar.

În acelaşi timp, diferitele organizaţii legale, sindicale şi presa erau prigonite în mod sistematic. Guvernul se străduia din răsputeri să răpească maselor muncitoreşti drepturile pe care acestea le cuceriseră în timpul revoluţiei. Dar era cu neputinţă să reînvii vremurile dinainte, revoluţia nu trecuse fără urme pentru mase şi acţiunile spontane ale muncitorimii izbucneau mereu la orice prilej.

Anii aceştia au constituit o perioadă de mare derută ideologică în rîndurile social-democraţiei. S-au făcut încercări de revizuire a înseşi bazelor marxismului, au apărut curente filozofice care căutau să zdruncine concepţia materialistă despre lume  temelia întregului marxism. Realitatea era sumbră. Unii au încercat să găsească o ieşire în născocirea unei religii noi, rafinate, pe care s-o fundamenteze din punct de vedere filozofic. În fruntea noii şcoli filozofice care a deschis porţile în faţa a tot felul de curente, cum erau „căutătorii de dumnezeu“, „ziditorii de dumnezeu“, se afla Bogdanov, căruia i s-au alăturat Lunacearski, Bazarov şi alţii. Marx ajunsese la marxism prin filozofie, prin combaterea idealismului. Plehanov acordase odinioară o imensă atenţie fundamentării concepţiei materialiste despre lume. Lenin studiase lucrările lor, se ocupase intens de filozofie încă pe cînd se afla în deportare. Era imposibil ca el să nu ţină seama de importanţa pe care putea s-o aibă revizuirea filozofică a marxismului, de ponderea pe care putea s-o ia acest lucru în anii reacţiunii. De aceea Lenin s-a ridicat cu toată hotărtrea împotriva lui Bogdanov şi şcolii sale.

Bogdanov era un adversar nu numai pe frontul filozofic. El grupase în jurul său pe otzovişti şi pe ultimatişti. Otzoviştii pretindeau că Duma de stat devenise atît de reacţionară, încît nu mai e cazul ca fracţiunea social-democrată să participe la activitatea ei ; ultimatiştii socoteau că trebuie să se prezinte Dumei un ultimatum, că fracţiunea trebuie să se manifeste astfel de la tribuna Dumei, încît să fie izgonită de acolo. În fond nu exista nici o deosebire între otzovişti şi ultimatişti... Dintre ultimatişti făceau parte Aleksinski, Marat şi alţii. Otzoviştii şi ultimatiştii se pronunţau de asemenea împotriva participării bolşevicilor la activitatea sindicatelor şi a asociaţiilor legale. Ei propagau acest punct de vedere sub pretextul că bolşevicii trebuie să fie tari ca piatra, de neclintit. Lenin era de părere că punctul lor de vedere este greşit, întrucît nu putea avea drept rezultat decît renunţarea la activitate practică, îndepărtarea de mase, imposibilitatea de a le organiza pe bază de acţiuni concrete. Înainte de revoluţia din 1905, bolşevicii au ştiut să folosească orice posibilitate legală, au ştiut în cele mai grele condiţii să-şi croiască drum şi să ducă după ei masele. De la lupta pentru revendicările cele mai mărunte, cum erau apă fiartă pentru ceai, instalaţii de ventilaţie în fabrici, ei au condus masele pas cu pas pînă la insurecţia armată a întregului popor. Tradiţia leninismului cerea pricepere de a se adapta la situaţia cea mai dificilă şi de a păstra în acelaşi timp o atitudine principială, de a nu ceda poziţiile revoluţionare. Otzoviştii nesocoteau tradiţiile bolşevice. Lupta împotriva otzovismului a fost o luptă pentru aplicarea încercatei tactici leniniste, bolşevice.

În sfîrşit, tot în această perioadă (1908-1911) s-a desfăşurat o luptă înverşunata pentru menţinerea partidului, pentru organizarea sa în condiţiile ilegalităţii.

Este absolut firesc ca în perioada reacţiunii demoralizarea să se fi manifestat în primul rînd printre menşevicii-practicieni, care şi înainte erau întotdeauna înclinaţi să se lase tîrîţi de curent, să renunţe în parte la lozincile revoluţionare şi care aveau strînse legături cu burghezia liberală. Această demoralizare a ieşit la iveală cît se poate de clar în tendinţa unor pături foarte largi ale menşevicilor de a lichida partidul. Lichidatorii susţineau că partidul ilegal duce numai la arestări, face să scadă amploarea mişcării muncitoreşti. În realitate însă, lichidarea partidului ilegal ar fi însemnat renunţarea la o politică independentă a proletariatului, scăderea spiritului revoluţionar al luptei proletare, slăbirea organizării şi a unităţii de acţiune a proletariatului. Lichidarea partidului ar fi însemnat renunţarea la învăţătura lui Marx, la toate principiile acesteia.

Fireşte, unii menşevici, ca de pildă Plehanov, care la timpul său contribuise atît de mult la propagarea marxismului, la combaterea oportunismului, nu puteau să nu-şi dea seama că tendinţele lichidatoriste au un caracter reacţionar. Cînd cererile de a se lichida partidul au început să se transforme în cereri de a se lichida înseşi bazele marxismului, el a început să se dezică în toate privinţele de lichidatori şi a constituit un grup al său, grupul menşevicilor-partiiţi.

Lupta pentru menţinerea partidului a clarificat o serie întreagă de probleme organizatorice, a făcut ca cercuri largi de membri de partid să înţeleagă mai precis şi mai profund rolul partidului, îndatoririle membrilor de partid.

Lupta pentru concepţia materialistă despre lume, pentru legătura cu masele, pentru tactica leninistă, lupta pentru menţinerea partidului s-a desfăşurat în condiţiile emigraţiei.

În anii reacţiunii, numărul emigranţilor a crescut foarte mult ; mereu alţi oameni fugeau în străinătate ca să scape de prigoana sălbatică a guvernului ţarist. Erau oameni cu nervii uzaţi, slăbiţi, lipsiţi de perspectiva de a-şi face un rost, fără un ban în buzunar şi fără vreun ajutor din Rusia. Toate acestea au făcut ca lupta ce se desfăşura să fie foarte anevoioasă. Conflictele şi zîzaniile nu mai conteneau.

Acum, după ce au trecut atîţia ani, motivele luptei apar cît se poate de limpede. În prezent, cînd viaţa a confirmat în mod atît de strălucit justeţea liniei leniniste, multora li se pare această luptă prea puţin interesantă. Totuşi, fără ea partidul nu ar fi putut să-şi organizeze atît de repede acţiuni de mare amploare în anii de avînt şi calea sa spre victorie ar fi fost mult mai anevoioasă. Lupta se dădea într-un moment în care curentele menţionate mai sus abia se formau ; se ciocneau oameni care pînă de curînd luptaseră cot la cot şi multora li se părea că totul se datoreşte faptului că Lenin nu ştie să se înţeleagă cu oamenii, că are un fel de a fi tăios, un caracter dificil. De fapt însă lupta se clădea pentru existenţa partidului, pentru fermitatea liniei sale, pentru justeţea tacticii sale. Vehemenţa polemicii era determinată şi de faptul că existau multe puncte confuze, iar Ilici punea adesea problemele în mod deosebit de categoric, căci altfel ar fi rămas în umbră însăşi esenţa lor.

Anii 1908-1911 nu au reprezentat o simplă perioadă de emigraţie, ci au fost ani de luptă încordată pe un front foarte important, frontul ideologic.

Perioada a doua a celei de-a doua emigraţii (1911-1914) coincide cu anii de avînt al revoluţiei în Rusia. Creşterea luptei greviste, evenimentele de la Lena care au provocat o acţiune unită a clasei muncitoare, dezvoltarea presei muncitoreşti, alegerile pentru Dumă şi activitatea fracţiunii din Dumă, toate acestea au dus la apariţia unor forme noi ale muncii de partid, i-au dat acesteia o amploare cu totul nouă, au făcut ca în partid să intre un procent mult mai mare de muncitori, l-au apropiat de mase.

Au început să se consolideze repede legăturile cu Rusia, creştea influenţa centrelor din emigraţie asupra activităţii din ţară. Conferinţa de partid care a avut loc la Praga în ianuarie 1912 i-a exclus pe lichidatori şi a dat forme precise organizaţiei ilegale de partid. Plehanov nu s-a alăturat bolşevicilor.

În 1912 ne-am mutat la Cracovia. Lupta pentru menţinerea partidului, pentru întărirea lui nu se mai desfăşura între grupurile aflate în străinătate. În timpul cît am stat la Cracovia, tactica leninistă şi-a dovedit pe deplin justeţea în activitatea practică din Rusia. Problemele muncii practice îl absorb în întregime pe Ilici. Dar, în timp ce în Rusia mişcarea muncitorească se dezvolta tot mai larg, pe plan internaţional începură să apară semne prevestitoare de furtună, în aer se simţea tot mai mult apropierea războiului. Ilici începu să se gîndească la noile relaţii care vor trebui să se stabilească între diferitele naţionalităţi atunci cînd războiul iminent avea să se transforme într-un război civil. La Cracovia, Ilici a avut prilejul să cunoască mai bine pe social-democraţii polonezi, precum şi concepţiile lor în problema naţională. El a combătut cu perseverenţă greşelile lor, a subliniat şi a precizat formulările. În perioada cît a stat Lenin la Cracovia, bolşevicii au adoptat o serie de rezoluţii extrem de importante în problema naţională.

A treia perioadă a celei de-a doua emigraţii (1914-1917) cuprinde anii războiului, cînd din nou întregul caracter al vieţii noastre în emigraţie s-a schimbat brusc. A fost o perioadă cînd problemele internaţionale au dobîndit importanţă hotărîtoare, cînd şi problemele noastre ruseşti puteau fi examinate numai prin prisma mişcării internaţionale.

În mod inevitabil ele trebuiau să capete acum o altă bază, mult mai largă, şi anume o bază internaţională. Aflîndu-ne într-o ţară neutră, am făcut tot ce se putea în domeniul propagandei împotriva războiului imperialist, pentru transformarea lui într-un război civil, pentru punerea bazelor unei noi Internaţionale. Această muncă l-a absorbit cu totul pe Lenin în primii ani ai războiului (sfîrşitul anului 1914 şi anul 1915).

În acelaşi timp însă, sub influenţa evenimentelor, el era preocupat şi de o serie de probleme noi. Se simţea atras să studieze temeinic diferite aspecte ale imperialismului, caracterul războiului, noile forme ale puterii de stat care se va instaura imediat după victoria proletariatului, aplicarea metodei dialectice la politica şi tactica clasei muncitoare. Ne-am mutat din Berna la Zürich, unde existau condiţii mai prielnice de lucru. Ilici începu să scrie ; petrecea zile întregi în biblioteci pînă cînd am primit vestea revoluţiei din februarie. Atunci am început să ne pregătim de plecare în Rusia.